Scope of Annulment Challenge: No Omission Where Cassation Court Addressed Property Rights and Civil-Criminal Independence

Asupra cererii de faţă,

Din actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin decizia nr. 2530 din10 decembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2007 au fost respinse recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI şi de pârâta B. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1308 din 22 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2007.

În motivarea soluţiei, Înalta Curte a reţinut, referitor la motivul de recurs privind nelegala compunere a instanţei, motiv prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. că, urmare casării deciziei din apel care a fost pronunţată de doamnele judecător C. şi D., dosarul a fost repartizat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă aceluiaşi Complet 1A. Cererile de abţinere formulate de doamna judecător D. şi ulterior de doamna judecător C. au fost admise şi în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului de Ordine Interioară a Instanţelor, dosarul a fost repartizat aleatoriu altui complet, în dosarul instanţei de apel existând procesul-verbal din care reiese că au fost respectate dispoziţiile legale privind repartizarea aleatorie, prin urmare nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 1 C. proc. civ. privind nelegala compunere a completului de judecată.

Referitor la motivul de recurs privind autoritatea de lucru judecat şi încălcarea prevederilor art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., s-a reţinut că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 2251 din 15 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte a reţinut că nu este îndeplinită condiţia privind identitatea de obiect între faptele supuse analizei în procesul penal şi cele supuse analizei în procesul civil, în faţa instanţelor penale fiind contestată rezoluţia procurorului sub aspectul inexistenţei faptei penale, în timp ce obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, având ca temei juridic art. 1000 alin. (3) C. civ. cu referire la art. 998-999 C. civ.

Curtea de Apel a făcut în considerentele deciziei recurate o distincţie clară în ce priveşte efectul pozitiv şi efectul negativ al lucrului judecat, nu a reţinut ca o prezumţie de lucru judecat "cele stabilite" prin sentinţa penală în soluţionarea cauzei civile din acest dosar, ci a precizat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat are în vedere valoarea probatorie a unor statuări făcute anterior de instanţele judecătoreşti.

Curtea de Apel nu a reţinut inexistenţa prejudiciului pe baza sentinţelor penale anterioare, ci în conformitate cu probele administrate în cauză, prin urmare nu au fost încălcate dispoziţiile art. 22 din vechiul C. proc. pen. potrivit cărora doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, şi doar cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Curtea de Apel s-a conformat celor dezlegate irevocabil anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nefiind încălcate dispoziţiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Referitor la motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că statelor le este recunoscut dreptul de a adopta "legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general".

Recurenta-reclamantă a susţinut că biletul la ordin constituie bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reprezentând o valoare patrimonială şi, de asemenea, constituie o creanţă certă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg, atât timp cât acţiunile unor reclamanţi s-au aflat pendinte pe rolul jurisdicţiilor interne, acestea nu făceau să se nască niciun drept de creanţă, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanţe. "O creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat", a decis jurisdicţia europeană, motiv pentru care Înalta Curte a reţinut că nu a fost încălcat Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. s-a reţinut că recurenta-reclamantă face trimitere la aprecierea probelor arătând că soluţia se bazează şi pe interpretarea greşită a actelor dosarului şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt, acestea nefiind motive de nelegalitate ale deciziei recurate, care să se circumscrie dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat pe de o parte faptul că instanţa de apel a reţinut pentru stabilirea incertitudinii prejudiciului relevanţa în cauză a celorlalte două bilete la ordin emise în baza aceluiaşi contract, considerând că în mod nelegal au fost reţinute aceste aspecte.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a considerat că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, întrucât instanţa de apel avea obligaţia de a administra probe în scopul aflării adevărului privind blocarea celui de-al doilea bilet la ordin.

Instanţa de recurs a reţinut că recurenta-reclamantă este cea care avea obligaţia de a aduce probe pentru a dovedi existenţa prejudiciului.

Referitor la motivul de recurs privind faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la stabilirea existenţei vinovăţiei pârâtei B. s-a apreciat că s-a reţinut vinovăţia băncii, aceasta "acţionând abuziv împotriva intereselor propriului client, printr-o ingerinţă nepermisă în afacerile acestuia şi blocarea operaţiunii în mod nelegal".

Pârâta B. a formulat recurs împotriva aceleiaşi decizii solicitând substituirea considerentelor prin care s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite din partea sa.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că apărarea privind posibilitatea prezentării biletului la ordin la o altă bancă nu a fost analizată, hotărârea nefiind motivată sub acest aspect, Înalta Curte a apreciat că decizia recurată a avut în vedere toate apărările părţilor, dar şi considerentele deciziei de casare anterioare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivele de recurs depuse la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă nu a adus critici de nelegalitate privind soluţionarea cererii de chemare în garanţie. Apărătorul acesteia a arătat că nu este autorul cererii de chemare în judecată şi că în opinia sa BNR trebuie să fie solidar răspunzătoare cu B. pentru încălcarea drepturilor reclamantei, întrucât acestea au acţionat în conivenţă, iar calea de urmat era chemarea în judecată a celor doi pârâţi pentru a răspunde solidar pentru prejudiciul creat.

Înalta Curte a apreciat că BNR are calitatea de autoritate de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR. Legea nu instituie un raport juridic de garanţie între societatea reclamantă şi BNR-autoritate publică centrală care autorizează şi supraveghează instituţiile de credit.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7, 8, 9 şi, pe cale de consecinţă, recursul declarat de reclamantă a fost respins.

Împotriva deciziei nr. 2530 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2007 a formulat contestaţie în anulare S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI.

În drept a fost invocat motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Contestatoarea arată faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze al treilea motiv de recurs prin care s-a reţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei CEDO, a prevederilor art. 998-999 C. civ. şi a prevederilor art. 1, art. 61 raportat la art. 53 din Legea cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934, cu privire la stabilirea certitudinii existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia, întrucât, deşi în motivare se face referire la motivul de recurs, o cercetare a acestuia şi a criticilor a fost omisă de către instanţă. Concluzia instanţei de recurs că nu s-a încălcat Protocolul nr. 1 s-a bazat pe un considerent/o motivare străină de cauză, străină motivului de recurs, fără existenţa unui raţionament logico-juridic din care să reiasă cum s-a ajuns la concluzie.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de recurs a omis să cerceteze al patrulea motiv de recurs respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 61 raportat la art. 53 din Legea cambiei nr. 58/1934 şi a normelor bancare în materia compensării biletelor la ordin, prin aceea că în stabilirea incertitudinii prejudiciului a fost reţinută incidenţa în cauză a celorlalte două bilete la ordin emise în baza aceluiaşi contract, cât şi echivalenţa acestora cu biletul la ordin din aceasta cauză prin raportare la rezultatul executării silite. Apărările pe acest aspect nu au fost analizate, soluţia se bazează şi pe interpretarea greşita a actelor dosarului şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt. A fost încălcat şi principiul rolului activ al instanţei de judecată art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, contestatoarea arată că deşi acesta a fost cercetat în parte, instanţa de recurs a omis să cerceteze criticile de nelegalitate privind încălcarea art. 6.1 al Convenţiei CEDO, art. II si art. 53 din Legea nr. 304/2004.

Cu privire la al doilea motiv de recurs se susţine că, deşi instanţa de recurs s-a pronunţat cu privire la acest motiv de recurs, pronunţarea nu a fost rezultatul unei cercetări a motivului de recurs.

Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate, constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În situaţia vizată prin textul menţionat se urmăreşte, în cazul în care contestaţia s-ar găsi întemeiată, o rejudecare parţială a recursului în limita motivului de casare omis. Calea de atac este pusă la îndemâna părţii pentru a putea provoca cenzurarea hotârării în raport cu critica formulată prin motivul de casare neluat în considerare, motiv pe care, instanţa de recurs nu l-a examinat şi asupra căruia nu s-a pronunţat în niciun fel.

Rezultă astfel că, nu pot fi repuse în discuţie acele motive care au făcut obiectul preocupării instanţei de recurs, deoarece contestaţia în anulare, întemeiată pe art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs.

În cauză se constată, din analiza cererii contestatoarei, dezvoltată întocmai şi prin concluziile orale ale reprezentantului său că, în realitate aceasta nu se plânge de omisiunea analizării vreunui motiv de casare, ci ia în discuţie felul în care a fost soluţionat recursul prin decizia atacată cu prezenta contestaţie. În acest sens, contestatoarea a susţinut că, concluzia instanţei de recurs că nu s-a încălcat Protocolul nr. 1 s-a bazat pe un considerent/o motivare străină de cauză, străină motivului de recurs, fără existenţa unui raţionament logico-juridic din care să reiasă cum s-a ajuns la concluzie.

În acelaşi mod, cu referire la al patrulea motiv de recurs respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 61 raportat la art. 53 din Legea cambiei nr. 58/1934 şi a normelor bancare în materia compensării biletelor la ordin, contestatoarea a criticat faptul că apărările pe acest aspect nu au fost analizate motiv pentru care soluţia se bazează şi pe interpretarea greşită a actelor dosarului şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt.

Aceleaşi susţineri, cum că instanţa, deşi a cercetat celelalte motive de recurs, în realitate nu s-a pronunţat asupra lor, sunt, de asemenea, incompatibile cu raţiunea reglementării contestaţiei în anulare, întrucât vizează nu faptul că au fost omise la analiză motive de recurs ci faptul că se pune în discuţie soluţia însăşi.

Din analiza considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate, prin urmare nu ne aflăm în ipoteza textului de lege invocat în susţinerea contestaţiei în anulare, în cauză nefiind vorba de absenţa punctului de vedere al instanţei ca rezultat al omisiunii.

Cum instanţa de recurs a analizat motivele de recurs iar neînsuşirea apărărilor părţii nu constituie motiv de contestaţie în anulare în raport de art. 318 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 2530 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2007.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2017.