Negative jurisdiction conflict resolved by establishing consumer domicile as exclusive competent court, rendering contractual jurisdiction clause abusive and ineffective

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 3 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanţa a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâta la: plata sumei de 756 RON, reprezentând abonament restant pentru perioada noiembrie 2012- august 2013; plata penalităţilor în cuantum de 756 RON aferente perioadei noiembrie 2012- august 2013, şi, plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu constând în taxă de timbru şi onorariu de avocat.

În cadrul şedinţei de judecată din data de 24.06.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 121 C. proc. civ., instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa în soluţionarea cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 8400, pronunţată la data de 27 iunie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanţa, în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Judecătoriei Câmpina şi a înaintat cauza, spre soluţionare, Judecătoriei Câmpina.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Cu titlu prealabil, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar în conformitate cu prevederile alin. (2), prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (2), o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceasta fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. De asemenea, potrivit alin. (3), faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, iar potrivit alin. (4), lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive, iar, conform alin. (6), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În conformitate cu prevederile art. 6, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Instanţa a constatat că actul normativ menţionat în precedent este incident raportului juridic dedus judecăţii, având în vedere că pârâta are calitatea de consumator, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Lege, iar reclamanta are calitatea de profesionist, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi profesionale, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din actul normativ invocat.

În consecinţă, instanţa a apreciat incidente dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., potrivit cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) devenind aplicabile. Potrivit acestora, în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Mai mult, instanţa a reţinut că alegerea de competenţă este permisă de lege doar în cazul în care competenţa nu este una exclusivă, iar pe de altă poarte, clauza atributivă de competenţă ce se regăseşte la art. 10.2. din Contractul de abonament nr. x/11.09.2010 are un caracter abuziv, întrucât distanţa mare la care este situată instanţa faţă de localitatea de domiciliu a consumatorului poate fi apreciată ca fiind de natură să creeze o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare. Potrivit celor statuate în acest sens chiar de către Înalta Curte, clauza atributivă de competenţă inserată într-un contract prestabilit încheiat cu consumatorul intră în categoria celor având ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

În concluzie, având în vedere considerentele expuse, instanţa a admis excepţia de necompetenta teritorială şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 18 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3694/2016, pronunţată la data de 26 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Câmpina, secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Câmpina, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanţa, împotriva pârâtei B., având ca obiect pretenţii, în favoarea Judecătoriei Constanţa; a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă cu privire la soluţionarea prezentei cereri, între Judecătoria Constanţa şi Judecătoria Câmpina; a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Analizând înscrisurile ataşate dosarului, prin prisma excepţiei invocate, instanţa a reţinut că prin acţiunea introductivă, reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani datorate în baza contractului încheiat între părţi. În consecinţă, cererea de chemare în judecată care are, aşadar, ca obiect, plata unei sume de bani, nu atrage o competenţă teritorială absolută a instanţei, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 129 alin2 pct. 3 rap. la art. 126 N. C. proc. civ.

Astfel, a reţinut instanţa, o eventuală necompetenţă teritorială în cauza de faţă nu putea fi valorificată decât în condiţiile şi termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate (art. 130 alin. (2) N. C. proc. civ.).

Atât timp cât pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Constanţa prin întâmpinare, instanţa sesizată de reclamant devine în mod exclusiv competentă să soluţioneze acţiunea.

În acest caz, competenţa este şi rămâne câştigată în mod irevocabil, instanţei sesizate de reclamant.

Drept consecinţă, a apreciat instanţa, niciunei alte instanţe nu-i mai aparţine competenţa să soluţioneze pricina, cu toată întrunirea criteriilor prev. de art. 107 şi 109 din N. C. proc. civ.

În cauză, s-a reţinut, sesizată fiind de către reclamant, Judecătoria Constanţa a exercitat un drept care nu-i aparţinea, anume, a invocat din oficiu necompetenţa sa şi a declinat cauza Judecătoriei Campina.

Procedând astfel, instanţa sesizată de reclamant a nesocotit dreptul pârâtului care, prin inacţiune, a acceptat competenţa instanţei astfel sesizate, încălcând dispoziţiile prevăzute anume şi extrem de clar de legiuitor.

Drept consecinţă, numai instanţei sesizate de reclamant îi aparţine competenţa, pasivitatea pârâtului determinând în mod irevocabil prorogarea de competenţă cu consecinţa sustragerii în acelaşi mod a competenţei teritoriale oricărei alte instanţe.

Prin urmare, instanţa a apreciat că excepţia de necompetenţă teritorială invocată de această instanţă este întemeiată, urmând a fi admisă şi declinată competenţa în favoarea Judecătoriei Constanţa .

S-a considerat a se impune a fi adăugat că invocarea din oficiu a excepţiei de către instanţa sesizată prin declinare nu poate fi supusă aceloraşi critici, întrucât în acest caz ea se impune ca remediu al încălcării regulilor de competenţă de către instanţa devenită competentă, astfel încât nu se mai supune regulilor din cuprinsul art. 130 alin. (3) N. C. proc. civ.

Recent, a mai reţinut instanţa, în acest sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. prin decizia de speţă nr. 5700/05.12.2013 pronunţată in dosarul nr. x/2012, care fiind sesizată să soluţioneze un astfel de conflict negativ de competenţă a stabilit că este competentă prima instanţă, acesta neputând invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale relative.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Constanţa şi Judecătoria Câmpina- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Înalta Curte mai observă că, instanţele au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de drept comercial, ce are drept obiect obligarea pârâtei la plata unei sume de bani ce derivă din contractul de abonament nr. 304 încheiat de părţi la data de 11 septembrie 2010.

Totodată, se constată că, raportat la definiţia dată de punctele 1 şi 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 noţiunilor de operator economic şi consumator, asigurarea conectării la serviciul de comunicaţii electronice ale prestatorului reprezintă un serviciu pe care operatorul economic S.C. A. S.R.L. Constanţa s-a obligat să îl presteze consumatorului B., fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 121 noul C. proc. civ.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 10.2 din Contractul de abonament nr. 304 din 11 septembrie 2010, încheiat de părţi, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, "Orice litigiu intervenit între părţi va fi soluţionat pe cale amiabilă. În cazul în care o soluţie amiabilă nu a putut fi găsită, părţile sunt de acord ca litigiile să fie soluţionate de către instanţa competentă potrivit dreptului comun, de la sediul prestatorului".

Această clauză care conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al prestatorului, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că instanţa din Constanţa este situată la o distanţă mare de localitatea de domiciliu a pârâtei- consumator B., iar deplasarea şi cheltuielile implicate pentru deplasarea ei la această instanţă ar putea avea un caracter disuasiv şi ar putea-o determina să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reţine, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 şi C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, corect Judecătoria Constanţa a avut în vedere faptul că, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor art. 126 alin. (2) Noul C. proc. civ. şi nu poate justifica alegerea instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul social al prestatorului. Prin urmare, se poate considera că instanţa a procedat la aplicarea unei prezumţii de nulitate, prin simpla constatare a existenţei unei clauze atributive de competenţă într-un contract încheiat cu un consumator.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 121 C. proc. civ., potrivit cu care, "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului (...)".astfel că, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revenind Judecătoriei Câmpina, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Aceeaşi definiţie a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 121 C. proc. civ., iar, conform art. 126 alin. (2) noul C. proc. civ., aplicabil potrivit normei de trimitere conţinută în partea finală a art. 121 din acelaşi Cod, "în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă."

În raport de toate aceste criterii, competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul consumatorului, instanţa competentă potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., şi, în speţă, aşa cum s-a mai arătat, domiciliul pârâtei- consumator se află situat în circumscripţia Judecătoriei Câmpina.

Examinând competenţa şi sub aspect material, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) Noul C. proc. civ., prin raportare la art. 123 alin. (1) Noul C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Judecătoriei, valoarea cererii fiind de până la 200.000 RON, astfel încât, va rămâne competentă să judece instanţa învestită prin declinare.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- pretenţii izvorând dintr-un contract încheiat cu un consumator-, având în vedere faptul că instanţa în circumscripţia căreia consumatorul îşi are domiciliul este Judecătoria Câmpina, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei judecătorii şi, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) şi alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanţa, în contradictoriu cu pârâta B., în favoarea Judecătoriei Câmpina.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2017.