Abusive character of variable interest rate clauses and banking fees in consumer credit contracts

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin decizia nr. 608 din 23 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS. şi TTTTT. împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 şi a încheierilor din 7 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

A respins recursul declarat de reclamantul UUUUU. împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

I-a obligat pe recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT. şi UUUUU. la plata sumei de 60.036,34 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă VVVVV. S.A.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a evocat parcursul procesual al cererilor deduse judecăţii, a prezentat soluţiile pronunţate în primul ciclu procesual şi în rejudecare, precum şi considerentele pe care instanţele le-au avut în vedere şi, legat de recursurile formulate, a reţinut în esenţă următoarele:

Reclamanţii enumeraţi în practicaua acestei hotărâri, prin WWWWW., reprezentată prin partener coordonator avocat XXXXX., au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 şi împotriva încheierilor din 7 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Separat, reclamantul UUUUU. a declarat şi el recurs împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenţi-reclamanţi în prezenta cauză, prin WWWWW., reprezentată prin partener coordonator avocat XXXXX., au solicitat, în principal, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii în tot a apelului, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi respingerea apelului promovat de VVVVV. S.A.

Prin motivele de recurs, recurenţii au susţinut că:

1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată în condiţiile în care nu era alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Unul dintre membrii completului, respectiv doamna judecător YYYYY., era incompatibil, neputând intra în compunerea completului, excepţia de incompatibilitate formulată de recurenţi fiind nelegal respinsă prin încheierea din 22 octombrie 2014;

2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

4. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu titlu prealabil, recurenţii au învederat că în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 312 alin. (61) C. proc. civ., în sensul că în primul ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti. În aceste condiţii, întrucât "casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului", s-a solicitat, în eventualitatea în care se va reţine incident unul dintre motivele de casare, să se dispună casarea şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile alin. (4) art. 312 C. proc. civ., trimiterea dosarului spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti fiind prohibită de textele de lege menţionate.

În dezvoltarea motivelor, recurenţii au susţinut că:

1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată în condiţiile în care nu era alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Unul dintre membrii completului, respectiv doamna judecător YYYYY., era incompatibil, neputând intra în compunerea completului, excepţia de incompatibilitate formulată fiind nelegal respinsă prin încheierea din 22 octombrie 2014.

În faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului YYYYY., învestit cu soluţionarea prezentei cauze, cerere respinsă prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2014. De asemenea, la termenul de judecată din 21 octombrie 2014 s-a invocat incompatibilitatea doamnei judecător YYYYY. şi s-a solicitat înlocuirea sa din completul de judecată învestit cu judecata prezentei cauze cu judecătorul de permanenţă.

S-au invocat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră "dreptul la un proces echitabil", art. 20 alin. (2) din Constituţie, conform cărora Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se aplică cu prioritate în faţa normelor de drept intern, atunci când normele naţionale au dispoziţii contrare.

S-a susţinut că doamna judecător YYYYY. a fost în completul de judecată, alături de doamna judecător ZZZZZ., care a soluţionat apelul în primul ciclu procesual în dosarul nr. x/2010. Obiectul acestui dosar a fost identic cu cel dedus prezentei judecăţi, singura diferenţă dintre aceste două dosare fiind dată de identitatea reclamanţilor-intimaţi. În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a încheierilor din 7 octombrie 2014 şi 22 octombrie 2014, în sensul admiterii cererii de recuzare şi a excepţiei de incompatibilitate a doamnei judecător YYYYY. şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.):

2.1. Instanţa de apel nu a arătat raţiunea pentru care a respins motivele de apel indicate la pct. 1,1.1 şi 1.1.2. - încălcând, în opinia recurenţior, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sancţionate cu nulitatea. Recurenţii au susţinut că instanţa trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor ridicate de părţi.

În cadrul motivului de apel 1.1. care viza constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele de credit, care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile VVVVV. şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, s-au indicat 3 cauze pentru care consideră ca fiind întemeiat apelul, anume:

- clauzele de tipul celor contestate la pct. 1 din apel sunt interzise în mod expres de lege;

- prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1 din apel;

- sunt îndeplinite condiţiile enunţate de art. 4 din Legea nr. 193/2000: a) clauza nu a fost negociată direct cu recurenţii; b) sunt încălcate exigenţele bunei-credinţe; c) se creează în detrimentul recurenţilor un dezechilibru semnificativ.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat decât pe unul dintre ele, fiind astfel încălcate două principii fundamentale ale procesului civil: dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

2.2. Instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neţinând cont de indicaţiile trasate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014 prin (i) nemotivarea hotărârii, (ii) critica referitoare la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar asocia cu definirea obiectului principal al contractului; (iii) caracter neclar şi neinteligibil al clauzelor relative la costul contractului; (iv) critica referitoare la faptul că instanţa de apel a conchis greşit, că, atâta timp cât fiecare dintre reclamanţi a semnat contractul de împrumut, înseamnă că l-a negociat şi că era dator să-l execute aşa cum l-a semnat.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a cercetat în niciun mod dacă "mecanismul de modificare a dobânzii, chiar în funcţie de un element exterior, cum ar fi un indice financiar, este explicat într-un mod clar, astfel încât el să poată fi relativ uşor determinat de către consumator."

Recurenţii au considerat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "Legea 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor." "Curtea reţine că a înlocui clauza privitoare la dobânda înseamnă, contrar opiniei apelanţilor-reclamanţi, intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, intervenţie nepermisă de dispoziţiile legale menţionate."

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs indicat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate de reclamanaţi în sprijinul apelului formulat, lăsând astfel nerezolvate o serie de argumente care, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuiau să primească o rezolvare argumentată din partea instanţei de judecată. Mai mult decât atât, considerentele hotărârii referitoare la negocierea clauzelor referitoare la dobândă sunt contradictorii, neputând duce în mod logic la soluţia pronunţată de instanţa de apel, respectiv aceea că "aceste dispoziţii nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor" (pg. 48, paragraful 6 din cuprinsul deciziei recurate).

Recureţii au reluat toate argumentele din apel, pentru a le supune analizei instanţei de recurs, după cum urmează:

3.1.1. Clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile VVVVV. S.A., precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acordă un drept discreţionar băncii de a modifica înţelegerea iniţială. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei protecţiei consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 din C. civ. de la 1864. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de faţă dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Pentru a îndeplini condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de faţă cuantumul dobânzii). Or, contractul de credit este comutativ, nu aleatoriu.

Recurenţii au susţinut că le este imposibil să determine modalitatea în care VVVVV. S.A., lună de lună, calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. Art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. sancţionează cu nulitatea absolută lipsa caracterului determinabil al obiectului tocmai pentru a proteja interesele persoanelor ce se află în situaţia recurenţilor.

Potrivit susţinerilor recurenţilor, clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile VVVVV. S.A., precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor conţin o condiţie pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii. Conform dispoziţiilor contractuale, VVVVV. S.A. s-a obligat să calculeze dobânda curentă pe care trebuie să o achite cu titlu de preţ al contractului. Modalitatea în care banca a înţeles să-şi exercite această obligaţie - pe principiul "dacă vreau dobânda creşte/scade" - este în totală contradicţie cu prevederile art. 1010 C. civ., care statuează că "Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă".

Recurenţii consideră că modalitatea în care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânda transformă contractul de credit dintr-un contract comutativ în unul aleatoriu, iar după cum s-a reţinut în jurisprudenţa C.J.U.E. este interzisă transformarea contractului de credit dintr-unul comutativ într-unui aleatoriu (e.g cauza C-415/11, cauza C-26/13). În cauza Kasler - C-26/13 Curtea a reţinut că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci şi din punct de vedere economic, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

3.1.2. Dincolo de aceste norme generale, această modalitate de cuantificare a dobânzii (dobânda de referinţă/administrată VVVVV. S.A. plus marjă fixă) încalcă în opinia recurenţilor în mod direct prevederi legale care o interzic în mod expres.

Reluând motivele de apel, recurenţii invocă art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul (în cazul de faţă banca) trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. În opinia recurenţilor, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe reclamanţi cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii.

3.2. Instanţa de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la faptul că, în privinţa clauzelor indicate la pct. 1.1., este prezumat în mod absolut caracterul abuziv.

Recurenţii au susţinut că atât Legea nr. 193/2000, cât şi Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunităţii Europene conţin o listă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive. În această listă, la alin. (1) lit. p), respectiv lit. 1) se menţionează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) să crească preţul. Alineatul (2) al aceloraşi acte normative la lit. a) respectiv c) statuează o serie de exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind că modificarea preţului în funcţie de modificarea unei rate de pe piaţa financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. Per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piaţa financiară, înseamnă că ne aflăm în faţa unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda prezentă în contractele recurenţilor este dobânda "de referinţă/administrată a VVVVV.", caracterul abuziv al clauzei mai rezultă şi din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale, în opinia reclamanţior, interzic în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcţie de voinţa exclusivă a acesteia, impunând obligaţia raportării fluctuaţiei dobânzii la indici de referinţă verificabili (EURIBOR, ROBOR etc.).

4. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - motivul de recurs indicat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

4.1. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la dobândă.

Reluând susţinerile din faţa instanţei de apel, recurenţii au învederat că sistemul de drept din România reglementează trei modalităţi prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate: clauzele sunt interzise în mod expres de lege; clauzele sunt prezumate absolut a fi abuzive; clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, dacă îndeplinesc condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii au susţinut că, pentru constatarea nulităţii clauzei referitoare la dobândă, ar fi fost suficientă probarea incidenţei unei singure modalităţi de invalidare, prevederile clauzelor referitoare la dobândă din contractele lor se circumscriu tuturor acestor trei situaţii: 4.1.1. este interzis în mod expres de lege; 4.1.2. este prezumat absolut a fi abuziv şi 4.1.3. îndeplineşte condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi declarată abuzivă.

4.1.1. Clauzele de tipul celor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel sunt interzise în mod expres de lege.

Recurenţii au susţinut încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ.. Clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile VVVVV. S.A., precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, s-a afirmat de către reclamanţi, acordă un drept discreţionar băncii de a modifica înţelegerea iniţială. În opinia recurenţilor, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei protecţiei consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ.. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de faţă dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Pentru a îndeplini condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de faţă cuantumul dobânzii). Se subliniază că recurenţilor le este imposibil să determine modalitatea în care VVVVV. S.A., lună de lună, calculează în mod discreţionar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.

Se susţine în cadrul acestui motiv de recurs încălcarea art. 1010 C. civ., întrucât clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile VVVVV. S.A., precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor conţin o condiţie pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii.

4.1.2. Prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel.

S-a subliniat că instanţa a reţinut în mod complet eronat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 969 şi 977 din C. civ., conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, statuând că părţile ar fi stabilit prin acordul lor de voinţă dobânda aplicabilă contractului de credit.

Recurenţii consideră că dispoziţiile mai sus citate nu îşi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât acestea se aplică numai convenţiilor legal făcute; or, în speţă, condiţia legalităţii nu este îndeplinită câtă vreme la încheierea contractului au fost încălcate de către profesionist prevederile din materia protecţiei consumatorilor care reglementează obligaţia de a se abţine de la a insera în contracte clauze abuzive, recurenţii apreciază că asumarea unor clauze contractuale prin simpla semnare a contractului în care acestea sunt inserate nu echivalează cu negocierea clauzelor sau cu înlăturarea dezechilibrul semnificativ provocat, în măsură să conducă la înlăturarea caracterului abuziv al acestora.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, în analiza prezentei cauze trebuie înlăturate prevederile care consacră principiul forţei obligatorii, iar prezentul litigiu trebuie analizat din perspectiva dispoziţiilor aplicabile în materia protecţiei consumatorilor. Pe cale de consecinţă, trebuie respinse toate argumentele întemeiate pe principiul forţei obligatorii a contractului.

4.1.3. Încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 - condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă.

4.1.4. Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel în sensul imposibilităţii instanţei de a interveni în contractele încheiate de părţi, pentru că în materia protecţiei consumatorilor contractele părţilor pot fi revizuite de judecător fie prin aplicarea sancţiunii nulităţii parţiale, fie prin reconstruirea contractului în vederea continuării executării sale, în condiţiile restabilirii echilibrului contractual.

Recurenţii au susţinut că, după eliminarea dobânzii de referinţă, instanţa de judecată va putea să constate aplicabilitatea în contractul de credit a indicelui EURIBOR, în conformitate cu:

- prevederile art. 11 lit. z) a Normei B.N.R. nr. 8 din 1999 privind limitarea riscului de creditate al instituţiilor de credit cu modificările ulterioare, care defineşte rata dobânzii de referinţă ca fiind "rata spot a dobânzii interbancare pentru depozitele plasate, stabilită în funcţie de moneda în care este denominat contractul, respectiv Euribor pentru Euro, Libor pentru Lira etc; pentru contractele denominate în moneda naţională, rata dobânzii de referinţă este media aritmetică simplă între Bubid şi Bubor;

- art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 care statuează în mod expres faptul că "dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a B.N.R., în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului".

4.1.5. Afirmaţiile instanţei referitoare la o pretinsă lipsă a dezechilibrului provocată de clauza referitoare la dobândă, întemeiate pe semnarea unor acte adiţionale ulterior încheierii contractelor, sunt complet străine de natura pricinii. Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a raportat în mod cu totul eronat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă la actele adiţionale încheiat ulterior, în ciuda faptului că analiza caracterului abuziv al clauzelor se face la momentul încheierii contractului de credit.

4.2. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

În opinia recurenţilor, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare se înscrie în condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi constatat caracterul abuziv, aceasta deoarece conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al VVVVV. S.A., care impune, contrar principiului bunei-credinţe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Această clauză este abuzivă, întrucât sunt încălcate şi prevederile art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

4.3. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la garanţiile suplimentare.

Clauza din art. 8.4 din Condiţiile generale şi orice altă clauză care permite băncii declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată sunt clauze abuzive, în opinia recurenţilor, toate argumentele prezentate la pct. 1.3. fiind aplicabile şi în privinţa acestei clauze, prin îndeplinirea condiţiilor dictate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, anume: este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

4.4. Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de administrare.

Clauzele care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului sunt abuzive, în opinia recurenţilor, pentru că sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, contrar soluţiei pronunţate de prima instanţă.

4.5 Aplicarea greşită a legii în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

Recurenţii au susţinut că dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Prin urmare, acest cost este unul eventual, condiţionat fiind de intrarea sau nu în incapacitate de plată a consumatorului de la care se percepe acesta. Tot o dovadă a dezechilibrului contractual pe care-l generează aceste clauze este, în opinia recurenţilor, faptul că, la sfârşitul perioadei de creditare, în situaţia în care consumatorul îşi îndeplineşte întocmai obligaţiile de plată, în favoarea patrimoniului băncii va opera o îmbogăţire fără justă cauză, în defavoarea patrimoniului recurenţilor.

Pentru toate argumentele expuse în sinteză mai sus, recurenţii au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Cât priveşte recursul declarat de reclamantul UUUUU. împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ. şi în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului promovat de reclamant, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată - în principal a capătului privind acordarea daunelor morale - şi respingerea apelului promovat de către VVVVV. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că:

1. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind data cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu titlu prealabil, s-a susţinut incidenţa prevederilor art. 312 alin. (61) C. proc. civ., în sensul că în primul ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti şi, în aceste condiţii, întrucât casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, în eventualitatea în care va reţine incident unul dintre motivele de casare, să se dispună casarea şi rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 312 C. proc. civ. alin. (4).

Cu privire la primul motiv de recurs, anume că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), s-a susţinut că, în rejudecare, s-au încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru că nu s-a ţinut cont de indicaţiile trasate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2186/2014, deoarece, contrar indicaţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

"...să analizeze fiecare contract în parte sau să grupeze cererile reclamanţilor pe grupuri cu probleme identice şi să analizeze aceste cereri din perspectiva legislaţiei şi jurisprudenţei privind problema consumatorilor", cererea acestui reclamant a fost tratată la comun cu a celorlalţi reclamanţi, fără a se ţine cont de caracteristicile specifice dosarului acestui recurent.

Cât priveşte a doua critică, anume că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurentul a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate şi a probelor administrate în sprijinul apelului formulat, lăsând astfel nerezolvate o serie de argumente care, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuiau să primească o rezolvare argumentată din partea instanţei de judecată.

Cât priveşte a treia critică, anume că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), s-a susţinut că prevederile sentinţei civile nr. 2667 din 22 februarie 2012, în dosarul nr. x/2011, pronunţată de Judecătoria Ploieşti definitivă şi irevocabilă, a avut acelaşi obiect ca şi capetele de cerere 1.1 şi 1.4 (referitoare la dobânda contractului de credit şi la comisionul de acordare a creditului) din cererea de chemare în judecată supusă apelului la Curtea de Apel Bucureşti. Aceste două puncte au primit o dezlegare anterioară care, conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. oferă o prezumţie - mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi - proba pe care partea a depus-o în faţa instanţei de judecată.

Recurentul a susţinut că hotărârea irevocabilă anterioară a fost pronunţată cu privire la aceleaşi părţi şi a tranşat problema juridică pe cale directă, soluţia acesteia reflectându-se direct în dispozitiv, iar în aceste condiţii instanţa de apel, când s-a pronunţat asupra capetelor de cerere 1.1 şi 1.4 referitoare la dobânda contractului şi la comisionul de acordare, a încălcat principiile referitoare atât la autoritatea de lucru judecat, cât şi la puterea de lucru judecat, pronunţând o hotărâre fără temei legal, hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenţi şi găsind că acestea sunt neîntemeiate, a respins recursurile pentru considerentele următoare, dând curs susţinerilor intimatei, formulate prin întâmpinare.

Cu titlu prealabil privitor recursul reclamanţilor reprezentaţi de WWWWW., reprezentată prin partener coordonator avocat XXXXX., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în cuprinsul acestuia s-au reluat, prin apărările reprezentantului lor, exact aceleaşi critici din prima cerere de recurs, care a condus la casare. S-a pierdut din vedere că raţionamentul instanţei de apel, este de această dată construit cu respectarea riguroasă a limitelor impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi diferă complet de cel din primul ciclu procesual.

Astfel, cererea de recurs, formulată prin reprezentant convenţional, este în proporţie covârşitoare identică cu cea formulată cu aproximativ 1 an înainte, preluând în bloc criticile ce vizau motivarea instanţei de apel din primul ciclu procesual.

Reclamanţii, reprezentaţi de WWWWW., au copiat integral apărări din recursul din primul ciclu procesual, deşi decizia atacată prin prezentul recurs nu este nici pe departe identică cu decizia din primul ciclu procesual.

Astfel, apărările sunt absolut identice pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., fiind doar înlocuit numele doamnei judecător ZZZZZ. cu numele doamnei judecător YYYYY. .

Aceeaşi este situaţia şi cu apărările pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar situaţia se repetă şi cu privire la apărările pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs stabilind că nici cu apărările întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. lucrurile nu stau diferit, dimpotrivă, paginile 59-68 din primul recurs fiind identice cu paginile 37-53 şi 60-70 din prezentul recurs.

A mai reţinut instanţa supremă că reclamanţii reprezentaţi de WWWWW. se contrazic în cuprinsul propriei lor cereri de recurs, pentru că dacă în primele 12 pagini critică instanţa de apel pentru că s-ar fi raportat la dispoziţiile dreptului comun, în loc de dispoziţiile dreptului protecţiei consumatorilor, în cuprinsul paginilor 13 -18 (dedicate motivului de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) critică instanţa de apel că nu ar fi avut în vedere argumentele lor cu privire la aplicarea mai multor articole din vechiul C. civ.: art. 948 pct. 3, art. 964 şi art. 1010, fiind evident că nu pot coexista cele două abordări şi că greşeala de raţionament este una de logică şi slăbeşte deopotrivă liniile argumentative subscrise art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a apreciat că este evident din modul de redactare a recursului că aceşti reclamanţi nu au făcut deosebirea dintre decizia din apel din primul ciclu procesual, casată deja de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi decizia din apel din cel de al doilea ciclu procesual, reluând critici care priveau prima decizie a Curţii de Apel Bucureşti,şi care nu mai puteau viza cea de a doua decizie a acestei instanţe (recurată în al doilea ciclu procesual).

În consecinţă, nu a fost primită niciuna din criticile de greşită aplicare a legii, din moment ce reclamanţii nici nu tratează problema de drept fundamentală supusă analizei în al doilea ciclu procesual. Astfel, s-a subliniat că dacă în primul ciclu procesual afirmau, în esenţă, că nu s-a negociat, deci clauzele atacate trebuie să fie abuzive, în cel de al doilea ciclu procesual ei rămân captivi aceluiaşi unghi de atac, fără a se adapta noii redactări a motivării deciziei atacate.

Aceasta întrucât, arată instanţa supremă, instanţa de apel a respins susţinerile lor pentru că cerinţele recenzate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite cumulativ: spre exemplu, clauzele referitoare la dobânda variabilă nu au fost înlăturate, nu neapărat pentru că nu ar fi fost negociate, ci pentru că, analizând celelalte cerinţe legale, s-a observat că acestea nu sunt întrunite. Or, reţine instanţa de recurs, tocmai neadaptarea cererilor de recurs ale reclamanţilor la acest salt calitativ al deciziei din al doilea apel lasă fără fundament aşa zisele critici de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le răspunde în cele ce urmează.

S-a reţinut că singurul aspect cu caracter de noutate din recursul acestor reclamanţi este referirea de la pagina 24 din cererea de recurs la chestiunea prezumţiilor din materie comercială, care au contribuit, şi ele, la formarea convingerii intime a instanţei de apel, potrivit căreia clauza privind dobânda variabilă nu a produs un dezechilibru semnificativ.

Cu privire la mecanismul de formare a dobânzii variabile, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit o stare de fapt pe care este suverană să o stabilească, stare de fapt care nu poate fi cenzurată pe calea recursului. Acest mecanism nu îi este specific doar băncii pârâte, ci reprezintă modul obiectiv, specific şi general valabil pe piaţa financiar - bancară. Fiind elemente de notorietate, de altfel necombătute de pârâţi, prin demonstrarea altui mecanism de acţionare, ci doar afirmând că nu este bine că se procedează astfel, reclamanţii nu au răsturnat prezumţia simplă trasă din îndelungata şi generala practică a metodelor descrise în adresa indicată de instanţă şi validate în activitatea obişnuită a tuturor băncilor. Nu doar adresele indicate de instanţă privind elementele obiective pe baza cărora este determinat D.R.V.-ul, sunt cele care dovedesc legalitatea clauzelor referitoare la dobânda variabilă, ci tocmai prezumţiile că indicii amintiţi în respectivele adrese, sunt obiectivi şi evoluează independent de voinţa băncii.

1. Privitor la primul motiv de recurs al reclamanţilor reprezentaţi de WWWWW., anume că s-ar fi soluţionat cauza în faza apelului într-o compunere greşită, ca urmare a respingerii cererii de recuzare a doamnei judecător YYYYY., prin încheierea din 7 octombrie 2014, respectiv că, urmare a respingerii excepţiei de incompatibilitate a doamnei judecător prin încheierea din 22 octombrie 2014, raportat la împrejurarea că magistratul ar fi soluţionat un alt dosar cu nr. x/2010 în primul ciclu procesual, pe aceleaşi probleme de drept - motiv de casare de la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., el a fost găsit ca fiind neîntemeiat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta întrucât este incorectă teza juridică potrivit căreia pronunţarea unei hotărâri de către un judecător cu privire la un contract de credit într-o acţiune în suprimarea unei clauze abuzive îl face incompatibil în judecarea altor dosare având ca obiect alte contracte de credit analizate din aceeaşi perspectivă, a existenţei sau inexistenţei unei clauze abuzive.

S-a apreciat că recurenţii confundă acţiunea individuală în reprimare a clauzelor abuzive cu acţiunea în încetare a unei practici abuzive.

Prima îşi are cauza juridică în Legea nr. 193/2000 (transpunerea Directivei 93/13/CEE), coroborată cu prevederi speciale din Codul Consumului şi C. civ. şi are ca obiect un contract încheiat, titular fiind debitorul-consumator, efectul hotărârii fiind inter partes litigantes, iar judecătorul devine incompatibil doar dacă s-a pronunţat pe fond, hotărârea a fost desfiinţată în calea de atac şi cauza a fost trimisă spre rejudecare - ceea ce, în cazul dedus judecăţii, nu se regăseşte din nicio perspectivă.

Cea de a doua acţiune, subliniază instanţa de recurs, îşi are cauza juridică în H.G. nr. 1553/2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecţiei intereselor colective ale consumatorilor (care transpune Directiva 2009/22/CE) şi are ca obiect modelele sau proiectele de contract numite "condiţiile generale", care sunt simple promisiuni de a contracta (în sens de acte juridice unilaterale), titularul acţiunii fiind o autoritate publică, iar hotărârea având caracteristicile unei hotărâri asemănătoare celor pronunţate în recursul în interesul legii, fiind opozabile tuturor şi irepetabile ca obiect.

S-a arătat că acţiunea directă al cărei titular poate fi orice consumator, are caracter individual, cu caracter sancţionator şi impune analiza circumstanţelor în care s-a încheiat contractul (în sens de raport juridic), verificarea condiţiilor cumulative prevăzute în lege pentru declararea clauzei ca fiind abuzivă, condiţii de ordin obiectiv - respectarea drepturilor consumatorului prevăzute expres şi limitativ în art. 4 din Legea nr. 193/2000 - dar şi subiectiv - calitatea consumatorului de a fi profan sau informat (noţiuni şi instituţii juridice specifice dreptului consumului consacrate legislativ şi doctrinar).

Cea de a doua acţiune, reţine instanţa de recurs, are caracterul unei acţiuni colective, cu caracter preventiv, fiind iniţiată de un reprezentant calificat prin înzestrarea acestuia cu capacitate procesuală specială dată de legiuitor - autoritate publică sau asociaţie căreia să îi fie recunoscută calitatea de utilitate publică, tocmai pentru a diferenţia regimul juridic şi consecinţele acestora.

Din această perspectivă, cererea dedusă judecăţii, abordată de reclamanţi (prin reprezentantul lor convenţional) ca o acţiune colectivă, cuprinde un număr foarte mare de acţiuni individuale, păstrate în mod artificial într-o singură cauză, dar care este o acţiune directă individuală, pornită de mai mulţi consumatori reprezentaţi de acelaşi avocat.

Faţă de calificarea corectă a demersului reclamanţilor, ca fiind acţiuni individuale, cu situaţii de fapt proprii şi diferite, a fost considerată incorectă concluzia că pronunţarea unei hotărâri în alte litigii (chiar şi cu un număr mare de reclamanţi reuniţi ad-hoc) îi face pe respectivii judecători incompatibili sau ca acea hotărâre este modelul juridic de urmat de orice alt judecător. Acest raţionament ar duce la concluzia ca judecătorii din numeroasele dosare aflate pe rol sunt incompatibili să mai judece pentru că fie au respins teza clauzelor abuzive, fie au admis-o, în cazuri individuale şi că ei trebuie să rămână captivi teoriei juridice şi nu independenţi în soluţia lor, prin raportare la faptele şi circumstanţele fiecărui caz sau contract în parte.

Instanţa supremă a apreciat că faptul că există două grupuri de reclamanţi reuniţi doar după criteriul reprezentantului convenţional, iar acesta a ales iniţial un număr oarecare într-un grup şi un alt număr în alt grup, nu transformă acţiunea din una în analiza îndeplinirii ori neîndeplinirii condiţiilor calificării clauzelor ca fiind sau nu abuzive, prin raportare la toate cerinţele specifice şi relevante existente la data încheierii fiecărui contract în parte, într-o acţiune în care judecătorul analizează de principiu, in abstracto, respectivele clauze contractuale.

Diferenţa de consecinţă juridică este evidentă şi esenţială: hotărârile din prima categorie de cauze au caracter relativ şi efect inter partes litigantes pentru că în cadrul lor se verifică fapte, împrejurări, circumstanţe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract, iar hotărârile din cea de a doua categorie de cauze au caracter preventiv şi efect erga omnes, pentru că în cadrul lor se verifică proiectele şi modelele de contract ori promisiunea de a contracta.

Aceste necesare distincţii au fost apreciate ca suficiente pentru a reţine că teoria incompatibilităţii judecătorului care a pronunţat o soluţie pe fond în alt dosar nu poate fi acceptată, după cum nici felul soluţiei pe care a pronunţat-o nu îl face captiv ei, atât timp cât în acţiunile individuale se analizează aspecte concrete, circumstanţe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract. Fiecare raport juridic are specificitatea lui, iar în această materie a protecţiei consumatorului, cu atât mai mult, judecătorul cauzei trebuie să particularizeze analiza prin raportare la situaţia dedusă judecăţii. De aceea, o soluţie pronunţată de un judecător într-un dosar nu îl face incompatibil în altul, în ciuda unei aparente asemănări cu alte cauze.

Aşadar, s-a conchis că în cauză au fost respinse în mod corect cererea de recuzare, precum şi excepţia de incompatibilitate formulate de reclamanţi, fiind evident că nu era incident niciunul dintre cazurile de recuzare a judecătorilor raportate la art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ.

2. Cât priveşte critica potrivit căreia s-ar fi pronunţat decizia cu încălcarea unor norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (motiv de casare de prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) pentru că instanţa de apel nu ar fi analizat deloc trei argumente, respectiv: clauzele enumerate la petitul 1.1. din cererea introductivă ar fi interzise în mod expres de lege şi prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la petitul 1.1. din cererea introductivă şi ar fi îndeplinite condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, ceea ce ar fi atras încălcarea principiului dreptului la apărare şi pe cel al dreptului la un proces echitabil, el a fost găsit ca fiind neîntemeiat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a reţinut în considerente că îi revine judecătorului cauzei să verifice condiţiile cumulative de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a particulariza mai apoi analiza pentru fiecare dintre clauzele indicate ca fiind abuzive din perspectiva tuturor condiţiilor legale consacrate la art. 4 din Legea nr. 193/2000. Ceea ce recurenţii subsumează acestui motiv de recurs nu sunt veritabile critici de nelegalitate a deciziei civile pronunţate de curtea de apel. În esenţă, recurenţii critică soluţia Curţii de Apel Bucureşti din al doilea ciclu procesual pentru că aceasta ar fi "omis" să analizeze criticile lor cu privire la inexistenţa unei negocieri cu banca. Or, la paginile 43 şi 44 din decizia recurată, instanţa de apel a avut în vedere în motivarea sa tocmai liniile argumentative promovate de reclamanţi, referitoare la diferenţele dintre contractele negociate şi cele de adeziune, punându-le în raport cu argumentele intimatei referitoare la înmânarea condiţiilor generale şi la configurarea sumei de bani împrumutate, a perioadei de creditare şi tipul de credit, pentru a nu le reţine pe acestea din urmă.

Mai mult, s-a arătat că instanţa de apel din cel de al doilea ciclu procesual a ţinut să integreze la pagina 44 a deciziei recurate instrucţiunile şi aspectele de drept tranşate de instanţa de recurs prin decizia de casare nr. 2186 din 12 iunie 2014 atunci când a reţinut sensul Hotărârii C.J.U.E., din Cauza C-484/08 Caja de Ahorros. Or, aceste critici vizând neanalizarea motivelor de apel formulate de reclamanţi şi care sunt grupate la motivul de recurs de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt vădit neîntemeiate, o simplă lecturare a deciziei recurate infirmând criticile reclamanţilor.

S-a reţinut că în cel de al doilea ciclu procesual intimata a cerut instanţei de apel să administreze proba cu interogatoriul fiecărui reclamant în parte, iar recurenţii, prin apărător, s-au opus administrării acestei probe, considerând că înscrisurile de la dosar sunt suficiente pentru ca judecătorii cauzei să-şi formeze o reprezentare a faptelor relevante. Or, în faza recursului, cu atât mai mult ei nu pot aduce ca o critică a modului în care instanţa de apel a apreciat şi a reţinut faptele, cât timp în faţa instanţei de apel s-au opus administrării altor probe care ar fi putut duce la conturarea altor situaţii particulare.

Astfel, în cauză nu a fost invocat şi nici nu este incident nici art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - nefiind necesară administrarea unor probe noi, şi nici art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - pentru că instanţa a intrat în cercetarea apelului formulat de reclamanţi, judecata nu s-a făcut în lipsa lor şi au fost şi regulat citaţi, atât la administrarea fondului, cât şi la dezbaterea fondului apelului.

Nu au fost primite ca fiind critici în faza recursului toate reluările din cuprinsul cererii de recurs referitoare la modul în care instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt şi s-a apreciat că nu se impune casarea nici pentru completarea probatoriului administrat, nici pentru reluarea discuţiilor contradictorii privind probatoriul administrat în cauză şi pentru dezbaterea fondului apelului, în condiţii de legală citare.

3. Motivul de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost considerat şi el neîntemeiat, având în vedere faptul că instanţa de apel a analizat aspectele criticate la paginile 43 - 51 (pe apelul reclamanţilor) şi la paginile 51 - 57 (pe apelul pârâtei) din decizia recurată.

Rezultă caracterul profund artificial al criticilor din aşa-zisul motiv de modificare prin neanalizarea tuturor argumentelor susţinute la fond, lăsând la o parte că instanţa judecătorească nu are obligaţia, de lege lata, de a da un răspuns fiecărui argument în parte, având toată libertatea pe care o conferă dreptul aplicabil speţei să restructureze şi să sintetizeze susţinerile şi apărările părţilor.

S-a punctat faptul că nici ipoteza dezvoltării unei motivări străine de natura cauzei ori a existenţei unei contraziceri a instanţei între propriile argumente ori motive derizorii nu rezistă unui examen riguros.

În realitate, reclamanţii doar afirmă că decizia recurată ar fi nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că ar cuprinde motive străine de natura cauzei sau ar cuprinde motive contradictorii, iar aceasta pentru că dezvoltarea criticilor pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. face ca acestea să fie mai curând subsumabile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru că reclamanţii, în secţiunea 3 din cererea lor de recurs nici măcar nu precizează care ar fi, în concret, motivele străine şi care ar fi paragrafele între care ar exista contraziceri. Lipsa acestei indicări minimale, s-a apreciat, face ca întregul motiv de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. să apară ca neîntemeiat.

Dar, reţine instanţa de recurs, chiar dacă s-ar trece peste o minimă rigoare procedurală şi s-ar aprecia că ar fi fost indicate motivele străine şi cele contradictorii, tot nu s-ar putea admite încadrarea respectivelor critici în sfera motivului de modificare analizat, întrucât reclamanţii critică decizia recurată prin raportare la temeiuri din C. civ. vechi, deci cu argumente ce ţin de dreptul comun. Or, în primul ciclu procesual, criticau prima decizie pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti tocmai pentru că ar fi raţionat în temeiul normelor de drept comun, nu al celor dreptul protecţiei consumatorilor., iar această oscilare dovedeşte faptul că nicio variantă de soluţionare a apelului nu i-ar fi mulţumit pe reclamanţi.

S-a mai subliniat faptul că, în realitate, curtea de apel nu putea raţiona din nou din prisma dreptului civil comun. Ea putea doar să facă analiza din perspectiva dreptului protecţiei consumatorilor, aşa cum este, de fapt şi instrucţiunea dată de Înalta Curte în decizia de casare. O analiză purtând asupra articolelor 948 pct. 3, art. 964 şi art. 1010 din C. civ. din partea curţii de apel ar fi însemnat a încălca limitele casării din primul ciclu procesual. De aceea, tocmai respectarea deciziei de casare, în al doilea ciclu procesual, nu poate fi, de plano, motiv de recurare în cea de a doua judecată în recurs, pe ideea că tocmai aceste argumente ar lipsi în cauză sau ar fi făcut din cele raportate la Legea nr. 193/2000 argumente străine de natura cauzei.

4. Motivul de modificare de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost găsit ca neîntemeiat, având în vedere că nu pot fi primite drept critici ale deciziei recurate nereţinerea de către curtea de apel a unor raţionamente avute în vedere de alte instanţe de judecată în alte dosare, unele soluţionate după momentul pronunţării deciziei recurate.

Prin cererea de recurs pe care reclamanţii au formulat-o împotriva soluţiei din apel, nefavorabile lor în privinţa clauzelor ce stabilesc dobânda variabilă şi comisioanele bancare şi clauzele de la art. 8.4 din Condiţiile Generale, aceştia se rezumă la a relua o parte din conţinutul cererii lor de apel, care a făcut obiectul analizei Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat cu adevărat criticile lor pentru a ilustra eventuala greşeală de judecată a Curţii de Apel Bucureşti din al doilea ciclu procesual, ci s-au mulţumit să reitereze în general apărări din primul ciclu procesual, mai precis inexistenţa unei negocieri cu banca, omiţând să dea relevanţă faptului că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a pus accentul pe neîndeplinirea în mod cumulativ a tuturor condiţiilor legale de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Critica nereţinerii susţinerilor reclamanţilor care vizau lipsa negocierii, este greşită. Instanţa a reţinut existenţa negocierii, dar într-o altă cauză, respectiv în decizia din faza apelului din al doilea ciclu procesual din dosarul nr. x/2010, ajuns şi el, din nou, în recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acea cauză, cererea de recurs este redactată pe aceleaşi motive de nelegalitate de la art. 304 C. proc. civ. şi, în acel caz, reclamanţii din acel grup pot critica formal soluţia instanţei de apel de a fi stabilit că a existat negociere.

În schimb, în prezenta cauză instanţa de apel a reţinut, dimpotrivă, că nu s-a făcut proba negocierii (a se vedea primul paragraf de la pagina 44 a deciziei recurate), pentru a trece în cele ce urmează, la analiza celorlalte cerinţe de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind: dezechilibrul semnificativ şi buna-credinţă, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ (a se vedea al doilea paragraf de la pagina 54 a deciziei recurate).

Astfel, toate criticile subsumate acestui motiv de recurs, pe ideea nereţinerii de către instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a susţinerilor privind lipsa negocierii, sunt redundante şi străine de realitatea motivării din hotărârea atacată în prezenta cauză.

Cât priveşte trimiterile reclamanţilor reprezentaţi de WWWWW. de la paginile 8-10 din cererea lor de recurs la anumite paragrafe din cuprinsul deciziei de casare din primul ciclu procesual, s-a reţinut că ele pierd total din vedere că instanţa de apel s-a supus instrucţiunilor şi a raţionat în trasarea soluţiei sale cu sensul indicat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; în acest context, s-a conchis că nu sunt, aşadar, încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. pentru a se reţine încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de casare de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sau pentru a fi incident motivul de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a considerat că este greşit procedural să fie criticată motivarea din cel de-al doilea ciclu procesual a Curţii de Apel Bucureşti cu citate din decizia de casare, care reţinea încălcarea unor norme de drept procesual de către instanţa de apel din primul ciclu procesual, întrucât lipsurile de motivare din prima hotărâre judecătorească de apel nu sunt şi ale deciziei recurate în cel de al doilea ciclu procesual, iar citatele din decizia de casare nu vizează (şi nu pot viza) decizia pronunţată în apel în cel de al doilea ciclu procesual.

Pe de altă parte, s-a reţinut că în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel Bucureşti a construit raţionamentul său propriu pe baza dezlegărilor problemelor de drept date Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare. Astfel, instanţa de apel sintetizează la paginile 43 - 53 ideile principale expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare:

- se detaşează de relevanţa diferitelor cuantumuri ale marjelor fixe adiţionate la D.R.V. (dobânda de referinţă variabilă), precum şi de relevanţa diferitelor cuantumuri ale comisioanelor bancare, ca nedovedind, în sine, negocierea;

- purcede la cercetarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac parte din obiectul principal al contractului, valorificând tocmai argumentul reclamanţilor referitor la sensul jurisprudenţei C.J.U.E. (a se vedea a doua jumătate a paginii 44 din decizia recurată);

- îşi asumă direcţia de cercetare indicată de reclamanţi, referitoare la modificarea dobânzii variabile în funcţie de "un element exterior, cum ar fi evoluţia unui indice financiar...", ba chiar face din acest aspect unul central în cercetarea sa, consacrându-i trei pagini şi jumătate (45, 46, 47 şi jumătate din 48);

- particularizează analiza pe aspectul rolului jucat de indicele bancar obiectiv Euribor/Bubor, pentru a surprinde şi ce anume au înţeles împrumutaţii că trebuie să plătească, fiind astfel complinită şi instrucţiunea de a verifica inteligibilitatea clauzelor din perspectiva fiecărui împrumutat;

- face cercetarea gradului de inteligibilitate a clauzelor vizând dobânda variabilă şi comisioanele bancare pentru toţi împrumutaţii din perspectiva pretenţiilor lor, deduse judecăţii în prezenta cauză. Instanţa de apel a cercetat în cel de al doilea ciclu procesual, întocmai cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare, dacă în mod real reclamanţii au înţeles că dobânda va varia în funcţie de indicele obiectiv (Euribor) sau în funcţie de D.R.V. (a se vedea pagina 46 din decizia recurată);

- în cercetarea sa, instanţa de apel nu a mai pus accentul pe dispoziţiile dreptului comun, ci pe cele ale dreptului protecţiei consumatorilor atât naţional, cât şi comunitar, inclusiv cu trimiteri la paragrafe din hotărâri pronunţate de C.J.U.E. (a se vedea paginile 44,46 şi 53 din decizia recurată).

Cu titlu prealabil analizării celor trei modalităţi, identificate de către recurenţi, prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fac din acest articol o normă de drept material imperativă, care, prin excepţie de la regula liceităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale la care părţile au consimţit în virtutea libertăţii lor de voinţă, stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

Nu există, deci, o prezumţie şi cu atât mai puţin una juris et de jure în baza căreia clauzele sunt considerate abuzive. Dimpotrivă, operează o prezumţie de sens contrar şi relativă, a valabilităţii clauzelor contractuale, chiar şi în cazul celor incluse în contracte de adeziune.

Sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii cerute de lege, prezumţia relativă a valabilităţii clauzei este răsturnată şi clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

Analiza instanţei de apel a pornit, aşadar, în mod corect de la considerarea ca fiind valabile şi licite clauzele contractuale indicate de reclamanţi prin cererea lor introductivă de instanţă. În cazul clauzelor din Condiţiile Speciale şi al celor din Condiţiile Generale, aceasta a verificat şi a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute pentru a răsturna prezumţia relativă de valabilitate şi pentru a le califica ca fiind abuzive.

Efortul de analiză este, prin urmare, unul de sens contrar poziţiei exprimate de reclamanţii-recurenţi, bătălia juridică netrebuind să fie dată pornind de la premisa că respectivele clauze sunt deja abuzive, pentru ca intimata să dovedească contrariul.

Sarcina de a demonstra, în sensul calificării respectivelor clauze contractuale, ca fiind abuzive, este a reclamanţilor-recurenţi, intimata având beneficiul contestării oricăreia sau tuturor condiţiilor cerute de lege, fiind ştiut că fie şi neîndeplinirea uneia dintre condiţii interzice răsturnarea prezumţiei legale a valabilităţii şi liceităţii clauzelor analizate.

Prezumţia aşa zis "absolută", în baza căreia oricare clauză contractuală care se aseamănă sau se confundă cu exemplele date în Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 este abuzivă a fost apreciată ca fiind, juridic, eronată. Argumentele care dovedesc greşeala juridică a reclamanţilor ţin de normele de drept comunitar, aşa cum au fost ele interpretate obligatoriu de C.J.U.E. în jurisprudenţa sa constantă.

Instanţa supremă a apreciat că a doua premisă construită pro causa de apărătorii reclamanţilor este aceea a aplicării definiţiei contractelor ca fiind "acord de voinţe" în cazul contractelor de adeziune. Încercarea recurenţilor de a face inoperant principiul fundamental al obligativităţii clauzelor contractuale "pacta sunt servanda" (art. 969 din vechiul C. civ.), care se impune şi în cazul contractelor încheiate de profesionişti cu consumatori, nu a fost primită.

Aceasta fiindcă s-a considerat că specificul relaţiei profesionist - consumator ţine doar de perioada precontractuală, în care se înaintează oferte, contraoferte şi se formează consimţământul viitoarelor părţi la contract, pentru ca, odată încheiat, acesta să fie o lege a părţilor la fel de eficientă şi de obligatorie pentru părţile semnatare. Doar pentru că unul dintre cocontractanţi este consumator, aceasta nu înseamnă că el nu intră într-un raport juridic al cărui conţinut să nu fie obligatoriu cu numărul si întinderea obligaţiilor asumate reciproc. Consumatorul este protejat de norma comunitară şi de legea naţională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, şi ce nu.

Apreciază instanţa de recurs că cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul Bucureşti, apelul formulat şi soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti în al doilea ciclu procesual şi recursul ce face obiectul judecăţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt doar încercări ale reclamanţilor de a-şi retracta parţial cuvântul dat la încheierea negotium-ului, invocând cauze ulterioare semnării contractului şi distorsionând cu rea-credinţă ceea ce înţeleseseră şi acceptaseră ca fiind clar şi inteligibil exprimat şi, mai ales, ca fiind echilibrat.

S-a considerat că instanţa nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părţi, aşa cum reiese din jurisprudenţa constantă a C.J.U.E., imperium-ul judecătorului fiind doar acela de a "scoate" din contract ceea ce este găsit ca fiind abuziv sau de a "desfiinţa" întregul contract, dacă, în lipsa clauzelor afectate, înţelegerea părţilor nu mai poate continua.

În această ordine de idei, s-a arătat că judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voinţelor părţilor, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră şi garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituţia României revizuită), economia de piaţă şi libera iniţiativă (art. 135 alin. (1) din Constituţia României revizuită) şi libertatea comerţului şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţia României revizuită).

Cele trei "modalităţi prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate" ar fi, în opinia reclamanţilor:

- clauzele sunt interzise în mod expres de lege,

- clauzele sunt prezumate în mod absolut a fi abuzive şi

- clauzele îndeplinesc condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Condiţiile consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru a li se da unor clauze calificarea de "abuzive" sunt:

- să nu reglementeze componente ale preţului creditului, să nu facă parte din obiectul principal al contractului - să nu se asocieze "nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil" - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000;

- să nu fi fost negociate direct cu consumatorul;

- să fi fost introduse în contract, contrar cerinţelor bunei-credinţe;

- să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aceste condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciază instanţa de recurs, au caracter cumulativ. Îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiţii, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar şi inteligibil să consacre o componentă a preţului creditului şi să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiţii, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerinţă a bunei credinţe, şi fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

În continuarea argumentaţiei s-a arăta că şi principiul securităţii juridice vine să impună caracterul cumulativ al celor 4 condiţii legale, pentru că, altfel, ar fi mult prea laxă modificarea contractelor încheiate, a numărului şi a întinderii obligaţiilor asumate de părţi.

Securitatea juridică a raporturilor juridice civile ar fi doar un concept fără eficacitate dacă, prin întrunirea fie şi a uneia dintre cele 4 condiţii legale, contractul părţilor ar suferi modificări, în sensul şi de intensitatea dorite doar de către una dintre părţi, cu ocolirea principiului mutuus dissensus, mutuus conssensus.

Or, se reţine, reclamanţii-recurenţi pun problema în motivele lor de recurs a calificării clauzelor din Condiţiile Speciale şi a celor din Condiţiile Generale ale contractelor de credit bancar încheiate, ca şi cum ar fi de ajuns ca o singură condiţie să fie întrunită, pentru ca să fie pusă "eticheta" de "abuzivă", iar aceasta este eroarea fundamentală şi distorsiunea normelor aplicabile în speţă, comună tuturor liniilor argumentative prezentate de reclamanţii-recurenţi.

Instanţa de recurs a mai adus în susţinerea soluţiei pronunţate următoarele argumente:

A. Clauzele atacate de către reclamanţi nu sunt interzise de nicio lege.

Se apreciază că clauza de la art. 5 vizează mecanismul dobânzii contractuale, stabilită de părţile din contract ca pornind de la nivelul de fix (cel mai adesea, valabil în primele 12 luni), ulterior fiind variabilă. Astfel, s-a considerat că este în afara oricărui dubiu că aceasta a fost înţelegerea părţilor şi că dobânda variabilă a fost asumată de fiecare împrumutat prin raportare la DRV şi nu doar la indicele obiectiv Euribor.

Reclamarea situaţiei de fapt făcută de recurenţi la aproximativ 4 - 5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înţeles modul în care se stabileşte întinderea obligaţiei lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu a putut fi acceptată, motivat de faptul că elementele esenţiale ale contractului au fost înţelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la semnarea împrumutului, iar în condiţiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi conceput că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete şi opace.

În continuarea aceluiaşi raţionament s-a arătat că raportarea la dobânda de referinţă internă a băncii (în sensul că este stabilită doar pentru produsele financiare) din cuprinsul art. 5 din contract, nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR. Art. 948 pct. 3, coroborat cu art. 964 din vechiul C. civ. nu sunt temeiuri care să interzică acest mod de determinare a dobânzii variabile într-un contract de credit. Prin simpla referire la aceste articole, se acceptă de către împrumutaţi că dobânda este o componentă esenţială a preţului creditului, punându-se problema aplicării primei condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Plecând de la aceste argumente, s-a considerat că poate nici nu ar mai trebui verificate celelalte condiţii, raţiunea legii fiind următoarea: tot ceea ce exprimă costul, preţul creditului este atât de important la formarea consimţământului de a intra într-un astfel de raport juridic, încât se prezumă absolut că împrumutatul, chiar consumator fiind, va fi foarte atent la ce anume semnează, la ce anume îşi asumă să plătească. Astfel, pentru că dobânda contractuală era determinabilă, dispoziţiile art. 948 pct. 3 şi art. 964 din vechiul C. civ. sunt respectate de mecanismul contractual supus analizei în prezenta speţă.

Acest mecanism de determinare a dobânzii variabile nu încalcă nici art. 1010 din vechiul C. civ., modificarea dobânzii nefiind o obligaţie pur potestativă şi nicidecum din partea celui care se obligă.

Cât priveşte dezechilibrul, el nu poate fi reţinut din împrejurarea că banca a pus în aplicare mecanismul consacrat la clauza de la art. 2.10.a şi 2.11. sau 4.2. din Condiţiile Generale. Aceste clauze nu consacră obligaţii pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale şi cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.

Obligaţia esenţială, definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot ceea ce datorează către împrumutător. În acest "tot" intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă şi cu titlu de comisioane. Dacă, în temeiul art. 2.10.a/4.2. din Condiţiile Generale, banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligaţia de plată cu executare pro rata temporis), la noile realităţi economice obiective ce vin dinspre piaţa bancară, spre contractul individual.

Modificarea a intervenit asupra întinderii obligaţiei de plată ce incumba împrumutatului, şi nu asupra unei obligaţii care să fi incumbat împrumutătorului.

Instanţa de recurs a considerat că obligaţia de la clauza de la art. 2.10.a/4.2. din Condiţiile Generale nu este afectată de o condiţie pur potestativă, ci de o condiţie potestativă simplă (modificarea cuantumului dobânzii depinzând atât de voinţa unei părţi la contract, cât şi de un element exterior acesteia), că factorul declanşator al analizelor băncii la anumite intervale de timp este cu totul exterior voinţei băncii. "Factorul" este, de fapt, un "mix de factori" între care este indicat şi indicele bancar Euribor - 2.10.a din Condiţiile Generale.

Procedând la reducerea la absurd, s-a susţinut că, dacă această obligaţie ar fi considerată ca fiind pur potestativă, ea tot nu ar fi prohibită de lege, pentru că ar fi o obligaţie de "a da" afectată de o condiţie pur potestativă din partea creditorului şi nu din partea celui care se obligă. Aceasta întrucât, se apreciază, "Plătesc dacă vreau" nu este acelaşi lucru, în drept, cu "plăteşte cât îţi zic eu". S-a mai susţinut, în aceeaşi ordine a analizei, că obligaţia ar putea fi considerată cauzală - dacă se dă prioritate şi se reţine că modificările aduse costurilor de creditare inerente activării pe piaţa financiar - bancară nu sunt nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului (fostul art. 1005 C. civ.) sau mixtă - dacă se dă prioritate şi se reţine că modificările aduse costurilor de creditare inerente pe piaţa financiar - bancară depind atât de voinţa uneia din părţi, de voinţa băncii, cât şi de voinţa altei persoane (respectiv de voinţa creditorilor băncii, care îi acordă împrumuturi).

În nici una dintre variante, reţine instanţa supremă, nu se întrunesc cerinţele necesare reţinerii unei condiţii pur potestative din partea celui care se obligă. Dacă în baza vechiul C. civ. în doctrină se spunea că o asemenea obligaţie este lovită de nulitate, în temeiul noului C. civ. (art. 1403) se reţine că aceasta "nu produce niciun efect."

S-a conchis în sensul că, potrivit oricăruia dintre raţionamente, obligaţia de plată a dobânzii variabile către bancă este o obligaţie ce incumbă împrumutatului şi nu băncii înseşi, iar modificările cuantumului dobânzii variabile ţin cel puţin de un mix de factori externi (constând în evoluţiile obiective ale pieţei sau depinzând de voinţa unor terţe persoane).

Apreciază instanţa de recurs că norma juridică este distorsionată de către reclamanţi, realitatea raportului juridic dedus judecăţii fiind cu totul alta. Se identifică o obligaţie care ar incumba doar băncii de a calcula cuantumul dobânzii, uitându-se că modificările aduse dobânzii variabile sunt făcute în funcţie de evoluţia indicilor bancari obiectivi şi de alţi factori economici ce ţin de piaţă (costurile cu lichiditatea şi cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere), aşadar forţat de împrejurări exterioare voinţei băncii.

În consecinţă, se apreciază că dispoziţiile legale nu numai că nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale din contractul în cauză, ci chiar îl permit, prevederile art. o lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 fiind în afara oricărei dispute.

B. Clauzele atacate nu sunt prezumate în mod absolut ca fiind abuzive.

Aşa cum s-a arătat în precedent, nu există şi nu operează o prezumţie absolută în sensul caracterului abuziv al unor clauze de tipul celor consacrate la articolele din Condiţiile Speciale sau din Condiţiile Generale.

Trimiterile la Anexa I a Legii nr. 193/2000 nu sunt de natură să fundamenteze teza reclamanţilor, pentru considerente ce ţin în special de sensul normelor juridice comunitare din Directiva 93/13/CEE ce a fost transpusă în activul legislativ naţional prin Legea nr. 193/2000.

Până în prezent, C.J.U.E., interpretând articolele Directivei 93/13/CEE, a clarificat următoarele aspecte:

- a stabilit criteriile juridice în baza cărora o clauză contractuală trebuie să fie analizată pentru a şti dacă este abuzivă sau nu, consacrate la art. 3 alin. (1) şi (2) (Hotărârea din 07 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, punctele 11 şi 17, Hotărârea din 01 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02 punctele 18, 19 şi 21.);

- importantă pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă a elementelor de context ce ţin de natura bunurilor sau a serviciilor, a tuturor circumstanţelor care însoţesc încheierea contractului şi a celorlalte clauze ale contractului sau ale clauzelor altui contract de care acesta depinde - art. 4 alin. (1), care dau cadrul în care trebuie analizate criteriile juridice propriu-zise. (Hotărârea din 15 martie 2012, Perenicova C453/10 punctul 42, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02 punctele 19-22, Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 punctele 37 43, Ordonanţa din 16 noiembrie 31010 Pohotovost C-76/10 punctul 61);

- caracterul de listă orientativă şi neexhaustivă al Anexei la Directivă, coroborată cu art. 3 alin. (3), care exemplifică clauze care pot fi considerate abuzive (Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 punctul 37, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, punctul 20. Concluziile Avocatului General AAAAAA. prezentate la 06 decembrie 2011 pentru Cauza C-472/10 Nemzeti c. Invitel, punctul 80:

"O clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod necesar abuzivă şi invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egala măsură să fie declarată abuzivă (48). Prin urmare, din simpla împrejurare că o clauză figurează pe listă nu se poate deduce în mod necesar că are şi caracter abuziv" Nota de subsol 46:

"După cum rezultă din considerentul 17, în sensul directivei, lista anexată poate avea doar o valoare orientativă. Ca urmare a caracterului minimal al directivei, lista poate fi extinsă sau poate fi restrânsă de către statele membre în cadrul legislaţiei lor interne, în special în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestor clauze");

- faptul că DAE reprezintă costul global al creditului, care se exprimă sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice - art. 4 alin. (2) (Ordonanţa din 16 noiembrie 2010 Pohotovost s.r.o. C-76/10 punctele 70-73 cu privire la rolul în desluşirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale prin aportul la clarificarea gradului de claritate şi inteligibilitate al unei clauze vizând o componentă de cost. Pentru desluşirea rolului DAE pentru consumator, relevantă este Hotărârea din 4 martie 2004 Cofinoga C-264/02 şi Hotărârea din 23 martie 2000 Berliner Kindl Brauerei C-208/98, în care sunt interpretate dispoziţii ale Directivei 87/102, ce a fost abrogată de Directiva 2008/48/CE la 21 iunie 2010;

- faptul că art. 4. alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu este o dispoziţie imperativă şi coercitivă ce trebuie transpusă ca atare în dreptul naţional al unui stat membru, astfel că într-o ordine juridică naţională, dacă legiuitorul naţional legiferează în acest sens, cu acoperirea art. 8 din Directivă, se poate supune controlului de a vedea dacă o clauză este abuzivă şi clauzele care sunt redactate clar şi inteligibil (Hotărârea din cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid -C-484/08 - punctul 42);

- cerinţa ca, în cercetarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, să fie analizată inteligibilitatea ei şi din perspectivă economică, nu numai gramaticală (Hotărârea CJUE din cauza "Kasler" C-26/13);

- necesitatea verificării de către instanţele naţionale a realităţii prestării unor servicii,de către bancă în folosul consumatorilor, în contul comisioanelor percepute conform contractelor, pentru a se putea aprecia asupra producerii sau nu a unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, pe componenta de cost a comisioanelor bancare (Hotărârea CJUE din cauza "Matei" C-143/13). Instanţa de recurs a reţinut, în acest context, că în sensul jurisprudenţei constante a C.J.U.E., anexa I la Legea nr. 193/2000 preia conţinutul Anexei la Directiva 93/13/CEE, referită la art. 3 alin. (3) din Directivă;

- în Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08, punctul 37, în Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, punctul 20, Curtea de la Luxembourg reţine că toate clauzele enumerate în Anexa la Directivă nu sunt automat abuzive şi anexa este pur indicativă, conţinând exemple de clauze ce pot fi găsite.

C. Clauzele atacate nu îndeplinesc condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cele 4 condiţii legale trebuie întrunite cumulativ pentru ca prezumţia relativă de valabilitate şi licitate a unei clauze contractuale să fie răsturnată, pentru a putea fi constatat caracterul abuziv. În speţă, reţine instanţa supremă, nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege nici în cazul clauzelor privitoare la dobândă nici în cazul clauzelor privitoare la comisioane.

D. Clauzele referitoare la dobândă

În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a reţinut că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut. Orice concluzie contrară ar reprezenta o distorsiune a sensului normei juridice comunitare şi, în consecinţă, şi a celei naţionale. Distorsionarea ar consta în aceea că s-ar confunda sensul de obligaţie accesorie al dobânzii faţă de debitul principal, cu caracterul "principal" din perspectiva art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, care vizează tot ce este definitori, sine qua non pentru respectivul credit şi este avut în vedere la formarea consimţământului şi la exprimarea acordului de voinţe.

S-a afirmat că dobânda poate fi pe mai departe accesorie faţă de debitul principal, dar să fie în tot acest răstimp parte din obiectul principal al contractului de credit bancar. Obiectul principal include dobânda, pentru că ea este de esenţa acestei specii de împrumut şi pentru că ea "descrie o prestaţie esenţială" asumată prin contract. Celelalte componente de cost au aptitudinea de a fi incluse în obiectul principal al unui credit, dacă se face raportarea la raţiunea de a fi a DAE, aşa cum a fost ea reglementată prin Directiva 2008/48/CE.

Arată instanţa de recurs că art. 2 alin. (1) lit. a) exclude aplicarea definiţiei costului total de la art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CEE, însă în interpretarea unei norme comunitare, cum este şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, se va ţine seama, pe lângă redactarea ei, de termenii utilizaţi, atât de contextul în care a fost edictată, cât şi de obiectivele reglementării din care face parte (Hotărârea din 17 noiembrie 1983 Merck C-292/82 punctul 12, Hotărârea din 01 martie 2007 Schouten C-34/05 punctul 25, Hotărârea din 12 februarie 2009 Klarenberg C-466/07 punctul 37, Hotărârea din 18 mai 2000, KVS International C-301/98 punctul zi, Hotărârea din 6 iulie 2006 Comisia/Portugalia C-53/05 punctul 20, Hotărârea din 16 octombrie 2008 C-298/07 punctul 15, iar pentru nuanţa cu "termenii utilizaţi" Hotărârea din 3 decembrie 2009 Yaesu Europe BV C-433/08 punctul 24).

Se consideră că, în măsura în care un legiuitor naţional a ales să transpună art. 4 alin. (2), el devine obligatoriu doar cu efectul său de exceptare de la controlul caracterului abuziv a exact ceea ce spune: a clauzelor care fac parte din obiectul principal al contractului (cu nuanţa că este "principal" doar ceea ce au avut părţile în vedere la formarea consimţământului lor şi la exprimarea acordului de voinţe sau ceea ce exprimă o prestaţie esenţială pentru respectivul contract).

Cât priveşte a doua condiţie legală, privind negocierea, contractele de credit au fost asimilate noţiunii doctrinare de "contract de adeziune" sau "contract standard pre formulat", astfel cum menţionează actele comunitare în materia protecţiei consumatorului şi cum a fost preluată expresia şi de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere natura juridică a contractului de adeziune, mai precis caracterul contractual al acestuia, în ciuda formei manifestării de voinţă, se notează că totuşi consimţământul rămâne de esenţa actului juridic. Trăsătura comună a tuturor contractelor constă în procedura specifică de formare, în acordul de voinţe. Or, contractul de adeziune îndeplineşte acest criteriu, fiind rezultatul unui acord de voinţe, chiar în lipsa negocierii, care oricum nu e de esenţa contractului. Forma tipizată a contractului, deşi prezentată unui număr nelimitat de aderenţi, manifestările de voinţă distincte ale acestora vor naşte contracte diferite.

Prin urmare, chiar şi atunci când se raportează contractul de credit dedus judecăţii la definiţia neparticularizată a contractului de adeziune, se ajunge la concluzia conform căreia manifestarea de voinţă a cocontractanţilor şi legalitatea acestuia trebuie raportate la dispoziţiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimţământ.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de consumator".

Contractul de credit, contract de adeziune în sensul deja prezentat, presupune, pe de o parte, analiza Condiţiilor generale şi, pe altă parte, a Condiţiilor speciale, acestea din urmă reprezentând parte componentă a contractului de credit negociată de părţile contractante şi agreată în funcţie de interesele şi situaţia economică a fiecăruia dintre consumatori.

În contractele de credit supuse analizei instanţei, Condiţiile generale sunt parte a aceluiaşi instrumentum ca şi Condiţiile speciale, fiind remise clientului la momentul contractării şi, totodată, aduse la cunoştinţa reclamanţilor-recurenţi în faza precontractuală.

Prin urmare, reţine instanţa de recurs, adeziunea vizează exclusiv Condiţiile Generale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului. La momentul contractării, clientului i-a fost remis contractul de credit în integralitatea sa, atât Condiţiile Speciale, precum si Condiţiile Generale, acestea din urmă făcând parte integrantă din contract nu doar sub aspect reglementar, dar şi din punctul de vedere al instrumentum-ului(aspecte necontestate de către reclamanţi).

Se susţine de către reclamanţi faptul că, independent de folosirea în corpul contractului a termenului de "dobândă de referinţă variabilă", pentru determinarea criteriului de variaţie a dobânzii curente, ceea ce în mod rezonabil s-ar putea presupune din interpretarea prevederilor convenţiilor de creditare este că, la momentul încheierii acestora, reclamanţii au acceptat ca dobânda variabilă să fie determinată doar în funcţie de indicii Euribor/Libor, etc.

În esenţă, se sublinază, speţa de faţă pune problema mecanismului de determinare a dobânzii variabile. Acest mecanism este însă cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte şi îndeajuns de detaliat, pe de alta.

În acest sens, la art. 5 din convenţiile de creditare se prevede clar faptul că:

"La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de x% pe an şi este fixă în primele z luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de z luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la art. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile VVVVV. la care se adaugă y puncte procentuale."

Aşadar, rezultă că dobânda curentă este variabilă şi se calculează prin raportare la dobânda de referinţă a băncii, la care se adaugă o marjă fixă. În finalul contractelor de credit este cuprinsă în termeni foarte clari declaraţia părţilor contractante în sensul că:

"Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia pe care mi le însuşesc în întregime."

Dobânda de referinţă variabilă avută în vedere în contractele de credit este dobânda de referinţă practicată de VVVVV., o dobândă standardizată care nu este, în mod evident, sinonimă cu indicele Euribor sau oricare altul.

În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, reglementările interne ale VVVVV. privind standardizarea dobânzilor la credite au fost raportate în mod constant Băncii Naţionale a României.

Distincţia între cele două categorii de produse financiare este reflectată în dispoziţiile Condiţiilor Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar şi care dau îndeajuns de multe informaţii împrumutatului pentru ca acesta să aibă reprezentarea diferenţelor între cele două tipuri de credite şi a modului în care va funcţiona mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a acceptat interpretarea dată de reclamanţi clauzei prevăzute la art. 5, în sensul înlocuirii dobânzii de referinţă variabilă a VVVVV. cu indicele de referinţă Euribor (sau oricare alt indice) în formula de calcul a dobânzii contractuale. Prin contractele de credit supuse analizei instanţei părţile au convenit în privinţa modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda de referinţă variabilă (DRV) a VVVVV., care se afişează la sediile VVVVV., iar nu prin raportare la Euribor sau alt indice. Este evident că reclamanţii au ales din oferta băncii produsul pe care l-au considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoştinţă de cauză, asumându-şi pe deplin efectele juridice obligatorii ale convenţiilor de creditare legal intervenite între părţi ca urmare a formării acordului de voinţă şi executându-le în consecinţă.

Reclamanţii au acceptat astfel 4 - 5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înţeleg.

Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut faptul că instanţa nu a fost învestită nici un moment cu un capăt de cerere privind interpretarea unor clauze îndoielnice ori neclare.

Intervenţia cerută instanţei de judecată prin cererea introductivă cu privire la conţinutul exact al dobânzii curente şi la modul de aplicare al dispoziţiilor din Contractele de credit trebuie, însă, realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără ştirbirea forţei obligatorii a convenţiilor şi cu respectarea aparenţei de legalitate de care acestea se bucurau.

Intervenţia instanţei în conţinutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanţi, este însă nepermisă, ea depăşind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită şi aducând atingere principiului disponibilităţii, consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar dacă s-ar aprecia asupra existenţei unor clauze îndoielnice, în absenţa unei definiţii contractuale clare, explicite a sintagmei "dobânda de referinţă", instanţa tot nu ar putea constata identitatea între sintagma "dobânda de referinţă variabilă" şi sintagma "Euribor".

Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise, judecătorul care soluţionează fondul trebuie să îl aplice, în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles.

În speţă, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale este aptă a conduce, reţine instanţa de recurs, la această unică concluzie: sintagma "dobânda de referinţă" nu este sinonimă şi nu se confundă cu indicele "Euribor".

Postulat al indivizibilităţii contractului, regula de interpretare sistematică, coordonată a contractului se impune a fi respectată şi de către instanţa de judecată. Astfel, trebuie evitată interpretarea prevederilor unei clauze contractuale prin scoaterea ei din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicţie cu înţelesul care rezultă din ansamblul contractului.

Or, o analiză critică a susţinerilor reclamanţilor prin prisma termenilor utilizaţi în corpul convenţiilor de creditare, precum şi a negocierilor purtate între părţi, a practicilor stabilite între acestea şi a comportamentului lor ulterior încheierii contractului, deopotrivă importante în conturarea voinţei reale a părţilor, subliniază, reţine instanţa de recurs, netemeinicia acestora. Simpla afirmare a unei pretinse contradicţii între termenii contractuali şi "voinţa reală a părţilor" nu poate conduce în mod rezonabil la punerea sub semnul întrebării a caracterului neechivoc al clauzelor litigioase.

În speţă, mecanismul de calcul al dobânzii contractuale este cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte şi îndeajuns de detaliat, pe de alta, prevăzându-se că:

"La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de x % pe an şi este fixă în primele z luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe toată perioada de creditare de z luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la punctul 6 şi 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile VVVVV., la care se adaugă y puncte procentuale."

Instanţa a reţinut astfel că părţile au convenit că, ulterior expirării perioadei de dobândă fixă, dobânda curentă să fie variabilă şi să se calculeze prin raportare la dobânda de referinţă a băncii, la care se adaugă o marjă fixă.

Dobânda de referinţă variabilă avută în vedere în contractele de credit este dobânda de referinţă practicată de VVVVV., fiind, aşa cum s-a arătat, o dobândă standardizată diferită în mod evident de indicii Euribor sau Libor.

În acelaşi timp, s-a reţinut că clauzele 2.1 - 2.11 din Condiţiile Generale de Creditare - Anexa la Contractul de credit (respectiv 4.1 - 4.7 din Condiţiile Generale de Creditare) vin să expliciteze mecanismul de determinare a diferitelor tipuri de dobânzi percepute de VVVVV. pentru diferitele tipuri de produse bancare, dând îndeajuns de multe informaţii clientului pentru ca acesta să aibă reprezentarea modului în care va funcţiona mecanismul de stabilire a dobânzii variabile şi rezultând cu prisosinţă lipsa de identitate dintre dobânda variabilă de referinţă şi indicele Euribor.

Declaraţia comună de voinţă, care este specifică contractului, se prezumă până la proba contrară că exprimă voinţa reală a părţilor. Iar ceea ce reflectă dispoziţiile din convenţile de creditare supuse analizei, este faptul că părţile au convenit în privinţa modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda de referinţă variabilă a VVVVV., care se afişează la sediile VVVVV.

Continuându-şi argumentaţia, instanţa supremă a considerat că din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit şi în funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o ţară la alta şi de la o bancă la alta. Astfel cum în situaţia ideală o bancă ar trebui să solicite şi plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenţilor, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenţilor acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piaţa interbancară va trebui să plătească un cost cel puţin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci.

Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor/Robor, Euribor sau Libor, în funcţie de moneda creditului, dar întotdeauna dobânda de referinţa a băncii este mai mare decât indicele de referinţă Euribor/Libor.

La costul banilor se adaugă o primă care acoperă riscul specific de ţară, primă ce poate fi aproximată prin CDS (Credit Default Swap) şi care se regăseşte inclusiv în costul fiecărei bănci din România. Prima este percepută de instituţiile financiare internaţionale care sunt dispuse să-şi asume riscul de ţară.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, şi costul serviciilor proprii de creditare.

Pentru înţelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu s-a subliniat faptul că trebuie avut în vedere că prudenţa bancară, destinaţia creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor, dar şi rambursarea creditelor la scadenţă sunt principiile creditării.

Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel: a) după natura economică şi participanţi (comercial, bancar, de consum, obligatar, ipotecar); b) după destinaţie (productiv şi neproductiv); c) după natura garanţiilor (real şi personal); etc. Pentru toate tipurile de credit, însă, reiterează instanţa supremă, dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.

În continuarea argumentaţiei teoretice iniţiate, instanţa de recurs a mai arătat şi că:

În economia de piaţă există o diversitate de tipuri de dobânzi: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda bonificată, dobânda percepută, dobânda practicată la efectele comerciale.

În contextul inflaţionist existent în aproape toate ţările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă) şi reală (ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist).

Aşadar, determinarea dobânzii, a preţului unui credit nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale "lăsată la luminile şi înţelepciunea magistratului" (art. 1203 din C. civ. napoleonean). În procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală şi logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare şi suficiente.

Preţul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii şi al ofertei. El este amplu reglementat de norme interne şi internaţionale finaciar-bancare şi se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcţionare a instituţiilor bancare: prudenţa bancară şi disiparea riscului, în accord cu Standardele contabile internaţionale (IAS) - Regulamentul 1606/2002/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 iulie 2002, adoptat şi de România de la 01 ianuarie 2012.

Aşadar, preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condiţiile în care banca are milioane de clienţi. Este motivul pentru care banca oferă clienţilor produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceştia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul preţul fiecărui produs al său expus la raft.

În speţă, este mai mult decât evident că reclamanţii nu s-au împrumutat la dobânda Euribor. Şi nici nu era posibil, aceştia neavând acces la piaţa monetară europeană, unde se formează şi se operază cu dobânda Euribor.

În consecinţă, este inadmisibil să se obţină, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, accesul persoanelor fizice la creditare şi condiţii de finanţare la care nu sunt îndrituite, nefiind insituţiile autorizate de credit care să se împrumute pe piaţa monetară europeană. Abrevierea EURIBOR pentru sintagma Euro Interbank Offered Rate reprezintă rata dobânzii la care băncile europene se împrumută între ele, în moneda euro. Această rată este rezultatul unui calcul ce are la bază media dobânzilor practicate de cele mai importante bănci din zona euro.

În mod evident conţinutul acestei noţiuni este distinct şi în mod esenţial diferit de cel al dobânzii de referinţă interne a băncii.

Deşi fiecare dintre aceştia ar putea fi generic definiţi ca "indici/dobânzi de referinţă" alături de alţi indicatori din piaţa serviciilor bancare (Libor, Robor-fostul Bubor etc.), acest lucru nu este de natură să creeze vreo confuzie cu privire la conţinutul şi la sfera lor de aplicare.

Aşadar, dobânda de referinţă, astfel cum este reglementată contractual, este reprezentată de dobânda de referinţă internă a VVVVV.. Dobânda de referinţă internă a VVVVV. reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toată plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice. Ea este afişată în permanenţă la sediile VVVVV., alături de ceilalţi indici de referinţă în raport de a căror fluctuaţie sunt determinate dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate.

Structural, dobânda de referinţă apare ca fiind o reflectare a costului resurselor de creditare pe care banca este nevoită a-l plăti în scopul obţinerii lichidităţilor necesare în vederea acordării de credite către populaţie, toate aceste costuri stabilindu-se şi având la bază Reglementări ale B.N.R.

În acest context, interpretarea dată de reclamanţi clauzei privitoare la dobândă, în sensul identităţii dintre dobânda de referinţă variabilă şi indicele de referinţă Euribor este greşită.

În acelaşi timp, însă, s-a relevat faptul că dobânda de referinţă internă a VVVVV. reprezintă o dobândă standardizată, unică pentru toată plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice, ea fiind afişată în permanenţă la sediile VVVVV., alături de ceilalţi indici de referinţă în raport de a căror fluctuaţie sunt determinate dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate. Fiind determinată pe baza unor indicatori obiectivi şi a unor formule de calcul, trimiterea contractuală la evoluţia ei este deopotrivă de esenţială pentru ambele părţi ale convenţiei de creditare, aşa încât nu se poate considera că numai reclamanţii ar fi afectaţi.

S-a apreciat că este imperios necesar să se reţină că, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanţarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influenţă asupra preţului, a costului total al creditului şi repunerea în discuţie a cuantumului dobânzii.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micşorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparenţe în piaţa serviciilor financiar-bancare. În condiţiile păstrării aceluiaşi nivel al dobânzii curente, diferenţa valorică dintre dobânda de referinţă a VVVVV. şi indicele de referinţă independent (în raport de care în mod obligatoriu urmează a se calcula dobânda variabilă percepută în contractele de credit) s-a reflectat în mod obiectiv în modificarea marjei fixe calculate şi percepute de către bancă. Această modificare, indisolubil legată de menţinerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

Interpretarea recurenţilor în sensul naşterii unei obligaţii în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea dobânzii contractuale cu cotaţia Euribor/Robor/Libor, a fost considerată de instanţa de recurs ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispoziţiile agreate la momentul încheierii convenţiilor de creditare.

Libertatea contractuală, alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor. Consacrat prin dispoziţiile art. 969 din C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei speţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat faptul că reclamanţii, prin formularea cererii introductive, au urmărit să modifice preţul contractului de credit, respectiv nivelul dobânzii comerciale.

Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere a fost apreciată ca inadmisibilă, reclamanţii neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Dobânda comercială se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie el şi instanţa de judecată.

Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanţi, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial: preţul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile şi comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părţile şi-au manifestat voinţele juridice în deplină libertate şi cunoaştere a legii, constituie venituri clar determinate sau cel puţin determinabile. De aceea, lipsirea băncii de contraprestaţiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietăţii în înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanţă fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu noţiunea de bun.

Ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convenţiile de creditare reprezintă o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractuală.

În ceea ce priveşte a treia condiţie vizând introducerea clauzelor în contract cu nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe, s-a reţinut că interpretarea Directivei 03/13/CEE vine să limpezească analiza dreptului naţional. Sub aspectul bunei ori a relei credinţe la introducerea în contract a clauzelor de la art. 5, respectiv de la art. 8.4. la nivelul dreptului comunitar a operat o mutaţie importantă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care nu trebuie pierdută din vedere nici de judecătorul naţional.

Astfel, s-a reamintit că în anul 2009 Avocatul General AAAAAA. punea accentul în concluziile prezentate la data de 29 octombrie 2009 pentru cauza Caja de Ahorros C-484/08 pe nevoia de protecţie, pentru ca, în concluziile prezentate la 29 noiembrie 2011 pentru Cauza Perenicova C-453/10, punea accentul pe principiul securităţii juridice. Pentru exemplificare, instanţa de recurs a reprodus considerentele 38 - 40.

În continuarea raţionamentului juridic, instanţa de recurs a punctat că o altă susţinere contrară logicii juridice pe care recurenţii - reclamanţi au făcut-o a fost aceea că, deşi buna-credinţă - un alt element necesar pentru dovedirea unei clauze abuzive - se prezumă în mod obişnuit în contractele dintre particulari, în această materie o atare prezumţie nu operează.

Interpretarea este eronată şi vine să schimbe principii elementare de drept.

Pornind de la prevederile C. civ., buna-credinţă a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincţie în funcţie de natura contractelor şi fără ca vreo lege specială - inclusiv Legea nr. 193/2000 - să instituie vreo excepţie expresă în acest sens, corectitudine pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului.

Din consultarea dosarelor de creditare ale recurenţilor-reclamanţi, înscrisuri depuse în probaţiune de pârâtă la judecata în fond a cauzei, Înalta Curte a reţinut că în toate contractele de credit şi cererile de acordare credit recurenţii-reclamanţi şi-au asumat sub semnătură exerciţiul dreptului de informare şi au recunoscut în aceeaşi manieră îndeplinirea de către bancă a obligaţiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat şi în cunoştinţă de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvati ori chiar periculoşi, exclude posibilitatea acestuia de a acţiona ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii ultimului.

În acelaşi sens, s-a arătat că şi jurisprudenţa CJUE recomandă ca instanţa naţională să ţină seama de toate clauzele contractului, deci şi de cea prin care consumatorul declară că a înţeles şi şi-a asumat contractul.

Au fost subliniate următoarele împrejurări necontestate de reclamanţii din cauza de faţă:

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că iniţiativa încheierii contractelor i-a aparţinut, în fiecare caz şi pentru fiecare împrumut luat de la bancă. Cu alte cuvinte, după cunoaşterea promisiunii de creditare făcută de bancă prin condiţiile generale, oferta de a contracta a venit de la client, care a solicitat o sumă de bani. Analiza cererii a dus la contra-oferta băncii pentru suma corespunzătoare criteriilor de creditare cărora le corespundea solicitantul.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că, de la data înregistrării fiecărei cereri de acordare a creditului, nu ar fi avut timp de gândire pentru a decide dacă intră în relaţia contractuală cu banca sau nu, respectiv nu a negat existenta unui termen de reflecţie de rambursare anticipată a soldului creditului.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că la fiecare contact a aflat informaţii asupra tipului de produs financiar - bancar pentru care parcurgea procesul de constituire a dosarului de creditare şi nu a pretins ca a cerut explicaţii cu privire la orice detaliu al contractului şi banca a refuzat să dea explicaţiile cerute.

Niciun recurent-reclamant nu a reclamat că în perioada pre-contractuală nu a putut observa ori înţelege că banca avea o dobândă de referinţă variabilă.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că, la semnarea contractului de credit, banca nu a grăbit procesul, care s-a derulat în exact modul şi ritmul pe care le-au agreat împrumutaţii, banca fiind dispusă, prin reprezentanţii ei, să acorde tot timpul necesar înţelegerii contractelor scrise şi acordării de răspunsuri la eventualele întrebări privind redactarea clauzelor.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat caracterul clar şi inteligibil al redactării contractelor de credit (Condiţiile Speciale şi Condiţiile Generale) la momentele semnării acestora, clauzele încriminate ca abuzive, în prezent, fiind considerate, atunci, ca uşor de înţeles şi neechivoce şi nici că între variantele de contract ale băncii şi ale lor ar fi diferenţe de conţinut şi de sens.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că. după semnarea contractelor, a avut la dispoziţie un termen de 7 - 10 zile (denumit şi termen de răzgândire/retractare) pentru a retracta acordul lui de voinţă, dat în ziua semnării şi nici nu explică de ce nu l-a valorificat.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că banca nu a redus acest termen şi nici nu a refuzat denunţarea contractului de către împrumutaţi, în interiorul termenului legal, de răzgândire/retractare.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că i-au fost puse la dispoziţie Condiţiile Generale ale contractelor şi Graficele de rambursare ce puteau fi emise pe baza informaţiilor cunoscute la datele de semnare, înainte de semnarea propriu - zisă.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că a înţeles raportul dintre "General" şi "Special" dintre "Condiţiile generale de creditare" - proiectul de contract, devenit anexă la contract şi Contractul de credit particularizat, negociat, special şi nici că în contractele semnate există clauze care prevăd expres că, în cazul în care există "diferenţe" dintre aceste două părţi ale instrumentum-ului, contractul are prioritate pentru a exprima elementele esenţiale ale înţelegerii părţilor, în faţa condiţiilor generale din anexă.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că au fost particularizate în cazul lui concret condiţiile generale de afaceri ale băncii, în care putea fi încheiat contractul de credit pentru accesarea împrumutului, cu tipul de credit ales.

Niciun recurent-reclamant nu a invocat vreun viciu de consimţământ care să îi fi afectat consimţământul la semnarea contractului/contractelor de credit şi nici nu a indicat împrejurări din care să poată fi dedusă vreo cauză de nulitate a contractului semnat.

Niciun recurent-reclamant nu a contestat că din redactarea dată clauzei de la art. 5 din Contractele de credit reieşea, încă de la momentele de semnare a contractelor, că, pentru primele z luni contractuale, va beneficia de o dobândă fixă şi că începând cu cea de a z+1 lună, între părţi va opera o dobândă variabilă.

Recurenţii-reclamanţi invocă în sprijinul acţiunilor lor civile faptul că, după ce au semnat contractele de credit, a intervenit criza financiar -economică, care a făcut mai împovărătoare executarea obligaţiilor asumate. Ei invocă un aspect exterior contractului - criza economică, care a început să afecteze executarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat atunci când au agreat condiţiile iniţiale, dar nu invocă o cauză de revizuire (impreviziune) pe calea acţiunii de drept comun.

Toate aceste fapte relevante pentru desluşirea raporturilor juridice deduse judecăţii, prin necontestarea lor de către împrumutaţi, dovedesc buna- credinţă a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât şi în etapa derulării contractului şi, totodată, încercarea de negare, de către împrumutaţi, a realităţii contractelor încheiate în anii 2005 - 2009 şi a cauzelor reale ale nemulţumirii lor.

A conchis instanţa spremă că, în acest context, consecinţa unei astfel de conduite a recurenţilor-reclamanţi, dovedită în cauză prin probatoriul administrat şi necontestat, trebuie să fie aceea de respingere a acţiunii pentru neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii specifică dreptului consumerismului.

În ceea ce priveşte condiţia a patra, a dezechilibrului contractual, instanţa de recurs a reţinut că, în aprecierea acestuia, nu trebuie dat un rol covârşitor abordării matematice, verificând dacă părţile din contract au acelaşi număr de obligaţii şi acelaşi număr de drepturi, şi doar ca ultim resort, urmează a fi verificat şi echilibrul juridic.

În această ordine de idei, s-a notat faptul că în intenţia reclamanţilor este o rediscutare a echilibrului financiar, care nu poate fi repus în discuţie decât prin acordul părţilor sau judiciar, prin apelarea la teoria impreviziunii, dar nu prin mecanismul clauzelor abuzive, care are în vedere echilibrul între drepturi şi obligaţii.

Ceea ce propun recurenţii-reclamanţi Înaltei Curţi, în vederea instituirii unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile părţilor, este intervenirea în preţul contractului, modificându-l în sensul că "dobânda variabilă se compune din Euribor plus marja fixă menţionată în contract". Adică dobânda stabilită exclusiv de debitor, ceea ce este inacceptabil, având în vedere diferenţa de înţelegere asupra cuantumului marjei fixe propuse de bancă în caz de renegociere a dobânzii variabile raportată la Euribor.

S-a precizat că şi dacă s-ar aprecia, ad absurdum, că o atare intervenţie a instanţei, care este terţ faţă de contractele analizate, ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nici o formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea reclamanţilor, însă o executare uno ictu din partea băncii. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract.

La data încheierii contractului de credit, prin remiterea sumei împrumutate, banca a îndeplinit corespunzător obligaţiile convenţionale faţă de cocontractant. Dreptul băncii născut la data încheierii contractului corespunde obligaţiei corelative de plată a preţului ce incumbă reclamantului, ce include dobânda la cuantumul stabilit de părţi ca element constitutiv al preţului.

Cauza contractului faţă pârâtă nu mai subzistă în condiţiile în care obligaţia acesteia, deja executată, nu îşi găseşte echivalentul în plata preţului, astfel cum a fost agreată de părţi.

Contractul de credit în cauză nu a fost încheiat în contextul unui monopol al pârâtei asupra activităţii de creditare. Libertatea reclamanţilor de a alege orice produs bancar al oricărei instituţii financiare nu a fost cu nimic îngrădită. Relevant este faptul că intimata este doar una dintre instituţiile financiare care desfăşoară activităţi de creditare de pe piaţa românească.

Criteriile după care un cocontractant al unei bănci alege un anumit produs financiar pot fi dintre cele mai diverse, intrinseci sau extrinseci dispoziţiilor contractuale. Nimic nu i-ar fi împiedicat pe împrumutaţi să aleagă un alt produs, o altă monedă de credit, un alt tip de dobândă sau o altă bancă pentru obţinerea unui credit. Mai mult, modalitatea de calcul a dobânzii rezultă cu claritate din clauzele contractuale. Acordul clientului cu privire la caracteristicile produsului "achiziţionat" este de natură a da naştere unor obligaţii contractuale în sarcina acestuia pe care trebuie să le respecte, astfel cum şi pârâta, la rândul ei, şi-a respectat obligaţiile contractuale.

În concluzie, pe acest aspect, s-a susţinut că doar dacă ar fi fost întrunite, cumulativ, cele 4 condiţii legale s-ar fi putut atrage calificarea ca abuzive a clauzelor analizate, or în speţă nu se poate constata întrunirea acestor condiţii.

E. Clauzele referitoare la cele trei comisioane bancare: de acordare, de administrare şi de urmărire riscuri.

Comisionul de acordare este exprimat în valoare nominală şi este plătit o singură dată, comisionul de administrare este calculat la valoarea creditului, iar comisionul de urmărire riscuri este calculat tot la valoarea creditului şi ele nu sunt abuzive, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar instanţa de apel a apreciat corect că ele nu produc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor.

E.1 Cu privire la comisionul de acordare, soluţia instanţei de apel de a menţine respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la acest comision a fost apreciată ca legală.

Chiar şi atunci când nu se nu se defineşte explicit în contract operaţiunea pentru care se percepe comisionul de analiză, aceasta nu afectează caracterul vădit inteligibil, clar, al contraprestaţiei solicitate şi nici nu poate crea, prin valoarea pe care o adaugă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Faptul că se solicită şi un comision de acordare nu semnifică inexistenţa a două operaţiuni, din moment ce analiza formală a existenţei actelor necesare în dosarul de creditare (de altfel atacată mult mai puţin) era o primă etapă ce putea fi taxată odată cu sau separat de acordarea creditului, ce necesita o analiză propriu-zisă, economică, pentru că operaţiunile sunt distincte, nu se suprapun în timp, sunt efectuate de compartimente diferite din cadrul pârâtei şi se diferenţiază, unele operaţiuni fiind cantitative, iar altele fiind calitative.

Aceste două comisioane se plăteau la început, de fapt se reţineau din suma acordată cu titlu de credit. Deci caracterul clar al prestaţiei solicitate consumatorilor este mai mult decât evident.

În cazul unor comisioane plătibile printr-un singur act material, uşor calculabile ca valoare, act ce are loc imediat după încheierea acordului de voinţă, este foarte greu de reţinut un caracter neclar, neinteligibil sau o atitudine ce nu ar fi caracterizată prin bună-credită din partea băncii, din moment ce aceasta expunea expres, încă de la bun început, pretenţiile sale cu privire la aceste contraprestaţii solicitate clienţilor; condiţia referitoare la claritatea şi inteligibilitatea clauzelor contractuale şi cea referitoare la aprecierea caracterului abuziv presupune în mod obligatoriu şi raportarea la elementele indicate la art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000: "(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului: c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde."

E.2 Comisionul de administrare calculat la valoarea creditului îşi are raţiunea de a exista în contracte, clauzele ce-l consacră nefiind în sine abuzive, în raport de scopul acestui comision - monitorizarea la înregistrarea, efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării şi rambursării creditului acordat consumatorului.

S-a apreciat că instanţa de apel a reţinut ideea corectă juridic de a nu putea să intervină în contract, peste sau în contra voinţei comune a părţilor, în temeiul Legii nr. 193/2000 (a se vedea pagina 46 a deciziei recurate) şi ideea analizării existenţei sau nu, a unui echilibru între drepturi şi obligaţiile părţilor (a se vedea pagina 55).

În mod corect, echilibrul este căutat între drepturile şi obligaţiile părţilor la contract, punând pe un taler al balanţei ce plăteşte consumatorul împrumutat şi pe celălalt taler ce îi dă şi ce prestează profesionistul împrumutător, fără a compara diferitele componente de cost între ele, respectiv comisionul cu dobânda. Or, greşeala de a compara comisioanele cu dobânda variabilă apare de abia în cererea de recurs a împrumutaţilor. Echilibrul trebuie căutat între ce prestează banca pentru împrumutat şi preţul acestui serviciu plătit de împrumutat, iar nu la ce valoare ajunge raportat la dobândă.

S-a mai apreciat că ipoteza analizei este corectă, la fel ca şi dezvoltarea raţionamentului. Curtea de Apel Bucureşti a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Şi dobânda, şi comisionul de administrare reprezintă, în final, drepturi de creanţă ale profesionistului împrumutător asupra consumatorului împrumutat, ele neputând fi comparate între ele.

În ceea ce priveşte raportarea comisionului de administrare la valoarea întregului credit, un astfel de algoritm de calcul (prin raportare la valoarea întregului credit) nu dă naştere unui dezechilibru doar pentru că suma obţinută, folosindu-l, este mai mare decât dacă am fi folosit un alt algoritm de raportare, la soldul creditului. Trebuie cercetat dacă prima sumă, chiar mai mare matematic, depăşeşte costul de oportunitate al imposibilităţii ţinerii unei evidenţe a întregului credit, pe întreaga perioadă de rambursare. Dezechilibrul nu poate fi găsit, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obţine aceeaşi parte la contract, dacă negocia mai bine sau mai slab. Dezechilibrul se poate reţine numai dacă respectivul cuantum al comisionului este disproporţionat faţă de utilitatea serviciului prestat de bancă.

Or, instanţa de apel nu a greşit raţionamentul şi nu a făcut o comparare ipotetică a două valori matematice ce ar fi putut fi incluse în contracte, cu titlu de comision de administrare.

Pentru că banca este profesionistul creditului, îşi asumă ab initio rolul supraveghetorului şi al administratorului creditului, în toate fazele sale şi cu toate incidentele sale. Când se vorbeşte de supravegherea şi diligentarea desfăşurării rambursării creditului, banca realizează un serviciu de administrare, iar când diligentează pentru corectarea promptă a incidentelor intervenite din cauza evoluţiei pieţei şi a situaţiei debitorului, banca realizează un serviciu de apreciere şi rezolvare a riscurilor.

Or, diligenţele şi operaţiunile efectuate de bancă pe întreaga durată de viaţă a unui credit (de la efectuarea primei trageri şi până la integrala rambursare) sunt în tot acest răstimp aceleaşi, cu variaţiunile inerente impuse de lege. Diligenţele cu care banca se îngrijeşte ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate, notificările şi raportările către cei abilitaţi şi către instituţiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt exact aceleaşi pe toată durata creditului şi nu scad pe masură ce se reduce suma de restituit. Este acelaşi nivel de exigenţă şi sunt aceleaşi operaţiuni.

Prin urmare, este falsă raportarea cuantumului comisionului de administrare calculat la valorarea întregului credit la orice altă valoare. Pentru că implicarea băncii şi pentru că serviciul prestat nu scade calitativ şi nici cantitativ pe măsură ce suma împrumutată este rambursată, algoritmul consacrat în clauzele privind comisionul de administrare este unicul algoritm corect şi care, dimpotrivă, păstrează echilibrul.

Astfel, condiţia dezechilibrului, aşa cum este ea consacrată la art. 4 din Legea nr. 193/2000 are în vedere drepturi obligaţii contractuale şi nu componenta lor economică, aşa cum indică împrumutaţii în cererea lor de recurs. Aceasta este reflectată în preţ, iar asupra preţului instanţa nu are drept de ingerinţă decât în cazul impreviziunii, neinvocată în cauză.

E.3 Comisionul de urmărire riscuri calculat la valoarea creditului

Apreciază instanţa de recurs că instanţa de apel a parcurs aceleaşi etape în raţionament ca şi în cazul comisionului de administrare, în ceea ce priveşte raportarea la dreptul aplicabil, cu menţiunea că reclamanţii contestă, aici, chiar raţiunea perceperii acestui tip de comision.

Perspectiva din care Curtea de Apel Bucureşti a analizat existenţa ori inexistenţa raţiunii perceperii unui astfel de comision a avut în vedere fundamentul comisionului în cauză, pentru a putea verifica dacă se confundă cu cel de administrare, fie chiar şi parţial. Aceasta întrucât, notează instanţa de recurs, nu existăm o singură operaţiune, comună, de administrare şi de urmărire a riscurilor, în mod real sunt două seturi de operaţiuni disctincte, efectuate de lucrători diferiţi din cadrul oricărei bănci. Administrarea creditului are în vedere toate acele operaţiuni bancare (în sensul că sunt efectuate de lucrători ai băncii, pentru bancă - profesionist al creditului) care sunt defăşurate pe întreaga durată a creditului pentru corecta şi la timp parcurgere a tuturor etapelor creditului. Aceste operaţiuni ţin, toate, strict, de relaţia contractuală dintre bancă şi împrumutat.

Urmărirea riscurilor presupune un alt set de operaţiuni, care pun serviciul de plată al împrumutatului în legătură cu acele evenimente din piaţă bancară ce pot impacta capacitatea acestuia de rambursare a creditului şi pot concretiza ceea ce este numit "riscul contractului". Aceste operaţiuni sunt mai complexe decât simpla administrare şi impun analiza evoluţiei creditului în contextul mai larg al activităţii băncii împrumutătoare, precum şi al evoluţiilor de pe piaţa interbancară pe care este proiectată evoluţia pecuniară a debitorului persoană fizică. Evoluţiile vizate, ce pot impacta asupra capacităţii de rambursare a clientului, sunt reprezentate de intervenţiile pe care Banca centrală le poate avea pentru a modifica anumiţi parametri (cum ar fi de exemplu cursul valutar, deosebit de important pentru creditele în monedă străină), dar şi de intervenţiile altor bănci.

Instituţia financiară nu poate face abstracţie de specificul sectorului de activitate bancară. Nu poate acorda un împrumut pentru a se dezinteresa apoi de evoluţia pieţei, de după momentul văzut uno ictu al semnării contractului de credit. Dacă ar face acest lucru, nu s-ar mai putea numi profesionist. De aceea, banca trebuie să urmărească riscurile ce vin dinspre piaţă, deci din afara relaţiei contractuale cu împrumutatul şi pe cele particulare ale debitorului respectiv, care îi pot afecta deopotrivă, fie pe rând, fie deodată, capacitatea de rambursare.

Nici o altă garanţie înscrisă în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Simplificând, pentru riscuri diferite, banca percepe componente diferite de cost.

S-a notat că pentru eliminarea oricărei confuzii garanţiile imobiliare aduse de client acoperă riscul insolvabilităţii acestuia, codebitorii sunt menţionaţi pentru a suplini sarcina de plată (temporar sau definitiv), iar asigurările de viaţă pentru a acoperi riscul capital al dispariţiei împrumutatului.

Riscurile urmărite în contul comisionului cu acelaşi nume vin dinspre piaţă spre relaţia contractuală dintre bancă şi împrumutat şi dinspre debitorul însuşi spre contract. Ele nu încetează niciodată pe durata contractului şi nu sunt mai mici doar pentru că soldul scade. Oricât de mare ar fi împrumutul luat şi oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piaţa interbancară va evolua în ritmul şi după regulile ei, iar debitorul va avea propria lui evoluţie socio-profesională, care se va repercuta asupra veniturilor sale.

Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua măsurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plată a împrumutatului aşa cum corect reţine şi instanţa de apel în opinia majoritară.

Setul de operaţiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor este necesar, este spre folosul împrumutatului, care, nefiind profesionist, nu ar şti cum să se pună la adăpost, este proporţional şi adecvat faţă de pericolul potenţial repertorial pe piaţă şi de propria sa evoluţie socio-profesională şi este fundamental diferit de setul de operaţiuni prestate de bancă în contul comisionului de administrare.

Cât priveşte lipsa unei definiţii în cuprinsul propriu-zis al contractelor de credit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că aceasta este o condiţie invocată de către reclamanţi fără temei legal. Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 nu vorbeşte despre o astfel de obligaţie de a defini termenii utilizaţi. Comisionul este exprimat într-un limbaj clar, iar riscurile sunt cele de pe piaţă şi cele legate de solvabilitatea debitorului însuşi (pentru că ele nici nu ar putea fi acelaşi cu cele pentru care se constituie garanţii, se aduc codebitori sau se încheie asigurări de viată).

Aşadar, pe întreaga prioadă de rambursare pot apărea modificări ale anumitor parametri bancari, dintre care măcar unul este de o notorietate incontestabilă, şi anume evoluţia cursului leu/euro, leu/dolar, iar unul este sub controlul direct al debitorului - respectiv solvabilitatea sa (consumatorul care s-a împrumutat trebuie prin ipoteză să vrea şi să ştie să-şi controleze propria solvabilitate, astfel încât să ramburseze banii pe care i-a luat împrumut).

Aceste riscuri trebuie urmărite atent, cu cea mai mare implicare şi promptitudine posibile. Dintre părţile la contract, îi revine profesionistului să analizeze evoluţia pieţei interbancare şi repercusiunile fluctuaţiilor veniturilor şi datoriilor debitorului. El prestează, astfel, o activitate ce îi profită şi împrumutatului, pentru că este şi în interesul acestuia să ştie că îşi rambursează creditul într-o situaţie controlată pe cât posibil şi nu lăsată la voia întâmplării.

În consecinţă, s-a reţinut că instanţa de apel în mod corect a admis apelul pârâtei şi cu privire la comisionul de urmărire riscuri, prin raportare la efectivitatea prestaţiei băncii, specificul operaţiunilor de urmărire a unor riscuri foarte reale şi din cele mai complexe şi nu în ultimul rând, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.

Corecta aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 a dus la o soluţie legală, impunându-se respingerea motivelor de nelegalitate raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de reclamanţii reprezentaţi de WWWWW..

Cu privire la recursul reclamantului UUUUU., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a respins ca neîntemeiat, reţinând următoarele:

Recurentul invocă, în esenţă, excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2667 din 22 februarie 2012, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului băncii la 18 februarie 2013 de către Tribunalul Prahova, din dosarul nr. x/2011, încercând să o valorifice din perspectiva mai multor motive de recurs.

Cu privire la această apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în acel dosar reclamantul a avut calitatea de intervenient, reclamantă fiind autoritatea de control, iar banca fiind pârâtă. Izvorul obligaţiilor deduse judecăţii în dosarul soluţionat de instanţele din judeţul Prahova a fost contractul de credit bancar nr. x/26.09.2008.

În prezenta cauză, reclamantul a depus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la ultimul termen de judecată acest contract, iar din verificările efectuate a rezultat că tocmai acest contract a făcut obiectul judecăţii, el fiind depus şi în faţa primei instanţe la dosarul Tribunalului Bucureşti.

Chiar dacă în acţiunea redactată de apărător, la fila x din vol. I dosar Tribunalul Bucureşti şi în tabelul însoţitor se indică contractul de credit nr. x/21.08.2008 (a se vedea rândul de la punctul 146 din tabelul inserat la începutul cererii introductive de instanţă), este în mod evident o eroare materială, căci instanţa s-a raportat în probatoriul administrat la contractul de la dosarul Tribunalului Bucureşti.

Se reţine că în cele două dosare nu au fost nici aceleaşi părţi şi nici aceeaşi cauză. Soluţia pronunţată în cauza cu nr. x/2011 nu are putere de lucru judecat, nu poate impune efectul pozitiv şi nici pe cel negativ al puterii de lucru judecat din cauza lipsei triplei identităţi de cauză, obiect şi părţi.

Criticile privind nelegalitatea soluţiei instanţei de apel din al doilea ciclu procesual au fost apreciate ca neîntemeiate pentru că instanţa de apel a integrat liniile directoare ale instrucţiunilor deciziei de casare (din primul ciclu procesual), reordonând motivele decisorii pe baza cărora a ajuns la soluţia sa şi evitând argumentaţia construită în decizia de apel pronunţată în primul ciclu procesual.

Or, s-a apreciat că greşeala de ipoteză a recursului reclamantului UUUUU. este aceea că instanţa de apel ar fi primit instrucţiuni clare în sensul admiterii apelului împrumutaţilor, în condiţiile în care instanţa de apel a primit instrucţiuni în sensul reanalizării probatoriului administrat în cauză pentru a verifica anumite aspecte concrete şi pentru a le raporta la prevederile legale aplicabile, din nou, lăsând la o parte anumite deducţii logico-juridice pe care se bazase în prima decizie din apel.

În contextul evocat, instanţa de recurs a constatat că în rejudecare instanţa de apel a respectat întrutotul limitele casării, a reanalizat probatoriul administrat în cauză, a renunţat la deducţiile logice înlăturate de instanţa de recurs şi, raportându-se la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, a respins apelul reclamanţilor privitor la dobândă, dar cu o altă motivare şi admiţând apelul pârâtei privitor la comisioanele de administrare şi de urmărire riscuri.

Constată instanţa de recurs că unele dintre distorsionările sensurilor normelor de drept comunitar şi ale unora dintre hotărârile C.J.U.E. sunt comune cu cele din recursul celorlalţi recurenţi reprezentaţi de WWWWW., astfel că nu a reluat argumentele deja prezentate mai sus.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa nu ar fi analizat solicitarea reclamatului ca banca să fie obligată la plata daunelor morale, s-a indicat faptul că la pagina 51 a deciziei recurate,instanţa de apel a analizat problema daunelor morale, identificând corect că UUUUU. este singurul reclamant care nu a redus cuantumul acestora, menţinându-l la suma indicată iniţial de 1.000.000 RON, fiind, deci, în afara oricărui dubiu că instanţa de apel a intrat în analiza fondului şi pe acest capăt de cerere.

Ca şi considerent comun pentru toţi reclamanţii-recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că acţiunea introductivă dezvoltă un raţionament care încearcă să determine instanţele judecătoreşti să dea o altă calificare juridică unor fapte (neidentificate caz cu caz, contract cu contract) decât aceea care se impune cu rigoare juridică.

Reclamanţii evită analizarea fiecărei situaţii în parte, tocmai pentru a nu se putea identifica în concret îndeplinirea de către bancă a tuturor obligaţiilor legale impuse de lege lata, în activul legislativ român şi a împrejurărilor care exclud de la protecţia specifică debitorii consumatori reclamanţi. Reclamanţii preferă o abordare generală şi superficială, pentru a putea insista pe aspecte imposibil de probat, în speranţa că acestea vor fi luate în considerare ca atare.

S-a relevat faptul că pe parcursul tuturor fazelor procesuale, dar mai cu seamă în acest recurs, aflat în al doilea ciclu procesual, se întreţine o confuzie în privinţa temeiurilor juridice care să susţină în drept petitele formulate, reclamanţii încălcând principiul purităţii acţiunii civile, care dă expresie interdicţiei judecării unei acţiuni civile: întemeiate pe dreptul civil comun, după regulile specifice unei ramuri de drept distincte, respectiv, cea a protecţiei consumatorilor sau, în sens contrar, întemeiate pe dreptul special al protecţiei consumatorilor, după regulile aplicabile desocotirii contractelor, foste comerciale, actualmente între neprofesionişti şi profesionişti, din dreptul comercial.

Recursurile reclamanţilor reprezintă doar o susţinere a cererii de chemare în judecată prin repetarea aceloraşi teze juridice şi nemulţumirea că ele nu le nu sunt împărtăşite de instanţă, criticile de nelegalitate fiind, de fapt, reluări ale aceloraşi argumente, fără a se demonstra aplicarea ori interpretarea greşită a legii - în special a art. 4 din Legea nr. 193/2000, analizat de instanţa de apel cu deosebita grijă de a respecta întocmai limitele casării.

S-a subliniat şi faptul că toţi reclamanţii pretind o eroare asupra substanţei obiectului convenţiei (raportului juridic), ceea ce nu poate fi verificat într-o acţiune specifică protecţiei consumatorului.

A fost apreciat ca imposibil de acceptat faptul că absolut toţi reclamanţii din acest dosar s-au aflat în aceeaşi împrejurare, în faţa aceluiaşi funcţionar de bancă, au avut aceleaşi informaţii, aceeaşi evaluare, aceeaşi citire selectivă a modelului de contract, nu au cerut lămuriri sau au cerut lămuriri şi nu li s-au dat şi au semnat contractul lor (Condiţiile speciale) scriind înainte de semnătură: "Prin semnarea prezentului contract, declar ca am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime" apoi l-au executat luni sau chiar ani buni, când, recitind condiţiile generale, au observat diferenţa dintre dobânda variabilă în funcţie de costul resurselor de creditare (indicator obiectiv) şi dobânda variabilă în funcţie de un indice de referinţă Libor/Euribor (indice obiectiv).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în mod evident, reclamanţii recurenţi tind la deturnarea protecţiei consumatorului printr-o acţiune de drept comun (fie bazată pe leziune, fie pe teoria impreviziunii), câtă vreme faptele prezentate de aceştia (global şi comun), în calificarea lor, atrag altă lege aplicabilă, iar referirea obstinată la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera reglementările speciale nu schimbă lucrurile.

În aceeaşi ordine de idei, s-a notat că, construind în mod artificial un cadru procesual format din sute de reclamanţi, ca un adevărat grup de presiune, iar nu ca un "consorţiu procesual activ" (409 contracte de credit) şi distorsionând hotărâri ale C.J.U.E. sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cerând instanţelor aplicarea unor dispoziţiile legale imprecis citate, distorsionate sau chiar demult abrogate, (ex.: Norma BNR nr. 8/1999 în vigoare de la 30 august 1999 şi până la 1 octombrie 2004, contractele fiind încheiate între 2004-2009), reclamanţii nu au dorit aflarea adevărului privitor la fiecare contract în parte, ci au dorit impunerea unei interpretări globale favorabile lor, uzând de numărul impresionant al părţilor şi al contractelor deduse judecăţii şi sperând să înfrângă, astfel, rigoarea argumentelor juridice.

S-a susţinut şi că, pornind de la ipoteze particulare din practica C.J.U.E. şi a I.C.C.J., reclamanţii au susţinut că acestea reprezintă aprecieri general valabile, or tocmai acest lucru îl interzice întreaga jurisprudenţă a C.J.U.E. din materia protecţiei consumatorilor.

Nu pot exista aprecieri general valabile asupra unui tip de clauză, asupra unui anumit tip de comision sau asupra unui mecanism anume de determinare a dobânzii variabile, tot aşa cum nu există identitate între gradul de înţelegere, informare, comportament diligent, bună-credinţă, rea-credinţă în persoana debitorului-consumator, contractul neîncheindu-se cu un model uman ipotetic, ci cu oameni responsabili faţă de propriile interese.

Cercetarea tuturor faptelor relevante (obiective şi subiective) este, prin ipoteză, efectuată de judecători în fiecare cauză în parte, în funcţie de toate elementele relevante referite de legiuitorul roman la art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000., fiind de la caz la caz realizată calificarea juridică a acestor fapte (care de principiu sunt toate relevate instanţei de judecată prin administrarea unui probatoriu complet şi diversificat) şi fiind construit raţionamentul instanţei cu respectarea dispoziţiilor legii (lato sensu).

În plus, s-a notat de către instanţa de recurs că, astfel, chiar instanţa supremă a parcurs aceiaşi paşi procedurali în jurisprudenţa sa, ceea ce nu înseamnă că speţele sunt identice şi cu atât mai puţin că ele au putere de principiu în materia protecţiei consumatorilor.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi înscrisurile depuse de pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a obligat pe recurenţii-reclamanţi reprezentaţi de WWWWW. şi pe recurentul-reclamant UUUUU. la plata sumei de 60.036,34 RON cu cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă VVVVV., reprezentând onorariu avocaţial.

La 22 aprilie 2016, recurenţii-reclamanţi reprezentaţi convenţional de WWWWW. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 608 din 23 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2010.

Contestaţia în anulare nu a fost motivată şi a fost înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Motivele contestaţiei în anulare au fost depuse în şedinţa publică de la 15 noiembrie 2016.

Contestatorii au solicitat anularea deciziei atacate şi, în rejudecare, în principal casarea deciziei şi reţinerea cauzei spre rejudecare de către instanţa supremă, iar în subsidiar modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamanţilor şi al admiterii în tot a cererii de chemare în judecat, precum şi în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă.

În motivarea contestaţiei în anulare au fost aduse următoarele argumente:

Primul motiv al contestaţiei în anulare se întemeiază pe susţinerea că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs.

În acest sens, contestatorii arată că au invocat mai multe motive de recurs ce vizau încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A. Astfel, au arătat că au învederat instanţei de recurs că în cadrul motivului de apel 1.1., care viza constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele de credit care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă, plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile VVVVV. şi orice altă clauză care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, au indicat trei cauze care îi îndreptăţesc să considere ca fiind întemeiat apelul propriu, anume:

- clauzele de tipul celor contestate la pct. 1 din apel sunt interzise în mod expres de lege;

- prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1 din apel;

- sunt îndeplinite condiţiile enunţate de art. 4 din Legea nr. 193/2000: a) clauza nu a fost negociată direct cu reclamanţii; b) sunt încălcate exigenţele bunei credinţe; c) se creează în detrimentul reclamanţilor un dezechilibru semnificativ.

Au arătat totodată că instanţa de apel nu s-a pronunţat decât pe unul dintre ele, anume pe cel de-al treilea, dar din nefericire chiar instanţa de recurs, prin decizia ce face obiectul prezentei căi de atac, a omis să se pronunţe pe motivul de recurs prin care criticam nepronunţarea asupra celor 2 motive.

Decizia nr. 608 din 23 martie 2016 nu conţine nicio pronunţare cu privire la aceste două motive de recurs, fiind aplicabile prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

B. Instanţa de recurs a omis să se pronunţe şi asupra motivului prin care recurenţii au arătat că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neţinând cont de indicaţiile trasate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014.

Au enunţat problemele de drept dezlegate de instanţa supremă în primul ciclu procesual prin decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014 pe care curtea de apel le-a nesocotit, cu exemplificări ale paginilor aferente, demonstrând astfel încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.:

1. nemotivarea hotărârii. În acest sens, au fost indicate: pagina 51 a deciziei de casare, în care se reţine că instanţa de apel a făcut o motivare cu caracter general; pagina 52 a deciziei, în care se reţine că instanţa de apel trebuia să analizeze aceste cereri din perspectiva legislaţiei şi jurisprudenţei privind problema consumatorilor (paragraful 4), iar pe de altă parte trebuia să examineze caracterul abuziv al clauzelor nu atât în ce priveşte cuantumul iniţial al costurilor, cu referire specială la dobândă şi lacomisioanele percepute, cât mai ales caracterul abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de evoluţie în timp al acestor costuri: această problemă nu a fost rezolvată de curtea de apel odată cu rejudecarea cauzei, care a lăsat iar nemotivate argumentele subsemnaţilor referitoare la caracterul abuziv al mecanismului de calcul al dobânzii;

2. critica referitoare la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar asocia cu definirea obiectului principal al contractului. În acest sens a fost indicată pagina 51 a deciziei de casare;

3. critica referitoare la caracterul (ne)clar şi (in)inteligibil al clauzelor relative la costul contractului. În acest sens au fost indicate paginile 53 şi 54 ale deciziei de casare;

4. critica referitoare la faptul că instanţa de apel a conchis greşit în sensul că, că atâta timp cât fiecare dintre reclamanţi a semnat contractul de împrumut, înseamnă că l-a negociat şi că era dator să-l execute aşa cum l-a semnat. În acest sens a fost indicată pagina 53 a deciziei de casare.

Au susţinut contestatorii că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat aceste indicaţii, reţinând în paginile 46 - 47 ale deciziei recurate următoarele:

"Potrivit adresei emise de pârâtă şi depusă în apel- se stabileşte în raport de evoluţia dobânzilor indicative de pe pieţele internaţionale, primele de lichiditate, costul datorat riscului de ţară asociat pieţei, costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR, costul generat de contribuţia la fondul de garantare a depozitelor".

"Prin urmare, instanţa constată că rata dobânzii se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie îndepliniţi/respectaţi de instituţia bancară, şi care privesc marja practicată de furnizorii de finanţare în valută (Euribor), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate (costul de rezervă minimă obligatorie), marja suplimentară peste indicatorii de piaţă monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de bancă pentru a-şi desfăşura activitatea curentă şi care trebuie recuperate din preţul împrumuturilor pe care le acordă."

Faţă de aceste considerente, contestatorii au susţinut că, din câte se poate lesne observa, Curtea de Apel Bucureşti nu a cercetat în niciun mod dacă "mecanismul de modificare a dobânzii, chiar în funcţie de un element exterior, cum ar fi un indice financiar, este explicat într-un mod clar, astfel încât el să poată fi relativ uşor determinat de către consumator", încălcând practic obligaţiile ce îi reveneau potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ., prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2186 din 12 iunie 2014.

5. Mai mult decât atât, au arătat că, deşi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat în mod expres posibilitatea instanţelor de a se pronunţa şi asupra clauzelor ce privesc obiectul principal al contractului, respectiv preţul contractului, mai ales dacă aceste clauze nu sunt redactate într-un mod clar şi inteligibil, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat în mod greşit că:

"Legea 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. ", dar şi că "Curtea reţine că a înlocui clauza privitoare la dobândă înseamnă, contrar opiniei apelanţilor-reclamanţi, intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, intervenţie nepermisă de dispoziţiile legale menţionate."

6. Pe de altă parte, deşi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a criticat decizia recurată, pronunţată în apel în primul ciclu procesual, susţinând că instanţa de apel a conchis greşit în sensul că, că atâta timp cât fiecare dintre reclamanţi a semnat contractul de împrumut, înseamnă că 1-a negociat şi că era dator să-1 execute aşa cum 1-a semnat, în rejudecare Curtea de Apel Bucureşti a făcut aceeaşi greşeală, pronunţându-se în sensul că reclamanţii şi-au asumat acest preţ al împrumutului (pe care l-au şi plătit mai mulţi ani după ce a expirat perioada cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării.

Toate aspectele indicate mai sus au fost invocate în cadrul motivului de recurs 2.2. care a fost omis de la cercetarea instanţei de recurs făcând astfel incident art. 318 alin, (1) teza a II-a C. proc. civ.

C. Instanţa de recurs a omis să se pronunţe şi asupra motivului prin care recurenţii au arătat că "Clauzele de tipul celor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel sunt interzise în mod expres de lege ".

În cadrul acestui motiv de recurs, arată contestatorii, au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea anumitor prevederi legale. Instanţa de recurs a omis să se pronunţe pe acest motiv de recurs în ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a următoarelor prevederi legale:

1. Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), vânzătorul (în cazul de faţă Banca) trebuie să informeze consumatorii (adică pe reclamanţi) despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului era obligată să-i informeze pe reclamanţi cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii, expresia "dobânda de referinţa/administrată" fiind manifest ilegală. Prin această omisiune, Banca şi-a încălcat obligaţia de informare, obligaţie explicitată la punctul I.(i). din cererea de chemare în judecată.

2. conform art. 93 lit. g) pct. 1 si 3 din O.G. nr. 21/1992, variaţia ratei dobânzii trebuie să fîe independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, iar formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicităţii şi/sau condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

3. art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) şi art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele tară ipotecă) stabilesc că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

Au conchis contestatorii susţinând că toate aspectele indicate mai sus au fost invocate în cadrul motivului de recurs 4.1.1., care a fost omis de la cercetarea instanţei de recurs, făcând astfel incident art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare se întemeiază pe susţinerea că dezlegarea dată de instanţa de recurs prin decizia contestată este rezultatul următoarelor greşelă materiale:

A. Invocând considerentele de la pagina 59, paragraful 4 a deciziei de recurs, contestatorii arată că instanţa de recurs a reţinut în mod eronat că în recurs au criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat criticile privitoare la inexistenţa negocierii cu banca, întrucât o astfel de critică nu a fost formulată prin apelul reclamanţilor.

B. Invocând considerentele din decizia de casare aflate la pagina 81 paragrafele 7-8, contestatorii susţin că instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că în motivarea acţiunii s-a invocat survenienţa crizei financiar- economice ca temei al acţiunii, o astfel de împrejurare nefiind niciodată invocată, fiind aşadar străină de natura cauzei.

Intimata a depus concluzii scrise, prin care a solicitat în esenţă respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată şi obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază contestaţia în anulare ca neîntemeiată şi o va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Primul motiv de contestaţie în anulare este neîntemeiat.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că în cadrul acestui motiv de anulare, subsumat dispoziţiilor art. 318 tea a II-a C. proc. civ., sunt indicate mai multe pretinse omisiuni de cercetare a motivelor de recurs, care au fost deja structurate, astfel încât analiza de faţă le va trata distinct, în ordinea în care au fost grupate.

A. Este neîntemeiată şi a fost înlăturată susţinerea despre analiza fragmentară a motivului de apel 1.1, în sensul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra necercetării de către instanţa de apel a două din cele motive care fundamentează afirmaţia despre caracterul abuziv al clauzelor denunţate în prezenta cauză.

Examinând decizia contestată în prezenta cauză se constată că la punctul 2 al considerentelor decizorii ale acestei hotărâri, mai precis la paginile 59-60 ale deciziei există analiza expresă a acestei critici, în cadrul căreia instanţa de recurs afirmă in terminis că o simplă lecturare a deciziei recurate infirmă criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Distinct de aceste constatări trebuie subliniat că, şi dacă o omisiune de acest gen ar fi fost decelabilă, ea a fost complinită chiar de examenul pe care instanţa de recurs îl face in extenso celor două motive pretins neanalizate (clauzele denunţate sunt expres interzise de lege şi sunt prezumate absolut a avea caracter abuziv) în considerentele de la paginile 66 - 70 ale deciziei recurate, astfel încât şi în această situaţie ipotetică invocarea unei pretinse omisiuni nu ar fi avut decât un caracter formal şi ar fi fost lipsită de orice folos practiv, câtă vreme criticile invocate şi-au primit o dezlegare pe cale controlului judiciar, părţilor lipsindu-le orice vătămare.

B. În ceea ce priveşte susţinerea de la punctul B. al primului motiv de contestaţie în anulare, Înalta Curte subliniază cu titlu prealabil caracterul preponderent descriptiv al argumentaţiei şi imprecizia determinării tipului de omisiune imputată instanţei de apel, ca şi instanţei de recurs.

Cu toate acestea, se desprinde indiscutabil ideea că instanţa de recurs a omis să se pronunţe pe motivul de recurs care viza încălcarea de către instanţa de apel în rejudecare a dezlegărilor date prin deciizia de casare, cu nesocotorea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Această susţinere este total nefondată. Examinând argumentele expuse de instanţa de recurs la punctul 4 al considerentelor decizorii ale deciziei (paginile 61 - 63 ale deciziei) se poate lesne constata că instanţa de recurs a luat în analiză exact critica modului în care instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare, a plecat ea însăşi de la premisa unor critici inconsistente sau inadecvate ale recurenţilor, însă a conchis la capătul examenului că dispoziţiile din decizia de casare au fost întocmai respectate şi că instanţa de apel, în rejudecare, plecând de la aceste dispoziţii obligatorii, şi-a construit propriul raţionament logic, care a fost apreciat ca fiind legal.

Semnificativ în acest sens este faptul că în analiza pe care instanţa de apel o face acestei critici se raportează la considerentele din paginile 43 -53 ale deciziei recurate, ceea ce infirmă categoric susţinerile din contestaţia de faţă care se raportau în esenţă la aceleaşi pagini (contestatorii indicând paginile 46 - 47 ale deciziei).

Împrejurarea că dezlegarea pe care instanţa de recurs o dă acestei critici din recurs nu este în sensul dorit de contestatori este complet lipsită de relevanţă din perspectiva temeiului de drept invocat în cauză, care sancţionează doar omisiunea de pronunţare asupra unui motiv de recurs, nu şi soluţia pronunţată în legătură cu acesta.

C. Ultima susţinere din cadrul primului motiv de contestaţie în anulare vizează omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului 4.1.1 din recursul reclamanţilor, motiv care vizează aplicarea greşită a mai multor texte de lege. Dintre acestea, contestatorii impută instanţei de recurs că nu s-a pronunţat asupra unor dispoziţii din Legea nr. 296/2004 (art. 54), O.G. nr. 21/1992 (art. 2 pct. 24 şi art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3), Legea nr. 190/1999 (art. 14) şi Legea nr. 289/2004 (art. 8).

Într-adevăr, cercetarea motivului de recurs individualizat de către recurenţi sub nr. 4.1.1 relevă justeţea afirmaţiei privitoare la conţinutul acestei critici.

Numai că examinarea deciziei contestate în cauza de faţă pune în evidenţă faptul că instanţa de recurs a subliniat, cu titlu preliminar, că parte dintre criticile formulate în recurs în al doilea ciclu procesual sunt practic reluate din primul recurs, ignorând că obiectul celui de-al doilea recurs este o decizie altfel motivată şi care urmează dezlegările din decizia de casare.

În acest sens, instanţa de recurs a menţionat că inclusiv motivul de recurs 4.1.1 este identic cu motivul invocat în primul recurs şi, reţinând faptul că decizia pronunţată de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual este altfel fundamentată juridic, permite a se trage concluzia că acest motiv de recurs nu este propriu recursului de faţă.

În acest fel, instanţa de recurs conchide că "nu poate fi primită niciuna din criticile de greşită aplicare a legii din moment ce reclamanţii nici nu tratează problema de drept fundamentală supusă analizei în primul ciclu procesual" (pagina 56 paragraful 2).

În consecinţă, existenţa acestei statuări exclude ipoteza avansată de contestatorii de faţă, anume aceea a omisiunii de examinare a unui motiv de recurs.

Aceasta în condiţiile în care dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. impune nu numai cerinţa existenţei unei omisiuni de cercetare a unui motiv de recurs, ci şi pe cea ca omisiunea să se fi produs din greşeală. În speţă, însă, excluderea de la analiză a acestui motiv de recurs este rodul unui raţionament care este de esenţa judecăţii şi care, prin urmare, nu cade sub incidenţa dispoziţiilor legale precitate.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare este neîntemeiat.

Deşi contestatorii nu au indicat temeiul juridic, acesta poate fi lesne identificat ca finnd dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., întrucât s-a invocat greşeala materială.

Ca un argument comun celor două critici subsumate aceluiaşi motiv de contestaţie în anulare, Înalta Curte afirmă că, pentru a conduce la admiterea unei contestaţii în anulare, greşeala materială trebuie să aibă un caracter determinant, adică să fie aptă să aducă schimbarea soluţiei pronunţate în recurs.

Niciuna dintre ipotezele prezentate de contestatori nu are această aptitudine.

În cazul celei prevăzute la lit. A)., trebuie subliniat faptul că ea vizează o situaţie de fapt, respectiv negocierea părţilor, iar acest aspect, care ţine de temeinicie, este apanajul exclusiv al instanţelor de fond, nu al instanţei de recurs, care examinează cauza numai din perspectiva aspectelor de legalitate.

În cazul ipotezei prevăzute la lit. B)., se reţine că şi dacă s-ar verifica justeţea afirmaţiei contestatorilor referitoare la faptu că nu au invocat niciodată criza financiar-economică drept temei al acţiunii, reţinerea de către instanţa de recurs a acestui aregument nu prezintă o pondere crucială în economia hotărârii, nu fundamentează soluţia adoptată, ci reprezintă un aspect colateral al argumentaţiei juridice.

Faţă de argumentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 318 teza I şi teza a II-a C. proc. civ., de aceea va respinge contestaţia în anulare ca neîntemeiată.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe contestatori să plătească intimatei VVVVV. S.A. cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A., B., C., D., E., F., G., H., I., BBBBBB., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS. şi TTTTT. împotriva deciziei nr. 608/23.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

Obligă contestatorii la plata către intimata VVVVV. S.A. a sumei de 16.046 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.