Cassation nullity for failure to develop illegality grounds in promissory sale restitution and absolute nullity claims

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.02.2011 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând obligarea pârâtului C. la restituirea sumei de 680.000 RON (echivalentul în RON al sumei de 160.000 euro), reprezentând suma încasată dar necuvenită, provenită din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E., sub nr. x/16.04.2008.

În subsidiar, au solicitat, în contradictoriu cu ambii pârâţi, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.09.2009 având ca obiect terenul în suprafaţă de 1.010 m.p., cu nr. top cadastral 1.370, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Sinaia, situat în Sinaia, jud. Prahova şi reintabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului C..

Prin încheierea din 12.09.2011, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D., lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes a reclamanţilor.

La data de 13.09.2012, reclamanţii au arătat că înţeleg să cheme în judecată, în calitate de pârâtă şi pe F., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.01.2012 de B.N.P. G., încheiat de aceasta cu pârâta D., pentru terenul în suprafaţă de 1.010 m.p., cu nr. topo cadastral 370, înscris în CF nr. x a oraşului Sinaia.

Prin încheierea din 13.09.2012, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe F., iar prin sentinţa civilă nr. 170/24.01.2013, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul C. să plătească reclamanţilor suma de 680.000 RON, (echivalentul în RON al sumei de 160.000 euro), reprezentând suma încasată în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.04.2008, a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de B.N.P. H., încheiat între pârâtul C. şi pârâta D. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.01.2012 de B.N.P. G., încheiat între pârâtele D. şi I., ca neîntemeiate; pârâtul C. a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 10.671 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 16.04.2008, între C., în calitate de promitent-vânzător şi S.C. J. S.R.L., în calitate de promitentă-cumpărătoare, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat de B.N.P. E. sub nr. x, cu privire la terenul cu număr cadastral nr. 1370, intabulat în cartea funciară nr. x a oraşului Sinaia, situat în Sinaia, judeţul Prahova.

A notat prima instanţă că prin antecontractul de vânzare-cumpărare s-a stabilit un preţ al vânzării de 550.000 euro, promitentul-vânzător declarând că a primit, cu titlu de avans, suma de 870.802 RON (echivalentul a 237.250 euro, la cursul de referinţă al B.N.R.), astfel: 100.018 RON (echivalentul a 27.250 euro) la data de 11.04.2008, prin bancă, cu bilete la ordin şi 770.784 RON (echivalentul a 210.000 euro), în numerar, la data autentificării antecontractului.

Prin antecontract, părţile au convenit că plata preţului se va face în RON, la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua plăţii, până la data de 30.05.2008, astfel: echivalentul în RON a 32.750 euro, până la data de 30.04.2008 şi echivalentul a 280.000 euro la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv la data de 30.05.2008.

A mai reţinut tribunalul că prin antecontract s-a prevăzut că până la data de 30.05.2008, promitentul-vânzător se obligă să nu înstrăineze sau să greveze terenul ce face obiectul convenţiei, iar în cazul în care vânzarea-cumpărarea nu se va perfecta din culpa acestuia, promitenta-cumpărătoare are dreptul să solicite pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare; pentru situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu se perfecta din culpa promitentei-cumpărătoare, promitentul-vânzător urma să reţină avansul deja încasat, în sumă de 237.250 euro.

Prima instanţă a luat act că la data de 19.09.2008, pârâtul C. a notificat S.C. J. S.R.L. cu privire la aplicarea sancţiunilor contractuale pentru nerespectarea obligaţiei de a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

De asemenea, a notat că la data de 29.10.2010 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x de B.N.P. K., prin care S.C. J. S.R.L. a cesionat către A. şi B. creanţa izvorând din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.04.2008, în sumă de 573.953,30 RON (echivalentul a 160.003,25 euro), reprezentând diferenţa dintre avansul convenit prin antecontract şi suma totală plătită către promitentul-vânzător; la data de 01.11.2010, a notificat pârâtului C. încheierea contractului de cesiune de creanţă mai sus-menţionat.

În continuare, tribunalul a enumerat înscrisurile depuse la dosar din care rezultă achitarea către pârâtul C. a sumei de 573.953,30 RON (echivalentul a 160.003,25 euro) şi a subliniat că acestea fac dovada plăţii, susţinerea pârâtului în sens contrar fiind nejustificată.

În acest context, tribunalul a apreciat că se impune restituirea acestei sume, în temeiul principiului îmbogăţirii fără just temei şi a obligat pârâtul C. să plătească reclamanţilor suma de 680.000 RON (echivalent a 160.000 euro), reprezentând suma încasată în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.04.2008.

Capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de B.N.P. H., încheiat între C. şi D. şi a celui autentificat sub nr. x/13.01.2012 de B.N.P. G., încheiat între D. şi I. au fost respinse de tribunal, care a reţinut că reclamanţii sunt terţi în raport cu aceste contracte, dar şi că pârâtul C. şi-a respectat obligaţia contractuală de a nu înstrăina sau greva terenul ce face obiectul antecontractului, până la data de 30.05.2008.

În acest sens, prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 948, 1295 şi 1303 C. civ. şi a subliniat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării sancţiunii nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare evocate mai sus.

În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul C. la plata către reclamanţi a sumei de 10.671 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, C. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 27/14.01.2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtul C. la plata către reclamanţi a sumei de 132.790 euro, în echivalent RON la data plăţii; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, a obligat intimaţii A. şi B. la plata sumei de 5.637 RON, reprezentând ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, către stat şi a respins ca neîntemeiată cererea apelantului de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că din antecontractul de vânzare-cumpărare, înscris autentic cu putere deplină în ceea ce priveşte constatările făcute faţă de toate părţile, rezultă că apelantul a primit cu titlu de avans suma de 870.802 RON (echivalent a 237.250 euro).

În ceea ce priveşte suma solicitată de reclamanţi, curtea de apel a reţinut că, faţă de cele constatate prin referatul întocmit de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova, în dosarul nr. x/2012, suma reală pe care aceştia au plătit-o în plus faţă de avans este de 132.790 euro.

A apreciat curtea de apel că, având în vedere dispoziţiile art. 1191 C. civ., potrivit cărora nu se poate face dovada cu martori sau cu interogatoriu pentru sume ce depăşesc 250 RON, nu pot fi reţinute ca veridice declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cu privire la plata sau neplata sumei de 210.000 euro.

În ceea ce priveşte cererea apelantului de reducere a onorariului de avocat, instanţa de apel a reţinut că între acesta şi avocatul părţii adverse nu există vreun raport juridic, aşa încât instanţa nu poate interveni în executarea contractului de asistenţă juridică, nu îl poate controla, modifica sau anula.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1191 şi 1198 C. civ.

Prin decizia nr. 3072/15.10.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare curţii de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pierdut din vedere că de la aplicarea regulii instituite de art. 1191 alin. (2) C. civ. există şi excepţii, de care recurentul s-a prevalat.

A apreciat instanţa de recurs că neopunerea părţii adverse la administrarea probei testimoniale trebuie considerată o achiesare, astfel că nu puteau fi înlăturare probele cu martori ca inadmisibile, mai ales că acest aspect nu s-a pus în discuţia părţilor.

A mai reţinut instanţa de recurs că, întrucât una dintre părţile antecontractul de vânzare-cumpărare este o societate comercială, în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 56 şi 46 Codul comercial

Or, potrivit art. 46 Codul comercial, obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori, ori de câte ori instanţa de judecată consideră că trebuie să admită proba testimonială.

Aşa fiind, a apreciat că soluţia instanţei de apel de înlăturare, ca inadmisibilă, a probei testimoniale, deja încuviinţate şi administrate la fond, apare ca nelegală, materialul probator fiind astfel trunchiat, ceea ce conduce către concluzia că reanalizarea acestuia nu a fost completă, fiind viciat controlul judiciar pe care trebuia să îl efectueze instanţa superioară.

Instanţa supremă a considerat fondată şi critica privind cheltuielile de judecată, subliniind că prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial nu se intervine în contractul de asistenţă juridică, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul avocatului părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea aflată în culpă procesuală.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, sub nr. x/2011*.

În rejudecare, prin decizia nr. 1479/22.06.2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat apelantul-pârât să plătească intimaţilor-reclamanţi A. şi B. suma de 132.790 euro, în echivalent în RON la data plăţii şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat intimaţii-reclamanţi la plata sumei de 5.637 RON, reprezentând ajutor public judiciar în faza de apel şi la plata către apelant a sumei de 9.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, potrivit celor stipulate în antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/16.04.2008 de BNP E., apelantul-pârât C. declară că a primit cu titlu de avans suma de 770.784 RON (echivalent a 210.000 euro), în numerar, la data autentificării antecontractului.

Or, întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare constituie un înscris autentic, potrivit art. 1173 C. civ., acesta beneficiază de o prezumţie de autenticitate şi validitate.

Notând că părţile au înţeles să administreze şi probe testimoniale cu privire la situaţia plăţii sumei de 210.000 euro, menţionate în antecontractul de vânzare-cumpărare, curtea de apel a reţinut că din analiza declaraţiilor martorilor audiaţi la solicitarea pârâtului rezultă că aceştia nu au participat la discuţii sau încheierea vreunor acte între părţile din cauză, astfel că aceste declaraţii nu sunt concludente şi de natură a răsturna menţiunea din actul autentic privind plata sumei de 210.000 euro.

Mai mult, a reţinut că declaraţiile martorilor propuşi de reclamanţi prezintă o situaţie de fapt care se coroborează cu menţiunile din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Aşa fiind, a apreciat că prin probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său, inclusiv declaraţiile de martori şi interogatorii, nu s-a răsturnat prezumţia de autenticitate şi valabilitate a susţinerilor făcute de părţi în actul autentic.

De asemenea, a apreciat că din probatoriul administrat nu a rezultat nici cealaltă ipoteză, a imposibilităţii preconstituirii vreunui înscris, în condiţiile existenţei antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică şi a lipsei dovezilor certe din care să rezulte că părţile se aflau în raporturi de rudenie sau prietenie.

Pe cale de consecinţă, curtea de apel a reţinut că avansul prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare a fost plătit efectiv de către reclamanţi şi încasat de către apelantul-pârât, iar restul sumelor achitate de către reclamanţi reprezintă parte din restul de preţ rămas de achitat după plata avansului şi trebuie restituite reclamanţilor, acestea reprezentând plată nedatorată.

Aceasta, întrucât singura sancţiune ce poate fi aplicată pentru nerespectarea antecontractului de vânzare-cumpărare este aceea a pierderii avansului în sumă de 237.250 euro, restul sumelor plătite fiind susceptibile de restituire.

În ce priveşte cuantumul sumei ce trebuie restituită de către apelantul-pârât reclamanţilor, curtea a făcut aplicarea principiului non reformatio in pejus, în condiţiile în care numai pârâtul C. a formulat calea de atac a recursului în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că apelantul nu datorează toată suma pretinsă de reclamanţi, apelul său fiind fondat, în parte, cu privire la acest aspect.

În acest sens, a reţinut că din referatul întocmit de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova, în dosarul nr. x/2012, rezultă faptul că, urmare a cercetărilor efectuate de Curtea de Conturi, apelantul a încasat în perioada 05.05.2008 - 19.08.20008 suma de 132.790 euro.

Pe cale de consecinţă, suma de 160.000 euro, solicitată de reclamanţi, nu este suma reală pe care aceştia au plătit-o apelantului în plus faţă de avansul convenit, suma corectă fiind cea consemnată în referatul întocmit la I.J.P. Prahova în dosarul penal, pentru aceasta existând dovezi certe.

Aceasta, întrucât suma de 160.000 euro cuprinde şi suma de 27.250 euro, care face parte din avans, astfel că această din urmă sumă trebuie exclusă de la plată.

Curtea de apel a constatat ca fiind nefondată şi critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată de la fond, reţinând că admiterea numai în parte a cererii principale, prin respingerea unui capăt de cerere subsidiar, formulat în eventualitatea respingerii capătului principal de cerere, nu constituie un motiv suficient de puternic pentru diminuarea cheltuielilor de judecată.

Aşa fiind, a reţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că, raportat la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, se impune acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru aferentă cuantumului acestor pretenţii.

La cheltuielile de judecată reprezentând taxa de timbru se adaugă, în mod corect, onorariul avocatului reclamanţilor.

Astfel, raportat la complexitatea cauzei şi la munca depusă de avocat, instanţa de apel a apreciat că, în contra celor susţinute de apelant, cuantumul onorariului se încadrează în limite rezonabile, nefiind nicidecum împovărător pentru partea care a căzut în pretenţii.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 şi 977 C. civ.; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, sarcina probei revenind părţii interesate.

În acest context, a arătat că probatoriul administrat în cauză relevă că intenţia reală a părţilor cu privire la modul de plată a preţului nu coincide cu cele menţionate în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Astfel, a susţinut că, deşi în antecontract s-a menţionat că a încasat, în numerar, avansul în sumă de 210.000 euro, la data perfectării acestuia, în realitate, probatoriul administrat în cauză a relevat intenţia reală a părţilor, în sensul achitării avansului ulterior încheierii antecontractului.

În acest sens, a enumerat instrumentele financiare prin care i-a fost plătită doar suma de 573.935,30 RON, susţinând că suma de 100.000 RON a fost plătită anterior încheierii antecontractului, iar diferenţa, ulterior.

În opinia recurentului, având în vedere formularea acestor apărări, instanţa de apel era obligată să aplice dispoziţiile art. 977 C. civ. şi să stabilească intenţia reală a părţilor.

În continuare, a prezentat detaliat probele care în opinia sa justifică aplicarea art. 977 C. civ., respectiv înscrisuri, declaraţiile martorilor şi răspunsuri la interogatoriu, susţinând că instanţa de apel nu le-a analizat coroborat pentru a afla adevărul în cauză, cu atât mai mult cu cât susţinerile sale rezultă şi din prezumţiile judiciare.

A susţinut recurentul că în mod greşit a reţinut curtea de apel că nu s-a putut face dovada preconstituirii unui înscris, în condiţiile în care relaţiile dintre părţi nu au fost negate de reclamanţi, dar şi că instanţa de apel era obligată să analizeze declaraţiile martorilor în considerarea dispoziţiilor art. 46 Codul comercial

O altă critică, subsumată de recurent aceluiaşi motiv de nelegalitate, vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal încheiate, au putere de lege între părţile contractante.

În acest sens, a arătat că potrivit antecontractului încheiat de părţi, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu se perfecta din culpa promitentei-cumpărătoare, promitentul-vânzător era îndreptăţită să reţină avansul plătit.

Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost perfectat din culpa promitentei-cumpărătoare, astfel că instanţa de apel, în temeiul art. 969 C. civ., trebuia să constate culpa acesteia, să stabilească valoarea avansului şi să confirme faptul că se impunea reţinerea sa.

În continuare, recurentul a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului, subliniind că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că a încasat suma de 132.790 euro, în plus faţă de suma încasată cu titlu de avans, în condiţiile în care această sumă reprezenta, în realitate, doar parte din avansul care trebuia să îi fie achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare. Or, avansul nu reprezintă o plată nedatorată, ci contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a neîncheierii contractului în forma autentică.

În acest context, a evocat convenţia părţilor cu privire la modalitatea de plată a avansului în sumă de 237.250 euro şi a subliniat că, în realitate, i-a fost achitată suma de 573.935,3 RON, din care 100.000 RON anterior încheierii antecontractului şi 473.935 RON, ulterior, prin mai multe viramente bancare.

A susţinut recurentul că, în realitate, nu i-a fost achitat tot avansul, dar şi că neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentului-cumpărător atrage incidenţa clauzei penale inserate în antecontract, cu consecinţa pierderii de către acesta a avansului. Cu toate acestea, instanţa de apel, aplicând eronat dispoziţiile art. 969 C. civ., l-a obligat la plata sumei de 132.790 euro, deşi această sumă face parte din avansul încasat.

În final, a arătat că a formulat o plângere penală împotriva intimatului A. şi a numitei L., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia Penală, dar care a fost respinsă ca tardivă.

În acest context, a arătat că, în cursul urmăririi penale, susţinerile persoanelor sus-menţionate cu privire la plata avansului au fost contradictorii, împrejurare care, în opinia sa, relevă faptul că sunt nereale.

Mai mult, a arătat că intimatul-reclamant A. nu se află la prima faptă de acest gen, fiind cercetat/condamnat în mai multe dosare penale pentru înşelăciune şi alte infracţiuni.

A conchis recurentul că, în speţă, plata nu este nedatorată, sumele care i-au fost plătite făcând parte din avansul care urma să fie reţinut în temeiul clauzei penale inserate în antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile legale arătate anterior şi a pronunţat o hotărâre nelegală.

La 25.01.2017, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., asupra căreia, în baza art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., indicând doar formal motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În realitate, toate criticile formulate vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere ori de stabilire a situaţiei de fapt în cauză şi de interpretare a probelor, recurentul susţinând, în esenţă, că probatoriul administrat în cauză relevă că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a achita avansul ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi că suma de 132.790 euro, la a cărei restituire a fost obligat, reprezintă, în realitate, doar parte din avansul care trebuia să îi fie achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare şi care urma a fi reţinut în temeiul clauzei penale.

Astfel, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurentul îşi exprimă în fapt nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor, în raport cu situaţia de fapt, susţinând că, deşi în antecontractul de vânzare-cumpărare s-a menţionat că a încasat în numerar avansul în sumă de 210.000 euro, la data încheierii acestuia, probatoriul administrat în cauză a relevat intenţia reală a părţilor, în sensul achitării avansului ulterior, dar şi că, în realitate, nu i-a fost achitat tot avansul în sumă de 237.250 euro, ci doar suma de 573.935,30 RON, din care 100.000 RON anterior încheierii antecontractului şi diferenţa, ulterior, prin mai multe viramente bancare, sume care urmau a fi reţinute în temeiul clauzei penale convenite de părţi.

Aceste aspecte nu se încadrează însă în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor.

Cât priveşte textele legale indicate în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că acestea au fost evocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii atacate, recurentul făcând trimitere, în susţinere, doar la probe şi împrejurări de fapt.

Or, pentru a determina casarea ori modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând nemulţumirea părţii faţă de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a apelului în raport cu situaţia de fapt nu răspund exigenţelor cerute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cu privire la critica formulată astăzi, în şedinţă publică, vizând o pretinsă nerespectare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., se cuvine subliniat că, deşi se invocă formal încălcarea unei dispoziţii legale imperative, în realitate, recurentul urmăreşte să obţină repunerea în discuţie a probelor, de vreme ce instanţa de apel, conformându-se indicaţiilor date prin decizia de casare, a analizat declaraţiile martorilor şi a apreciat că acestea nu sunt concludente şi de natură a răsturna menţiunea din actul autentic privind plata sumei de 210.000 euro.

Nici susţinerile recurentului cu privire la faptul că intimatul-reclamant A. este cercetat/condamnat în mai multe dosare penale pentru înşelăciune şi alte infracţiuni nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de lege încălcat sau greşit aplicat de către instanţa de apel.

Aşa fiind, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului constă nu numai în indicarea motivelor de nelegalitate la care se referă art. 304 C. proc. civ., ci şi în dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentul, deşi a indicat, drept motiv de recurs, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a adus critici efective de nelegalitate hotărârii în sensul legii.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Stabilind astfel culpa procesuală a recurentului, instanţa supremă îl va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 1479/22.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.