Debt-assignment contract ruling quashed and remanded for retrial due to deficient reasoning on prescription and restitution claims.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19.08.2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 925.913,59 RON (461.472,58 RON, reprezentând debitul principal şi 464.441,01 RON, cu titlu de dobândă), aferente obligaţiunilor de stat seria x/BA- RF2 - rezultate din creanţa de 256.801,66 dolari americani deţinută de fosta B. S.A. asupra S.C. C. S.A. -, emise pe numele A. S.A. în baza prevederilor O.U.G. nr. 163/1999.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, art. 992, art. 993 şi art. 1092 C. civ.

În apărare, pârâta a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii, lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 11.10.2011, reclamantul a depus la dosar un înscris intitulat "cerere completatoare", prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a succesoarei Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) şi a arătat că înţelege să-şi precizeze acţiunea, în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între B. S.A. şi Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi a actelor subsecvente, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea A. S.A. la plata sumei de 925.913,59 RON, compusă din suma de 461,472.58 RON şi dobânda în sumă de 464.441,01 RON, aferente obligaţiunilor de stat seria x/BA- RF2.

La 27.10.2011 a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Prin sentinţa civilă nr. 23940/08.12.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din 29.02.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de reclamant, iar prin sentinţa civilă nr. 60/09.05.2012 a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată şi ulterior precizată, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) şi A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) şi a actelor subsecvente şi a obligat pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON şi dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligaţiilor de stat seria x/BA-RF2.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active este neîntemeiată, întrucât plata cesiunii de creanţă s-a realizat, aşa cum rezultă din art. 3.1 al contractului de cesiune de creanţă nr. x, prin "emiterea unui titlu de stat în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999 de către Ministerul Finanţelor (...)."

Astfel, în baza O.U.G. nr. 163/1999, Ministerul Finanţelor Publice a procedat la emisiunea de titluri de stat în două tranşe, iar prospectul de emisiune al obligaţiunilor de stat cu dobândă, seria x/BA-RF2, a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1537/1999, în baza căruia între Ministerul Finanţelor Publice şi B. S.A. a fost încheiată convenţia nr. 22739/10.12.1999, de derulare a împrumutului de stat în sumă de 1.386.123.176.708 ROL, care viza şi creanţa asupra S.C. C. S.A. (cu o valoare nominală de 4.636.493.931,30 ROL şi o valoare netă de 679.360.338,84 ROL), care a fost cesionată de B. S.A. către Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare.

În acest context, curtea de apel a reţinut că reclamantul justifică atât un interes, cât şi un drept propriu în promovarea acţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/1997, pentru întocmirea bilanţului contabil special şi regularizarea unor credite şi dobânzi clasificate în categoria "pierdere" la B. S.A., subliniind că nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă poate fi cerută de orice persoană interesată, în orice stadiu al procesului, fiind imprescriptibilă, perspectivă din care şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, a reţinut că procesul de privatizare al B. S.A. a fost reglementat prin acte normative, printre care şi O.U.G. nr. 106/2001 pentru finalizarea procesului de privatizare, aprobată prin Legea nr. 578/2011 şi a notat că, anterior privatizării, prin contractul de cesiune de creanţă nr. x, B. S.A. a cesionat către A.V.A.B. creanţa pe care o deţinea asupra S.C. C. S.A., dar şi că înscrisurile depuse la dosar relevă că, anterior încheierii contractului de cesiune de creanţă sus-menţionat, între S.C. C. S.A. şi Societatea D. s-a încheiat contractul de novaţie nr. x/30.10.1996, având că obiect preluarea tuturor obligaţiilor ce au decurs din contractul de credit nr. x/17.11.1994.

În continuare, curtea de apel a evocat dispoziţiile art. 1, art. 6 şi art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 şi ale art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 210/2000 şi a reţinut că, potrivit acestora, B. S.A. este exonerată de drept de orice fel de obligaţii faţă de autorităţile administraţiei publice centrale ale căror cauze sunt anterioare datei semnării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, însă sintagma "altele decât cele aferente activităţii de recuperare a creditelor şi dobânzilor pentru care au fost emise titluri de stat pe numele acesteia potrivit legislaţiei aplicabile" exclud din sfera reglementării obligaţiile ce decurg din activitatea de recuperare a creditelor, iar întreaga responsabilitate pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă revine B. S.A. şi Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare.

Curtea de apel a înlăturat apărările pârâtei conform cărora, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, după finalizarea privatizării B. S.A., sumele preluate la datoria publică şi pentru care s-au emis titluri de stat nu se supun controlului Curţii de Conturi şi nu sunt supuse la recalculări sau regularizări, apreciind că această reglementare legală, ulterioară încheierii actelor arătate mai sus, nu înlătură dreptul la acţiune al reclamantului.

Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii născută din calitatea statului de garant al procesului de privatizare, curtea de apel a subliniat că, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 şi art. 3.1. lit. g) şi i) din contractul de cesiune de creanţă nr. x, B. S.A. a garantat valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţei şi a accesoriilor acesteia, aşa cum au fost cedate, precum şi legalitatea titlurilor de creanţă transmise.

Astfel, B. S.A. a garantat că titlurile de creanţă remise către A.V.A.B. nu au fost anulate pe calea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar stadiul actual al celor contestate de debitor, revendicate sau atacate în vreun fel de un terţ, se regăseşte în procesul-verbal de predare-primire; or, tocmai în acest sens produc efecte încheierea pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/1996 şi contractul de novaţie nr. x/30.10.1996.

În ceea ce priveşte aserţiunile pârâtei privind inadmisibilitatea acţiunii pentru neîndeplinirea condiţiilor privind existenţa faptei ilicite, respectiv inadmisibilitatea născută din dispoziţiile art. 993 alin. (2) C. civ., prima instanţă a apreciat că acestea reprezintă apărări ce ţin de fondul cauzei, vizând tocmai temeiurile de drept ale acţiunii reclamantului.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data semnării contractului de cesiune de creanţă nr. x, creanţa asupra S.C. C. S.A. nu mai exista, iar primirea de titluri de stat în contrapartida acesteia, reprezintă o plată nedatorată şi, implicit, o îmbogăţire fără just temei a B. S.A. (în prezent A. S.A.).

Aşa fiind, a apreciat că sus-menţionatul contract de cesiune de creanţă este lovit de nulitate absolută, pentru lipsă de obiect, cesionarea activelor bancare provenind de la debitoarea S.C. C. S.A. efectuându-se aşadar fără temei legal, întrucât nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 51/1998.

Subliniind că nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, curtea de apel a apreciat că se impune achitarea de către A. S.A. către reclamant a sumei de 925.913,59 RON, compusă din suma de 461.472,58 RON şi din dobânda în sumă de 464.441,01 RON, aferente obligaţiunilor de stat seria x/BA- RF2.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, dar şi încheierii din 27.10.2011, A. S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 3180/10.10.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă; în consecinţă, sentinţa atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că este nefondată critica vizând soluţionarea excepţiei tardivităţii formulării cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, subliniind că, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, succesiunea termenelor de judecată stabilite de instanţă nu relevă că respectiva cerere a fost depusă după prima zi de înfăţişare.

Mai mult, a apreciat că, şi în situaţia în care s-ar accepta susţinerile recurentei, nu putea interveni sancţiunea decăderii, întrucât din niciun act de procedură nu rezultă opoziţia recurentei-pârâte la depunerea cererii peste termen.

Aşa fiind, a subliniat că instanţa de recurs nu poate reţine nesocotirea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi nici incidenţa art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ori a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte susţineri ale recurentei, privind un pretins caracter pro causa al cererii de întregire, ce ar fi avut drept scop evitarea judecării excepţiilor invocate prin întâmpinare, au fost apreciate ca neîntemeiate, instanţa supremă reţinând că nu există niciun element care să contureze o exercitare cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, în măsură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ.

Instanţa de recurs a apreciat că nu pot fi primite nici criticile privind nepronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa procedurii concilierii prealabile, în raport cu modificarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care cauza a fost soluţionată în baza unor norme de procedură speciale, reglementate de O.U.G. nr. 51/1998, care derogă de la normele de procedură de drept comun şi care nu prevăd parcurgerea unei asemenea proceduri.

În continuare, Înalta Curte a reţinut că sunt neîntemeiate criticile invocate de autoarea căii de atac din perspectiva soluţiilor adoptate de instanţa de fond cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei de interes, apreciind că în mod corect a reţinut prima instanţă atât legitimarea procesuală a reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată, în contextul în care plata cesiunii de creanţă s-a realizat de către reclamant, prin emiterea unor titluri de stat, în limita unui plafon aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999, cât şi interesul justificat de recuperarea sumelor plătite în baza actului normativ anterior arătat şi a art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/1997, dar şi din perspectiva caracterului imperativ al normelor ce reglementează sancţiunea nulităţii.

Cu privire la criticile vizând soluţia pe care instanţa de fond a adoptat-o cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte, notând că prima instanţă a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 993 C. civ., a examinat criticile recurentei numai din perspectiva inadmisibilităţii invocate în considerarea actelor normative specifice procesului de privatizare şi calităţii statului în cadrul respectivului proces.

În acest context, notând că, în opinia recurentei, art. 1 din O.U.G. nr. 106/2001, Ordinul Ministerului Finanţelor prin care a fost aprobat prospectul de emisiune pentru obligaţiunile de stat şi calitatea statului, de garant al procesului de privatizare, constituie impedimente în exercitarea dreptului la acţiune al reclamantului, a subliniat că argumentele aduse în motivarea excepţiei trimit la natura angajării unei răspunderi în sarcina instituţiilor antrenate în procesul de privatizare al fostei B. S.A., a cărei continuatoare este pârâta, ori la calificarea acţiunii deduse judecăţii.

Aşa fiind, instanţa supremă a apreciat că aserţiunile recurentei nu se pot constitui într-o veritabilă excepţie de inadmisibilitate a acţiunii, ca impedimente pentru exercitarea dreptului la acţiune, ele vizând în realitate fondul unei acţiuni, astfel că soluţia de respingere a excepţiei este temeinică şi legală, nu pentru argumentele reţinute de prima instanţă, ci pentru considerentele anterior expuse.

Însă, instanţa de recurs a constatat că sunt fondate criticile vizând omisiunea pronunţării instanţei asupra excepţiei prescripţiei, reglementată în actele normative specifice privatizării, dezvoltate de recurentă subsumat art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, notând că, prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pârâta a invocat în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune mai multe temeiuri de drept, precum art. 1923 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare şi art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, a subliniat că singurele argumente pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei vizează exclusiv caracterul imprescriptibil al nulităţii absolute, sancţiune invocată ca temei al cererii de întregire al acţiunii introductive, neregăsindu-se vreo menţiune cu privire la prescripţia reglementată prin actele normative speciale anterior menţionate.

De asemenea, a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat nici asupra prescripţiei dreptului de a cere restituirea prestaţiilor din perspectiva poziţiei de terţ al reclamantului faţă de contractul de cesiune de creanţă.

Aşa fiind, Înalta Curte a apreciat că modul în care a procedat prima instanţă este nelegal, raportat la prevederile art. 137 C. proc. civ., conform cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond ce fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Cum, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond, care vizează impedimente cu consecinţe directe asupra dreptului la acţiune, instanţa supremă a conchis că omisiunea instanţei de a se pronunţa motivat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în baza tuturor temeiurilor de drept invocate de pârâtă, atrage nelegalitatea sentinţei, precum şi sancţiunea casării acesteia cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, urmând ca instanţa de fond să se pronunţe asupra excepţiei din perspectiva tuturor textelor de lege invocate de pârâtă.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv interpretarea greşită a actelor deduse judecăţii, îndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, existenţa creanţei, din perspectiva contractului de cesiune de creanţă, cât şi din aceea a contractului de novaţie, etc., care vor fi avute în vedere în rejudecare ca apărări ale pârâtei.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 39/18.03.2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. x încheiat între B. S.A. (în prezent A. S.A.) şi A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) şi a actelor subsecvente şi a obligat-o pe pârâta A. S.A. la plata către reclamant a sumei de 925.913,59 RON (compusă din suma de 461.472,58 RON şi dobânda în cuantum de 464.441,01 RON), aferentă obligaţiilor de stat seria x/BA-RF2 emise pe numele A. S.A.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că, în fapt, între S.C C. S.A. şi Societatea D. s-a încheiat la data de 30.01.1996 contractul de novaţie nr. x/30.10.1996, având ca obiect preluarea tuturor obligaţiilor decurgând din contractul de credit nr. x/17.11.1994 şi din actul adiţional la acesta.

A mai reţinut curtea de apel că, prin încheierea din data de 12.11.1996, pronunţată în dosarul nr. x/1996, Tribunalul Constanţa a luat act de renunţarea reclamantei B. S.A. la judecata acţiunii formulate împotriva pârâtei S.C. C. S.A., cu motivarea că pârâta a achitat toate datoriile faţă de reclamantă, inclusiv cheltuielile de judecată, dar şi că între A.A.A.S. (fosta A.V.A.B.) şi B. S.A. (în prezent A. S.A.) s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x, având ca obiect cesionarea unei creanţe bancare neperformante faţă de debitorul cedat S.C. C. S.A., în valoare nominală de 4.636.493.031,30 ROL, consolidată, conform prevederilor O.U.G. nr. 54/1998, la nivelul de 258.012,97 dolari americani; plata cesiunii de creanţă s-a realizat de Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum rezultă din art. 3.1 din contract, prin emisiunea de titluri de stat, în două tranşe, în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999.

De asemenea, a reţinut că prospectul de emisiune al obligaţiunilor de stat cu dobândă seria x/BA-RF2 a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1537/1999, în baza căruia s-a încheiat între Ministerul Finanţelor Publice şi B. S.A. convenţia nr. 22739/10.12.1999, de derulare a împrumutului de stat în sumă de 1.386.123.176.708 ROL.

Cu privire la calificarea acţiunii, curtea de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x, invocând nevalabilitatea obiectului actului juridic, astfel că între pretenţia concretă a părţii, temeiul juridic invocat şi motivele de fapt prezentate nu există neconcordanţe.

Aşa fiind, a apreciat că nu se justifică admiterea acestei cereri, cu atât mai mult cu cât decizia de casare, prin care s-a reţinut că acţiunea are ca obiect nulitatea absolută a actului juridic, este obligatorie.

În acest context, a subliniat că, deşi reclamantul a invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi argumente privind răspunderea civilă contractuală sau plata nedatorată, lipsite de relevanţă în cercetarea nulităţii absolute, această împrejurare nu poate conduce la calificarea acţiunii, în condiţiile în care intenţia părţii, exprimată repetat pe parcursul procesului, a fost aceea de a sesiza instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii actului juridic.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea de apel a reţinut că pârâta a invocat în susţinerea acesteia dispoziţiile art. 1923 din O.U.G. nr. 51/1998, conform cărora termenul de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de acest act normativ, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, precum şi de celelalte legi din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie.

În acest context, a notat că, potrivit afirmaţiilor pârâtei, actele normative evocate reglementează termene speciale, derogatorii, care operează indiferent de natura cererii, astfel că în speţă este aplicabil termenul de prescripţie de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, iar restituirea prestaţiilor nu este posibilă în acele situaţii în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituire, cu atât mai mult cu cât o pretinsă repunere în situaţia anterioară, drept consecinţă a unei pretinse nulităţi, nu poate opera în privinţa recurentei, care este terţ faţă de contractul de cesiune.

Cu privire la aceste aspecte, curtea de apel a reţinut că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. x este imprescriptibilă, potrivit regulilor de drept comun, subliniind că normele juridice care stipulează termenele speciale de prescripţie invocate de pârâtă au caracter de excepţie şi sunt aplicabile doar raporturilor juridice reglementate de actele normative respective.

Astfel, a apreciat că termenul de prescripţie de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 este aplicabil acţiunilor prin care se atacă acte sau operaţiuni prevăzute de legile speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, ipoteze care nu se regăsesc în cauză.

A reţinut curtea de apel că în speţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, care stabilesc un termen de prescripţie de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptele sau actele pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, apreciind că acţiunea în nulitatea absolută nu se încadrează în sfera acţiunilor supuse prescripţiei speciale, delimitată atât din punct de vedere al obiectului, cât şi al persoanelor chemate în judecată.

În continuare, a subliniat că în cazul nulităţii absolute, imprescriptibilitatea este o garanţie a respectării principiilor securităţii şi legalităţii raporturilor juridice, raţiunea pentru care s-au edictat termenele speciale din materia privatizării neregăsindu-se în ipoteza unui act juridic la încheierea căruia nu au fost respectate dispoziţiile imperative ale legii, dar şi că principiul statuat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de pârâtă, este aplicabil doar persoanelor aflate în situaţii juridice similare, întrucât în circumstanţe diferite, cum este cazul în speţă, instrumentele juridice sunt specifice.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune vizând restituirea prestaţiilor executate în temeiul contractului de cesiune de creanţă, subliniind că, în accepţiunea C. civ. de la 1864, efectul nulităţii constă în restabilirea legalităţii prin desfiinţarea retroactivă a raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate si restituirea prestaţiilor executate în baza actului anulat, potrivit principiului quod nulum est, nullum producit effectum, iar restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic lovit de nulitate absolută nu poate fi decât un efect al declarării nulităţii absolute, moment de la care curge şi termenul de prescripţie a acţiunii în restituire, a reţinut că termenul de prescripţie pentru capătul de cerere privind restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul contractului de cesiune de creanţă este de 3 ani şi curge de la data declarării nulităţii absolute a convenţiei, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu privire la fondul cauzei, curtea de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă nr. x, creanţa ce face obiectul acestuia nu exista în patrimoniul cedentului, fiind transmisă anterior, prin contractul de novaţie nr. x/30.10.1996 încheiat între S.C. C. S.A. şi Societatea D., dar şi că susţinerile pârâtei în sensul că actul juridic de novaţie "nu se află valabil în fiinţă" sunt lipsite de orice justificare juridică.

A apreciat curtea de apel că încheierea din data de 12.11.1996, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/1996, prin care s-a luat act de renunţarea reclamantei B. S.A. la judecata acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., cu motivarea că pârâta "a achitat toate datoriile faţă de reclamantă, inclusiv cheltuielile de judecată", deşi nu are autoritate de lucru judecat, constituie o recunoaştere a B. S.A. cu privire la inexistenţa creanţei, care confirmă susţinerile reclamantului privind lipsa obiectului contractului de cesiune de creanţă.

În consecinţă, curtea de apel a constatat inexistenţa creanţei ce a făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. x, motiv de nulitate absolută a actului juridic încheiat între B. şi Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare.

În continuare, curtea de apel a analizat apărările invocate de pârâtă în motivarea excepţiei inadmisibilităţii, care au fost apreciate ca fiind apărări de fond.

În acest context, a apreciat că nu pot fi primite susţinerile pârâtei potrivit cărora legislaţia specifică privatizării B., respectiv art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, în conformitate cu care "după finalizarea privatizării B., sumele preluate la datoria publică şi pentru care s-au emis titluri de stat nu sunt supuse controlului Curţii de Conturi şi nu sunt supuse la recalculări sau regularizări", constituie un impediment pentru exercitarea acţiunii, subliniind că actul normativ invocat nu era în vigoare la data încheierii actelor juridice ce fac obiectul acţiunii în constatare a nulităţii absolute.

De asemenea, având în vedere dispoziţiile instanţei de recurs, a reţinut că textul de lege invocat se referă la trei situaţii, prevăzute expres şi limitativ, respectiv controlul Curţii de Conturi şi recalcularea sau regularizarea sumelor preluate la datoria publică, care însă nu se regăsesc în speţă, obiectul acesteia constând în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat între B. şi A.V.A.B. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Mai mult, a reţinut că, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, "întreaga responsabilitate pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. şi Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare", astfel că, pentru realitatea datelor declarate, în baza cărora s-a desfăşurat procesul de privatizare, răspunderea este menţinută.

În acest sens, a menţionat şi că răspunderea Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, invocată de pârâtă, prezintă relevanţă numai într-o acţiune în răspundere civilă contractuală, nefiind supusă analizei în speţa de faţă.

Curtea de apel a înlăturat şi apărările pârâtei conform cărora obligaţia Statului Român de a garanta procesul de privatizare constituie un alt impediment în exercitarea dreptului la acţiune al reclamantului, reţinând că statul răspunde de procesul de privatizare, adică de desfăşurarea procedurilor şi previzibilitatea rezultatului, în ipoteza în care acesta se desfăşoară în conformitate cu legea, fiind evident că statul nu poate garanta o operaţiune ale cărei premise sunt false şi prin care a fost fraudat.

În acest context, a reamintit că răspunderea pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă aparţine B. S.A. (în prezent A. S.A.), conform dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, menţionate anterior şi art. 3.1 lit. g) şi i) din contractul de cesiune de creanţă nr. x/16.12.1999.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 993 alin. (2) C. civ., curtea de apel a constatat că textul de lege invocat nu are aplicabilitate în speţă, reglementând consecinţele juridice ale plăţii făcute din eroare.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, curtea de apel a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. x şi a obligat pârâta la restituirea sumelor aferente obligaţiunilor de stat seria x/BA-RF2.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi încheierilor premergătoare din data de 19.11.2014 şi 04.03.2015, A. S.A. a declarat recurs, solicitând fie casarea, fie modificarea sa, în raport cu motivele de recurs ce urmează a fi reţinute de instanţa supremă.

În motivare, a susţinut că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este incorectă şi incompletă, cu consecinţa nemotivării hotărârii atacate şi neanalizării corecte a normelor de drept aplicabile, dar şi că natura juridică a cererii de chemare în judecată nu a fost corect stabilită.

Cu privire la natura juridică a cererii, a arătat că, deşi prin hotărârea atacată s-a reţinut că nu există neconcordanţe între pretenţia concretă a părţii, temeiul juridic invocat şi motivele de fapt prezentate, în realitate, în timp ce reclamantul invocă formal o pretinsă nulitate absolută a contractului de cesiune de creanţă, motivarea în fapt vizează obligaţia de garanţie/acţiunea în răspundere şi art. 3.1. lit. g) din contract, precum şi alte chestiuni legate de o pretinsă obligaţie legală de răspundere exclusivă şi o pretinsă eroare asupra creanţei, care nu constituie motiv de nulitate pentru lipsa obiectului.

În acest sens, a arătat şi că, în drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 şi art. 992 şi 993 C. civ., subliniind că, raportat la motivarea cererii, acţiunea pretins în nulitate este în realitate o acţiune în garanţie/în răspundere, reclamantul făcând referire în cererea completatoare la contractul de cesiune de creanţă, faţă de care este terţ.

Totodată, a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită trimitere la decizia de casare, prin care s-a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport cu denumirea formală a cererii, cu toate că Înalta Curte a menţionat expres că argumentele trimit la calificarea acţiunii deduse judecăţii, chestiune asupra căreia instanţa de fond are a aprecia, dar şi că judecătorul fondului a inversat logica şi principiile juridice, calificând conţinutul cererii în raport cu denumirea acesteia, iar nu cu motivarea în fapt şi temeiurile indicate de parte.

Or, indiferent de intenţia exprimată formal de parte, judecătorul are obligaţia să verifice dacă aceasta are acoperire în fapt şi în temeiurile indicate.

În acest context, recurenta a susţinut că acţiunea este în realitate una în răspundere, iar cauza reală a acesteia o reprezintă reglarea contabilă a sumei ce a făcut obiectul contractului de cesiune şi a subliniat că prima instanţă nu a motivat hotărârea şi din perspectiva argumentaţiei vizând faptul că acţiunea în justiţie nu poate constitui o modalitate de reglare a unei stări de fapt, pentru care reclamantul deţine pârghii specifice, contabile.

În continuare, recurenta a arătat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost corect soluţionată, hotărârea fiind deopotrivă şi nemotivată, prin raportare la argumentele pe care le-a expus sub acest aspect.

Astfel, a susţinut că instanţa de fond s-a limitat la a reţine că ipotezele reglementate de art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu se regăsesc în cauză, fără să precizeze care anume act sau operaţiune nu sunt prevăzute în legile speciale privind privatizarea şi măsura în care acestea s-ar situa în afara procesului de privatizare.

A arătat recurenta că instanţa de fond trebuia să răspundă tuturor argumentelor invocate şi a subliniat că, întrucât contractul de cesiune de creanţă a fost încheiat în cadrul procesului de privatizare al fostei B. S.A., iar O.U.G. nr. 163/1999, menţionat drept temei în actele emise în procesul de privatizare şi în contractul de privatizare, a fost adoptată tocmai în materia privatizării sus-menţionatei bănci, în speţă sunt incidente toate instituţiile de drept specifice materiei privatizării, inclusiv prescripţia.

În acest sens, a evocat actele normative adoptate în domeniul privatizării băncilor şi, în mod specific, în domeniul privatizării fostei B. S.A. şi a arătat că O.U.G. nr. 51/1998 şi O.U.G. nr. 163/1999 au fost indicate ca temei al contractului de cesiune atacat, cel de-al doilea act normativ fiind menţionat, de asemenea, şi în cuprinsul contractului de privatizare şi în preambulul actelor administrative emise în cadrul procesului de privatizare.

Mai mult, a arătat că reclamantul a indicat, drept temei al cererii de chemare în judecată, art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, astfel că, în speţă, se atacă un contract de cesiune încheiat în temeiul unei legi speciale din domeniul privatizării; or, aşa fiind, nu se poate reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, care se aplică tuturor cererilor de chemare în judecată, indiferent de natura acestora, fiind irelevant dacă se invocă motive privind o pretinsă nulitate absolută sau una relativă.

În acest context, a susţinut că prima instanţă nu a aplicat corect principiul de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă şi a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.

A arătat recurenta că situaţia este similară şi în ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de O.U.G. nr. 51/1998, prima instanţă reţinând lapidar că acţiunea în nulitatea absolută nu se încadrează în sfera acţiunilor supuse prescripţiei speciale, delimitată atât din punct de vedere al obiectului, cât şi al persoanelor chemate în judecată.

În continuare, a prezentat argumentele pentru care apreciază că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depăşirea termenului special de prescripţie de 6 luni, din perspectiva momentului la care acesta începe să curgă şi a subliniat că în preambulul contractului de cesiune de creanţă atacat se menţionează că acesta este încheiat în scopul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998 şi O.U.G. nr. 163/1999, dar şi că prima instanţă a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, reţinând că este competentă să judece potrivit acestora.

Or, textul de lege care instituie acest termen special de prescripţie vizează cererile de orice natură, fără a distinge, chiar A.A.A.S. arătând, prin întâmpinarea formulată în cauză, că legiuitorul a avut în vedere nu numai litigiile patrimoniale propriu-zise, ci şi orice alte cereri de chemare în judecată, cu condiţia să privească drepturi sau obligaţii în legătură cu activele statului.

În acest context, a criticat şi cele reţinute de prima instanţă în legătură cu dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi a evocat art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prevalenţa tratatelor internaţionale.

A mai susţinut recurenta că acţiunea este prescrisă şi din perspectiva faptului că, în realitate, aceasta priveşte obligaţia de garanţie prevăzută de art. 1392 C. civ., supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, care de asemenea a fost depăşit.

O altă critică vizează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate în ceea ce priveşte pretinsa nulitate a contractului de cesiune, recurenta apreciind că aceasta este nemotivată sau conţine elemente contradictorii.

Astfel, a susţinut că A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.) a preluat creanţe neperformante, în vederea privatizării în condiţii optime pentru statul român, în baza unui proces-verbal de predare-primire, încheiat cu trei luni înainte de semnarea contractului de cesiune de creanţă, acesteia fiindu-i transmisă, în original, toată documentaţia aferentă. Aşa fiind, dacă ar fi acţionat cu bună-credinţă, instituţia sus-menţionată avea posibilitatea să facă obiecţiuni şi să înlăture eventuale erori legate de documentaţia predată, înainte de semnarea contractului de cesiune de creanţă.

Recurenta a susţinut că această chestiune nu a fost analizată de instanţa de fond şi a solicitat, în temeiul art. 172 C. proc. civ., să fie obligată intimata A.A.A.S. să depună la dosar copii conforme ale documentelor transmise prin procesul-verbal sus-menţionat, iar în măsura în care instanţa de recurs apreciază că este necesară stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi administrarea probatoriului suplimentar, a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe.

În continuare, recurenta, făcând referire la contractele de cauţiune din data de 22.10.1996 şi contractul de novaţie nr. x/30.10.1996, din care rezultă calitatea de garant a S.C. C. S.A., a susţinut că instanţa de fond nu a analizat aceste chestiuni de fapt şi de drept şi a respins orice alte probe de natură să conducă la clarificarea situaţiei de fapt.

Mai mult, susţine că prima instanţă nu a analizat împrejurarea, recunoscută de A.A.A.S., că banca a solicitat învestirea cu formulă executorie a contractului de credit nr. x/17.11.1994, ulterior pronunţării încheierii din 12.11.1996, astfel că respectiva creanţă exista la data încheierii contractului de cesiune de creanţă, sus-menţionata încheiere consemnând o simplă renunţare la judecată la momentul acelei scadenţe contractuale.

În acest context, a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, dar şi nemotivată şi a prezentat pe larg argumentele în baza cărora a susţinut că respectiva creanţă exista la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă, subliniind că, deşi avea posibilitatea să solicite executarea silită a S.C. C. S.A., fie în calitate de debitor principal, fie în calitate de garant, A.A.A.S. a înţeles să anuleze în mod unilateral creanţa. Or, încheierea pronunţată în noiembrie 1996 nu putea să vizeze decât achitarea sumelor scadente la acea dată, iar nu întregul credit, despre care nu s-a dovedit că ar fi fost achitat.

A mai arătat recurenta că, în acest sens, relevant este şi că A.A.A.S. a încasat sume de bani în baza creanţei a cărei existenţă se contestă, dar şi că împrejurarea că această intimată a înţeles să nu execute respectiva creanţă este de natură să creeze dubii, care, potrivit principiului in dubio pro reo, îi profită.

De asemenea, a susţinut că A.A.A.S. răspunde solidar pentru existenţa şi legalitatea creanţei, conform art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, astfel că în mod eronat a reţinut curtea de apel că răspunderea este păstrată doar de A. S.A., iar cea a sus-menţionatei intimate ar prezenta relevanţă numai într-o acţiune în răspundere civilă contractuală, nefiind supusă analizei în speţa de faţă.

Or, în condiţiile în care temeiul juridic al acţiunii este art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, împrejurare care atrage o răspundere în temeiul legii a A.A.A.S. care a acţionat, alături de Ministerul Finanţelor Publice, ca agent al statului în procesul de privatizare, iar instanţa de fond a evocat art. 3.1 lit. g) şi i) din contractul de cesiune de creanţă, care nu poate privi decât răspunderea contractuală, a apreciat că motivarea instanţei cu privire la acest aspect este una contradictorie.

A mai arătat recurenta că inadmisibilitatea acţiunii prin care se invocă o pretinsă plată nedatorată şi implicit o îmbogăţire fără just temei se naşte şi din finele de neprimire al acţiunii în repetiţiune, în condiţiile în care A.A.A.S. a desfiinţat unilateral titlul său de creanţă.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi din perspectiva menţiunilor referitoare la prevederea legală (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001), conform căreia sumele preluate la datoria publică pentru care s-au emis titluri de stat nu sunt supuse la recalculări sau regularizări, subliniind că raţiunea acestei prevederi vizează stabilitatea procesului de privatizare, care a fost unul complex şi în cadrul căruia s-au efectuat, între alte operaţiuni, şi cesiuni de creanţă cu preluarea la datoria publică şi emiterea de titluri de stat.

În final, a susţinut că suma solicitată de reclamant nu este reală, astfel că în mod greşit instanţa de fond a respins proba cu expertiză şi a încuviinţat restituirea unor sume care nu reprezintă valoarea netă la care s-au cesionat creanţele neperformante şi, implicit, nu reprezintă dobânda aferentă respectivei sume.

A susţinut recurenta că instanţa de fond nu a analizat această chestiune, sentinţa atacată fiind nemotivată şi nelegală sub acest aspect.

În acest context, a subliniat că, în realitate, creanţa neperformantă deţinută asupra S.C. C. S.A. a fost cesionată la valoarea de 679.360.339,84 RON, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, fiind dovedit fără dubiu că, în contra celor invocate cu turpitudine de reclamant, creanţele nu au fost cesionate la valoarea lor nominală, ci la valoarea netă, sumă la care ar trebui calculată şi dobânda, în situaţia ipotetică în care ar fi acordată.

În altă ordine de idei, a arătat că, din perspectiva anulării actelor subsecvente, cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, de vreme ce instanţa nu a fost sesizată cu anularea actelor subsecvente emise în procesul de privatizare, respectiv a titlurilor de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice în baza Ordinului nr. 1537/10.12.1999.

Or, repunerea în situaţia anterioară nu ar putea viza decât sumele aferente titlurilor de stat arătate mai sus, cu privire la care O.U.G. nr. 106/2001 şi contractul de privatizare nu permit recalculări şi regularizări.

Mai mult, a arătat că repunerea în situaţia anterioară nu poate fi solicitată de un terţ, neputând opera decât între părţile actului juridic ce ar fi declarat nul; prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice, terţ faţă de contractul de cesiune de creanţă, nu poate fi repus în situaţia anterioară.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

La 26.09.2016, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

Analizând actele dosarului, precum şi sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte constată că sentinţa curţii de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, întrucât nu a procedat la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor şi, mai mult, a nesocotit dezlegările şi indicaţiile date prin decizia de casare, care potrivit art. 315 C. proc. civ., sunt obligatorii pentru judecătorul fondului.

Examinarea motivării sentinţei atacate prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că prima instanţă nu a expus raţionamentul în urma căruia a apreciat că în speţă nu sunt incidente termenele speciale de prescripţie prevăzute de art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998.

În acest sens, trebuie subliniat că pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, iar Înalta Curte, prin decizia de casare, a reţinut că omisiunea instanţei de a se pronunţa motivat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în baza tuturor temeiurilor de drept invocate de pârâtă, impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare a cauzei, urmând ca instanţa de fond să se pronunţe asupra excepţiei din perspectiva tuturor textelor legale invocate de pârâtă.

În rejudecare, curtea de apel, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a apreciat că "normele juridice ce stipulează termenele speciale de prescripţie invocate de pârât au caracter de excepţie fiind aplicabile numai raporturilor juridice reglementate în actele normative respective".

În acest sens, curtea de apel a reţinut că termenul de prescripţie de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 este aplicabil acţiunilor prin care se atacă acte sau operaţiuni prevăzute de legile speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, ipoteze care nu se regăsesc în cauză, iar nulitatea absolută nu se încadrează în sfera acţiunilor supuse prescripţiei speciale reglementate de O.U.G. nr. 51/1998, delimitată atât din punct de vedere al obiectului, cât şi al persoanelor chemate în judecată.

O asemenea motivare a sentinţei atacate nu satisface însă cerinţa procesului echitabil.

Curtea de apel nu a prezentat niciun argument pentru care nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nu se încadrează în sfera acţiunilor supuse prescripţiei speciale şi nu a expus, raportat la argumentele dezvoltate de pârâtă, raţionamentul în baza căruia a apreciat că raporturile juridice deduse judecăţii nu se încadrează în sfera celor reglementate de Legea nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 51/1998.

În realitate, motivarea primei instanţe cu privire la acest aspect apare doar sub forma unei expuneri de afirmaţii, neexaminate prin prisma argumentelor expuse de A. S.A., aşa încât ele nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care a condus la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, caracterul contradictoriu al raţionamentului curţii de apel reiese şi din faptul că, pe de o parte, prin încheierea din 29.02.2012 a reţinut că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi ulterior completat şi faţă de dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, este competentă material să soluţioneze cauza şi, pe de altă parte, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tocmai în considerarea faptului că raporturile juridice deduse judecăţii nu se încadrează în sfera celor reglementate de Legea nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 51/1998.

Mai mult, trebuie subliniat că prin decizia de casare s-a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat nici asupra prescripţiei dreptului de a cere restituirea prestaţiilor din perspectiva poziţiei de terţ a reclamantului faţă de contractul de cesiune de creanţă.

Aşadar, în vederea soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului de a cere restituirea prestaţiilor, prin prisma dezlegărilor şi indicaţiilor date prin decizia de casare, se impunea calificarea cererii din perspectiva temeiului de drept invocat şi a raporturilor juridice dintre părţi.

În acest context, trebuie subliniat că principiul repunerii în situaţia anterioară priveşte efectele nulităţii actului juridic inter partes, iar nu faţă de terţi.

În speţă, instanţa de fond avea de analizat pe de o parte capătul de cerere vizând constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă, iar pe de altă parte capătul de cerere privind restituirea prestaţiilor.

Or, raportat la dezlegarea dată prin decizia de casare, în sensul că reclamantul este terţ faţă de contractul de cesiune de creanţă a cărui nulitate o invocă, restituirea prestaţiilor nu poate opera ca urmare a aplicării principiului de drept restitutio in integrum, care, aşa cum s-a arătat şi în precedent, vizează efectele nulităţii între părţile raportului juridic.

Aşa fiind, cererea vizând restituirea pretenţiilor trebuie calificată pornind de la această realitate şi de la temeiurile de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, cu atât mai mult cu cât cele invocate iniţial prin cererea de chemare în judecată nu s-au schimbat; ulterior calificării cererii, instanţa de fond urmează să analizeze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva normelor legale incidente.

Dincolo de aceste aspecte, analizând existenţa creanţei la data încheierii contractului de cesiune de creanţă nr. x, curtea de apel nu a examinat şi nu a înlăturat motivat apărările pârâtei A. S.A. potrivit cărora A.A.A.S. a executat parţial sus-menţionata creanţă în anul 2005, deci ulterior încheierii contractului de cesiune de creanţă şi nici susţinerile vizând calitatea de garant a S.C. C. S.A., rezultată din contractele de cauţiune din data de 22.10.1996 şi contractul de novaţie din 30.10.1996.

Or, potrivit indicaţiilor date prin decizia de casare, criticile vizând existenţa creanţei, din perspectiva contractului de cesiune de creanţă, cât şi din aceea a contractului de novaţie, urmau a fi avute în vedere în rejudecare ca apărări ale pârâtei.

În egală măsură, au fost excluse de la analiză apărările vizând stabilirea incorectă a sumei a cărei restituire se solicită.

Astfel, deşi A. S.A. a susţinut că suma pretinsă nu poate fi raportată decât la valoarea netă a creanţei, la care de altfel s-a şi cesionat, iar nu la valoarea nominală a acesteia, aşa cum a solicitat reclamantul, prima instanţă nu a reţinut şi nici nu a înlăturat motivat aceste susţineri.

Mai mult, curtea de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.

Astfel, deşi a plecat de la premisa calificării acţiunii drept una în constatarea nulităţii absolute, cu consecinţa excluderii de la analiză a argumentelor vizând răspunderea solidară a A.A.A.S., prima instanţă a reţinut răspunderea A. S.A. în temeiul dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, potrivit cărora "întreaga responsabilitate pentru corectitudinea şi realitatea sumelor preluate la datoria publică internă conform art. 6 alin. (1) revine B. - S.A. şi Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare".

Or, şi din această perspectivă raţionamentul curţii de apel este contradictoriu, nefiind apt să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

De aceea, se impune concluzia că prima instanţă nu a calificat acţiunea sub aspectul temeiului de drept şi al raporturilor juridice dintre părţi şi nu a stabilit cu exactitate situaţia de fapt, astfel încât, în raport cu probele administrate în cauză, cu principiile şi cu regulile de drept substanţial şi procesual, argumentaţia să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum însă motivarea curţii de apel echivalează unei necercetări corespunzătoare a fondului, Înalta Curte, dând deplină eficienţă art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, care, cu ocazia rejudecării, va avea în vedere şi celelalte susţineri din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 39/18.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.