Failure to formulate valid grounds for cassation leading to procedural nullity in a civil claim to revoke donations for breach of conditions

Asupra cererii de faţă,

Din actele şi lucrările dosarului,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti astfel cum a fost completată la 19.09.2008, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr. x/01.03.1947 pentru neîndeplinirea condiţiei de acceptare în forma autentică a donaţiei, în conformitate cu art. 814 din C. civ. constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie din 1956 pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 813 din C. civ. şi pentru nerespectarea condiţiei prevăzute de art. 814 din C. civ., de acceptare în formă autentică a donaţiei; revocarea actului de donaţie încheiat de B., transcris de grefa Tribunalului Ilfov, secţia Notariat nr. 4967/04.03.1947, pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actul de donaţie încheiat în septembrie 1956 de B., pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actului de donaţie încheiat la data de 02.11.1962 şi autentificat sub nr. x/2.11.1962 de C., D. şi E., pentru neîndeplinirea sarcinilor de către donatar; să fie obligaţi pârâţii la restituirea bunurilor ce au format obiectul donaţiilor prin care s-a constituit colecţia Zambaccian şi Muzeul Zambaccian; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata despăgubirilor pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin sentinţa civilă nr. 16564/12.12.2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea obiectului cererii.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04.02.2009, sub nr. x/2009.

La termenul din 16.12.2010, reclamantul a depus la dosar o cerere de renunţare la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr. x/01.03.1947 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, încheiat de B. şi constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie din anul 1956.

Prin sentinţa civilă nr. 2012/17.12.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a luat act de renunţarea reclamantului A. la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1.03.1947 al Tribunalului Ilfov şi a contractului de donaţie încheiat în anul 1956 de B.; a respins cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect revocarea donaţiilor; a respins cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile şi de revendicare a bunului imobil şi cererea având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor ca inadmisibilă; a obligat reclamantul să plătească pârâtului Muzeul Naţional de Artă suma de 10.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 134 A din 26 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamanţilor declarat împotriva acestei hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală în ceea ce priveşte soluţia adoptată pe capetele de cerere vizând acţiunea în revendicare imobiliară şi bunuri mobile şi obligarea la plata de despăgubiri, precum şi în ceea ce priveşte petitul având ca obiect revocarea donaţiilor. Curtea a constatat că reclamantul este moştenitorul defunctului B. conform certificatelor de moştenitor depuse la dosarul cauzei, neavând relevanţă sub aspectul dovedirii calităţii procesuale active, cota sa de moştenire. În consecinţă, reclamantul are calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară şi bunuri mobile, cât şi în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor.

Curtea a considerat că este întemeiată şi critica vizând modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere revocarea donaţiilor. Reţinând că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor donaţiilor a avut loc în anul 2008, aspect ce necesită probe ce sunt comune soluţionării fondului cererii de revocare a donaţiilor, instanţa de fond era datoare a uni această excepţie cu fondul cauzei, fiind necesară administrarea probei ştiinţifice menţionate pentru lămurirea situaţiei de fapt invocată de reclamant şi combătută de pârâţi.

Prin decizia nr. 357/30 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 134A din 26 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 28.03.2013 sub nr. x/2009* pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă.

La data de 24.09.2013, reclamantul A. a formulat o precizare a acţiunii, arătând ca a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând revocarea actului de donaţie autentificat sub nr. x/01.03.1947 de secţia Notariat a Tribunalului Ilfov încheiat de B. cu donatarul Statul Român reprezentat prin Ministerul Artelor; revocarea actului de donaţie din 1956 încheiat de B. cu donatarul Statul Român; revocarea actului de donaţie autentificat sub nr. x/02.11.1962 încheiat de D., E. şi C. cu donatarul Statul Român prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă; obligarea deţinătoarelor bunurilor mobile şi imobil ce au format obiectul donaţiilor la restituirea lor către apelantul-reclamant, făcând aplicarea prevederilor Legii nr. 182/2001; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru eventualele opere de artă ce nu mai pot fi restituite în natură, în original.

Prin încheierea din data de 19.12.2013, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii pe capătul de cerere privind restituirea bunului imobil Muzeu. Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii şi a constatat că excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii pe capetele de cerere privind restituirea bunurilor mobile şi revocare au fost soluţionate irevocabil.

Prin sentinţa civilă nr. 383/24.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată; a respins cererea privind restituirea bunului imobil "Muzeu", formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că donaţia din anul 1947 este efectuată sub o serie de condiţii: Ministerul nu va putea îngădui nicio dislocare a lucrărilor de artă donate şi nici nu va avea dreptul să schimbe destinaţia de muzeu a imobilului dăruit, indivizibil legat de colecţie prin destinaţia stabilită, în afară de vremelnice împrumuturi a câtorva opere pentru expoziţii retrospective sau de propagandă organizată de stat; donaţia imobilului se face cu scopul de a rămâne în continuare operele de artă ce au format obiectul actului de donaţie, precum şi cele ce ar fi donate în viitor, în acelaşi loc în care au fost puse la dispoziţia publicului, sub denumirea de "Colecţia Zambaccian", denumire ce urmează a fi păstrată; după decesul sau retragerea donatorului, făcută în forma prevăzută, muzeul va fi administrat de o eforie alcătuită dintr-un reprezentant de specialitate al Ministerul Artelor, un reprezentant al Academiei Române şi un reprezentant al F., un pictor desemnat de G., un critic de artă desemnat de H., precum şi 2 reprezentanţi ai familiei donatorului în ordinea rudeniei; folosirea şi păstrarea uzufructului imobilului situat în Bucureşti, se va face pentru autorul donaţiei, pentru soţia acestuia C. şi pentru mama acestuia D., urmând ca după decesul acestora Statul Român să intre în deplina proprietate a întregului imobil spre a-l folosi în întregime pentru adăpostirea colecţiei donate în mod exclusiv.

Tribunalul a constatat că donaţia din anul 1962, efectuată în spiritul donaţiilor anterioare şi pentru completarea Colecţiei Zambaccian în cadrul Muzeului Zambaccian, conţine şi ea o serie de sarcini, menţionate în actul de donaţie, după cum urmează: operele menţionate vor rămâne în Muzeul Zambaccian, ele neputând fi transferate în altă parte sub niciun motiv.

Tribunalul a reţinut că, în primul ciclu procesual, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea având ca obiect revocarea donaţiilor, reţinându-se că sunt invocate şi dislocări ale lucrărilor, mutarea forţată a colecţiei în Muzeul Colecţiilor de Artă în anul 1978, până în anul 1996, când a fost redeschis muzeul în vechiul său sediu. În ceea ce priveşte cooptarea la administrarea muzeului şi a doi reprezentanţi ai familiei donatorului, Tribunalul a constatat că reclamantul a arătat că din anul 1998, când a fost reînfiinţat muzeul, la administrarea acestuia nu a mai participat nici un membru al familiei Zambaccian.

Faţă de motivarea data de prima instanţă şi faţă de statuările instanţei de control, tribunalul a considerat că trebuie analizate cauzele de revocare invocate de reclamant, circumscrise motivelor acţiunii, de la nivelul anului 2008, în limita prescripţiei dreptului la acţiune, căci în privinţa cauzelor de revocare anterioare prescripţia a operat, limitele casării fiind stabilite prin decizia Curţii de Apel.

Tribunalul a constatat că reclamantul a afirmat că la redeschiderea în anul 2008 a Muzeului Zambaccian a avut loc o încălcare a sarcinilor din cele trei acte de donaţii, nefiind asigurată de către pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României expunerea în integralitate a Colecţiei, nefiind expuse un număr de 66 de obiecte de artă, din totalul de 299 cât cuprinde Inventarul Muzeului. Tribunalul nu a reţinut această cauză de revocare întrucât, prin raportul de expertiză efectuat privind lucrările de pictură străină, expertul I. a concluzionat că toate lucrările de artă străină cuprinse în actele de donaţie şi anexe precum şi în inventarul colecţiei au fost expuse la deschiderea muzeului, fiind expuse şi ulterior până la momentul efectuării expertizei. Toate lucrările sunt în stare de conservare bună, câteva relativ bună, nefiind făcute propuneri de restaurare. Expertul J. a expertizat lucrările de artă românească consultând şi fişele de restaurare puse la dispoziţie de Muzeul Naţional de Artă, indicând şi nr. de inventar. Expertul a explicat că operele de arta s-au păstrat în stare excelentă motivul fiind tocmai adăpostirea acestora prin evitarea luminii. Expertul a întocmit certificate de expertiză pentru fiecare operă, arătând ca expunerea întregii colecţii s-ar împotrivi oricărui criteriu ştiinţific dar şi estetic. În ceea ce priveşte cauza deteriorărilor lucrărilor a căror stare este mai puţin bună, tribunalul a constatat că expertul K. a arătat că operele din Muzeul Zambaccian se află într-o stare generală bună, micile deteriorări fiind datorate exclusiv învechirii în timp a materialelor componente.

Tribunalul a reţinut că probele dosarului susţin apărarea Muzeului Naţional de Artă care a arătat că gestionarea întregii colecţii ca un bun proprietar implică restaurarea, curăţarea, alternarea expunerii lucrărilor de grafică, fapt care explică alternarea de 6 luni la expunere a lucrărilor de grafică, lucrări supuse incontestabil deprecierii accentuate provocate de lumină, preluarea unora din tablourile donate în vederea conservării său restaurării.

Tribunalul a reţinut că nu există lipsuri în inventarul colecţiei, cele trei lucrări - "Coastă de deal" având drept autor pe L.; "Model conturat" de L. şi "Nud"de M. - fiind expuse permanent. În ceea ce priveşte autorul lucrării de pictură "Coastă de deal", Tribunalul a constatat că pârâtul a explicat că, în lucrarea "N.", una dintre cele mai marcante personalităţi ale istoriei artei româneşti, al cărui nume este legat de pictura lui L., reputatul critic O. clarifică acest aspect în Nota 43 de la pag. 259. Unanimitatea opiniilor critice l-a făcut pe Zambaccian să consimtă totuşi, în 1957, cu prilejul editării noului catalog al Muzeului, la înregistrarea Coastei de deal ca operă a lui L..

Tribunalul a constatat ca expertiza K. nu a relevat lipsuri din colecţie. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din probele administrate, Colecţia Zambaccian este expusa în muzeul care îi poartă numele, iar alternarea expunerii se datorează unor raţiuni de conservare. Experţii desemnaţi în cauză au putut cerceta lucrările, fişele de restaurare, astfel încât nu se poate susţine că lucrările nu sunt expuse pentru a se justifica revocarea donaţiilor. Tablourile nu sunt dislocate, aspect constatat de experţi, există o evidenţă strictă care a şi permis efectuarea expertizelor.

Tribunalul a reţinut că, din actele dosarului, rezultă preocuparea statului român de a reabilita şi conserva clădirea care adăposteşte colecţia, în acest sens fiind depuse contracte în vederea reparaţiilor necesare muzeul fiind puternic afectat de cutremurul din 1977. Nu este îndeplinită condiţia de schimbare a destinaţiei de muzeu a imobilului dăruit, operele fiind puse la dispoziţia publicului în acelaşi loc, întocmai cum s-a prevăzut în contract.

Tribunalul a constatat că, în privinţa administrării muzeului de o eforie din care să facă parte şi doi reprezentanţi ai familiei donatorului, după redeschiderea muzeului, într-adevăr, reclamantul nu are această calitate. Reţinând şi apărarea pârâtului în sensul că reclamantul nu a făcut demersuri pentru a-şi dovedi calitatea de moştenitor şi nu şi-a manifestat intenţia de a participa la conducerea muzeului, având în vedere că de la momentul demarării procesului, reclamantul şi Muzeul se aflau în conflict de interese, nu se poate reţine neîndeplinirea acestei sarcini. Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că această sarcină nu s-a îndeplinit, apreciind asupra gravitaţii încălcării, tribunalul a considerat că nu se justifică sancţiunea revocării, încălcarea invocată nefiind suficient de gravă astfel încât să schimbe esenţa donaţiilor făcute statului.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, având în vedere că, prin decizia Curţii de Apel, s-a arătat că este necesară unirea excepţiei cu fondul şi că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor a avut loc în anul 2008, având în vedere introducerea cererii de chemare în judecată chiar în anul 2008, tribunalul a considerat excepţia nu este întemeiată şi urmează a fi respinsă. De altfel, eventuala încălcare a sarcinilor în perioada 1978-1996, nu poate constitui temei de revocare a donaţiilor astăzi, întrucât încălcarea invocată a fost temporară şi a încetat cu mult înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Desfiinţarea Muzeului Zambaccian în anul 1978 a fost cauzată cutremurul din anul 1977, care a afectat puternic imobilul şi nu intenţiei directe a statului român de a desfiinţa colecţia, fapt ce exclude orice idee de vinovăţie a statului în administrarea colecţiei. Chiar dacă s-ar admite teza desfiinţării culpabile a Muzeului Zambaccian în 1977, culpa statului a încetat după decembrie 1989 prin reînfiinţarea muzeului în vechea locaţie şi reabilitarea clădirii. Acest fapt a transformat pretinsa neîndeplinirea culpabilă a sarcinilor de stat într-o neîndeplinire temporară a sarcinii, remediată voluntar de stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei apelate, şi, pe fond, admiterea acţiunii introductive.

Intimatul Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile apelate ca fiind temeinică şi legală.

Prin decizia civilă nr. 45 A/2017 din 26 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 383/24.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Muzeul Naţional de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Culturii.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 829 din C. civ., donaţia între vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut. Astfel, neexecutarea obligaţiei impuse de dispunător gratificatului constituie o cauză legală de revocare a actului, afectând eficacitatea acestuia.

Sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic pro parte iar neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a cere obligarea debitorului la executarea îndatoririi care îi revine ori rezoluţiunea pentru neexecutare, aceasta din urmă fiind situaţia din speţă, caz în care instanţa este îndreptăţită să aprecieze neexecutarea sarcinii de către donatar.

În ceea ce priveşte perioada în care s-au produs încălcările invocate ale sarcinilor stabilite prin actele de donaţie, Curtea a constatat caracterul obligatoriu al considerentelor instanţei de apel din primul ciclu procesual, menţinute în recurs, în sensul că se impun verificări de fond cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la încălcările sarcinilor din actele de donaţie care vizează şi acte şi fapte ce au avut loc în anul 2008 la redeschiderea Muzeului Zambaccian, verificările impunând efectuarea unei expertize de specialitate care să constate dacă susţinerile reclamantului se verifică sau nu, reţinând că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor a avut loc în 2008. Astfel, în mod corect a considerat apelantul reclamant că verificarea eventualelor neîndepliniri ale sarcinilor stabilite prin actele de donaţie trebuie făcută pentru perioada care se încadrează în termenul de prescripţie, respectiv 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată, reclamantul fiind în drept să invoce neexecutări ale sarcinilor în perioada menţionată, anterioară introducerii acţiunii în anul 2008.

Susţinerile apelantului reclamant privind nerespectarea sarcinilor prevăzute în contractele de donaţie în perioada în care a avut loc mutarea forţată a colecţiei în Muzeul Colecţiilor de Artă în anul 1978, datorată avarierii clădirii în urma cutremurului din 1977, până în anul 1996, când a fost redeschis muzeul în vechiul său sediu, nu pot fi reţinute ca motiv de revocare a donaţiilor întrucât nu se încadrează în perioada menţionată mai sus, perioadă în care instanţa poate verifica, în cadrul termenului de prescripţie, eventuala nerespectare a sarcinilor.

Întrucât în cauză reclamantul nu a cerut obligarea debitorului la executarea îndatoririlor care îi revin conform actelor de donaţie, optând pentru revocarea donaţiei, instanţa este chemată să stabilească existenţa şi să aprecieze gravitatea nerespectării obligaţiilor de către debitor.

În ceea ce priveşte sarcina de a asigura integritatea bunurilor care formează obiectul donaţiilor, critica apelantului reclamant în sensul că în mod greşit tribunalul nu a reţinut existenţa unor degradări a acestor bunuri, imputabilă pârâtului Muzeul Naţional de Artă nu a fost găsită întemeiată. Apelantul reclamant, a invocat, în susţinerea ipotezei privind cauzele degradărilor operelor de artă, constatări ale terţilor privind neexpunerea în muzeu a lucrărilor donate, invocând în acest sens constatările efectuate de: P., critic de artă, cel care a acceptat în numele Statului Român donaţia din anul 1962, în sensul că picturile lui Q. au fost eliminate din sala centrală, conceput ca un adevărat templu al artei, fiind înghesuite şi marginalizate pe peretele ce urcă la etaj şi că, din cele 27 de picturi ale lui R., au fost expuse doar 15, din cele 30 de tablouri semnate de M. sunt expuse doar 8 fiind absente lucrările lui S. şi Corrida lui Picasso; T., critic de artă, în cotidianul U. din 15.02.2007; V., în cotidianul Ziua din 02.03.2007, în articolul "W." X. în Săptămâna Financiară din 21.04.2008" Y., renumit istoric şi critic de artă.

Pentru a verifica împrejurările învederate de reclamant şi eventuala nerespectare de către intimatul pârât a sarcinii menţionate, în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară. Curtea a considerat că în mod corect tribunalul a reţinut concluziile acestei expertize, probă dispusă pentru lămurirea împrejurărilor de fapt arătate, pentru care era necesar a se cunoaşte părerea unui specialist, şi administrată în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare. Astfel, activitatea de cercetare a împrejurărilor de fapt invocate de reclamant a fost desfăşurată de un specialist desemnat de instanţa de judecată iar părţile au avut posibilitatea să formuleze obiecţiuni faţă de constatările şi concluziile expertului, obiecţiunile reclamantului la expertiza efectuată de expertul J. şi la expertiza efectuată de experta I. fiind încuviinţate de tribunal prin încheierea din 16.04.2015.

Constatările unor terţi, din care, în opinia reclamantului, ar rezulta neîndeplinirea de către pârât a sarcinilor, nu au putut fi reţinute pentru a combate expertiza, care poate fi înlăturată numai printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală. În acest context, nu au fost reţinute susţinerile apelantului reclamant care a invocat opinii de specialitate cu privire la cauzele apariţiei degradărilor la picturi aşa cum reies din cărţi de specialitate. Chiar dacă apelantul reclamant a invocat o serie de cauze care, teoretic, puteau conduce la deteriorarea tablourilor, Curtea a constatat că, în cadrul expertizei efectuate în cauză, s-au cercetat motivele care puteau conduce la deteriorarea tablourilor, şi, în concret, s-a constatat care a fost motivul care în speţă a produs rezultatul menţionat.

Astfel, prin încheierea din 27.02.2014, prima instanţă a stabilit ca obiective ale expertizei, identificarea fizică a bunurilor mobile culturale care se regăsesc în inventarul Muzeului Zambaccian, să se precizeze starea fizică a tablourilor, identificarea lucrărilor expuse la redeschiderea Muzeului Zambaccian, inventarul colecţiei şi inventarul lucrărilor expuse permanent, cauza care a condus la neexpunerea lucrărilor care nu se regăsesc expuse.

Expertul a atestat că toate operele de artă românească ce aparţin Colecţiei Zambaccian, 155 opere de pictură, 71 opere de grafică şi 33 opere de sculptură, ce se regăsesc în inventarul Muzeului Zambaccian, sunt originale.

În precizarea depusă de expertul J. la data de 5.01.2016, acesta a arătat că operele de artă se degradează în timp, indiferent dacă se află într-un muzeu sau într-o colecţie privată; expertul a explicat că toate materialele din care este alcătuită o pictură, respectiv lemnul şasiului căruia i se aplică pânza, grundul intermediar şi culorile din pigmenţi naturali sau chimici, în amestec cu ulei de in, se modifică în timp, în sine sau înrâurite de vecinătatea celorlalte, exemplificând cu situaţia cuielor care menţin pânza pe şasiu şi ruginesc, deteriorând-o, şi arătând că materialele suferă influenţa aerului şi a luminii.

Expertul a arătat că operele de pictură din Muzeul Zambaccian au fost în mare parte realizate pe suport de carton şi eventuala minimă umiditate le amplifică procesul de perisabilitate, necesitând repetate intervenţii, pe care Muzeul Naţional de artă le-a respectat, montând şi termometre pentru menţinerea temperaturii constante.

Nu au putut fi reţinute susţinerile apelantului reclamant privind încălcarea obligaţiei de expunere a lucrărilor de către pârât rezultând din afirmaţia acestuia în sensul că lucrările aparent lipsă se află în depozit, fiind expuse periodic, menţinerea în depozit fiind justificată de raţiuni de restaurare şi conservare. Această explicaţie a pârâtului nu reprezintă o recunoaştere a nerespectării sarcinii de expunere, cum susţine reclamantul, din situaţia expusă rezultând tocmai diligenţa pârâtului în păstrarea în bune condiţii a operelor şi evitarea degradării acestora. În acest sens, expertul J. a arătat că operele de grafică din Muzeul Zambaccian, nefiind expuse permanent, s-a evitat deteriorarea iremediabilă, prin expunerea la lumină constantă, expertul explicând că hârtia expusă constant la lumină se îngălbeneşte şi apoi se fărâmă. De asemenea, expertul J. a arătat că unele dintre operele de pictură din Muzeul Zambaccian au fost restaurate repetat.

Expertul a arătat că în actualul Muzeu Zambaccian, casa în care a locuit colecţionarul, erau expuse câteva din operele de grafică românească, care astăzi se regăsesc îngălbenite, expertul precizând că la acel moment operele erau expuse excesiv, în raport cu spaţiile clădirii, fiind rezemate de mobile sau pereţi. În prezent, muzeul este extrem de aglomerat chiar cu expunerea redusă.

Având în vedere aceste constatări, Curtea a reţinut concluzia expertului în sensul că motivul pentru care operele de grafică s-au păstrat în stare excelentă a fost tocmai adăpostirea acestora, prin evitarea luminii. Expertul a concluzionat că, din punct de vedere logistic-muzeal, expunerea întregii colecţii s-ar împotrivi oricărui criteriu ştiinţific, dar şi estetic.

Curtea a mai reţinut că susţinerile apelantului reclamant în sensul că ar exista şi alte cauze care ar fi putut conduce la degradarea tablourilor nu sunt confirmate de probele administrate în cauză.

Împrejurarea că apelantul reclamant nu a fost mulţumit de rezultatul constatărilor expertului şi şi-a exprimat părerea că altele au fost cauzele care au condus la degradarea bunurilor nu poate conduce la concluzia că aspectele constatate de expert nu ar fi reale.

Nu au fost reţinute susţinerile apelantului reclamant în sensul lipsei unora din bunurile donate, ambii experţi atestând că toate operele de artă ce aparţin Colecţiei Zambaccian se regăsesc în inventarul Muzeului şi sunt originale.

Curtea a constatat că pârâtul a dovedit prin înscrisuri preocuparea statului pentru îngrijirea şi valorificarea Colecţiei Zambaccian, clasată în categoria juridică Tezaur, considerată ca fiind cea mai valoroasă colecţie deţinută de Statul român.

În cauză nu a putut fi reţinută o încălcare culpabilă de către pârât a sarcinii instituite de donator privind cooptarea, în administrarea Muzeului, a doi reprezentanţi ai familiei donatorului în ordinea rudeniei. Susţinerile apelantului reclamant în sensul că Muzeul nu a depus nicio adresă prin care să-i propună să facă parte din conducerea Muzeului, adică nu a depus nicio dovadă în sensul că ar intenţiona să-şi îndeplinească această sarcină, neefectuând demersurile utile în acest sens, ceea ce ar fi permis, în opinia apelantului reclamant, a se constata o anumită imposibilitate de a executa sarcina, nu au putut fi reţinute, întrucât până la formularea acţiunii, niciuna din părţi nu şi-a concretizat intenţia de a îndeplini această sarcină, care presupune o acţiune din partea ambelor părţi, respectiv exprimarea voinţei şi disponibilităţii reprezentanţilor familiei donatorului de a participa la administrarea muzeului şi exprimarea acordului muzeului în acest sens. Întrucât niciuna din părţi nu a dovedit realizarea acestor acţiuni, Curtea a considerat că situaţia concretă din speţă nu permite concluzia că această obligaţie a fost culpabil încălcată de muzeu, pentru a putea fi reţinută ca motiv de revocare a donaţiei.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că scopul urmărit de donator la instituirea sarcinilor, acela de a pune la dispoziţia publicului lucrările donate, este îndeplinit, în mod corect prima instanţă apreciind că în cauză nu poate fi reţinută o neexecutare culpabilă a sarcinilor din partea pârâtului, care să poată conduce la revocarea donaţiei, Colecţia Zambaccian fiind expusă în Muzeul care îi poartă numele, nefiind schimbată destinaţia de muzeu a imobilului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A..

Recurentul a invocat în drept motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9.

Recurentul a reluat situaţia de fapt şi istoricul cauzei, a redat articole din contractul de donaţie şi a reluat motivele pentru care a solicitat revocarea donaţiilor.

Recurentul a prezentat motivele care au stat la baza hotărârii de respingere a cererii de chemare în judecată la fond şi totodată motivele pentru care instanţa de apel a respins apelul.

În susţinerea recursului a arătat că prin documentele depuse la dosar a dovedit lipsa de diligenţă a Muzeului Naţional de Artă în expunerea lucrărilor şi faptul că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 182/2000. Arată recurentul că nu s-a probat în cauză îndeplinirea obligaţiilor legale privind operaţiunile de conservare şi restaurare obligatorii.

Recurentul indică articole de presă în care se face vorbire de colecţia care formează obiectul dosarului şi arată că instanţa de apel a apreciat eronat probele. Sunt indicate detaliat fragmente din corespondenţa cu pârâtul.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI o va admite pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs.

De asemenea, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

În speţă, se constată că recursul nu conţine critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar susţinerile recurentului din cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigenţelor textului legal anterior menţionat.

Astfel, deşi recurenta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. susţinerile prezentate nu constituie critici ale argumentelor reţinute de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei de respingere a apelului ci se referă la presupusa greşită reţinere a situaţiei de fapt şi a interpretării, eronate după opinia recurentei, a probelor administrate în cauză. Or, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulţumiri faţă de soluţia pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

În consecinţă, reţinând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului în condiţiile dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 45 A/2017 din 26 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 302 alin. (1), lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2017.