Territorial jurisdiction in labor disputes initiated by an employer: application of general civil procedure rules due to implicit abrogation of special competence norms.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Dorohoi şi înregistrată sub nr. x/2013 la data de 11 februarie 2013 reclamanta S.C. A. Moineşti a formulat acţiune în pretenţii împotriva pârâţilor B. şi C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 13.395 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 18 martie 2010 în valoare de 2.704,31 RON şi nr. x din 13 aprilie 2010 în valoare de 10.690,97 RON, la care se adaugă dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Acţiunea a fost motivată, potrivit precizărilor înregistrate la data de 10 iunie 2013 pe dispoziţiile art. 270 pct. 1 din Codul muncii, pârâta C. fiind chemată în judecată în calitate de garantă a creanţei fiului său, pârâtul D., conform declaraţiei olografe.

Prin încheierea din 7 octombrie 2013 instanţa a dispus introducerea în cauză a asigurătorului de răspundere civilă S.C. E. S.A. Bucureşti.

Pronunţând sentinţa civilă nr. 1770 din 28 octombrie 2013 Judecătoria Dorohoi a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească în solidar reclamantei suma de 13.395 RON pretenţii civile reprezentând c/val reparaţii autoturism cu nr. de înmatriculare x şi dobânda legală calculată la suma datorată şi, osebit, suma de 1.740 RON cheltuieli de judecată.

Sentinţa civilă nr. 1770 din 28 octombrie 2013 a fost casată de Tribunalul Botoşani care, pronunţând decizia civilă nr. 828 din 20 octombrie 2014, a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bacău reţinând în motivarea deciziei că faţă de temeiul legal al cererii reclamantei, conform art. 2 lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 269 pct. 2 din Legea nr. 53/2003, instanţa competentă să soluţioneze litigiul este tribunalul în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are sediul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 martie 2015 şi ulterior, ca urmare a încheierii din 23 aprilie 2015 pronunţată de această secţie, pe rolul secţiei I Civile a Tribunalului Bacău sub nr. x/2013* la data de 4 mai 2015.

La dosar au fost înregistrate memoriile formulate de pârâţii C. şi B., prin care aceştia arată că Tribunalul Bacău nu este competent teritorial în soluţionarea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1240/2015 din 6 noiembrie 2015, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus suspendarea judecăţii. Totodată, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit. Cu opinia separată formulată de doamna asistent judiciar F. în sensul respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale.

În fundamentarea soluţiei de admitere a excepţiei necompetenţei teritoriale, Tribunalul Bacău, secţia I civilă, în aplicarea art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, a reţinut, în esenţă, următoarele:

Din punct de vedere material, faţă de temeiul de drept al acţiunii, instanţa a constatat că litigiile de muncă sunt de competenţa tribunalului potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum şi că acest text de lege stabileşte că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă trebuie să fie adresate tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă este reglementată de dispoziţii imperative de ordine publică, astfel că invocarea şi soluţionarea acestei excepţii urmează regulile stabilite prin art. 1591 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ., cererile urmând a fi adresate instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Adoptând Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, legiuitorul a stabilit, însă, ca cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă să fie adresate tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul (art. 210), dispoziţiile acestui act normativ referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă completându-se cu prevederile C. proc. civ. (art. 216).

Prin urmare, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispoziţiile Codului muncii referitoare la competenţă au fost înlocuite de cele cuprinse în Legea dialogului social (abrogare implicită) însă dispoziţiile art. 210 din acest ultim act normativ acoperă doar situaţia în care reclamant este angajatul (doar acesta poate avea domiciliu şi loc de muncă) astfel încât în situaţia în care acţiunea este formulată de angajator, ca în cazul de faţă, devin aplicabile, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, dispoziţiile de drept comun referitoare la competenţă cuprinse în C. proc. civ. şi nu cele ale Codului muncii.

Instanţa a reţinut că aceasta este interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, faţă de succesiunea în timp a actelor normative referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă (Codul muncii, legea dialogului social) şi în considerarea intenţiei legiuitorului naţional la edictarea normelor privind competenţa teritorială în materia acestor conflicte, ca dispoziţii de favoare pentru salariat, în acord cu concepţia legiuitorului european care consideră că în cazul contractelor de muncă partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale (pct. 13 din preambulul Regulamentului CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială), într-un litigiu transfrontalier acţiunea angajatorului neputând fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul (art. 20 din acelaşi regulament). Aceleaşi dispoziţii sunt preluate de Regulamentul UE nr. 1215/2012, purtând acelaşi titlu, în vigoare începând cu data de 10 ianuarie 2015 (pct. 18 din preambul şi art. 22).

Plecând de la aceste elemente, instanţa a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile procedurale potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, pentru următoarele considerente:

În speţă, Înalta Curte constată că pricina de faţă este un conflict de muncă ce are ca obiect plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale derivând din raporturi juridice de muncă şi că, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societăţii reclamante S.C. A. se află în Moineşti, judeţul Bacău, iar domiciliile pârâţilor B. şi C. se află în comuna Corlateni, sat Corlateni, jud. Botoşani.

Întrucât, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale derivând din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că, dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ.

Se reţine că, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social acoperă doar situaţia în care reclamant este angajatul, întrucât doar acesta poate avea domiciliu şi loc de muncă.

Ca atare, atunci când acţiunea este formulată de angajator, cum este cazul în speţă, devin aplicabile, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, dispoziţiile de drept comun referitoare la competenţă cuprinse în C. proc. civ. şi nu cele ale Codului muncii.

De altfel, se reţine că intenţia legiuitorului naţional la edictarea normelor privind competenţa teritorială în materia conflictelor de muncă a fost aceea de a asigură o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor angajaţilor în acord cu concepţia legiuitorului european, care apreciază că, în cazul contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale.

Practic, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011, a intervenit o abrogare implicită a prevederilor Codului muncii, prin care se instituiau norme de competenţă teritorială, în măsura în care paralelismele sunt interzise în aceeaşi materie. Aşadar, se poate prezuma că a intervenit un eveniment legislativ implicit, în sensul dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. proc. civ., competenţa teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că în materia conflictelor de muncă atunci când acţiunea este formulată de angajator, determinant este domiciliul pârâtului.

Astfel, cum din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu soluţionarea unui conflict de muncă şi cum, acţiunea este formulată de angajator şi nu de angajat, în cauză devin incidente dispoziţiile de drept comun în privinţa competenţei teritoriale, potrivit cărora judecarea cererii aparţine instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

În cauza de faţă, se constată că domiciliile pârâţilor B. şi C. la momentul sesizării instanţei erau în comuna Corlateni, sat Corlateni, jud. Botoşani, aşa cum rezultă din înscrisurile dosarului, astfel că, Tribunalul Botoşani, este instanţă competentă în soluţionarea cauzei.

Înalta Curte apreciază că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează un litigiu de muncă, se impune soluţionarea cauzei de către un complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă al Tribunalului Botoşani.

Înalta Curte, reţinând că pricina de faţă este un litigiu ce priveşte un conflict de muncă şi că domiciliile pârâţilor B. şi C. se află în com. Corlateni, sat Corlateni, jud. Botoşani, în raport de prevederile legale menţionate, văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2017.