Subcontractor wins retrial after court misapplies apparent mandate doctrine in unpaid construction work dispute

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Cererile părţilor şi sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25.10.2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 713.727,22 RON, cu titlu de preţ şi a penalităţilor aferente.

Pârâta a chemat în garanţie pe S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L, S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata sumelor pe care ar putea fi obligată să le achite reclamantei, în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă.

Prin sentinţa civilă nr. 1994/18.04.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. x/15.11.2010, în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să execute lucrări pentru montaj armătură, montaj cofraje şi turnare beton, în beneficiul pârâtei, care avea calitatea de antreprenor general al obiectivului denumit Parc de Distracţie - Chiajna.

În continuare, tribunalul a citat clauzele relevante, cuprinse în art. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 6.3 lit. c), e), f) şi i), 8.1, 8.2, 14.1 şi 14.2 din contractul părţilor.

A mai notat că între pârâtă, în calitate de client şi chemata în garanţie S.C. D. S.R.L., în calitate de manager de proiect, s-a încheiat la 14.11.2010 un contract de management de proiect; dintre clauzele sale, au fost citate cele din art. 2.1, 4.1, 4.2, 4.3, 7.1, 7.3, 7.5 şi 12.1. Acest contract a fost novat la 31.03.2011, S.C. C. S.R.L. înlocuind-o pe S.C. D. S.R.L. în calitate de manager de proiect; cu toate acestea, părţile au agreat ca fostul manager de proiect să nu fie eliberat de obligaţiile ce i-ar reveni în baza contractului, dacă noul manager nu şi le îndeplineşte pe ale sale. De asemenea, prima instanţă a mai consemnat că pârâta, în calitate de beneficiar şi chemata în garanţie S.C. F. S.R.L., în calitate de consultant, au încheiat la 11.10.2010, un contract de dirigenţie de şantier; dintre clauzele acestuia, le-a citat pe cele incluse în art. 4.2 lit. l), m), n), o), p) şi art. 4.7. Tribunalul a luat act şi că între pârâtă, în calitate de beneficiar şi S.C. E. S.R.L., în calitate de prestator, s-au încheiat două contracte de prestări servicii, în lunile septembrie şi noiembrie 2010, în vederea realizării de către cea din urmă a unor lucrări de excavare şi de transport al pământului excavat; niciunul dintre contracte nu cuprinde vreo menţiune privind răspunderea părţilor.

În continuare, prima instanţă a reţinut că reclamanta a emis pe numele pârâtei factura fiscală nr. x/31.07.2011, în valoare de 959.727,22 RON, echivalent al sumei de 182.528,02 euro, reprezentând valoarea lucrărilor executate, conform situaţiei de lucrări nr. x; a notat că pârâta a făcut două plăţi parţiale, în cuantum de 246.000 RON, iar reclamanta solicită obligarea pârâtei la îndeplinirea obligaţiei de plată a diferenţei rămase neachitată.

A mai subliniat că situaţia de lucrări nr. x se referă la diferite categorii de lucrări - prezentate în considerentele hotărârii -, pe care reclamanta le-a efectuat în perioada 01.07.2011-31.07.2011 şi ea a fost semnată de reclamantă şi de noul manager de proiect, S.C. C. S.R.L., dar nu şi de pârâtă; tribunalul a constatat că situaţia de lucrări în dispută nu conţine o defalcare precisă, pe obiective, a cantităţilor de lucrări din proiect ori din dispoziţiile de şantier şi nu este însoţită de o formulare care să ateste executarea reală a lucrărilor.

Calificând natura juridică a raporturilor dintre reclamantă şi pârâtă ca una proprie contractului de antrepriză, prima instanţă a apreciat că, în aplicarea art. 1412 C. civ. şi a art. 2.2 din contract, pârâta are obligaţia de a achita reclamantei preţul lucrărilor executate.

Cu toate acestea, a constatat că factura fiscală nr. x/31.07.2011 nu a fost emisă de reclamantă cu respectarea clauzei cuprinse în art. 2.2 din contract, pentru că nu a probat că situaţia de lucrări nr. x, în baza căreia a fost întocmită factura, ar fi fost transmisă în prealabil pârâtei-beneficiar, în vederea verificării şi aprobării.

Ca atare, în lipsa unei dispoziţii exprese în contract, prin care beneficiarul să fie angajat la plată chiar şi atunci când verificarea şi semnarea situaţiei de lucrări sunt realizate de managerul de proiect, prima instanţă a considerat că în sarcina pârâtei nu poate fi stabilită obligaţia de plată a preţului pretins.

Plăţile parţiale nu au, în opinia tribunalului, semnificaţia acceptării tacite la plată a facturii, atât timp cât, concomitent cu acestea, pârâta a comandat efectuarea unei expertize tehnice extrajudiciare, pentru a verifica respectarea proiectului de către reclamantă; în aceste condiţii, prima instanţă a subliniat că pârâta şi-a manifestat fără dubiu rezervele în legătură cu obligaţia de plată pe care reclamanta i-a pretins să o execute, iar această manifestare de voinţă semnifică, în fapt, o reală contestare a sumei pretinse de antreprenor, cu titlu de preţ.

În altă ordine de idei, tribunalul a notat că, deşi preţul prevăzut în art. 2.1 din contractul de antrepriză este unul estimativ, orice modificare a sa ar fi trebuit să fie opozabilă şi beneficiarului, pentru a da naştere unei obligaţii de plată valabile în sarcina celui din urmă.

Luând act că, potrivit susţinerilor ambelor părţi, confirmate prin raportul de expertiză administrat în cauză, preţul estimat al contractului a fost depăşit, prima instanţă a subliniat că aceasta s-a produs, ca urmare a modificării proiectului iniţial fără a exista în prealabil acordul proiectantului şi al beneficiarului şi fără ca proiectul modificat să fi fost verificat de un specialist atestat, înainte de a fi pus în operă.

În acest context, a notat că potrivit art. 23 lit. e) din Legea nr. 10/1995, revine executantului lucrărilor de construcţii obligaţia de a soluţiona defectele, neconformităţile şi neconcordanţele apărute în fazele de execuţie numai pe baza soluţiilor stabilite de proiectant cu acordul investitorului.

Ca atare, tribunalul a tras concluzia că reclamanta, în calitate de executant al lucrărilor, avea obligaţia de a realiza doar acele lucrări aprobate de proiectant, pentru care investitorul şi-a dat acordul şi care au fost verificate în prealabil de specialişti atestaţi.

De aceea, a înlăturat susţinerile reclamantei, conform cărora nu era necesar acordul proiectantului sau al investitorului pentru modificarea proiectului şi, în lipsa consimţământului pârâtei, ca beneficiar al lucrărilor (investitor), tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde acesteia plata lucrărilor realizate.

Totodată, a mai considerat că existenţa acordului managerului de proiect şi/sau al dirigentului de şantier în vederea efectuării lucrărilor care depăşesc proiectul nu suplinesc manifestarea de voinţă a pârâtei, în calitate de investitor, nici a proiectantului şi a specialistului în proiecte, care ar fi trebuit să le verifice, întrucât aceştia din urmă îndeplinesc funcţii distincte de cele ale managerului de proiect în legătură cu edificarea construcţiei, iar în contractul dintre reclamantă şi pârâtă nu s-a făcut nicio referire cu privire la desemnarea unui reprezentant al investitorului (managerul de proiect) care să îl angajeze pe acesta financiar faţă de antreprenor. Dimpotrivă, în cuprinsul art. 2.2 din contractul încheiat între reclamantă şi pârâtă, s-a prevăzut chiar obligaţia reclamantei de a preda către beneficiar situaţiile de lucrări, în vederea verificării. În plus, din conţinutul art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de management de proiect, rezultă că pârâta a interzis expres managerului de proiect să efectueze schimbări la documentele emise în legătură cu proiectul, inclusiv în legătură cu bugetul alocat şi să o angajeze în vreo problemă care ar implica vreo obligaţie financiară, fără aprobarea sa prealabilă, în scris.

În considerarea celor prezentate mai sus, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată şi, ca o consecinţă, a respins cererea pârâtei de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar G.., a declarat apel, calea de atac fiind îndreptată şi împotriva încheierii din 28.06.2013, prin care prima instanţă a respins o cerere de recuzare a expertului.

Prin decizia civilă nr. 881/16.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat încheierea din 28.06.2013, în sensul că a admis cererea de recuzare a expertului şi, în consecinţă, a anulat sentinţa civilă nr. 1994/18.04.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinând cauza, spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că după anularea unui raport, expertul care l-a întocmit este prezumat de lege ca fiind parţial, atât timp cât şi-a exprimat deja părerea prin lucrarea de specialitate iniţială, aşa încât el nu poate să efectueze, din nou, expertiza a cărei refacere se dispusese. Ca atare, a apreciat că soluţia de admitere a cererii de recuzare se răsfrânge asupra sentinţei, deoarece expertiza a fost utilizată efectiv în analiza tribunalului.

În rejudecare, în urma administrării probatoriului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 511/22.03.2016, prin care a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea a notat, cu prioritate, că rejudecarea urmează a avea loc în limitele devoluţiunii legale din apel, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât a subliniat că doar cererea de chemare în judecată, a cărei soluţie a fost devoluată prin apel, va fi rejudecată, nu şi cererea de chemare în garanţie.

Pe fond, a luat act de caracterul estimativ al valorii lucrărilor de antrepriză, agreat prin mecanismul contractual şi a mai subliniat că, pentru a exista un control eficient asupra contraprestaţiei de plată a preţului, părţile au detaliat, în art. 2.2-2.8, modalităţile de acceptare a situaţiilor de lucrări, de plată, precum şi de remediere a eventualelor deficienţe rezultate din lucrările prestate.

Astfel, fiecare situaţie de lucrări, semnată şi ştampilată de reclamantă, era supusă unei verificări efective din partea beneficiarului, care, pe baza rezultatelor verificării, aproba plata pentru lucrările a căror existenţă putea fi constatată la şantier.

În aceste condiţii, instanţa de apel a considerat că semnarea şi ştampilarea de către managerul de proiect a situaţiei de lucrări nr. x, în baza căreia a fost emisă factura în litigiu, nu au aptitudinea de a o angaja obligaţional pe pârâtă, chiar dacă managerul de proiect avea în sarcină supravegherea lucrărilor şi protejarea intereselor pârâtei în şantier.

Chiar dacă art. 46 Codul comercial, aplicabil litigiului, nu impune limitările din dreptul comun probei obligaţiilor comerciale, curtea de apel a subliniat că reclamanta încearcă să acrediteze ideea că pârâta a acceptat executarea obligaţiilor într-o manieră vădit contrară prevederilor contractuale; de aceea, coroborând acest aspect cu importanţa lucrărilor contractate şi valoarea lor, a considerat că faptul că în trecut, alte situaţii de lucrări au fost achitate de pârâtă, după acceptarea lor de către managerul de proiect, nu este de natură a stabili că părţile au înţeles să modifice implicit clauzele contractului privitoare la modalitatea de recunoaştere a prestării obligaţiei specifice. Astfel, ratificarea anterioară a unor acte făcute de o persoană fără putere de reprezentare, chiar şi făcută în cadrul unui contract cu execuţie succesivă, nu prezumă o modificare a prevederilor contractuale care vizează maniera de recunoaştere a obligaţiilor comune şi nu obligă pe cel care a ratificat asemenea acte anterioare să recunoască şi acte ulterioare ale aceleiaşi persoane; rămânea atributul pârâtei verificarea realităţii efectuării fiecărei lucrări indicate în situaţiile de lucrări şi a corespondenţei dintre aceasta şi cerinţele agreate prin contract.

De asemenea, faptul că pârâta ar fi observat neconformităţile nu din proprie iniţiativă, ci doar ulterior controlului efectuat la 02.08.2011 de Inspecţia de Stat în Construcţii a fost apreciat de instanţa de apel ca neputând să modifice limitele obligaţiilor contractuale ale părţilor, deoarece, chiar dacă răspunderea de drept administrativ nu se confundă cu cea civilă contractuală, motivele pentru care un beneficiar refuză să accepte lucrări ce depăşesc cadrul contractual pot proveni şi din evitarea comiterii unui alt ilicit decât cel civil. De aceea, curtea a constatat că lucrările efectuate de reclamantă, peste prevederile contractuale agreate, nu o puteau angaja pe pârâtă decât în măsura în care, chiar şi ulterior verificărilor şi constatării neconformităţilor cu contractul, aceasta alegea să şi le asume, dar doar printr-o manifestare de voinţă provenind de la reprezentanţii săi legali, iar nu de la managerul de proiect.

În ce priveşte teoria mandatului aparent, raportată la managerul de proiect care ar fi semnat situaţiile de lucrări, chiar fără drept, acţionând ca un mandatar al pârâtei, instanţa de apel a notat că această teorie presupune ca reprezentantul să fi determinat terţului credinţa scuzabilă că acţiona în numele reprezentatului, în limitele puterii conferite; or, în speţă, a stabilit că o asemenea credinţă rezonabilă este contrazisă de clauzele art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de management, de care reclamanta avea cunoştinţă, de vreme ce l-a depus la dosar, o dată cu cererea de chemare în judecată. Prin urmare, curtea a subliniat că drepturile conferite de teoria mandatului aparent se pot naşte dintr-o eroare scuzabilă, dar nu din ignorarea de către cel care o invocă a limitelor exprese ale puterilor conferite mandatarului, întrucât, într-o asemenea situaţie, contractarea cu o persoană lipsită de putere de reprezentare se face pe propriul risc, probabil în speranţa ratificării ulterioare a contractului de către beneficiar. De aceea, a apreciat că toate lucrările puse în operă - dar care sunt exterioare contractului şi actelor adiţionale - apar ca fiind refuzate în mod corect la plata solicitată pe temei convenţional, expectanţa reclamantei, rezultată dintr-un comportament anterior de acceptare/ratificare de către pârâtă a depăşirilor clauzelor contractuale, nereprezentând un drept subiectiv civil cu baza în convenţia părţilor.

Pe de altă parte, luând în analiză susţinerile reclamantei, potrivit cărora pretenţiile sale ar privi şi lucrări la anumite obiective ce nu depăşesc proiectul tehnic şi care, prin urmare, nu depăşesc limitele contractului iniţial, curtea de apel a constatat, din examinarea probatoriului administrat, că lucrările corespunzătoare situaţiei de lucrări nr. x, efectuate în limitele contractului, reprezintă o parte redusă din totalul celor executate şi facturate, susceptibilă aşadar de acoperire prin suma parţială achitată; în acest sens, în decizie au fost prezentate mai multe exemple. Cât priveşte faptul că lucrările aferente unor anumite obiective ar fi fost efectuate în baza actului adiţional nr. x şi anexei 1 la acesta, a notat că respectivul act nu indică în niciun fel cantitatea de lucrări suplimentare, aşa încât este lovit de nulitate, pentru lipsa obiectului, fie şi măcar determinabil, motiv pentru care nu a dat eficienţă acestui act.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., societate în insolvenţă, reprezentată de administrator judiciar G.., a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i înţelesul neîndoielnic şi a pronunţat decizia cu aplicarea eronată a legii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat, sub un prim aspect, greşita aplicare a regulilor mandatului aparent, în privinţa reprezentanţilor în şantier ai intimatei-pârâte.

Subliniind că nu repune în discuţie împrejurările de fapt deja stabilite de instanţele de fond, ci greşita apreciere a consecinţelor generate de conduita părţilor pe parcursul executării contractului, recurenta a afirmat că astfel de aprecieri vizează chestiuni de legalitate, nu de temeinicie.

Astfel, a arătat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că teoria mandatului aparent ar contraveni clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de acceptare a lucrărilor suplimentare sau la modificarea contractului, deoarece aplicarea teoriei respective, având ca efect producerea consecinţelor juridice direct în patrimoniul mandantului, se circumscrie tocmai ipotezei inexistenţei unui acord formal şi expres al mandantului referitor la lucrări suplimentare. Cu alte cuvinte, recurenta a susţinut că practicile statornicite de părţi şi împrejurările susceptibile să genereze o credinţă scuzabilă terţului cu privire la mandatul acordat managerului de proiect şi dirigintelui de şantier sunt aspecte suficiente pentru a produce consecinţe juridice, chiar şi în ipoteza unor prevederi contractuale contrare. Prin urmare, deşi părţile au agreat ca orice modificare a contractului (cu privire la lucrările suplimentare) să se facă doar în formă scrisă, conduita lor poate da naştere unor acte modificatoare valabile fără ca acestea să îmbrace forma scrisă, cu atât mai mult cu cât raporturile juridice dintre comercianţi sunt caracterizate de celeritate şi de necesitatea de a nu stânjeni, prin formalităţi suplimentare, buna desfăşurare a oricărei afaceri.

De aceea, recurenta a apreciat că existenţa unor clauze contractuale care prevăd modalitatea de modificare a contractului sau de acceptare a lucrărilor suplimentare nu poate constitui un argument suficient care să conducă la concluzia inaplicabilităţii mandatului aparent.

În continuare, a criticat modul în care curtea de apel a valorificat situaţia de fapt reţinută, prin prisma aprecierii asupra neîndeplinirii condiţiilor mandatului aparent.

În acest context, recurenta a arătat că, deşi în decizia atacată s-a reţinut o practică cu caracter de continuitate în ce priveşte punerea în operă a cantităţilor de materiale, acceptarea şi plata situaţiilor de lucrări, derivată din faptul că managerul de proiect a acceptat toate cele 13 situaţii de lucrări, anterioare celei în dispută, judecătorii apelului au apreciat că aceste practici statornicite între părţi nu ar fi susceptibile să conducă la concluzia unei modificări implicite a contractului şi nu ar reprezenta împrejurări de natură să-i genereze credinţa legitimă a existenţei unui mandat acordat de beneficiar reprezentanţilor săi.

Mai mult, subliniind că situaţia de lucrări nr. x nu atestă decât realizarea unor lucrări începute deja anterior - deci, lipsite de caracter de sine stătător - şi, practic, finalizarea acestora, recurenta a arătat că modul de lucru anterior, în care intimata a permis managerului de proiect să decidă punerea în operă a lucrărilor şi apoi, verificarea lor, pentru ca ulterior să accepte primele 13 situaţii de lucrări, prin achitarea integrală a facturilor emise în baza acestora, a fost de natură să genereze credinţa rezonabilă că atât managerul de proiect, cât şi dirigintele de şantier au acţionat în baza puterilor conferite de intimată. În acest context, autoarea recursului a considerat ca fiind nerezonabil ca, după ce în perioada emiterii celor 13 situaţii de lucrări anterioare, au fost stabilite aceste uzanţe în şantier, la ultima situaţie, intimata să se prevaleze de lipsa îndreptăţirii reprezentanţilor săi, în condiţiile în care lucrările aferente situaţiei 14 nu sunt independente de celelalte, ci reprezintă numai continuări/finalizări ale unora anterioare, acceptate deja de beneficiar prin plată.

De aceea, a apreciat că modul în care relaţiile contractuale s-au derulat de-a lungul celorlalte situaţii de lucrări i-a generat credinţa scuzabilă că atât managerul de proiect, cât şi dirigintele de şantier au puteri de reprezentare, recurenta afirmând că eroarea asupra acestor puteri nu trebuie să fie comună şi invincibilă.

În acest context, a considerat că în mod nefondat curtea de apel a reţinut inexistenţa unei erori scuzabile faţă de interdicţia expresă stipulată în contractul de management, de care recurenta ar fi avut cunoştinţă, precizând că nu a cunoscut clauzele acestuia pe întregul parcurs al desfăşurării lucrărilor şi că a intrat în posesia sa doar în contextul apariţiei litigiului, depunerea sa la dosar fiind necesară pentru dovedirea legăturii contractuale dintre intimată şi managerul de proiect.

Însă, chiar şi în situaţia în care ar fi cunoscut clauzele respectivului contract de management, recurenta a apreciat că acestea ar fi devenit irelevante, deoarece modalitatea de lucru în şantier a avut o consecvenţă susceptibilă să genereze credinţa scuzabilă că dispoziţiile care interziceau managerului contractarea de lucrări suplimentare au fost implicit modificate prin practicile statornicite de părţi.

Mai mult, a subliniat că intimata a acceptat integral lucrările executate, semnând, fără obiecţiuni, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi dând în folosinţă imobilul încă din 25.07.2012, ceea ce echivalează unei ratificări a dispoziţiilor date de managerul de proiect şi de diriginte, în şantier.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, dar şi celui reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 948 pct. 3 şi 964 C. civ., reţinând că actul adiţional nr. x nu îndeplineşte condiţia de validitate a unui obiect determinat sau determinabil.

În opinia sa, actul adiţional nr. x reprezintă un act juridic în baza căruia părţile au contractat lucrări suplimentare, iar nu cantităţi suplimentare de lucrări - acestea din urmă fiind puse în operă potrivit practicilor din şantier descrise mai sus.

Potrivit art. 1.1 din actul adiţional nr. x, coroborat cu anexa 1 la acesta, obiectul era unul determinat şi consta în obiectivele de lucrări ce urmau să fie edificate: talpă, perete şi armătură fundaţie. Chiar dacă părţile nu au prevăzut şi cantităţile de lucrări ce urmau a fi puse în operă, recurenta a afirmat că obiectul convenţiei a fost identificat în mod expres şi, în acest context, nu se poate reţine că el nu ar fi determinat sau determinabil. Iar în lipsa indicării cantităţii utilizate, a arătat că se poate aprecia că părţile au avut în vedere cantităţile de materiale pe care o astfel de lucrare le presupune în mod obişnuit.

La data de 18.01.2017, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că, deşi în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nu a indicat niciun text de lege încălcat ori greşit aplicat, o asemenea omisiune este pe deplin justificată de faptul că până la intrarea în vigoare a noului C. civ. (inaplicabil în cauză), instituţia mandatului aparent a fost doar o creaţie doctrinară, confirmată apoi pe cale jurisprudenţială.

Aceasta nu atrage însă, de plano, o sancţiune pentru recurentă, de vreme ce chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Bock şi Palade împotriva României) că noţiunea de "lege" trebuie să fie interpretată în accepţiunea sa materială, nu formală şi a inclus în această noţiune nu doar textele de rang legislativ, ci şi dreptul nescris, fără a face vreo distincţie între ţările de common law şi cele continentale, în care a considerat că jurisprudenţa joacă în mod tradiţional un rol considerabil, în sensul că părţi întregi ale dreptului pozitiv rezultă, în mare măsură, din hotărârile instanţelor judecătoreşti.

Plecând de la această premisă, analiza actelor dosarului şi a deciziei atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, relevă următoarele:

Instanţele devolutive au reţinut deja că între părţi exista o uzanţă, în sensul ca managerul de proiect să verifice situaţiile de lucrări emise de către antreprenor.

În fapt, toate situaţiile de lucrări au fost verificate în această modalitate, iar beneficiara-intimată a achitat integral facturile emise în temeiul celor 13 situaţii de lucrări, anterioare celei care a dat naştere disputei dintre părţi.

Or, o atare practică statornicită de părţi are aptitudinea de a genera o credinţă scuzabilă recurentei, cu privire la mandatul acordat managerului de proiect şi/sau dirigintelui de şantier şi ea este aptă să producă efecte juridice, chiar şi în ipoteza unor clauze contractuale contrare.

Cu toate acestea, curtea de apel a stabilit că, atât timp cât părţile au agreat ca modificarea contractului să se facă doar în formă scrisă, teoria mandatului aparent nu poate fi aplicabilă.

Printr-o asemenea statuare, instanţa de prim control judiciar a ignorat însă faptul că de esenţa acestei teorii este tocmai depăşirea împuternicirii sau chiar lipsa ei.

Cu alte cuvinte, mandatul aparent, având ca efect producerea consecinţelor juridice direct în patrimoniul mandantului, nu ar fi avut sens să fie invocat în cazul în care exista acordul mandantului pentru efectuarea unor lucrări suplimentare, ci doar în situaţia inexistenţei unui astfel de acord.

În concret, practica al cărei caracter de consecvenţă a fost reţinut, în ceea ce priveşte punerea în operă a cantităţilor de materiale, acceptarea şi plata situaţiilor de lucrări, derivată din faptul că managerul de proiect a acceptat cele 13 situaţii de lucrări, anterioare celei în dispută, este susceptibilă să genereze recurentei credinţa legitimă a existenţei unui mandat acordat de intimată managerului de proiect şi pentru verificarea situaţiei de lucrări 14, cu atât mai mult cu cât aceasta nu atesta decât realizarea unor lucrări începute deja anterior şi, practic, finalizarea lor.

În egală măsură, instanţa de apel ar fi trebuit să nu omită din analiză împrejurarea că raporturile juridice în discuţie sunt născute între comercianţi şi, de aceea, sunt caracterizate de celeritate şi de necesitatea de a nu stânjeni prin formalităţi suplimentare buna lor desfăşurare, iar proba unor asemenea raporturi nu cunoaşte limitările din dreptul comun, potrivit art. 46 Codul comercial

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi a plasat litigiul pe o premisă greşită, atunci când a decis, la nivel de principiu, că teoria mandatului aparent este inaplicabilă în cauză, deoarece contravine clauzelor contractuale referitoare la modalitatea de acceptare a lucrărilor suplimentare sau la modificarea contractului, aşa încât aprecierea curţii de apel asupra consecinţelor pe care conduita părţilor pe parcursul executării contractului le-a generat, fiind expresia unui real sofism, a condus la neexaminarea de fond, veritabilă, a pricinii.

Mai mult, motivarea deciziei de apel conduce Înalta Curte către concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau acceptarea integrală, de către intimată, a lucrărilor executate, prin semnarea, fără obiecţiuni, a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ceea ce ar putea echivala unei ratificări a dispoziţiilor date de managerul de proiect şi de diriginte, în şantier; în egală măsură, nu a examinat atitudinea oscilantă a intimatei, care, pe de o parte, a susţinut efectuarea de către recurentă, în afara clauzelor contractuale, a unor lucrări suplimentare şi, pe de altă parte, a opus excepţia de neexecutare - apărare lăsată neanalizată.

De asemenea, reţinând nulitatea actului adiţional 5, pentru lipsa obiectului determinat sau determinabil, instanţa de apel nu a observat că prin acest act, părţile au contractat lucrări suplimentare, descrise în Anexa 1.

Considerentele expuse mai sus relevă că cercetarea fondului a fost făcută în mod deficitar, aşa încât, dând eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Cu ocazia rejudecării, curtea va ţine cont nu doar de dezlegările date prin prezenta decizie, dar va reevalua măsura în care nepronunţarea asupra cererii de chemare în garanţie, în evocarea fondului, se constituie într-o măsură care implică o judecată în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 881/16.10.2014, nerecurată, curtea de apel a anulat sentinţa civilă nr. 1994/18.04.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în tot, iar nu în parte, reţinând apoi cauza, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar G.. împotriva deciziei civile nr. 511/22.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.