Negative conflict of jurisdiction in divorce: interpretation of "last common domicile" as effective cohabitation vs. registered residence

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman reclamanta A., a chemat în judecată pârâtul B., solicitând: desfacerea căsătoriei încheiate la data de 18.01.2014 la Primăria Comunei Periş, jud. Ilfov, revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, încuviinţarea ca autoritatea părintească asupra minorei C., să fie exercitată în comun, stabilirea locuinţei minorei la reclamantă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei şi să se dispună cu privire la cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3466 din 22 decembrie 2016 Judecătoria Roman, a admis excepţia invocată de pârâtul B. şi a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Judecătoriei Buftea, reţinând, în esenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 915 C. proc. civ., că ambii soţi au domiciliul în jud. Ilfov, unde locuieşte în prezent pârâtul, în timp ce reclamanta se află la părinţii săi, în comuna Cordun, jud. Neamţ.

Judecătoria Buftea prin sentinţa civilă nr. 3735 din 12 iunie 2016, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei, în favoarea Judecătoriei Roman şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În argumentarea acestei sentinţe s-a reţinut, în esenţă, că din referatul de anchetă socială efectuat în cauză reiese faptul că pârâtul nu mai locuieşte în com. Periş, jud. Ilfov de aproximativ cinci ani, fiind plecat în străinătate şi chiar dacă în cartea de identitate pârâtul are domiciliul în jud. Ilfov, din punct de vedere procedural interesează nu atât locuinţa statornică sau principală a acestuia, ci adresa unde pârâtul locuieşte efectiv.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Roman competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ. cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Aşadar, în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, respectiv cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competenţa a fost interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o noţiunii de "ultima locuinţă comună a soţilor", existentă în conţinutul dispoziţiilor legale mai sus enunţate.

Cu privire la acest aspect, în ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia divorţului, noile dispoziţii procedurale conţin o reglementare mai flexibilă decât cea prevăzută de C. proc. civ. de la 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuinţă comună a soţilor.

Astfel, se reţine că, potrivit noilor reglementări în materie, noţiunea de "locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv.

O explicaţie a noţiunii de "ultima locuinţă comună" se regăseşte în procedura divorţului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuinţă comună" se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii.

Prin urmare, locuinţă comună reprezintă adresa la care soţii au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinţei comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În cauză, potrivit susţinerilor reclamantei, ultima locuinţă comună a soţilor, până în luna februarie 2016, a fost în comuna Cordun, judeţul Neamţ.

De asemenea, din cuprinsul anchetei sociale, efectuată de către Primăria Comunei Cordun (depusă la dosarul Judecătoriei Buftea), reiese că reclamanta împreună cu minora C. locuiesc în casa bunicului matern D. în comuna Cordun, judeţul Neamţ.

Se constată aşadar că ultimul loc în care cei doi soţi au convieţuit, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în comuna Cordun, judeţul Neamţ, nerezultând cu claritate că domiciliul ar fi fost în altă parte, iar exigenţele noţiunii de "locuinţă comună" nu impun ca cei doi soţi să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă, fiind suficient ca din starea de fapt să reiasă că soţii au înţeles să îşi consume relaţiile de familie la adresa mai sus menţionată.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2017.