Non-payment of judicial fees bars review of foreign arbitral award enforcement and New York Convention reservations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea civilă din 22.01.2016 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul nr. x/2011, a fost admisă cererea de repunere pe rol formulată de către reclamant A., a fost repusă cauza pe rol, respinsă atât cererea de amânare, cât şi cererea de suspendare formulate de către pârâtă. A fost respinsă cererea de suspendare formulată de către pârâtă în baza art. 244, alin. (1), pct. 2 C. proc. civ.. A fost amânată pronunţarea hotărârii pentru data de 29 ianuarie 2016, iar apoi pentru 05.02.2016, după care, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 12.02.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 392/12.02.2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2011 a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta CETATEA NOUĂ.

A fost recunoscută sentinţa arbitrală pronunţată în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. şi A. S-a încuviinţat executarea pe teritoriul României a sentinţei arbitrale pronunţate în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. şi A.

S-a luat act de precizarea reclamantei în sensul că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 12.07.2011, sub numărul de dosar de mai sus, reclamanta A. a chemat in judecată pe pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L., solicitând tribunalului ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună recunoaşterea şi încuviinţarea executării pe teritoriul României a Sentinţei Arbitrale pronunţată la 27.05.2011 de Tribunalul arbitral polonez.

Prin sentinţa arbitrală pronunţată în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, compus din Dr. B., în calitate de arbitru unic, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. şi A., a fost respinsă în totalitate cererea formulată de CETATEA NOUĂ S.R.L., si s-a dispus achitarea de către CETATEA NOUĂ S.R.L. către A. a sumei de 2.107.671 PLN si 10.000 euro, reprezentând costuri de arbitraj recuperabile, fiind respinse celelalte cereri ale A. privind recuperarea costurilor sale de arbitraj.

Prin sentinta pronuntată la 06.08.2013 de Tribunalul Economic Districtual din Varsovia, sectia economică XX în dosarul nr. x GC 517/11, a fost respinsă plângerea formulată de către CETATEA NOUĂ S.R.L., împotriva A., privind anularea sentintei curtii de arbitraj din data de 27.05.2011 pronuntate de arbitrul unic B. în procedura arbitrală ad hoc .

Prin sentinta pronuntată la 17.07.2014 de Curtea de Apel din Varsovia, sectia civilă VI în dosarul nr. x, a fost respins apelul formulat de către CETATEA NOUĂ S.R.L., împotriva sentintei Tribunalului Districtual din Varsovia din data de 06.08.2013 dată în dosarul nr. x GC 517/11.

Prin hotărârea pronuntată de Curtea Supremă din Polonia la 29.09.2015, a fost respinsă plângerea de casare pentru cercetare formulată de către CETATEA NOUĂ S.R.L., fată de sentinta Curtii de Apel din Varsovia din data de 17.06.2014 dată în dosarul nr. x.

România a aderat la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 prin Decretul nr. 186/24 iulie 1961, cu următoarele rezerve: "Republica Populară Romînă va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept contractuale sau necontractuale care sînt considerate comerciale de către legislaţia sa naţională. Republica Populară Romînă va aplica Convenţia la recunoaşterea şi executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. În ce priveşte sentinţele date pe teritoriul unor state necontractante, Republica Populară Romînă va aplica Convenţia numai pe baza reciprocităţii stabilite prin înţelegere între părţi".

Prin notele de sedintă depuse la dosar la 30.10.2014, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. a invocat, printre altele, si rezerva de aderare mentionată, arătând că în conditiile în care accidentul a avut ca urmare decesul unei persoane si vătămarea corporală a altor trei persoane, răspunderea reclamantei A. în producerea accidentului si în ceea ce priveste îndeplinirea obligatiilor contractuale asumate excede sferei contractuale si private, fiind în prezenta unei răspunderi penale, care poate si trebuie să fie stabilită în mod exclusiv de instantele penale române, fată de existenta la acea dată pe rolul Judecătoriei Oradea a dosarului penal nr. x/2010 În acelasi sens, pârâta a invocat si faptul că integrarea în ordinea juridică a sentintei arbitrale ar aduce atingere si competentei exclusive a instantei de drept civil în conditiile în care pe rolul Judecătoriei Oradea exista dosarul nr. x/2010, având ca obiect plângerea contraventională formulată de către C. S.R.L., parte responsabilă civilmente în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Oradea .

Tribunalul a reţinut că diferendul dintre părti, ce a fost solutionat prin sentinta arbitrală ce face obiectul cererii reclamantei A., s-a născut în urma formulării de către pârâta din cauza de fată, CETATEA NOUĂ S.R.L. a unei cereri împotriva reclamantei din cauza de fată, A., având ca obiect plata de către aceasta din urmă a sumei de 2.309.496,02 euro, reprezentând daune suportate de către CETATEA NOUĂ S.R.L., ca urmare a faptului că A. si-a încălcat, si-a îndeplinit în mod necorespunzător obligatiile ce îi reveneau în baza contractului de numire a consultantului încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la data de 07.05.2007.

În considerentele sentintei arbitrale s-a retinut că în respectivul arbitraj, reclamanta (CETATEA NOUĂ S.R.L.) a căutat să o facă pe pârâtă (A.) răspunzătoare pentru presupusa încălcare a obligatiilor contractuale ale pârâtei care decurg din CNC (contractului de numire a consultantului încheiat între părti la 07.05.2007) si anexa nr. 3, încheiată între părti probabil în luna aprilie sau mai 2008 (pct. 152 si 39 din sentinta arbitrală, dosar Tribunalul Bihor).

Prin sentinta penală nr. 1400/2014 pronuntată de Judecătoria Oradea la 24.11.2014 în dosarul nr. x/2010, au fost condamnati inculpatii D. si E. pentru săvârsirea unor infractiuni prevăzute de art. 31 alin. (1), (2) si 3 din Legea nr. 10/1995, iar cu privire la reclamanta din cauza de fată, A., având în dosarul penal calitatea de parte responsabilă civilmente, s-a pronuntat solutia de admitere în parte a actiunii civile formulate de persoanele vătămate, printre care si pârâta din cauza de fată, CETATEA NOUĂ S.R.L., cu obligarea în solidar a inculpatilor si a părtilor responsabile civilmente la plata despăgubirilor în favoarea părtilor civile, respectiv a sumei de 9.146.546,04 RON si 20.156 euro, reprezentând daune materiale, în favoarea părtii civile CETATEA NOUĂ S.R.L. .

Prin aceeasi sentintă penală, a fost respinsă cererea formulată de avocatul părtii responsabile civilmente A., privind recunoasterea pe cale incidentală a sentintei arbitrale din 27.05.2011 pronuntate de către arbitrul unic Dr. B., după cum rezultă din coroborarea sentintei cu încheierea camerei de consiliu din 22.01.2015 pronuntată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2010 .

Împotriva sentintei penale mentionate au fost formulate apeluri, deduse judecătii Curtii de Apel Oradea, nesolutionate până la data pronuntării prezentei hotărâri.

Fată de acestea, tribunalul a reţinut că sentinta arbitrală în cauză a fost pronuntată în solutionarea unui diferend rezultat din raporturi de drept contractuale care sunt considerate comerciale de către legislaţia României, fată de prevederile art. 1 si 2 Cod com. Împrejurarea că situatia de fapt dedusă judecătii în dosarul arbitral face obiectul si a dosarului penal nr. x/2010 aflat pe rolul Curtii de Apel Oradea nu poate conduce la concluzia că natura raporturilor juridice dintre părti nu ar fi contractuală si comercială, de vreme ce în dosarul penal mentionat reclamanta A., nu are calitatea de inculpat, ci de parte responsabilă civilmente, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. având calitatea de parte civilă, instanta penală nefiind învestită si neinvestindu-se nici din oficiu cu solutionarea unei actiuni penale împotriva reclamantei A. După cum rezultă din considerentele sentintei penale mentionate, în dosarul penal nr. x/2010 nu s-a pus în discutie săvârsirea de către reclamanta A. a vreunei infractiuni. Pe de altă parte, tribunalul trebuie să se raporteze în primul rând la obiectul diferendului dedus judecătii în dosarul de arbitraj în care a fost pronuntată sentinta arbitrală cu privire la care se cere recunoasterea si încuviintarea executării, obiect stabilit de către reclamanta ce a învestit tribunalul arbitral, pârâtă în cauza de fată, prin cererea acesteia, fiind de netăgăduit că în dosarul arbitral reclamanta a solicitat despăgubiri pentru neexecutarea unor obligatii contractuale, iar nu pentru săvârsirea de către A. a unei fapte civile delictuale, si cu atât mai putin a unei infractiuni.

În consecintă, tribunalul a reţinut că rezervele cu care statul român a aderat la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 nu operează în prezenta cauză, iar convenţia este pe deplin aplicabilă speţei de faţă, având în vedere si faptul că si Republica Polonia a aderat la această conventie.

Cât priveşte adoptarea de către România a Legii nr. 105/1992, intrată în vigoare la data de 30 noiembrie 1992, tribunalul a reţinut că această împrejurare nu poate înlătura aplicabilitatea Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, întrucât adoptarea unei legi interne cu eventuale dispoziţii contrare convenţiei nu are semnificaţia juridică a unei denunţări a convenţiei în sensul art. 13 din convenţie.

Totodată, tribunalul a reţinut faptul că dispoziţiile Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 au forţă juridică superioară dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, reprezentând rezultatul voinţelor concordante ale statelor semnatare ale convenţiei, spre deosebire de prevederile actului normativ intern, care reprezintă voinţa legiuitorului român. Desigur, în principiu, dispoziţiile convenţiilor internaţionale cuprind doar drepturi şi obligaţii ale statelor semnatare, însă Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, prin excepţie, conţine dispoziţii care conferă drepturi şi stabilesc obligaţii în sarcina persoanelor fizice sau juridice care se prevalează de dispoziţiile sale normative în faţa instanţelor statelor semnatare, iar aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern român, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituţia României. Or, în condiţiile în care Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 face parte din dreptul intern, persoanele fizice şi juridice pot invoca direct, in faţa instanţei, dispoziţiile de drept material şi procedural care reglementează raporturile juridice deduse judecăţii.

Asa fiind, la soluţionarea prezentei cauze, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 105/1992, care reglementează şi efectele hotărârilor străine pe teritoriul României şi modalităţile în care aceste hotărâri pot fi recunoscute şi puse în executare pe teritoriul României, respectiv art. 181, art. 167 - 178 si art. 171, cu menţiunea că se va ţine seama de aceste dispoziţii legale în măsura în care acestea nu contravin regulilor speciale aplicabile recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine, astfel cum acestea sunt stabilite prin Convenţia de la New York.

Cerinţele de ordin procedural pe care trebuie să le îndeplinească cererea reclamantei pentru a fi admisă sunt cele stabilite prin dispoziţiile art. 3-5 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, iar dispoziţiile normative din dreptul pozitiv român (Legea nr. 105/1992) contrare convenţiei sau care conţin obligaţii suplimentare celor stabilite prin convenţie sunt inaplicabile în speţă, aplicarea lor fiind înlăturată de forţa juridică superioară a convenţiei internaţionale. De altfel, aceeaşi concluzie se desprinde şi din dispoziţiile art. 10 ale Legii nr. 105/1992, potrivit cărora dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, "fiecare din Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se aplica prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale".

La art. 4 din Conventie, se prevede că "pentru a obţine recunoaşterea şi executarea arătată în articolul precedent, partea care cere recunoaşterea şi executarea trebuie sa producă odată cu cererea: a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa; b) originalul convenţiei arătate în articolul II sau o copie întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa; Dacă menţionată sentinţă sau menţionată convenţie nu este redactată într-o limbă oficială a ţării în care sentinţa este invocată, partea care cere recunoaşterea şi executarea sentinţei va trebui să producă o traducere a acestor piese în aceasta limbă. Traducerea va trebui să fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurământ, ori de un agent diplomatic sau consular".

Potrivit dispozitiilor art. 5 din Conventie, "recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea părţii contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute: a) că părţile la convenţia amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate, sau că convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată; sau b) că partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau c) că sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis, sau care nu intra în prevederile clauzei compromisorii, sau că ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate; sau d) că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor, sau, în lipsa de convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul; sau e) că sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost data sentinţa. Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere recunoaşterea şi executarea constată: a) că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau b) că recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinei publice a acestei ţări".

Verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3-5 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, tribunalul a reţinut că reclamanta a depus copia originalului sentinţei arbitrale pronunţată în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. şi A., apostilat, si traducerea legalizată în limba română, a acesteia, traducerea fiind realizată de traducătoarele autorizate F. si G., iar semnătura acestora fiind legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5954/05.07.2011 a notarului public H., încheierea si traducerea legalizată fiind depuse în original .

În conformitate cu dispoziţiile art. 2-3 din Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea supralegalizării actelor oficiale străine, la care România a aderat prin O.G. nr. 66/1999, modificată prin Legea nr. 121/2005, singura formalitate care poate fi cerută pentru certificarea autenticităţii semnăturii, a competenţei funcţionarului care a semnat actul şi a autenticităţii ştampilei aplicate pe un act oficial este certificatul prevăzut de art. 4 din această convenţie (apostila). Republica Polonia a ratificat această convenţie, astfel încât în relaţiile dintre cele două state menţionate Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea supralegalizării actelor oficiale străine îşi produce pe deplin efectele, iar tribunalul nu poate solicita reclamantei să producă sentinţa arbitrală de care aceasta s-a prevalat în formă supralegalizată, apostilarea fiind suficientă pentru stabilirea autenticităţii acesteia.

De asemenea, la dosar au fost depuse, în copie apostilată, si în traducere legalizată în limba română, contractul de numire a consultantului pentru proiectul Cetate Oradea România încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. în mai 2007 si anexa nr. 3 la acest contract încheiată între aceleasi părti, traducerea fiind realizată de traducătoarele autorizate F. si G., iar semnătura acestora fiind legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5961/05.07.2011 a notarului public H., încheierea si traducerea legalizată fiind depuse în original .

În consecintă, tribunalul a reţinut că în cauză sunt îndeplinite conditiile prevăzute de art. 4 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Totodată, pârâta nu a făcut dovada că ea sau reclamanta erau, în virtutea legii române, respectiv a legii polone, lovite de vreo incapacitate, sau că clauzele compromisorii nu erau valabile în virtutea legii polone, legea polonă fiind legea ţării în care sentinţa arbitrală a fost dată.

Nu s-ar putea retine nici că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. nu ar fi fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, dealtfel aceasta fiind chiar partea care a initiat procedura arbitrajului, procedură în care a avut calitatea de reclamantă, aceasta neinvocând nici faptul că nu ar fi participat la desemnarea arbitrului unic.

În ceea ce priveste imposibilitatea pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L. de a-si pune în valoare mijloacele sale de apărare, aceasta a fost invocată de către pârâtă atât ca argument pentru a se face aplicarea prevederilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Conventie, cât si pentru a se face aplicarea prevederilor art. 5 pct. 2 lit. b) din Conventie, pârâta invocând faptul că recunoasterea si executarea sentintei ar fi contrară ordinii publice a României, ca urmare a faptului că în procedura arbitrală ar fi fost încălcat dreptul său de apărare, egalitatea părtilor si principiul aflării adevărului, această apărare urmând a fi tratată la analizarea incidentei art. 5 pct. 2 lit. b) din Conventie.

Pârâta a invocat, de asemenea, inexistenta unei conventii arbitrale între părti, respectiv faptul că clauza de la art. 15 din contractul de numire a consultantului pentru proiectul Cetate Oradea România încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la 07.05.2007 nu ar fi aplicabilă si în ceea ce priveste anexa nr. 3 la acest contract încheiată între aceleasi părti, raportat la statuarea prin sentinta arbitrală a împrejurării că pretentiilor CETATEA NOUĂ S.R.L. îi sunt aplicabile prevederile anexei nr. 3 la contract încheiată între părti, precum si a împrejurării că această anexă a fost considerată de tribunalul arbitral ca fiind un nou contract încheiat între părti.

La pct. 6 din sentinta arbitrală în cauză s-a retinut că jurisdictia Tribunalului arbitral se bazează pe clauza privind solutionarea litigiilor cuprinsă în art. 15 din contractul de numire a consultantului încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la 07.05.2007, la pct. 168 din sentinta arbitrală retinându-se că de fapt si de drept, anexa nr. 3 trebuie să fie si este considerată de tribunalul arbitral un nou contract încheiat între părti, care, prin referire la contractul încetat, include în cuprinsul său numai clauzele din contract care sunt relevante si compatibile cu noul domeniu al sarcinilor consultantului, adică ale A., în baza anexei nr. 3, retinându-se de asemenea, că nu există niciun dubiu că, de exemplu, clauza referitoare la solutionarea litigiilor cuprinsă în articolul 15 din contract este inclusă prin referire în anexa nr. 3 si poate servi ca bază a jurisdictiei Tribunalului Arbitral în vederea solutionării problemelor apărute din anexa nr. 3 .

Tribunalul a reţinut corectitudinea si coerenţa considerentelor sentintei arbitrale în ceea ce priveste competenta tribunalului arbitral, stabilite de altfel si de instantele judecătoresti ale Republicii Polonia, respectiv Tribunalul Districtual din Varsovia si Curtea de Apel din Varsovia, sentinta arbitrală fiind mentinută si prin hotărârea Curtii Supreme din Polonia.

În acest sens, tribunalul a apreciat că nu se poate retine inexistenta unei clauze arbitrale în ceea ce priveste raporturile dintre părti deduse judecătii în litigiul solutionat prin sentinta arbitrală în cauză, împrejurarea că anexa nr. 3 la contract, încheiată între părti, nu contine în cuprinsul său clauza compromisorie de la art. 15 din contract, nefiind de natură a justifica concluzia că această clauză compromisorie nu ar fi aplicabilă si în ceea priveste raporturile dintre părti decurgând din aplicarea prevederilor anexei nr. 3, de vreme ce în cuprinsul acestei anexe părtile au făcut referire expresă la contractul anterior încheiat între ele, din data de 07.05.2007, acestea stipulând în mod expres faptul că noua conventie este încheiată ca o anexă la acel contract. Or, conventia cuprinsă în anexa nr. 3 fiind încheiată de către părti ca o anexă la contractul anterior încheiat între ele, din 07.05.2007, se impune concluzia că acestea au înteles ca în raporturile dintre ele să se aplice prevederile contractului respectiv, din 07.05.2007, în măsura în care acestea erau compatibile cu clauzele si obiectul noii conventii. Asa fiind, anexa nr. 3 făcând trimitere expresă la contractul din 07.05.2007 si fiind încheiată ca o anexă la acest contract, este guvernată si de prevederile art. 15 din acest contract, continând clauza compromisorie potrivit căreia tribunalul arbitral si-a retinut competenta.

Nu poate fi trecută cu vederea nici împrejurarea că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L., reclamantă în litigiul arbitral, a fost partea care a demarat litigiul arbitral, învestind tribunalul arbitral cu formularea pretentiilor împotriva reclamantei A., pârâtă în litigiul arbitral. Totodată, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. nu a contestat în niciun moment în fata tribunalului arbitral competenta acestuia, desi aceasta a avut cunostintă de apărarea pârâtei din litigiul arbitral, A., în sensul că anexa nr. 3 este o conventie nouă încheiată între părti, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. fiind reprezentată prin apărători alesi, avocati, în litigiul arbitral, iar acesteia fiindu-i comunicate toate memoriile părtii adverse, împrejurare necontestată de către aceasta. Dimpotrivă, după cum rezultă din mentiunile sentintei arbitrale, reclamanta A. este cea care a contestat în fata tribunalului arbitral competenta acestuia, după care a renuntat la această exceptie (pct. 95 si 111 din sentinta arbitrală, filele x si 86, dosar Tribunalul Bihor). Or, având cunostintă despre apărările pârâtei din litigiul arbitral, A., în sensul caracterului dinstinct al anexei nr. 3 fată de contractul din 07.05.2007, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. ar fi putut ea însăsi să conteste competenta tribunalului arbitral în fata acestuia sau să renunte la cererea formulată, aceasta trebuind să aibă reprezentarea, în conditiile în care a fost reprezentată prin avocati, asupra posibilitătii ca prin sentinta arbitrală să se constate ca întemeiate apărările A. inclusiv sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, si în primul rând pentru motivul că anexa nr. 3 a fost încheiată ca o anexă la conventia din 07.05.2007 si deci raporturilor dintre părti decurgând din anexa nr. 3 le sunt aplicabile prevederile contractului încheiat între ele la 07.05.2007 privind clauza arbitrală de la art. 15 din contract, tribunalul a reţinut că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. nu a făcut dovada întrunirii conditiilor vreunuia din cazurile de la lit. c) a art. 5 pct. 1 al Conventiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Totodată, tribunalul a reţinut că pârâta nu a făcut nici dovada că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu ar fi fost conformă cu conventia părtilor sau cu legea tării în care a avut loc arbitrajul, sau că sentinta nu ar fi devenit încă obligatorie pentru părti sau ar fi fost anulată de o autoritate competentă din Polonia, toate căile de atac promovate de către pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva sentintei arbitrale fiind solutionate anterior datei pronuntării prezentei hotărâri, astfel că nu se poate retine nici întrunirea conditiilor art. 5 pct. 1 lit. d) si e din Conventia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Tribunalul a mai reţinut şi neîntrunirea condiţiilor art. 5 pct. 2 lit. a) din Conventie, raportat la considerentele menţionate anterior privind caracterul comercial al raporturilor dintre părţi si al obiectului diferendului soluţionat prin sentinţa arbitrală.

De asemenea, raportat la prevederile art. 5 pct. 2 lit. a) din Conventie, tribunalul retine că nu pot fi primite nici apărările pârâtei în sensul că recunoasterea sau executarea sentintei ar fi contrare ordinii publice a României.

Astfel, în corelatie si cu concluzia neîntrunirii conditiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Conventie, teza ultimă, tribunalul a reţinut netemeinicia apărării pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L. privind nerespectarea în cadrul litigiului arbitral a dreptului său la apărare, a principiului egalitătii si a principiului aflării adevărului, observând în acest sens că aceste apărări ale pârâtei au fost dealtfel analizate si de către Tribunalul Districtual din Varsovia si de către Curtea de Apel din Varsovia, în cadrul solutionării căilor de atac promovate de către CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva sentintei arbitrale în cauză, nici calea de atac dedusă de către aceasta judecătii Curtii Supreme din Republica Polonia nefiind admisă.

În acest sens, tribunalul a reţinut că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. este cea care a învestit prin formularea unei cereri tribunalul arbitral, aceasta a beneficiat de apărători alesi, avocati, i-au fost comunicate pozitiile procesuale ale părtii adverse, a fost în măsură să formuleze cereri în probatiune si s-au administrat probe la cererea acesteia, fiind de asemenea în măsură să îsi prezinte pozitia fată de probatoriul administrat în cauză. Împrejurarea că nu toate cererile în probatiune ale pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L. au fost admise de către tribunalul arbitral nu poate conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare al acesteia, de vreme ce probele pe care le propusese anterior acelui moment procesual i-au fost încuviintate, iar după acel moment procedural nu au mai fost încuviintate nici părtii adverse noi cereri în probatiune, fiind respectat deci si principiul egalitătii părtilor. Faptul că există un punct terminus pentru formularea cererilor în probatiune nu este echivalent cu încălcarea dreptului la apărare, câtă vreme până la acel punct partea a avut posibilitatea de a formula cereri si de a i se administra probele solicitate. Faptul că si după respingerea ultimei cereri în probatiune a pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L., reclamantă în litigiul arbitral, a continuat administrarea probatiunii în fata tribunalului arbitral, nu este de natură să infirme corectitudinea măsurii respingerii ultimei cereri în probatiune a acesteia, privind prezentarea unui nou memoriu al expertilor săi, fată de ultimul memoriu al expertilor părtii adverse, de vreme ce probele administrate după aceasta fuseseră din timp anterior încuviintate, iar partea a putut participa în continuare la administrarea probelor anterior încuviintate, precum si să îsi exprime pozitia fată de ansamblul probatoriului administrat, în cadrul dezbaterii asupra cauzei.

Probatoriul administrat în cadrul procedurii arbitrale are un caracter complex, astfel cum este consemnat la pct. 151 din sentinta arbitrală, aspect a cărui realitate nu a fost contestată de către pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L., fiind administrată proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martori propusi de ambele părti, proba cu rapoartele expertilor si declaratiile orale ale expertilor numiti de către ambele părti. Faptul că rapoartele expertilor au avut concluzii diferite nu era de natură să împiedice tribunalul arbitral să adere la concluziile oricăruia dintre experti, fiecare dintre părti având posibilitatea să prezinte concluziile propriilor experti atât în scris, cât si prin declaratii orale în fata tribunalului arbitral.

Nu se poate retine în consecintă că în cauza arbitrală s-ar fi încălcat principiul dreptului la apărare, principiul egalitătii sau principiul aflării adevărului, după cum a invocat pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L.

Nu poate fi retinută încălcarea ordinii publice nici din perspectiva existentei dosarului penal nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Oradea si mai apoi al Curtii de Apel Oradea, nici din perspectiva existentei dosarului având ca obiect plângerea contraventională formulată de C. S.R.L. în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Oradea.

În acest sens, tribunalul a reţinut că problema efectelor ce le poate produce sentinta arbitrală în procesul penal în ceea ce priveste latura penală nu este de natură să fie transată de instanta civilă si nu este nici de natură să justifice respingerea de plano a cererii reclamantei doar pentru motivul existentei pe rolul instantelor române a unui dosar penal, câtă vreme reclamanta nu are calitatea de inculpat în dosarul penal respectiv, iar pe de altă parte potrivit dispozitiilor art. 28 alin. (2) C. proc. civ..pen., "hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".

Dealtfel, tribunalul a reţinut că sentinta arbitrală în cauză priveste raporturile contractuale dintre reclamantă si pârâtă, care au calitatea de parte responsabilă civilmente si respectiv de parte civilă în procesul penal, nu si problema dintre reclamantă si celelalte părti civile din procesul penal, după cum se impune a se observa că reclamanta din cauza de fată nu are calitatea de inculpat în procesul penal. Asa fiind, existenta pe rolul Curtii de Apel Oradea a dosarului nr. x/2010 nu poate constitui un impediment la recunoasterea sentintei arbitrale în cauză si la încuviintarea executării acesteia.

În ceea ce priveste statuările din sentinta arbitrală privind culpa proiectantilor români, nu poate fi trecută cu vederea împrejurarea că acestia din urmă nu au fost părti în litigiul arbitral, astfel că nu este corectă sustinerea pârâtei în sensul că sentinta arbitrală ar fi de natură să producă efecte împotriva acestora, de vreme ce nu le este opozabilă, si deci nu s-ar putea aprecia nici că prin recunoasterea sentintei arbitrale s-ar încălca prezumtia de nevinovătie a inculpatilor din procesul penal.

Si în ceea ce priveste dosarul având ca obiect plângerea contraventională, se impune a se observa că acesta priveste alte părti decât pe cele din litigiul arbitral, părti care deci nu se pot prevala în raporturile dintre ele de sentinta arbitrală în cauză.

În ce priveste împrejurarea că Judecătoria Oradea a respins cererea de recunoastere a sentintei arbitrale în cauză, prin sentinta pronuntată în dosarul penal nr. x/2010, tribunalul a reţinut că această chestiune prealabilă a fost solutionată de către instanta penală printr-o hotărâre nedefinitivă, în cauza de fată nu sunt aplicabile prevederile Noului C. proc. civ., fată de art. 24 din acesta, deci nu se poate retine autoritatea de lucru judecat provizorie a sentintei penale nedefinitive, iar potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. civ..pen., "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Or, în spetă nefiind în prezenta unei hotărâri definitive a instantei penale, tribunalul nu este tinut de aspectele statuate de către aceasta, care dealtfel privesc efectele sentintei arbitrale asupra litigiului din dosarul penal, iar nu întrunirea cerintelor Conventiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, deduse judecătii în cauza de fată.

Totodată, în acord cu considerentele anterior prezentate raportat la natura diferendului dedus judecătii tribunalului arbitral si a neoperării în cauză a rezervelor cu care România a aderat la Conventia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, tribunalul a reţinut că diferendul dintre părti nu are natură juridică penală, ci comercială, nefiind dedus judecătii tribunalului arbitral faptul că A. ar fi săvârsit o infractiune, cum dealtfel nu este dedus judecătii un astfel de fapt nici în fata instantelor penale din România, în litigiul arbitral analizându-se dacă aceasta si-a respectat sau nu obligatii contractuale asumate fată de CETATEA NOUĂ S.R.L. si a căror nerespectare a invocat-o aceasta din urmă, si dacă poate răspunde pentru prejudiciul suferit de aceasta din urmă nu pentru infractiunile deduse judecătii în dosarul penal nr. x/2010 aflat pe rolul Curtii de Apel Oradea, ci pentru fapta proprie a A. constând în executarea necorespunzătoare sau neexecutarea obligatiilor contractuale. Astfel, actiunea arbitrală a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a A., nu pe răspunderea legală, delictuală sau penală a acesteia, fiind vorba despre temeiuri juridice diferite.

Sentinta arbitrală nu este opozabilă decât părtilor din litigiul arbitral, iar nu si altor persoane care au calitatea de părti în dosarul penal mentionat sau Inspectoratului de Stat în Constructii.

Totodată, raportat la apărările pârâtei, tribunalul a reţinut că autoritatea de lucru judecat este o exceptie legală absolută, astfel că continutul acesteia nu poate fi dedus dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 28 alin. (2) C. proc. civ..pen.

Nu se poate retine deci că sentinta arbitrală în cauză ar aduce vreo atingere ordinii publice din România, aceasta privind doar raporturile juridice contractuale dintre părti si fiind opozabilă doar părtilor din litigiul respectiv, astfel că nu ar fi de natură să aducă vreo tulburare bunului mers al judecătii penale sau să influenteze vreo concluzie a autoritătilor de jurisdictie penală din România, si nici măcar în ceea ce priveste posibila răspundere contraventională a reclamantei, aceasta putându-se prevala de sentinta arbitrală doar împotriva pârâtei, în ceea ce priveste aspectele transate prin aceasta, si dealtfel si pentru realizarea dreptului la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei din cauza de fată.

Împotriva sentinţei civile nr. 392/12.02.2016 şi a încheierii civile din 22.01.2016 a formulat apel S.C. CETATEA NOUA S.R.L. prin care a solicitat admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul respingerii cererii de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale din 27.05.2011, pronunţată de către arbitrul unic Dr. B.; obligarea intimatei A.. zoo la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel şi cele ocazionate de judecata în fond a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 216/2017 din 10 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă s-a respins cererea de suspendare a executării sentinţei civile nr. 392 din 12.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, formulată de apelanta S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L..

S-a respins apelul declarat de S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva încheierii civile f.n. din 22.01.2016 şi sentinţei civile nr. 392 din 12.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menţinut-o în întregime.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că apelul formulat cuprinde două categorii distincte de critici vizând pe de o parte autoritatea de lucru judecat şi pe de altă parte greşita interpretare a cazurilor de refuz din art. V din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Apelanta a invocat nelegalitatea hotărârii susţinând, în primul rând că, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, definitivă în baza decizia penală nr. 271/A/2016 a Curţii de Apel Oradea, în ceea ce priveşte cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării Sentinţei arbitrale din 27.05.2011, pronunţată de către arbitrul unic Dr. B., întrucât o cerere identică formulată în cadrul dosar x/2010 a Judecătoriei Oradea şi Curţii de Apel Oradea a fost respinsă în mod definitiv prin hotărârile evocate anterior.

De asemenea, susţine apelanta, autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, definitivă în baza dec. pen 271/A/2016 a Curţii de Apel Oradea în ceea ce priveşte soluţia asupra laturii penale şi a laturii civile a procesului penal coroborată cu refuzul instanţelor penale de recunoaştere pe cale incidentală a Sentinţei arbitrale în soluţionarea laturii civile a cauzei, se circumscrie cazului de refuz de recunoaştere prevăzut de art. V alin. (2) lit. b) din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale adoptată la New York la data de 10.06.1958, respectiv, recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinii publice a ţării solicitate.

Prin decizia penală nr. 271/A/27.04.2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, definitivă, a fost soluţionat apelul declarat în cauză de către A. împotriva sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea şi a încheierii pen. din data de 22.01.2015 a Judecătoriei Oradea privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea.

Decizia penală nr. 271/A/27.04.2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală a menţinut dispoziţia din cuprinsul sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea şi încheierea penală din data de 22.01.2015 a Judecătoriei Oradea privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea de respingere a cererii de recunoaştere şi încuviinţare a executării Sentinţei arbitrale formulată de către A. în cadrul dosar x/2010 privind soluţionarea laturii civile â cauzei.

A. a solicitat recunoaşterea pe cale incidentală a Sentinţei arbitrale în cadrul procesului penal, cerere respinsă în mod definitiv de către instanţa penală prin hotărârile evocate anterior.

Intimata a evidenţiat că, în hotărârea definitivă în materia penală, respectiv decizia penală nr. 271/A/2016 a Curţii de Apel Oradea, motivul refuzului de recunoaştere incidentală a hotărârii Curţii de Apel Varşovia este acela că Curtea reţine că, de vreme ce sentinţa arbitrală nu a fost recunoscută, ea nu poate produce efecte şi nu este asimilată unei hotărâri pronunţate de instanţele naţionale ".

Ca atare, susţine intimata, instanţa penală nu ţine cont de hotărârile poloneze pentru un considerent foarte simplu şi anume acela că nu s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă la momentul pronunţării hotărârii penale litigiul privind recunoaşterea şi încuviinţarea pe teritoriul României a hotărârii arbitrale, respectiv chiar litigiul de faţă.

Instanţa de apel a reamintit că este autoritate de lucru judecat când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Autoritatea de lucru judecat fiind un principiu de interes general, potrivit căruia ceea ce s-a hotărât printr-un act de jurisdicţie, bine sau rău, se consideră că exprimă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată nu poate fi reţinută în cauză întrucât în litigiul anterior, în materie penală nu s-a statuat cu privire la aspectele deduse judecăţii în litigiul din prezenta acţiune, întrucât în faţa instanţei penale s-a urmărit pe cale incidentală opunerea efectelor sentinţei arbitrale, pe când instanţa civilă a fost învestită cu recunoaşterea şi încuviinţarea executării pe teritoriul României a Sentinţei Arbitrale pronunţată la 27.05.2011 de Tribunalul arbitral polonez.

Din punct de vedere procesual, autoritatea de lucru judecat îndeplineşte două funcţii: una de excepţie şi alta de prezumţie. Excepţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată.

Trebuie reţinut însă că se impune condiţia identităţii de acţiuni care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi ceea ce nu poate fi reţinut în relaţia cu litigiul derulat sub regulile C. proc. pen. . Excepţia interzicând judecata repetată a aceleiaşi pricini, efectul ei fiind peremptoriu, îndeplineşte funcţia extinctivă care însă nu poate fi valorificată în maniera dorită de către apelantă întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile triplei identităţi .

Autoritatea de lucru judecat, principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei şi în virtutea căruia un litigiu, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi nu este prezentă contrar celor susţinute de apelantă.

În mod corect a reţinut tribunalul că, în speţă nefiind în prezenţa unei hotărâri definitive a instanţei penale, nu este ţinut de aspectele statuate de către aceasta, care de altfel privesc efectele sentinţei arbitrale asupra litigiului din dosarul penal, iar nu întrunirea cerinţelor Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, deduse judecăţii în cauza de fată.

S-a reţinut că lipsa din conţinutul deciziei penale a referirilor la normele pe care consideră apelanta că le-ar fi aplicat instanţa penală în soluţionarea chestiunii prejudiciale nu poate fi suplinită prin invocarea faptului că intimaţii au mai invocat apărări similare cu cele din cauză în exercitarea altor căi de atac.

Doctrina a reţinut în mod constant că atât prezumţia, cât şi excepţia lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat, şi care are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluţia cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre însă pentru aceasta trebuie să fie prezente toate elementele care compun tripla identitate ceea ce în cauză nu se poate reţine având în vedere că nu sunt aceleaşi părţi, cauza litigiului este diferită iar, calitatea părţilor este diferită, chiar şi dacă raportarea ar fi numai cu privire la latura civilă.

Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal este reglementată de art. 28 C. proc. pen.

Literatura de specialitate a evidenţiat cu privire la raportul în care se află instanţa civilă şi cea penală că instanţa civilă decide liber asupra oricăror chestiuni pe care le implică rezolvarea acţiunii civile, relevanţa chestiunilor invocate fiind necesar a fi corelată, în funcţie de semnificaţia constatărilor instanţei penale pentru susţinerea dispozitivului, acestea fiind şi limitele în care se poate opune autoritatea de lucru judecat.

Singurele statuări ale instanţei penale, invocate din perspectiva chestiunii prejudiciale, relevă că nu a fost realizată o analiză pe fondul cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine cât timp s-a reţinut că "În ceea ce priveşte susţinerile părţii responsabile civilmente privind efectele hotărârii arbitrale străine...Curtea reţine următoarele: ...în acord cu argumentele expuse de instanţa de fond, Curtea reţine că devreme ce sentinţa arbitrală nu a fost recunoscută, ea nu poate produce efecte şi nu este asimilată unei hotărâri pronunţate de instanţele naţionale..."

Apelanta susţine că, toate aceste considerente ale hotărârilor penale definitive contrazic în mod evident considerentele Sentinţei arbitrale şi se opun astfel admiterii cererii de recunoaştere a Sentinţei arbitrale, în condiţiile în care, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale ar fi practic înlăturată, ca efect al recunoaşterii Sentinţei arbitrale, ceea ce în mod evident ar constitui o încălcare a prevederilor art. 1200 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, norme de ordine publică.

S-a arătat că premisa de la care porneşte în analiza autorităţii de lucru judecat apelanta nu este corectă întrucât cele două instanţe naţionale, civilă şi penală, au fost învestite cu soluţionarea unor chestiuni diferite şi contrar susţinerilor sale cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă, contractuală sau delictuală, nu poate fi suprimat în maniera dorită de aceasta.

Totodată, instanţa de apel, în acord cu statuările instanţei de fond, a apreciat că nu poate fi exclusă răspunderea contractuală care apare ca prioritară în raporturile dintre cocontractanţi iar antrenarea răspunderii penale nu poate constitui un mijloc de sustragere de la răspunderea civilă, acestea nefiind exclusive.

Aplicarea unor norme imperative, Legea 10/1995, de ordine publică a statului solicitat, sub aspectul stabilirii responsabilităţii penale nu poate fi opus în maniera dorită de apelantă, întrucât chiar din conţinutul art. 28 C. proc. pen. se reţine că aceste aspecte nu sunt relevante pentru stabilirea ulterioară a întinderii prejudiciului întrucât ceea ce se opune instanţei civile este existenţa faptei şi persoana vinovată, s-a mai reţinut.

Apelanta a mai susţinut că instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de către Cetatea Noua cu privire la relevanţa sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea în ceea ce priveşte caracterul de act autentic al hotărârii judecătoreşti-sentinţa 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, privind caracterul identic al cererii de recunoaştere pe cale incidentală şi a cererii de recunoaştere pe cale directă a unei hotărâri arbitrale, întreaga argumentaţie a instanţei referindu-se la faptul că sentinţa penală nu ar avea un caracter definitiv sens în care, potrivit art. 27 C. proc. pen., nu beneficiază de autoritate de lucru judecat(nici chiar provizorie) în cadrul judecăţii de fond.

Prima instanţă a reţinut că sentinţa arbitrală în cauză a fost pronunţată în soluţionarea unui diferend rezultat din raporturi de drept contractuale care sunt considerate comerciale de către legislaţia României, fată de prevederile art. 1 si 2 Cod com. Împrejurarea că situaţia de fapt dedusă judecătii în dosarul arbitral face obiectul si a dosarului penal nr. x/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea nu poate conduce la concluzia că natura raporturilor juridice dintre părţi nu ar fi contractuală si comercială.

Existenţa simultană a raporturilor contractuale şi a comiterii unor fapte de natură penală, nu poate determina excluderea răspunderii contractuale, fiecare din normele de drept încălcate urmând a fi valorificate în procedura reglementată, fie de normele imperative, fie prin convenţia părţilor cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă fiind unanim admis, iar prevalenţa răspunderii contractuale în concurs cu răspunderea delictuală fiind de asemenea unanim admisă.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta a fost cea care a înţeles să se prevaleze de clauza compromisorie astfel că opţiunea pentru răspunderea civilă contractuală aparţine acesteia iar atitudinea oscilantă ulterioară nu poate fi valorificată în maniera dorită.

Cât priveşte apelul vizând încheierea civilă din 22.01.2016, instanţa de apel a reţinut că toate argumentele evidenţiate anterior au relevat că şi această încheiere apare ca fiind temeinică şi legală întrucât în raport de susţinerile din cuprinsul cererii de suspendare şi efectele pe care soluţionarea definitivă a litigiului penal l-ar avea asupra acestui litigiu nu apar ca fundamentate susţinerile apelantei.

Astfel, s-a arătat că parcurgerea procedurilor judiciare penale nu poate fi o cauză exoneratoare pentru răspunderea civilă contractuală şi prin urmare nu se pot paraliza demersurile declanşate, de altfel chiar de către pârâtă, pentru că a fost exercitată acţiunea penală tocmai în temeiul normelor imperative invocate de către aceasta.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă a mai fost criticată de către apelantă din perspectiva interpretării şi aplicării normelor din legea specială.

In ceea ce priveşte legea materială aplicabilă, reclamanta a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3-5 din Convenţia de la New York pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, iar în cauză nu este aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comerciala, care, la art. 1 alin. (2) lit. D), prevede că nu se aplică cu privire la recunoaşterea sentinţelor arbitrale.

Tribunalul a reţinut faptul că dispoziţiile Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 au forţă juridică superioară dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, în condiţiile în care Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 face parte din dreptul intern, persoanele fizice şi juridice pot invoca direct, in faţa instanţei, dispoziţiile de drept material şi procedural care reglementează raporturile juridice deduse judecăţii.

După evocarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţie, s-a arătat că analiza ipotezelor în care se poate refuza recunoaşterea şi învestirea relevă că, în cuprinsul sentinţei arbitrale, s-a reţinut că jurisdicţia Tribunalului arbitral se bazează pe clauza privind soluţionarea litigiilor cuprinsă în art. 15 din contractul de numire a consultantului încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la 07.05.2007.

Sentinţa arbitrală a mai reţinut că, "anexa nr. 3 trebuie să fie si este considerată de tribunalul arbitral un nou contract încheiat între părti, care, prin referire la contractul încetat, include în cuprinsul său numai clauzele din contract care sunt relevante si compatibile cu noul domeniu al sarcinilor consultantului, adică ale A., în baza anexei nr. 3", retinându-se de asemenea, că nu există niciun dubiu că, de exemplu, clauza referitoare la solutionarea litigiilor cuprinsă în articolul 15 din contract este inclusă prin referire în anexa nr. 3 si poate servi ca bază a jurisdicţiei Tribunalului Arbitral în vederea soluţionării problemelor apărute din anexa nr. 3.

Tribunalul Specializat Cluj a apreciat că nu se poate retine inexistenta unei clauze arbitrale în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi deduse judecăţii în litigiul soluţionat prin sentinţa arbitrală în cauză, împrejurarea că anexa nr. 3 la contract, încheiată între părti, nu contine în cuprinsul său clauza compromisorie de la art. 15 din contract, nefiind de natură a justifica concluzia că această clauză compromisorie nu ar fi aplicabilă si în ceea priveste raporturile dintre părti decurgând din aplicarea prevederilor anexei nr. 3, de vreme ce în cuprinsul acestei anexe părtile au făcut referire expresă la contractul anterior încheiat între ele, din data de 07.05.2007, acestea stipulând în mod expres faptul că noua conventie este încheiată ca o anexă la acel contract. Or, conventia cuprinsă în anexa nr. 3 fiind încheiată de către părti ca o anexă la contractul anterior încheiat între ele, din 07.05.2007, se impune concluzia că acestea au înteles ca în raporturile dintre ele să se aplice prevederile contractului respectiv, din 07.05.2007, în măsura în care acestea erau compatibile cu clauzele si obiectul noii conventii. Asa fiind, anexa nr. 3 făcând trimitere expresă la contractul din 07.05.2007 si fiind încheiată ca o anexă la acest contract, este guvernată si de prevederile art. 15 din acest contract, continând clauza compromisorie potrivit căreia tribunalul arbitral si-a retinut competenta.

În raport de aceste considerente, apelanta a considerat că trebuia analizată incidenţa cazului de refuz prevăzut de Art. V.1 lit. b) din Convenţie, şi anume încălcarea dreptului la apărare si art. V.1 lit. d)-procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor.

Apelanta a susţinut că sunt contrare, concluziile instanţei de fond privind relaţia dintre CNC şi Anexa 3, chiar celor reţinute prin Sentinţa arbitrală, din considerentele expuse de către instanţa de fond rezultând aprecierea acesteia în sensul catalogării Anexei 3 ca fiind un act adiţional la CNC iar nu un act juridic distinct astfel cum a fost apreciat în cadrul Sentinţei arbitrale.

Contrar susţinerilor apelantei, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a reluat tocmai statuările tribunalului arbitral cu privire la contractul principal şi anexa 3.

Apelanta a mai susţinut că lipsa clauzei compromisorii nu este invocată de către Cetatea Nouă doar la momentul la care tribunal arbitral a pronunţat o soluţie defavorabilă şi nu putea fi invocată în mod obiectiv de către Cetatea Noua la data ridicării obiecţiei de necompetenţă de către A. în cadrul procedurii arbitrale, astfel cum în mod eronat se reţine de către instanţa de fond.

Instanţa de apel a relevat că prin cuprinsul cererii sale de învestire a Tribunalului Arbitral reclamanta a invocat răspunderea pârâtei şi a evocat obligaţiile care îi reveneau pârâtei din perspectiva Anexei 3, pe care a considerat-o un contract în măsură să antreneze răspunderea contractuală a părţii adverse în faţa Tribunalului arbitral.

S-a evidenţiat de către instanţa de apel că Anexa 3 a fost considerată ca o convenţie care cuprinde obligaţii distincte de CNC dar nu independentă de CNC chiar de către reclamantă şi aceasta a fost şi relaţia stabilită între cele două convenţii de tribunalul arbitral, la momentul verificării competenţei.

Prin urmare, chiar reclamanta din litigiul arbitral a învestit Tribunalul Arbitral cu analiza anexei 3 considerând că acesta este competent să realizeze examinarea şi a clauzelor incluse în acest document.

Determinarea instanţei competente nu se realizează în raport de pretenţiile admise ci de cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii astfel că invocarea necompetenţei doar prin raportare la soluţia dispusă nu poate primi valenţele dorite de apelantă.

Nu se poate reţine, cu temei, că Tribunalul Arbitral a fost corect învestit de către reclamantă, apelantă în prezenta procedură, aşa cum a invocat în faţa instanţei constituite în baza clauzei compromisorii, şi devine necompetentă în raport de soluţia pronunţată, întrucât analiza tribunalului astfel învestit a vizat atât anexa 3 cât şi CNC, faptul că efectele primite de către cele două convenţii a fost diferit nu determină concluzia că instanţa arbitrală a fost necompetentă. Imposibilitatea obiectivă de ridicare a unei obiecţii privind existenţa clauzei compromisorii invocată de apelantă este tot fără finalitate întrucât aşa cum s-a evidenţiat determinarea competenţei Tribunalului Arbitral s-a realizat tocmai în baza CNC, contract invocat de către reclamanta din litigiul arbitral, însă împrejurarea că interpretarea clauzelor din conţinutul acestuia nu a fost cea dorită de către apelantă nu determină necompetenţa instanţei arbitrale, astfel învestită, întrucât netemeinicia pretenţiilor nu poate produce efecte asupra competenţei.

Primul moment în care Cetatea Noua a aflat despre o asemenea calificare şi o interpretare a caracterului distinct al Anexei 3 fata de CNC si, ca atare, putea formula obiecţii cu privire la lipsa clauzei compromisorii din Anexa 3 a fost momentul comunicării Sentinţei arbitrale susţine apelanta Cetatea Noua când, a exercitat, de altfel, cererea în anulare.

Împrejurarea că maniera de interpretare a clauzelor din convenţiile invocate au fost cunoscute doar la momentul pronunţării nu poate avea efect asupra competenţei.

Aşadar, contrar susţinerilor din prezenta procedură apelanta a avut un cadru legal de contestare a competenţei încredinţate chiar de ea Tribunalului Arbitral, prin exercitarea cererii în anulare şi a tuturor căilor de atac împotriva acesteia.

Apelanta susţine că în acest fel procedura arbitrală şi Sentinţa arbitrală în sine nu au fost conforme cu convenţia părţilor care au stabilit că soluţionarea arbitrajului se va face în conformitate cu Regulile Asociaţiei Internaţionale a Barourilor-IBA, care la pct. 3 din Preambul stabilesc obligaţia tribunalelor arbitrale care aplică în procedura arbitrală regulile IBA de a comunica părţilor, la momentul potrivit, aspectele pe care le consideră relevante şi esenţiale pentru soluţionarea cazului, inclusiv aspectele în privinţa cărora o statuare preliminară poate fi potrivită.

Tribunalul Arbitral a apreciat că a fost corect învestit în raport de poziţiile exprimate atât de reclamanta din litigiul arbitral, care a fost vehementă în recunoaşterea competenţei instanţei arbitrale cât şi din poziţia de renunţare la excepţii a pârâtei din litigiul arbitral astfel că nu putea fi obligată să comunice părţilor aspecte privind competenţa sa, iar aspecte care au determinat soluţia nu puteau fi relevate decât prin motivarea sentinţei arbitrale, astfel că nu se poate reţine că ar fi fost încălcate Regulile IBA.

Instanţa de apel a reţinut că, în raport de poziţia exprimată de părţi, şi modul de învestire a Tribunalul Arbitral nu se impunea pronunţarea vreunei notificări cu privire la competenţă cât timp aceasta nu a fost negată şi nu se impunea analiza pe cale de excepţie şi pronunţarea asupra unei astfel de excepţii, cât timp chiar şi asupra excepţiei invocate de pârâta din litigiul arbitral, a fost dispensată să se pronunţe, astfel că nu puteau deveni incidente normele din C. proc. civ. polonez invocate acum de apelantă.

Apelanta a considerat că, Sentinţa arbitrală a fost dată cu încălcarea contradictorialităţii şi a dreptului la apărare Cetatea Nouă fiind în imposibilitate de a îşi expune mijloacele la apărare cu privire la statuările Tribunalului arbitral, sub acest aspect fiind incident cazul de refuz prevăzut de art. V.1.b) din Convenţi şi, totodată, Sentinţa arbitrală este rezultatul unei proceduri ce nu este conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul, fiind incident cazul de refuz prevăzut de art. V.1 .d. Din Convenţia de la New York.

Contrar susţinerilor apelantei, aşa cum s-a reţinut, aspectele contestate au constituit interpretări ale convenţiilor deduse judecăţii tribunalului arbitral, iar procedura a fost contradictorie, primele 150 de paragrafe din sentinţa arbitrală cuprinzând poziţiile succesiv exprimate de către părţi.

Apelanta a conchis că Statuarea explicită din cuprinsul pct. 6 din Sentinţa arbitrală privind clauza compromisorie coroborată cu constatările Tribunalului arbitral în ceea ce priveşte caracterul autonom şi distinct al CNC în raport cu Anexa 3, inclusiv sub aspectul conţinutului drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor este de natură a sublinia lipsa oricărei convenţii arbitrale în cuprinsul Anexei 3 şi, consecutiv, soluţionarea cauzei de către Tribunalul arbitral în ceea ce priveşte încălcarea obligaţiilor cuprinse în Anexa 3 în lipsa unei clauze arbitrale.

Concluzia apelantei cu privire la distincţiile realizate asupra celor două convenţii nu poate fi validată, întrucât, în cuprinsul sentinţei arbitrale s-a evidenţiat care au fost elementele apreciate ca fiind comune în convenţiile invocate de reclamanta din litigiul arbitral pentru a antrena răspunderea contractuală a pârâtei din acel litigiu.

Teza potrivit căreia Anexa 3 nu cuprinde nicio clauză compromisorie astfel încât Sentinţa arbitrală a fost pronunţată în afara limitelor de învestire a Tribunalului arbitral, în accepţiunea prevederilor art. V. 1 .a coroborate cu art. V. 1 .c din Convenţia de la New York nu poate fi validată.

Chiar reclamanta din litigiul arbitral a evocat incidenţa şi a anexei 3 în corelaţie cu CNC astfel că o separaţie a acestora după dezînvestirea instanţei arbitrale, numai în raport de lipsa de efecte a CNC sub aspectul răspunderii, reţinut de instanţa arbitrală nu poate fi primită, întrucât aşa cum s-a mai evidenţiat cele două convenţii au fost analizate ca fiind distincte, din perspectiva obligaţiilor asumate de părţi, dar nu independente, referirile la obligaţii executate anterior semnării anexei nr. 3 relevând că există un cadru anterior al relaţiilor dintre părţi, respectiv CNC.

Corect a conchis prin urmare Tribunalul Specializat că anexa nr. 3 a fost încheiată ca o anexă la conventia din 07.05.2007 si deci raporturilor dintre părti decurgând din anexa nr. 3 le sunt aplicabile prevederile contractului încheiat între ele la 07.05.2007 privind clauza arbitrală de la art. 15 din contract, nefiind în prezenţa vreunuia din cazurile de la lit. c) a art. 5 pct. 1 al Conventiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Instanţa de apel a apreciat că, distincţia dintre cele două convenţii realizată de către apelantă subsecvent pronunţării hotărârii arbitrale, pentru a justifica neconformitatea învestirii, tinde să determine competenţa în raport de soluţia pronunţată, însă un astfel de demers nu poate fi validat, cu atât mai mult cu cât ambele convenţii au constituit obiect al analizei încredinţate Tribunalului Arbitral chiar de către apelantă.

Apelanta a mai invocat prezenţa Cazului de refuz prevăzut de Art. I.3 din Convenţie, inaplicabilitatea Convenţiei de la New York coroborate cu cazul de refuz prevăzut de art. V.2 lit. a) obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului si art. V.2 lit. b) referitoare la încălcarea ordinii publice a statului solicitat.

Apelanta a pretins că prin hotărârile penale definitive se reţine că responsabilităţile în ceea ce priveşte producerea Accidentului se plasează în plan delictual şi excede unei simple răspunderi contractuale întrucât suntem în prezenţa unei încălcări a unor norme imperative, de ordine publică, iar prin prisma urmărilor Accidentului, instanţa penală este exclusiv competentă a statua asupra responsabilităţilor atât în plan penal dar şi în planul responsabilităţii civile, câtă vreme părţile vătămate s-au constituit părţi civile în cadrul procesului penal.

Instanţa de apel a reţinut că aserţiunile autoarei căii de atac sunt lipsite de fundament întrucât nu se poate reţine în nici o împrejurare că antrenarea răspunderii penale înlătură răspunderea contractuală, cu atât mai mult cu cât părţile vătămate sunt terţi faţă de litigiul arbitral şi că, atât răspunderea civilă delictuală, cât şi cea contractuală, iau naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii, aducându-se atingere unui drept subiectiv al unei persoane, care poate fi cocontractantul dar şi un terţ.

S-a reţinut că distincţia constă în faptul că în cazul răspunderii delictuale, care poate fi doar civilă sau poate transcende în domeniul penalului, în funcţie de circumstanţe, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicit, pe când în cazul răspunderii contractuale, ceea ce se reclamă este încălcarea unei obligaţii stabilite printr-un contract preexistent, deci o obligaţie concretă asupra căreia părţile au convenit anterior.

Răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părţile contractante, având în vedere principiul relativităţii efectelor contractului astfel că reclamanta din litigiul arbitral a fost cea care a declanşat acest tip de răspundere, pe când în privinţa răspunderii penale regula este principiul oficialităţii şi prin urmare antrenarea răspunderii nu este îndemâna părţilor.

Dacă este adevărat că nu există posibilitatea pentru persoana prejudiciată de a primi două despăgubiri, în temeiul celor două forme de răspundere, despăgubiri care cumulate să depăşească cuantumul prejudiciului suferit, însă este la fel de adevărat că în ipoteza în care fapta imputată întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni va exista şi o răspundere penală, dar care nu înlătură răspunderea civilă.

Cu privire la problema opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

Totuşi, cea mai importantă excepţie admisă în practica judiciară este situaţia în care neexecutarea contractului reprezintă, în acelaşi timp, şi o infracţiune când persoana prejudiciată alege între acţiunea civilă delictuală sau acţiunea civilă contractuală, însă odată exprimată opţiunea nu mai este posibilă alegerea şi a celeilalte căi.

Rezerva de aderare la Convenţia exprimată de către România în articolul unic al Decretului nr. 186 privind aderarea Republicii Populare Române la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, statuează că Republica Populara România va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept contractuale sau necontractuale care sunt considerate comerciale de către legislaţia sa naţională.

Apelanta susţine că responsabilitatea A. în raport de Cetatea Noua nu poate fi examinată exclusiv în temeiul CNC, după cum caracterul nearbitrabil şi, implicit incidenţa rezervei de aderare se apreciază în raport de faptul generator al răspunderii incidente.

În doctrină s-a reţinut că, separarea celor două forme ale răspunderii civile se face pornindu-se de la faptul că încălcarea unei obligaţii anterior asumate nu reprezintă o condiţie comună pentru ambele. Pe planul răspunderii contractuale este evident că avem de a face cu o obligaţie preexistentă, rezultată din contract. Însă, dacă această obligaţie predeterminată nu este executată sau este executată necorespunzător, din culpa debitorului, şi ea creează un prejudiciu, ia naştere obligaţia de reparare a acestui prejudiciu, angajându-se răspunderea contractuală iar pentru ipoteza în care fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni va fi antrenată şi răspunderea penală, care însă nu poate înlătura răspunderea civilă .

Aşadar atât timp cât a existat un contract răspunderea principală, din perspectiva dreptului civil rămâne cea contractuală, iar antrenarea răspunderii penale nu va putea înlătura răspunderea civilă.

Corect a evidenţiat intimata că, apelanta, Cetatea Nouă S.R.L., avea de ales între acţiunea contractuală ce putea fi exercitată potrivit clauzei compromisorii în faţa tribunalului arbitral şi acţiunea delictuală ce putea fi exercitată în faţa instanţei penale române sau în faţa unei instanţe civile român, iar Cetatea Nouă S.R.L. a optat pentru exercitarea acţiunii în răspundere contractuală în faţa tribunalului arbitral şi, mai mult decât atât, a continuat să exercite această acţiune şi după punerea în mişcare a acţiunii penale în litigiul penal.

Judicioase apar şi susţinerile intimatei potrivit cărora hotărârea instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale cu privire la existenta faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei. Ca atare, în litigiul penal intimata nu a contestat niciodată competenţa instanţei penale în ceea ce privesc aspectele penale ale cauzei, în oglindă, hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, hotărârea instanţei penale nu mai are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la vinovăţia persoanei în cauză.

Apelanta a susţinut că încălcarea de către A. a unor obligaţii legale imperative prevăzute de Legea 10/1995 care a avut ca urmare decesul unei persoane şi vătămarea corporală a altor 3 nu poate fi considerată ca fiind un act de comerţ în accepţiunea prevederilor art. 1 şi art. 2 Codul comercial, invocate de către instanţa de fond.

Aserţiunea apelantei cu privire la caracterul faptei afirmate este confirmată de sentinţele penale pronunţate însă acesta nu schimbă faptul că originea raporturilor dintre părţi este contractuală iar preeminenţa răspunderii contractuale, sub aspectul răspunderii civile rămâne să opereze chiar şi pentru ipoteza în care se antrenează şi răspunderea penală.

S-a reţinut că este adevărat că, aşa cum a susţinut apelanta, părţile nu pot tranzacţiona asupra împrejurării dacă a fost sau nu respectată o obligaţie legală imperativă, după cum părţile nu pot fi exonerate de răspundere prin neaplicarea prevederilor legale imperative în materia asigurării calităţii în construcţii si aplicarea dispoziţiilor de drept material/procesual al unui alt stat cu privire la activitatea de proiectare a unei construcţii pe teritoriul României, însă nu acesta a fost obiectul analizei instanţei arbitrale întrucât verificarea împrejurării existenţei elementelor constitutive ale unei infracţiuni a fost realizată de către organele de cercetare penală şi instanţele penale române.

S-a mai reţinut că apelanta porneşte în analiza sa, menită să atragă motivul de refuz al recunoaşterii hotărârii arbitrale, de la premisa greşită că raportul juridic generat de încălcarea obligaţiilor imperative în materia asigurării calităţii în construcţii nu poate fi apreciat ca fiind un act/fapt de comerţ, care să poată fi supus unei jurisdicţii private(naţionale sau extra naţionale) şi asupra cărora să poată statua un tribunal arbitral, ci dimpotrivă, acest fapt juridic intră în sfera ilicitului civil întrucât însăşi obligaţia privind asigurarea calităţii în construcţii are un caracter comercial fiind de ordine publică, şi revenind tuturor persoanelor implicate în activitatea de construire, în general, indiferent dacă acestea au calitatea de comerciant sau nu.

Ceea ce nu admite apelanta, este sursa distinctă a răspunderii ce incumbă celui care a creat prejudiciul chiar dacă fapta este aceeaşi, izvorul obligaţiilor este distinct, iar răspunderea este atât penală cât şi civilă, contractuală, aceasta fiind opţiunea reclamantei din litigiul arbitral, a mai arătat instanţa de apel.

Ceea ce trebuie reţinut este că, raporturile dintre părţi nu au fost exclusiv contractuale, însă acestea sunt raporturile analizate de către instanţa arbitrală, care nu a încercat nici un moment să soluţioneze aspecte care ţin de latura penală a cauzei.

Apelanta a mai susţinut că, chiar şi în măsura în care s-ar accepta că obligaţiile legale ale A. prevăzute de legislaţia română în domeniul asigurării calităţii în construcţii ar rezulta din contract ar deveni aplicabile prevederile Art. 80. alin. (2) din Legea 105/1992.

Nu a fost formulată o astfel de ipoteză în care obligaţia legală ar deriva din contract, sursa obligaţiilor pentru fiecare din răspunderile ce trebuie antrenate a fost distinct evidenţiată, răspunderea contractuală având drept sursă convenţia părţilor, iar răspunderea penală având drept sursă omisiunea conformării normelor legale imperative.

Aserţiunea apelantei că nerespectarea unei obligaţii legale imperativă, cu caracter general obligatoriu, adresat oricărei şi tuturor persoanelor aflate în situaţiile vizate de norma imperativă, indiferent de calitatea acestor persoane, şi în concluzie o asemenea încălcare excede contractului şi nu mai poate fi considerată ca având o natură contractuală este corectă, acesta fiind şi motivul pentru care au fost derulate proceduri judiciare penale, însă nu poate înlătura răspunderea contractuală deoarece celelalte raporturi care nu cad sunt incidenţa legii penale cad în jurisdicţia instanţelor civile, în speţă arbitrale .

Susţinerile apelantei referitoare la încălcarea limitelor învestirii de către instanţa arbitrală sunt, şi din această perspectivă lipsite de fundament, întrucât analiza raporturilor contractuale nu a împiedicat exercitarea acţiunii penale deci nu poate fi reţinută nici teza contrarietăţii cu ordinea de drept internă.

Aplicarea prevederilor legale imperative ale Legii 10/1995 nu fost înlăturată prin Sentinţa arbitrală iar acţiunea penală a fost exercitată de autorităţile naţionale competente.

Sentinţa arbitrală, ca şi orice altă sentinţă civilă, nu aduce nici o atingere dreptului autorităţilor statului îndreptăţite a derula proceduri penale pentru tragerea la răspundere a persoanelor identificate ca fiind făptuitorii unor fapte de natură penală.

În accepţiunea sa clasică, noţiunea de recunoaştere include în sfera sa orice efecte ale unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale în afară de puterea executorie. Caracteristica esenţială a hotărârilor străine o reprezintă intangibilitatea, ceea ce înseamnă că acestea au ca efecte principale autoritatea de lucru judecat şi forţa executorie fără însă a primi mai multe efecte decât o sentinţă naţională astfel că, şi din această perspectivă, aserţiunile referitoare la încălcarea ordinii de drept nu pot fi primite, cât timp s-a statuat, exclusiv, cu privire la raporturile comerciale, contractuale şi nu asupra elementelor constitutive ale infracţiunii .

Prin art. V se prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea părţii contra căreia este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării solicitante că există vreuna din cauzele de nevaliditate enumerate în mod expres.

Textul relevă că sentinţa arbitrală străină constituie prin ea însăşi un titlu care prezintă deplină încredere. Sarcina probei fiind răsturnată, apelanta este cea care trebuie să probeze că cerinţele de regularitate ale sentinţei arbitrale nu sunt îndeplinite iar în cauză nu se poate reţine că a fost demonstrat prezenţa vreuneia din cauzele de refuz expres prevăzute de textul indicat.

Referitor la încălcarea ordinii publice din statul solicitat, instanţa de apel a reţinut că analiza compatibilităţii dintre sentinţa arbitrală, ce se solicită a fi recunoscută, cu ordinea publică din statul solicitat a fost realizată de către prima instanţă care a considerat că au fost respectate principiile fundamentale atât din perspectiva contradictorialităţii, cât şi din perspectiva probatoriului administrat.

Împrejurarea că nu au fost administrate toate probele solicitate nu este de natură a afecta drepturile apelantei, atât timp cât a fost păstrat echilibrul din perspectiva probelor admise ambelor părţi.

Nu se poate reţine nici susţinerea că sentinţa arbitrală contravine principiilor fundamentale ale dreptului la apărare, egalităţii părţilor în proces precum şi ale principiului aflării adevărului întrucât au fost administrate probe suficiente pentru determinarea elementelor importante, au fost comunicate reciproc poziţiile părţilor participante, iar exercitarea tuturor căilor de atac reglementate de dreptul intern polonez relevă de asemenea că au fost puse la dispoziţia părţii instrumente pentru a asigura şi accesul la o instanţă.

Apelanta a mai subliniat că, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ordinea publică de drept internaţional privat român ar putea fi încălcată doar prin aplicarea unei legi străine ale cărei dispoziţii să fie incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate, nu a modului în care aceasta este aplicată.

În concluzie, prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York, rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine trebuie întrunite următoarele condiţii: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau clauza compromisorie, în ceea ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri; constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul iar aşa cum s-a reţinut în precedent tocmai apelanta a fost cea care a învestit instanţa arbitrală şi a stabilit limitele învestirii acesteia astfel că toate susţinerile referitoare la acest aspect au fost înlăturate reţinându-se legale învestire a tribunalului arbitral.

O alta condiţie este ca sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată şi, să nu fie anulată sau suspendată iar în cauză nici una din căile de atac exercitate neavând efectul dorit de apelantă, fiind respinse toate aceste căi de atac.

Nerespectarea regulilor stabilite de părţi, de regulamentele arbitrajelor instituţionale sau de legea statului în care a avut loc arbitrajul cu privire la modul de constituire a tribunalului arbitral sau la arbitrabilitatea litigiului au fost circumscrise noţiunii de ordine publică în dreptul internaţional privat, iar verificarea tuturor acestor aspecte a fost realizată atât de către instanţele naţionale poloneze cât şi de prima instanţă, care a apreciat, în mod corect, că instanţa arbitrală a fost învestită cu respectarea clauzei compromisorii, chiar de către apelantă.

Susţinerile apelantei că, nu putea verifica legalitatea învestirii instanţei întrucât nu i-au fost comunicate limitele în care a înţeles tribunalul arbitral să se învestească numai la momentul pronunţării sentinţei au fost înlăturate pentru că tocmai reclamanta din litigiul arbitral a stabilit limitele şi temeiul învestirii iar în lipsa invocării vreunor excepţii cu privire la competenţă comunicarea aspectelor reţinute cu privire la competenţă nu se impunea a fi realizată.

Cerinţa ca sentinţa arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şi executarea a fost apreciată de asemenea ca fiind îndeplinită, cât timp exercitarea acţiunii penale a fost realizată, iar sentinţa arbitrală a vizat raporturile contractuale.

Numai nerespectarea regulilor stabilite de părţi, de regulamentele arbitrajelor instituţionale sau de legea statului în care a avut loc arbitrajul cu privire la modul de constituire a tribunalului arbitral sau la arbitrabilitatea litigiului au fost circumscrise noţiunii de ordine publică în dreptul internaţional privat, iar în prezenta cauză, învestirea tribunalului arbitral s-a realizat chiar de către apelantă, în baza clauzei compromisorii, constituirea tribunalului a fost cea dorită de părţi iar limitele învestirii au fost tocmai cele stabilite de părţi şi necontestate de acestea în faţa tribunalului arbitral.

Instanţa de apel, în baza art. 296 C. proc. civ., reţinând că, tribunalul a determinat corect starea de fapt şi a aplicat corect normele legale determinate ca fiind incidente, a respins apelul declarat de S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva încheierii civile f.n. din 22.01.2016 şi sentinţei civile nr. 392 din 12.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menţinut-o în întregime.

Referitor la cererea de suspendare executare formulată de apelanta S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. a sentinţei civile nr. 392 din 12.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, până la soluţionarea apelului, instanţa de apel a reţinut că în raport de împrejurarea că prin ordonanţa preşedinţială nr. 6/18.02.2017, pronunţată în dos nr. 174/33/2016, s-a dispus suspendarea provizorie, iar cererea de suspendare nu a fost soluţionată anterior, aceasta a rămas fără obiect, prin soluţionarea apelului urmând a fi respinsă ca atare.

Împotriva acestei decizii S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, întrucât este nelegală cu consecinţa admiterii apelului declarat împotriva s. civ. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, modificarea în întregime a sentinţei civile nr. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, în sensul respingerii cererii de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale din 27.05.2011, pronunţată de către arbitrul unic, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în toate fazele procesuale ale prezentului litigiu.

În cuprinsul cererii de recurs a solicitat şi suspendarea, în acord cu dispoziţiile art. 300 alin. (2) şi alin. (3), a executării sentinţei civile nr. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj şi a deciziei civile nr. 216/10.04.2017 a Curţii de Apel Cluj până la soluţionarea prezentului recurs.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că decizia atacată este vădit nelegală fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind lipsita de temei legal, precum şi că aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, instanţa omiţând a analiza şi a se pronunţa asupra unor argumente decisive pe care le-a invocat, fără a exista vreo justificare obiectivă ori temei legal.

S-a susţinut că, deşi, aparent, decizia recurată ar conţine o analiza vastă a apelului pe care l-a formulat, in realitate, cea mai mare parte a acestei analize se rezumă doar a le relua susţinerile sale din cuprinsul apelului pentru ca în privinţa acestor susţineri, instanţa de apel sa se pronunţe printr-o afirmaţie conclusivă, prin fraze stereotipe fără a prezenta în concret analiza care a condus instanţa de apel la aceasta concluzie. De asemenea, s-a evidenţiat maniera omisiva de analiză a instanţei de apel cu privire la argumentele expuse in susţinerea motivelor de apel, fiind abordate doar in mod parţial anumite argumente, şi ignorate cu desăvârşire argumentele corolare prezentate în susţinerea poziţiei sale.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel realizează o analiză în totală contradicţie cu prevederile legale a autorităţii de lucru judecat, negând practic autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, astfel cum a fost îndreptată în baza deciziei penale nr. 271/A/2016 a Curţii de Apel Oradea, în ceea ce priveşte cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării sentinţei arbitrale din 27.05.2011, pronunţată de către arbitrul unic Dr. j B., ca efect al unei interpretări vădit nelegale a prevederilor art. 28 C. proc. pen. şi ignorându-se prevederile art. 52 alin. (1) C. proc. pen., dispoziţii care nici nu sunt evocate de către instanţa de apel în analiza efectuată, deşi au fost invocate in mod expres în cuprinsul motivelor de apel formulate în cauză.

Mai mult, s-a arătat că decizia recurată neagă prin ea însăşi autoritatea de lucru judecat a celor doua hotărâri penale, in condiţiile in care instanţa de fond, nejustificat şi lipsit de orice fundament juridic concluzionează ca hotărârile penale evocate nu ar fi soluţionat fondul cererii de recunoaştere a sentinţei arbitrale formulate pe cale incidentala, după ce admite faptul ca A. a solicitat într-adevăr recunoaşterea pe cale incidentală a sentinţei arbitrale in cadrul procesului penal finalizat prin cele doua hotărâri penale.

In continuare recurenta a susţinut că în cauza dedusă judecăţii autoritatea de lucru judecat se impune cu privire la 3 aspecte esenţiale.

Astfel, atât prin dec. civ. 216/10.04.2017 a Curţii de Apel Cluj, cât şi prin s. civ. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, s-a reţinut şi s-a concluzionat în sensul că A. a formulat o cerere de recunoaştere pe cale incidentala a sentinţei arbitrale cu ocazia judecaţii cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului x/2010

Aşadar, recurenta a susţinut că sunt astfel invalidate susţinerile şi apărările formulate de către A. pe parcursul prezentului litigiu, în sensul că aceasta nu ar fi solicitat în realitate recunoaşterea pe cale incidentala a sentinţei arbitrale, ci ar fi solicitat recunoaşterea efectelor deciziei pronunţate de către Curtea de Apel Varşovia.

De asemenea, s-a menţionat că intimata A. nu a formulat apel împotriva s. civ. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, astfel încât dezlegarea dată încă de prima instanţa privind formularea de către A. a cererii de recunoaştere pe cale incidentală a sentinţei arbitrale beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Cel de-al doilea aspect ce trebuie reţinut în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat este că soluţia pronunţată pe latura civila a cauzei cât şi pe latura penală a cauzei prin s. pen. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea şi prin dec. pen nr. 271/A/2016 a Curţii de Apel Oradea nu a făcut obiectul vreunei contestaţii ulterioare a intimatei A. prin intermediul unor căi extraordinare de atac.

S-a susţinut că intimata A. a exercitat calea de atac a revizuirii şi, respectiv, recursul in casaţie exclusiv faţă de soluţia pronunţată de către instanţele penale referitor la acţiunea civilă privind pretenţiile civile ale părţii Cetatea Noua; ca atare, faţă de aceşti participanţi la proces, nu mai exista nicio posibilitate de retractare/reformare a celor doua hotărâri penale, autoritatea de lucru judecat a acestora fiind deplină.

Cel de-al treilea aspect de analiză a autorităţii de lucru judecat, se referă la împrejurarea că instanţele penale au respins cererea de recunoaştere pe cale incidentală a sentinţei arbitrale, în cadrul procesului penal astfel încât, la acest moment, recunoaşterea sentinţei arbitrale pe teritoriul României a fost deja refuzată, în mod definitiv, de către instanţele statutului solicitat.

A susţinut recurenta că instanţa de apel nu doar că ignoră această soluţie de respingere, dar procedează la o analiză complet eronată în privinţa incidenţei autorităţii de lucru judecat ajungând la concluzia că între cererea de recunoaştere a sentinţei arbitrale, formulate pe cale acţiunii directe in cadrul prezentului dosar, şi cea de recunoaştere a sentinţei arbitrale pe cale incidentală in cadrul procesului penal, nu ar exista identitate de cauză, întrucât in litigiul penal s-a urmărit pe cale incidentală opunerea efectelor sentinţei arbitrale, în vreme ce instanţa civila ar fi fost învestită cu recunoaşterea şi încuviinţarea executării pe teritoriul României a sentinţei arbitrale, această susţinere a instanţei de apel fiind lipsită de logică juridică şi fiind în sine o contradicţie în termeni.

S-a mai arătat că, soluţionând acţiunea civilă alăturată în cadrul procesului penal, instanţa penală nu soluţionează această cerere în baza unor alte norme de drept, aplicabile doar cazurilor în care instanţa penală este învestită cu soluţionarea acţiunii civile, ci tocmai în baza aceloraşi norme de drept pe care însăşi instanţa civilă le aplica în situaţia învestirii sale pe calea unei acţiuni directe, în acest sens fiind de altfel şi dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen.

Aşadar, a concluzionat recurenta, contrar celor reţinute de către instanţa de apel hotărârile instanţelor penale beneficiază de autoritate de lucru judecat şi în raport cu instanţele civile cărora li s-ar adresa o cerere cu acelaşi obiect.

În sinteză, recurenta a susţinut că analiza concretă a conţinutului celor doua hotărâri penale relevă că există autoritate de lucru judecat iar apelul se impunea a fi admis, subliniind că instanţa de apel analizează într-un registru eronat relaţia dintre hotărârile penale si sentinţa arbitrală, exclusiv in ceea ce priveşte cumulul răspunderii civile contractuale cu răspunderea penală.

S-a arătat că, în speţă, relaţia dintre sentinţa arbitrală si hotărârile penale trebuie analizat sub aspectul constatărilor şi concluziilor celor doua acte jurisdicţionale, a compatibilităţii dintre acestea, iar nu prin prisma naturii procedurilor judiciare ori a naturii răspunderii (răspundere civilă vs. penală).

Considerentele hotărârilor penale definitive contrazic în mod evident considerentele sentinţei arbitrale şi se opun astfel admiterii cererii de recunoaştere a sentinţei arbitrale în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale ar fi practic înlăturată ca efect al recunoaşterii sentinţei arbitrale, ceea ce în mod evident ar constitui o încălcare a prevederilor art. 1200 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, norme de ordine publică, a mai susţinut recurenta.

În ceea ce priveşte cazurile de refuz privind recunoaşterea si executarea sentinţei arbitrale prevăzute de Convenţie, recurenta a arătat, în esenţă, că similar cu hotărârea instanţei de fond, in mod aparent instanţa de apel realizează o analiză extensivă a incidenţei cazurilor de refuz al recunoaşterii sentinţei arbitrale prin prisma prevederilor Convenţiei însă, în realitate, analiza instanţei de apel este de asemenea parţială, remarcându-se prin lipsa oricărei referiri la unele dintre motivele în concret invocate.

In acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel tratează motivul de refuz bazat pe încălcarea ordinii publice exclusiv prin raportare la asigurarea dreptului la apărarea şi posibilitatea societăţii Cetatea Noua de a formula cereri şi a propune probe în cadrul arbitrajului, însă omite a analiza acest caz de refuz prin prisma jurisdicţiei exclusive a instanţei penale, a încălcării ordinii publice în considerarea prevederilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

În argumentaţia privind cazul de refuz prevăzut de Art. I.3 din Convenţie - inaplicabilitatea Convenţiei de la New York coroborate cu cazul de refuz prevăzut de art. V.2 lit. a) obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului şi art. V.2 lit. b) referitoare la încălcarea ordinii publice a statului solicitat, recurenta a susţinut, în esenţă, că sunt contradictorii concluziile instanţei de apel referitoare la incidenţa rezervei de aderare a României la Convenţie din perspectiva caracterului comercial/necomercial al litigiului şi că dezlegările instanţei de apel demonstrează că aceasta nu a realizat un examen efectiv al apelului declarat prin prisma argumentelor expuse în faţa instanţei de apel şi a celei de fond, reiterate cu ocazia judecaţii apelului.

Recurenta a arătat, în esenţă, că argumentele, pe care le-a prezentat cu privire la cazul de refuz prevăzut de Art. V.1 lit. b) din Convenţie - încălcarea dreptului la apărare şi art. V.1 lit. d)-procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor, nu au fost analizate în mod complet in cuprinsul hotărârii apelate.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, ca nelegală cu consecinţa admiterii apelului declarat împotriva s. civ. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, modificarea în întregime a s. civ. 392/2016 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, în sensul respingerii cererii de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a Sentinţei arbitrale din 27.05.2011, pronunţată de către arbitrul unic, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale ale prezentului litigiu.

Intimata-reclamantă A.. a depus, la 21 septembrie 2017, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Cum problema timbrajului se analizează prioritar oricăror cereri, excepţii sau motive de recurs, Înalta Curte conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 modificată şi completată, a luat în examinare excepţia netimbrării cererii de recurs invocată, din oficiu, şi a reţinut:

Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru până la termenul stabilit, cererea va fi anulată ca netimbrată.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar "cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite şi înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. În cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru".

Este de reţinut că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.

În speţă, recurenta a fost legal citată pentru termenul de astăzi, 28 septembrie 2017, cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 4 RON şi 0,15 RON timbru judiciar, dar aceasta, în mod nejustificat, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală a timbrării.

Constatând că cererea nu a fost timbrată anticipat şi nici până la termenul stabilit de instanţă, respectiv 28 septembrie 2017, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) şi alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art. 9 din O.G nr. 32/1995, modificată, şi să dispună anularea cererii, ca netimbrată.

În raport de prevederile legale anterior evocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de pârâta S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 216/2017 din 10 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va fi anulat ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 216/2017 din 10 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2017.