Board revocation ruling upheld; director's annulment and salary claims inadmissible, moral damages preserved

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2014 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să anuleze art. 7 din Hotărârea nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administraţie al pârâtei, prin care a fost revocat din funcţia de director general, să oblige pârâta la reintegrarea sa în funcţia deţinută conform contractului de mandat nr. x din 26.02.2014 şi la plata drepturilor băneşti cuvenite, actualizate la data plăţii, până la reintegrarea sa în funcţie, precum şi la plata de daune morale.

Prin încheierea din 10.11.2014, Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a aceluiaşi tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 09.12.2014.

La 02.02.2015, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat plata drepturilor salariale de 442,61 RON/zi, cuvenite conform contractului de mandat nr. x/26.02.2014, actualizate cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale aferente, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii, precum şi daune morale în sumă de 200.000 euro, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă calculată de la data scadenţei, până la data plăţii.

Prin încheierea din 03.03.2015, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a dispus, la cererea părţilor, introducerea în proces în calitate de pârâtă a S.C. C. S.A.

Prin sentinţa nr. 83/21.04.2015, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a anulat art. 7 din Hotărârea nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administraţie al pârâtei, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de director general, conform contractului de mandat nr. x/26.02.2014, pe o perioadă egală cu perioada cuprinsă între 16.04.2014 şi 26.02.2015, a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor băneşti care i se cuveneau conform contractului de mandat, pe perioada 16.04.2014 - 26.02.2015, reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 874/12.11.2015, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect anularea art. 7 din Hotărârea nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administraţie al pârâtei, obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantului în funcţia de director general şi la plata drepturilor băneşti pretinse în baza contractului de mandat, a menţinut dispoziţiile referitoare la obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 10.000 euro şi la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A. şi a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.544 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., casarea şi modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat şi al respingerii ca nefondat a apelului pârâtei.

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii lucrului judecat, statuată de art. 430 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu art. 391 Codul comercial, prin raportare la dispoziţiile art. 11 din contractul de mandat nr. x/26.02.2014 al cărui conţinut este identic cu cel al art. 11 din contractul de mandat nr. x/13.10.2008 şi la faptul că cel revocat din funcţie în astfel de condiţii este îndreptăţit să primească contravaloarea drepturilor băneşti aferente perioadei contractuale, precum şi să fie reintegrat în funcţie.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 2.032 C. civ., potrivit cărora mandatarul revocat fără justă cauză are dreptul la despăgubiri.

În continuare, a evocat prevederile art. 2.032 C. civ. şi ale art. 11 din contractul de mandat nr. x/26.02.2014, subliniind că prin sentinţa nr. 6/19.01.2010 a Tribunalului Gorj, respectiv prin decizia nr. 2063/26.05.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială, s-a statuat irevocabil cu privire la art. 11 din contractul de mandat nr. x/13.10.2008, ale cărui clauze sunt identice cu cele ale art. 11 din contractul de mandat nr. x/20.02.2014, precum şi cu privire la faptul că revocarea mandatului comercial nu poate fi făcută unilateral decât pentru justă cauză, citând din considerentele hotărârilor sus-menţionate.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a trecut peste dispoziţiile imperative ale acestor hotărâri, în considerarea faptului că ele priveau un alt contract de mandat, iar revocarea este dispusă pentru alte motive şi în alte condiţii, dar şi că, deşi în petitul acţiunii a indicat şi daunele-interese patrimoniale, respectiv drepturile băneşti cuvenite conform contractului de mandat, curtea de apel a apreciat că nu a solicitat astfel de daune.

A arătat recurentul că din conţinutul hotărârilor pronunţate anterior, dar şi din cel al celor două contracte de mandat invocate, rezultă că este vorba despre două speţe identice, astfel că cele reţinute de instanţa de apel nu sunt conforme cu situaţia de fapt şi de drept ce caracterizează litigiul dedus judecăţii şi sunt netemeinice şi nelegale, atât timp cât contravin celor dispuse irevocabil într-o speţă similară.

De asemenea, a invocat contradictorialitatea celor reţinute în considerentele deciziei atacate, respectiv statuările instanţei de apel cu privire la faptul că revocarea sa din funcţie este una legală, pentru ca apoi să aprecieze că este o revocare fără justă cauză, dar şi cele conform cărora prejudiciile pentru care are dreptul la despăgubiri sunt catalogate ca fiind de natura celor de dreptul muncii, deşi pârâta, din vina sa exclusivă, l-a lipsit de contravaloarea drepturilor izvorâte din contractul de mandat.

În final, a solicitat să se aibă în vedere principiul de drept accesorium sequitur principalem şi să se constate că în mod greşit instanţa de apel a încadrat prejudiciile suferite de el în cadrul raporturilor de muncă, atât timp cât este vorba de raporturi comerciale, izvorând din contractul de mandat, astfel că prejudiciile izvorâte din revocarea sa nu pot avea decât natură comercială.

La data de 21.03.2016, intimata S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La data de 22.06.2016, recurentul a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului.

În şedinţa de la 27.09.2016, constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen la 15.11.2016, în vederea soluţionării căii de atac.

Prin încheierea din 15.11.2016, având în vedere că prin sentinţa nr. 96/15.02.2016, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a dispus deschiderea procedurii insolvenţei asupra S.C. B. S.A., instanţa supremă a dispus citarea acesteia la sediul său şi la cel al administratorului judiciar D.. şi a amânat judecata cauzei la 31.01.2017, când, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătoreşti şi a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Având în vedere că în cauză s-a dedus judecăţii o cerere vizând anularea parţială a Hotărârii nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administraţie al S.C. B. S.A., prin care reclamantul a fost revocat din funcţia de director general, reintegrarea în funcţie şi repararea prejudiciului suferit ca urmare a revocării fără justă cauză, în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 31/1990, raportat la care s-a stabilit şi competenţa materială şi funcţională a Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în soluţionarea în primă instanţă a cauzei.

Or, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 a societăţilor recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, cu privire la constituirea şi înmatricularea societăţii, potrivit art. 40 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea în vederea dobândirii personalităţii juridice, iar încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registrul comerţului sunt executorii şi sunt supuse numai apelului, în conformitate cu art. 60 alin. (1) din aceeaşi lege.

De asemenea, conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, tot numai apelului sunt supuse şi hotărârile pronunţate asupra cererii de opoziţie formulate de creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv.

Aceeaşi cale de atac este prevăzută şi pentru hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat radierea unei societăţi, potrivit art. 260 alin. (9) din Legea nr. 31/1990, conform căruia "orice persoană interesată poate face apel împotriva hotărârii de radiere (...)."

Potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei", iar conform alin. (9) al aceluiaşi articol, hotărârea judecătorească pronunţată este supusă numai apelului.

Tot numai apelului sunt supuse şi hotărârile prin care instanţa s-a pronunţat asupra cererii de excludere a asociaţilor şi asupra opoziţiei la proiectul de fuziune sau de divizare a unei societăţi, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 223 alin. (3)1 şi art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, potrivit art. 264 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin care tribunalul numeşte lichidatorul în societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în situaţia în care nu s-a obţinut majoritatea în adunarea generală, este supusă numai apelului.

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii societăţilor este în sensul recunoaşterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Este adevărat că, după cum a rezultat din cele expuse mai sus, Legea nr. 31/1990 nu reglementează expres modalitatea în care hotărârile Consiliului de Administraţie pot fi atacate în justiţie.

În acest context, trebuie subliniat că, aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârile pronunţate în litigiile vizând anularea/constatarea nulităţii unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor sunt supuse numai apelului.

Aşa fiind, prin asimilare, nici hotărârile pronunţate în litigiile privind anularea/constatarea nulităţii unei hotărâri a Consiliului de Administraţie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanţă.

Acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la justiţie într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanţa sa (E. c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speţă, instanţa supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990, reclamantul a beneficiat de o judecată în fond în faţa unei instanţe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv, ca şi de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condiţiile în care art. 21 alin. (1) din Constituţia României nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Aşadar, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituţie nu conţine dispoziţii cu privire la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părţilor interesate şi a Ministerului Public de a le exercita, dar în condiţiile legii, Înalta Curte reţine, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 874/12.11.2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2017.