Territorial jurisdiction conflict over abusive jurisdiction clause in consumer credit contract voided under consumer protection law

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 04.11.2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună, constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute de art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 28.03. 2008, respectiv restabilirea situaţiei anterioare, cu restituirea comisionului de acordare în valoare de 872,00 CHF şi art. 6.3, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 2, art. 4, art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 10651/16.09.2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin întâmpinarea depusă, pârâta a susţinut că, potrivit art. 13.5 din contractul de credit competenţa teritorială de soluţionare a oricărui litigiu izvorât în legătură cu contractul de credit semnat de către părţi, este de competenţa instanţelor din Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 23 noiembrie 2016, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 667/23.02.2017 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova şi constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului către Tribunalul Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, din analiza jurisprudenţei CJUE, instanţa a reţinut dreptul şi obligaţia instanţei naţionale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al clauzei atributive de competenţă inserată în contractele bancare.

Astfel, clauza atributivă de competenţă inserată în contractul de credit s-a apreciat că intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea, art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

În acest context, instanţa a reţinut competenţa teritorială şi materială ca aparţinând Judecătoriei Craiova, raportat la domiciliul reclamanţilor şi valoarea obiectului cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1563 din 27 aprilie 2017 a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.

În cauză, conflictul s-a născut între Judecătoria Craiova şi Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, astfel că, instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, pentru următoarele considerente:

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, constată că reclamanta, prin cererea introductivă, a învestit Judecătoria Craiova cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a unor clauze stipulate în contractul de credit ipotecar nr. x din data de 28.03. 2008, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei iniţial învestite, pârâta B. S.A. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în temeiul clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contractul de împrumut, solicitând declinarea competenţei teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva C. s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Înalta Curte a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că, clauza atributivă de competenţă inserată la art. 13.5 din convenţia de credit nu poate produce efecte, în considerarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că "în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă".

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului.

Cum în speţă reclamanta are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, faţă de natura şi obiectul acţiunii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamantului-consumator, respectiv Judecătoriei Craiova.

Totodată, se reţine că prin înregistrarea acţiunii pe rolul acestei instanţe, reclamantul şi-a exprimat opţiunea, conform art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa nemaiputându-şi declina competenţa, având în vedere că odată introdusă cererea la una din instanţele prevăzute de lege ca deopotrivă competente, respectiva instanţă rămâne legal învestită, devenind competentă absolut să soluţioneze cauza.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în favoarea Judecătoriei Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2017.