Nullity of lease for public domain land due to omitted public bidding; cassation declared null for lack of specific illegality grounds

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1350/08.10.2013, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia netimbrării capătului de cerere prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/16.04.2007 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza contractului sus-menţionat şi în consecinţă, a anulat ca netimbrat acest capăt de cerere; a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale pasive a Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi lipsei de interes în judecarea acestui capăt de cerere, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de arătare a titularului dreptului ca fiind Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu C.N. C.F.R. S.A., prin Sucursala C.F.R. Iaşi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins cererea privind obligarea pârâţilor la stabilirea unui drept de superficie, la întocmirea documentaţiei cadastrale şi la intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară pentru suprafaţa de 285,11 m.p., delimitat de punctele de contur A, 9, G, 10, H, I, J, A, precum şi cererea de obligare a pârâţilor la emiterea unui mandat special pe numele reclamantei, pentru efectuarea lucrărilor cadastrale şi de intabulare necesare, a respins cererea reclamantei de întocmire a unui contract de superficie şi de obligare a pârâţilor la întocmirea documentaţiei cadastrale şi la intabularea suprafeţei de 828,39 m.p., delimitate de punctele de contur 9, B, C, D, E, F, 10, G, 9 aflat în proprietatea Municipiului Iaşi şi cererea de obligare a pârâţilor la emiterea unui mandat special pe numele reclamantei, pentru efectuarea lucrărilor cadastrale şi de intabulare necesare; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C.N. CFR S.A., având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 137.030,78 RON, reprezentând penalităţi calculate în temeiul contractului de închiriere nr. x/16.04.2007.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Iaşi, au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.

Prin decizia nr. 65/21.03.2014, Curtea de Apel laşi, secţia Civilă a admis apelurile şi a desfiinţat în parte sentinţa atacată; a înlăturat dispoziţia privind admiterea excepţiei netimbrării capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere (locaţiune) nr. 5286/16.04.2007 şi obligarea pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. la restituirea sumelor încasate în baza contractului de închiriere şi a trimis cauza Tribunalului Iaşi, în vederea rejudecării acestui capăt de cerere, precum şi a cererii reconvenţionale, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul, omiţând să pună în discuţia părţilor excepţia netimbrării capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere (locaţiune) nr. 5286/16.04.2007 şi obligarea pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. la restituirea sumelor încasate în baza contractului de închiriere, a încălcat principiul contradictorialităţii, lipsind partea împotriva căreia s-a admis excepţia de posibilitatea de a se apăra, împrejurare care atrage nulitatea hotărârii.

Aşa fiind, a reţinut că apelul declarat de S.C. A. S.R.L. este fondat, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere sus-menţionat.

Apreciind că soluţia ce se va pronunţa în capătul de cerere trimis spre rejudecare are o înrâurire asupra soluţiei din cererea reconvenţională, curtea de apel a admis şi apelul formulat de apelanta-pârâtă, desfiinţând sentinţa şi sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale.

Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 3545/12.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 320/15.03.2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte capătul de cerere formulat de S.C. A. S.R.L., astfel cum a fost precizat şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/16.04.2007 încheiat între S.C. A. S.R.L. şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Iaşi, a respins cererea privind restabilirea situaţiei anterioare între părţi, prin obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei totale de 778.701,11 RON, compusă din 586.376,52 RON, cu titlu de chirie şi 192.324,59 RON, reprezentând dobânda legală calculată de la data fiecărei plaţi şi până la 10.01.2016, a respins cererea reconvenţională şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 9.488,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în fond şi apel, corespunzătoare capătului de cerere admis.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, subliniind că, deşi acţiunea în restituirea prestaţiilor succesive efectuate în temeiul unui act lovit de nulitate este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, termenul de prescripţie nu începe sa curgă decât la momentul constatării nulităţii absolute a clauzei, o altă interpretare fiind de natură a lipsi de orice utilitate posibilitatea invocării oricând a nulităţii absolute.

În soluţionarea capătului de cerere trimis spre rejudecare, tribunalul a notat, în esenţă, că între S.C. A. S.R.L. şi C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iaşi, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/16.04.2007, având ca obiect terenul situat în Staţia C.F. Iaşi Exterior, în suprafaţă de 1.311,20 m.p., având destinaţie de platformă drum de acces; potrivit art. 5 din contract, terenul este închiriat pe toată durata existenţei Centrului Comercial B., proprietatea reclamantei, realizată potrivit destinaţiei prevăzute în contract.

Totodată, a notat că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafaţa de 1.311,20 m.p. ce a constituit obiectul contractului de închiriere se compune din trei corpuri distincte: S1 - 1.113,5 m.p. - drum acces, S2 - 98,85 m.p. - fundaţia pilei P1 şi S3 - 98,85 m.p. - fundaţia C1, delimitate de punctele de contur A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, A.

A mai notat tribunalul că terenul intabulat se suprapune pe terenul închiriat în două puncte, respectiv suprafaţa de 98,85 m.p. din S2, fundaţia pilei P1, teren delimitat de punctele 5, 6, 7, 8, 5 - planşa 3 şi teren în suprafaţă de 60,83 m.p. delimitat de punctele de contur 3, 4, 9, 10, 3 - parte din S3, fundaţia C1 - planşa 3, dar şi că pe terenul în suprafaţă de 1.675 m.p. pe care este amplasată rampa pasajului rutier care asigură accesul la centrul comercial proprietatea reclamantei, există o documentaţie cadastrală separată; contractul de închiriere priveşte două suprafeţe, conform expertizei efectuate, respectiv 38,02 m.p., delimitat de punctele de contur 1, A, J, 2, 10, 9, 1, parte din terenul în suprafaţă de 98,85 m.p. S3 - fundaţia C1 (planşa 3) şi S1 1113, 50 mp drum acces, teren delimitat de punctele de contur A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, A.

În continuare, tribunalul a evocat dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la data încheierii contractului de închiriere şi art. 123 din Legea nr. 215/2001, vizând închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi a subliniat că, potrivit raportului de expertiză tehnică, specialitatea topografie, terenul ce face obiectul cauzei aparţine domeniului public al statului, aspect cunoscut pârâtei, care la data de 18.04.2012 a solicitat admiterea cererii sale de arătare a titularului dreptului, indicând Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşa fiind, tribunalul a reţinut că se impunea respectarea condiţiei stabilite de dispoziţiile legale sus-menţionate, în sensul organizării unei licitaţii publice în vederea încheierii contractului de închiriere.

În acest context, a subliniat că art. 14 şi 15 din Legea nr. 213/1998 sunt deplin aplicabile în speţă, aşa încât este dincolo de orice îndoială că nu a fost respectată procedura licitaţiei publice, deşi era imperios necesară, neavând relevanţă susţinerile pârâtei-reclamante în sensul că ambele părţi au semnat contractul de închiriere fără obiecţiuni.

A reţinut tribunalul că, potrivit principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, la momentul închirierii contractului de închiriere trebuia parcursă procedura licitaţiei publice, şi aceasta, chiar dacă pârâta ar fi dovedit că terenul i-a fost dat în administrare sau în folosinţă.

Astfel, subliniind că normele legale invocate în precedent sunt imperative, a apreciat că, pentru nesocotirea lor, se impune aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

În acest context, notând că în speţă sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864, iar contractul de închiriere este unul cu executare succesivă, a subliniat că obligaţia de transmitere a dreptului de folosinţă asupra bunului este considerată definitiv executată, astfel că locatorul nu poate fi obligat la întoarcerea chiriei primite, întrucât s-ar produce o îmbogăţire fără justă cauză a locatarului.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată solicitarea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate în baza contractului de închiriere nr. x/16.04.2007, astfel cum a fost precizată.

Ca o consecinţă a nulităţii contractului de închiriere, tribunalul a respins cererea reconvenţională, având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 137.030,78 RON, compusă din 124.033,15 RON, reprezentând penalităţi aferente facturilor neachitate la scadenţă, calculate până la data de 30.04.2010 şi 12.997,63 RON, cu titlu de penalităţi aferente facturilor neachitate la scadenţă, calculate pentru perioada 01.05.2010-19.05.2010.

A mai reţinut tribunalul că, deşi pârâta, prin răspunsul la interogatoriul administrat în cauză, a susţinut că deţine terenul în litigiu în baza contractului de concesiune seria x nr. x/2002 încheiat cu Ministerul Transporturilor, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că documentaţia cadastrală nu a fost avizată de O.C.P.I. Iaşi întrucât "limitele imobilului depăşesc distanţa de 20 m din axul marginal al căii ferate, prevăzut de art. 25, alin. (2), O.U.G. nr. 12/1998."

În acest context, a apreciat că nu prezintă relevanţă susţinerile pârâtei în sensul că în speţă nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat, ci doar dreptul de folosinţă temporară, de vreme ce aceasta nu a făcut nici dovada dreptului de folosinţă asupra terenului închiriat.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. şi C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iaşi au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 471/29.06.2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că situaţia de fapt stabilită în considerentele sentinţei atacate are corespondent în probele administrate.

În acest sens, a reţinut că părţile au încheiat contractul de închiriere nr. x/16.04.2007, având ca obiect terenul în suprafaţă de 1.311,20 m.p., situat în Staţia CFR Iaşi Exterior, cu destinaţia de platformă drum de acces. Terenul a fost închiriat pe toată durata construcţiei realizate potrivit destinaţiei prevăzute în contract, finalitatea urmărită de părţi fiind aceea de a încheia o convenţie de superficie, contractul de locaţiune fiind încheiat numai pe durata executării pasajului peste calea ferată, ca titlu justificativ pentru acordarea autorizaţiei de construcţie, în lipsa documentaţiei cadastrale.

A subliniat curtea de apel că aspectele soluţionate definitiv şi irevocabil în primă instanţă, care nu au fost apelate, au intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, a apreciat că tribunalul a stabilit corect şi normele de drept material şi procesual incidente în cauză şi a subliniat că, urmare a probatoriului administrat în cauză, este de necontestat regimul juridic al terenului, respectiv acela de bun aparţinând domeniului public al statului, în parte dat în administrare Municipiului Iaşi, cauza nulităţii contractului de închiriere reprezentând-o neîndeplinirea condiţiei licitaţiei publice.

În continuare, a notat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat ca temei de drept art. 962, 969 şi art. 1073 - 1079 C. civ., art. 14 şi 15 din Legea nr. 213/1999, O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001 - citate şi interpretate de tribunal în considerentele sentinţei, iar în rejudecare şi prin motivele de apel reclamanta a invocat art. 948, 954 şi 966 C. civ.

A apreciat curtea de apel că, în cadrul procesual determinat de reclamantă, care a beneficiat de asistenţă juridică în tot cursul procesului, tribunalul a reţinut că "obiectul" locaţiunii există şi se află în circuitul civil, însă este supus unor condiţii speciale, impuse de art. 123 din Legea nr. 215/2001 şi art. 14 şi 15 din Legea nr. 213/1998, conform cărora vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, în modalitatea prevăzută de lege, constatând, în mod corect, că procedura licitaţiei era imperios necesară, neavând relevanţă semnarea contractului de părţi sau împrejurarea că pârâta a avut sau nu în administrare ori folosinţă terenul.

În fapt, a reţinut că raporturile de locaţiune s-au derulat între părţi, executarea a avut loc, locatorul acţionând ca un proprietar aparent, ori cel puţin ca o persoană care dispune de dreptul de administrare pe care îl poate transmite prin contractul de închiriere, locatarul a primit posesia terenului şi datorează preţul, pe care l-a şi achitat.

A apreciat curtea de apel că este corect raţionamentul primei instanţe cu privire la imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare, cu argumentul că părţile au acţionat cu bună-credinţă până la data indicării de pârâtă a titularului dreptului de proprietate, ca urmare a stabilirii regimului juridic al terenului pe cale judiciară.

În continuare, curtea de apel a reţinut că reclamantul a avut folosinţa netulburată a bunului, asigurată de pârâtă, ceea ce, în fapt, nu poate restitui, dar şi că locatorul are alte remedii de drept material pentru a înlătura efectele contractului de închiriere care a avut un obiect şi o cauză licită. Faptul că pârâta nu a avut terenul nici măcar în administrare justifică respingerea cererii reconvenţionale.

Astfel, a reţinut că scopul părţilor contractante a fost acela de a se constitui un drept de superficie pentru reclamantă, ceea ce nu s-a obţinut şi nici nu se poate obţine pe durata derulării contractului de închiriere şi nici a judecării cauzei. Or, lipsa titlului, sub orice formă, nu o îndreptăţeşte pe pârâtă să încaseze chiria şi nici penalităţile aferente celor două facturi.

În acest context, a subliniat că respingerea cererii reclamantei de restituire a chiriei are o altă justificare, respectiv imposibilitatea restituirii prestaţiei de către locatar, contractul încheiat de părţi fiind corect calificat de tribunal ca unul sinalagmatic şi cu executare succesivă.

Curtea de apel a apreciat că este neîntemeiată solicitarea pârâtei-reclamante privind cheltuielile de judecată, reţinând că acţiunea în constatarea nulităţii unui contract este supusă plăţii taxelor judiciare de timbru, dar şi că prima instanţă a stabilit corect cheltuielile de judecată datorate de pârâta-apelantă, raportat la totalitatea cheltuielilor efectuate de reclamantă, a cărei acţiune a fost admisă în parte.

Împotriva acestei decizii, C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iaşi, a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în parte, în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat.

În motivare, a reiterat istoricul litigiului şi a reluat integral motivele prezentate în cererea de apel.

A arătat recurenta că, în speţă, contractul fiind unul de închiriere, nu se pune în discuţie dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat, ci doar dreptul de folosinţă temporară asupra acestuia, care, potrivit opiniei majoritare în materie, este unul de creanţă, nu unul real.

În acest context, a subliniat că a închiriat reclamantei-pârâte terenul în litigiu, asigurându-i folosinţa liniştită şi utilă a acestuia, până la încetarea contractului.

În continuare, a evocat dispoziţiile legale în baza cărora a fost înfiinţată şi a prezentat împrejurările în care părţile au încheiat contractul de închiriere, arătând că la data încheierii acestuia erau în derulare operaţiunile de intabulare a dreptului de proprietate, dar şi că, în calitate de cesionar, avea dreptul să încheie contracte comerciale cu terţii pentru valorificarea în condiţii de eficienţă a exploatării obiectivelor concesiunii (art. 4 alin. (5) din contractul de concesiune nr. x/2002 încheiat cu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei).

Mai mult, a subliniat că la data încheierii contractului de închiriere, reclamanta ocupa deja terenul în litigiu.

O altă critică vizează soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, susţinând că eronat s-a reţinut culpa sa în nerealizarea obligaţiilor contractuale, cu motivarea că terenul închiriat fie aparţine domeniului public al Statului Roman, fie este în administrarea operativă a Municipiului Iaşi.

A susţinut recurenta că, acţiunea fiind una în răspundere contractuală, întemeiată pe un contract de închiriere, semnat fără obiecţiuni, în baza căruia i-a asigurat reclamantei folosinţa liniştită şi utilă a bunului până la încetarea contractului, aceasta este ţinută să îşi execute obligaţia corelativă de plată a chiriei şi a penalităţilor aferente.

În acest sens, a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că facturile anexate cererii reconvenţionale nu sunt acceptate la plată, ci sunt contestate, de vreme ce au fost plătite la data de 19.05.2010, cu depăşirea scadenţei, astfel că reclamanta datorează penalităţi care trebuie achitate conform legii.

A criticat recurenta şi respingerea solicitării vizând acordarea cheltuielilor de judecată părţii adverse proporţional cu pretenţiile admise.

Astfel, a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate de către tribunal şi obligarea la plata doar a celor aferente constatării nulităţii contractului de închiriere.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La 23.01.2017 intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, asupra căreia Înalta Curte, în conformitate cu art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanţei de apel, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei şi prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor cerute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă în apel este menţinută hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătoreşti, a căror casare sau modificare se poate obţine pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, hotărârii instanţei anterioare, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speţă, susţinerile recurentei, prezentate de aceasta drept motive de recurs, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Astfel, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menţionat.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

În alţi termeni, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Stabilind astfel culpa procesuală a recurentei-pârâte, instanţa supremă o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.396 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iaşi împotriva deciziei nr. 471/29.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.396 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.