Share-transfer rescission upheld; defendant must repay USD 1,095,000 plus interest.

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 122 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2013, a fost admisă acţiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului B.; s-a dispus rezoluţiunea Acordului cadru din 26 octombrie 2000, a Contractului cadrul din 11 decembrie 2003 şi a Actului adiţional din 31 ianuarie 2009 încheiate între părţi şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 1.095.000 USD, precum şi să plătească aceleiaşi părţi suma de 288.360 USD cu titlu de dobândă legală calculată de la 30 iunie 2010 până la 18 noiembrie 2014 şi în continuare până la data executării obligaţiei principale de plată. Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă excepţia invocată de pârât privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei pentru dobândirea unui număr de 44.903 acţiuni.

În considerentele hotărârii, tribunalul arbitral a reţinut că prin cererea iniţială reclamanta a solicitat în principal pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare a întregului pachet de acţiuni deţinut de pârât la S.C. C. S.A., iar în subsidiar, rezoluţiunea Acordului cadru din 26 octombrie 2000, a Contractului cadrul din 11 decembrie 2003 şi a Actului adiţional din 31 ianuarie 2009 încheiate între părţi pentru neîndeplinirea culpabilă de către pârât a obligaţiilor asumate şi obligarea pârâtului să restituie suma de 1.095.000 USD, precum şi să plătească dobândă legală calculată de la 30 iunie 2010 până la data executării obligaţiei principale de plată.

În ce priveşte competenţa şi constituirea tribunalului arbitral, s-a reţinut că prin art. 6 din contractul cadrul din 11 decembrie 2003 părţile au convenit ca orice aspecte legate de încheierea, executarea şi interpretarea contractului să fie guvernate de legea română, iar în cazul în care nu se reuşeşte rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă, litigiul să fie supus soluţionării Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. S-a apreciat validitatea clauzei compromisorii, tribunalul fiind constituit cu respectarea regulilor de procedură ale Curţii, respectiv prin desemnarea de către Autoritatea de nominare a unui număr de trei arbitri. Prin încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2013, tribunalul arbitral a stabili că părţile au convenit asupra soluţionării litigiului prin arbitraj instituţionalizat, cu aplicarea regulilor de procedură în vigoare la data sesizării instanţei. După intrarea în vigoare a noului Regulament privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj, tribunalul arbitral a consemnat, prin încheierea din 22 mai 2014, declaraţia părţilor că au luat la cunoştinţă de cuprinsul noii reglementări, niciuna dintre ele nesolicitând înlocuirea vreunuia dintre membrii completului de arbitrii.

Pe fondul litigiului, tribunalul arbitral a reţinut că începând din anul 1998 între reclamantă şi pârât au fost încheiate mai multe convenţii: s-a încheiat un contract de asociere în participaţiune între S.C. D. S.R.L., reprezentată de pârât în calitate de director general şi reclamantă, scopul contractului fiind cumpărarea de către reclamantă, prin intermediul asociatului a pachetului de 40 % din acţiunile S.C. C. S.A., după cumpărare pârâtul obligându-se să depună toate diligenţele pentru achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni până la nivelul minim de 75 % din activele S.C. C. S.A., iar reclamant se obliga să investească suma de 1.000.000 USD în S.C. D. S.R.L.; suma a fost pusă la dispoziţia pârâtului, care deţinea şi controla S.C. D. S.R.L..

La data de 26 octombrie 2000, între pârât, în nume propriu, în calitatea de asociat unic al S.C. D. S.R.L. şi asociat majoritar al E. S.A., şi reclamantă s-a încheiat acordul cadru prin care pârâtul s-a obligat ca la data de 25 martie 2001 să transfere către reclamantă 80 % din acţiunile deţinute la S.C. C., garantând reclamantei că din fondurile puse la dispoziţia asociaţiei în participaţiune, respectiv suma de 1.000.000 USD, a achiziţionat în nume propriu prin cumpărare de la FPS cota de 75 % din capitalul total al S.C. C. S.A.; pârâtul a mai garantat că suma primită în plus, de 25.000 USD va fi folosită tot pentru achiziţionare restului de acţiuni al S.C. C. S.A.. Părţile au mai convenit că acordul cadru înlocuieşte de la data semnării orice alte acorduri, contracte sau instrumente juridice încheiate anterior.

La data de 11 decembrie 2003 părţile au încheiat contractul cadru prin care au convenit să completeze şi să modifice acordul cadru iniţial şi contractele de cesiune şi de gaj încheiate anterior în sensul că părţile se obligă să îşi execute toate obligaţiile asumate prin acordul cadru şi contractele de cesiune anterioare în noile condiţii.

La 31 ianuarie 2009, prin actul adiţional la contractul cadru, s-a consemnat că reclamanta a mai remis suplimentar către pârât suma de 70.000 USD în scopul îndeplinirii obligaţiilor asumate, şi că pârâtul a recunoscut că a primit de la reclamantă suma totală de 1.095.000 USD pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate şi că are obligaţia de a transfera către reclamantă toate acţiunile S.C. C. S.A. pe care le va deţine la data de 30 iunie 2010.

S-a reţinut că până la data înregistrării cererii de arbitrare, pârâtul nu a restituit suma primită de la reclamantă şi nu a transferat acţiunile S.C. C. S.A., din actele dosarului rezultând că la acel moment pârâtul deţinea 91,3653 5 din capitalul social al S.C. C. S.A..

Plecând de la situaţie de fapt expusă, tribunalul arbitral a apreciat că reclamanta şi-a executat cu bună credinţă obligaţiile asumate prin actele succesive încheiate, în timp ce pârâtul nu şi-a îndeplinit principala obligaţie asumată de a transfera reclamantei pachetul de acţiuni deţinute la S.C. C. S.A..

Tribunalul a apreciat că primul capăt din cererea reclamantei nu are temei legal, motivat de faptul că S.C. C. S.A. este o societate cotată pe piaţa secundară de capital - RASDAQ, astfel încât orice tranzacţie cu privire la acţiunile sale este reglementată prin Lege nr. 297/2004. Întrucât societatea nu a fost delistată, fiind cotată la Bursa de Valori Bucureşti, orice transfer de proprietate asupra acţiunilor, în alte condiţii decât cele prevăzute de Legea nr. 297/2004 este prohibit.

A fost apreciată ca întemeiată solicitarea reclamantei privind rezoluţiunea actelor juridice încheiate între părţi, raportat la faptul că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată. Urmare a rezoluţiunii, pârâtul a fost obligat şi la restituirea sumei de 1.095.000 USD; s-a apreciat că deşi pârâtul a contestat pe parcursul litigiului primirea sumei menţionate, trebuie să se dea valoare juridică recunoaşterii acestuia inserată în cadrul actului adiţional din 31 ianuarie 2009.

Sentinţa arbitrală a fost atacată de pârâtul B. cu acţiune în anulare, criticile sale fiind încadrate în prevederile art. 608 alin. (1) lit. b), c), şi) h C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 59/2015 din data de 08 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a dispus admiterea acţiunii în anulare formulată de pârât, a fost anulată sentinţa arbitrală nr. 122/19.11.2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de la lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a fost fixat termen pentru rejudecarea cererii de arbitrare, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 608 lit. c) C. proc. civ., cu referire la art. 601, art. 613 alin. (3) lit. d) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 189/2015 din 05 octombrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, rejudecând acţiunea arbitrală a dispus: respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca nefondată; respingerea excepţiei lipsei de interes ca neîntemeiată; admiterea cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi în consecinţă, rezoluţiunea acordului cadru din 26.10.2000, a contractului cadru din 11.12.2003 şi a actului adiţional din 31.01.2009, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.095.000 USD (preţul plătit de reclamantă, în avans, pentru acţiunile S.C. C. S.A., pe care pârâtul şi-a asumat să le cesioneze) şi la plata sumei de 196.740 USD reprezentând dobândă legală calculată de la data de 30.06.2010 până la data de 27.06.2013, precum şi în continuare până la data plăţii efective.

Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015 la data de 05 octombrie 2015 a fost recurată de pârâtul B., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016.

Pârâtul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici faţă de sentinţa recurată:

- încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii. Subsumat acestui aspect, pârâtul a arătat că sentinţa a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, cu încălcarea art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. A arătat că prin acţiunea în anulare a solicitat, o dată cu anularea sentinţei arbitrale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral. Or, instanţa, admiţând acţiunea în anulare, prin reţinerea incidenţei prevederilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. trebuia să dispună şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. Pârâtul a mai precizat că instanţa a denumit în mod impropriu "sentinţă" acea hotărâre prin care a dispus anularea hotărârii arbitrale, ea având un caracter interlocutoriu, putând fi atacată cu calea de atac doar o dată cu sentinţa nr. 189/2015. A mai susţinut că încheierea premergătoare, indiferent dacă are caracter preparatoriu sau interlocutoriu poate fi atacată doar o dată cu fondul, făcând corp comun cu aceasta.

Sub imperiul aceluiaşi temei legal, pârâtul a susţinut încălcarea art. 14, 16 şi 22 C. proc. civ. în sensul că instanţa soluţionat cauza fără a avea la bază toate documentele componente ale dosarului, încălcând principiul rolului activ, al aflării adevărului şi al caracterului echitabil al procesului. A arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată şi motivată în lipsa dosarului tribunalului arbitral, care era înaintat la instanţa supremă pentru judecarea recursului formulat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 59/2015. La momentul soluţionării cauzei, dosarul Curţii de Apel conţinea doar o parte din înscrisurile selectate de instanţă, după criterii subiective. Susţine, aşadar, că la nivelul instanţei a avut loc o judecată fără o analiză a întregului material probator, fără a putea oferi garanţiile unui proces echitabil, hotărârea neavând la bază toate motivele/împrejurările de fapt şi de drept invocate de părţi.

A mai susţinut că sentinţa a fost pronunţată fără a avea la bază o rejudecare efectivă a cauzei în condiţiile în care au fost respinse orice probe care erau de natură a conduce la aflarea adevărului, fiind încălcat, astfel, principiul rolului activ al judecătorului.

Pârâtul a susţinut că instanţa a constatat în mod eronat, cu încălcarea art. 204 C. proc. civ., că petitul referitor la pronunţarea hotărârii care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare ar fi rămas fără obiect, această solicitare subzistând pentru cele 44.903 acţiuni C. care şi la acest moment sunt gajate în favoarea reprezentanţilor reclamantei. Mai arată că reclamanta a solicitat constatarea vânzării cumpărării pentru întregul pachet de acţiuni, fără a preciza întinderea acestuia, la acest moment pachetul conţinând chiar 44.903 acţiuni, apreciază că acest capăt de cerere trebuia respins ca inadmisibil, raportat la faptul că S.C. C. S.A. este cotată pe piaţa secundară de capital, orice tranzacţie cu privire la acţiuni fiind prohibită.

- subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A invocat imposibilitatea rezoluţiunii unor acte ale căror efecte au intrat în circuitul civil, raportat la faptul că în conformitate cu prevederile Acordului cadru din 26.10.2000, a cesionat către reprezentanţii reclamantei acţiunile deţinute la S.C. C. S.A., părţile convenind că cesiunea este fermă şi irevocabilă, orice modificare urmând a se realiza numai în scris, prin act adiţional.

A invocat îndeplinirea obligaţiei înscrisă în contractul cadru din 11.12.2003 în sensul desemnării reprezentantului reclamantei în funcţia de administrator şi membru al Consiliului de administraţie al S.C. C. S.A..

A invocat îndeplinirea obligaţiilor din contractul de asociere în participaţiune nr. x/01.07.1997, în realizarea scopului acestui contract fiind efectuată o investiţie de 500.000 USD, care provenea din finanţarea reclamantei, astfel încât nu mai poate fi solicitată prin acţiunea de faţă. A susţinut, în consecinţă, că orice repunere în situaţia anterioară ar trebui să prevadă strict valoarea de cumpărare a acţiunilor care nu mai pot fi înstrăinate, nu şi suma iniţială care a fost folosită pentru achiziţionarea de utilaje, şi nici preţul acţiunilor care au fost cesionate.

Pârâtul a arătat că nelegalitatea rezoluţiunii rezultă şi din faptul că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi care depindeau de el, menţionând că delistarea nu era o obligaţie asumată ci o condiţie contractuală suspensivă, viitoare şi nesigură. A mai arătat că neîndeplinirea condiţiei delistării nu i se poate imputa în condiţiile în care AVAS nu a mai scos la vânzare pachetul său de acţiuni; de asemenea, a arătat că urmare a numirii reprezentantul reclamantei în calitate de administrator al S.C. C. S.A., aceasta putea oricând în mod direct să declanşeze procedura de delistare.

Rezoluţiunea putea fi solicitată de reclamantă doar dacă îşi îndeplinea în prealabil propriile obligaţii. A invocat sub acest aspect că reclamanta şi-a asumat prin actul adiţional din 31.01.2009 şi prin contractul cadru din 11.12.2003 preluarea prin cesiune a 17,443 % din capitalul S.C. C. S.A. pentru suma de 192.000 USD, sumă ce urma a fi plătită la data cesiunii în totalitate a pachetului de acţiuni printr-un cont escrow, nefiind dovedită alimentarea contului cu suma menţionată.

Instanţa de fond a nesocotit normele civile în materia cesiunii de creanţă care conduceau la concluzia că reclamanta nu avea calitate procesuală activă de a cere îndeplinirea obligaţiilor contractuale, în raport de dispoziţiile art. 1396 C. civ. din 1864. Instanţa a interpretat eronat şi principiul pacta sum servanda prin aprecierea că cesiunile ar fi putut fi modificate prin contractul cadru din 11.12.2003 de către creditorul cedat şi terţul (pârâtul) fără acordul creditorilor cesionari.

Pârâtul invocă şi greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pentru partea de creanţă cesionată către persoanele fizice desemnate de reclamantă, respectiv pentru un număr de 44.903 acţiuni, corespunzătoare creanţei de 1.025.000 USD, neavând un drept legitim asupra acţiunilor ori echivalentului lor în bani. În acelaşi context, pârâtul critică greşita respingere a excepţiei lipsei de interes pentru acelaşi număr de acţiuni.

În ce priveşte soluţionarea excepţiei prematurităţii pentru diferenţa de acţiuni, pârâtul susţine că în lipsa delistării nu se putea solicita îndeplinirea obligaţiei pe care şi-a asumată referitoare la cesiunea pachetului de acţiuni.

Instanţa a respins cu aplicarea greşită a normelor incidente excepţia nulităţii absolute a contractelor ce fac obiectul judecăţii pentru lipsa de cauză; a arătat că acest motiv poate fi invocat oricând în apărare, pe cale de excepţie, cu atât mai mult cu cât el a fost invocat şi în faţa tribunalului arbitral; a susţinut că, practic, cu suma de bani primită de la reclamantă ar fi trebuit să dobândească şi să transfere reclamantei o serie de bunuri şi să îi restituie banii în schimbul a nimic, adică fără cauză, fără scop.

Pârâtul a ataşat înscrisuri în susţinerea memoriului de recurs.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului ca neîntemeiat, cu următoarele apărări: în ceea ce priveşte critica referitoare la necompetenţa Curţii de apel în rejudecarea cauzei, a arătat că pârâtul în mod constant a precizat că doreşte ca fondul cauzei să fie judecat de instanţa investită cu acţiunea în anulare, aspect reiterat la solicitarea instanţei ulterior anulării sentinţei arbitrale, cu privire la mijloacele de probă a învederat că instanţa a avu la dispoziţie toate probele administrate în faţa tribunalului arbitral, iar expertiza contabilă nu putea fi realizată în condiţiile în care în cadrul procedurii arbitrale o asemenea probă nu a putut fi administrată din culpa pârâtului care nu a depus înscrisurile necesare întocmirii lucrării de specialitate; de asemenea, au fost depuse direct în instanţa de judecată toate înscrisurile aflate în dosarul arbitral; în mod legal a constata instanţa de judecată că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, cu respectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., această solicitare fiind formulată de la începutul litigiului; faptul că pârâtul mai deţine un procent din acţiunile S.C. C. S.A., ulterior înstrăinării procentului de peste 63 % din acele acţiuni nu determină o posibilitate a admiterii constatării vânzării cumpărării, în condiţiile în care înţelegerea părţilor viza transferul acţiunilor reprezentând peste 90 % din capitalul social.

Cu privire la criticilor subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că aceste critici nu vizează, în concret nelegalitatea deciziei, ci sunt aspecte de netemeinicie; a mai arătat că susţinerea imposibilităţii rezoluţiunii motivat de faptul că au fost încheiate alte acte juridice care au intrat în circuitul civil este nefondată acest aspect neputând constitui un temei al respingerii unei acţiuni în rezoluţiune; critica privind îndeplinirea de către pârât a propriilor obligaţii este nefondată, obligaţia de transferare a pachetului de acţiuni fiind una de rezultat, iar nu de diligenţă.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale active deduse din încheierea contractelor de cesiune, reclamanta a arătat că prin ultima înţelegere semnată cu pârâtul şi-a asumat obligaţia de a transfera către ea întregul pachet de acţiuni; a arătat, totodată, că în speţă este vorba de un raport juridic cu pluralitate de creditori, dreptul său coexistând cu cel al persoanelor fizice, în condiţiile în care pârâtul nu a realizat un veritabil transfer al acţiunilor către acele persoane fizice; cu aceleaşi susţineri a solicitat şi înlăturarea criticii vizând soluţia dată excepţiei lipsei de interes.

A apreciat caracterul nefondat al criticii vizând încălcarea normelor de drept din materia nulităţii, susţinerea pârâtului că nu ar fi avut un avantaj din încheierea actelor juridice deduse judecăţii nereprezentând motiv de nulitate.

În cadrul procedurii prealabile de regularizare a cererii de recurs, pârâtul a formulat cerere de ajutor public judiciar în ceea ce priveşte obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din data de 10 martie 2016, Înalta Curte a admis cererea pârâtului şi a dispus eşalonarea taxei judiciare de timbru în 10 tranşe lunare, în cuantum de 2.857 RON, plătibile la data de 10 ale fiecărei luni, începând cu luna aprilie 2016.

La data de 07 iunie 2016 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză, opinia raportorului fiind în sensul admisibilităţii acestuia, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

La termenul din data de 17 noiembrie 2016 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B., stabilind termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Pe parcursul soluţionării recursului, reclamanta a depus la dosar o completare la întâmpinare, faţă de care pârâtul a invocat excepţia tardivităţii.

În şedinţa publică din data de 15 iunie 2017 Înalta Curte a constatat tardivitatea depunerii completării la întâmpinare, cu menţiunea că sancţiunea care intervine este aceea a imposibilităţii invocării excepţiilor, s-a constatat că cererea de completare a reclamantei nu conţine excepţii care nu ar putea fi luate în considerare, cu simple apărări faţă de criticile pârâtului.

Examinând legalitatea deciziei pronunţate de Curtea de Apel, în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curtea apreciază caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtul B. pentru următoarele considerente:

Nu poate fi reţinută critica vizând necompetenţa instanţei de apel în soluţionarea cauzei ulterior anulării sentinţei arbitrale. Prealabil analizării motivului de recurs se impune precizare că în mod legal prima instanţa a dispus prin sentinţă anularea hotărârii arbitrale, fiind reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 424 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. Se apreciază, astfel, că instanţa a procedat la soluţionarea cauzei cu care a fost investită, respectiv acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, sentinţa consemnând modul în care s-a decis asupra fondului cu care a fost investită. Aspectul legat de rejudecarea acţiunii arbitrale este distinct de anularea hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral, constituind o nouă investire a instanţei. În consecinţă, nu poate fi reţinute apărările pârâtului în sensul că instanţa era obligată să pronunţe o încheiere cu caracter interlocutoriu. Chiar dispoziţiile C. proc. civ. induc ideea de soluţionare a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale prin pronunţarea unei sentinţe, aspect ce rezultă din modul de redactare al prevederilor art. 613 C. proc. civ., textul legal nefăcând distincţie între diferitele ipoteze ulterioare pronunţării sentinţei (trimiterea cauzei la tribunalul arbitral, la instanţa competentă, ori păstrarea ei în competenţa instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare).

În ce motivul de recurs propriu-zis, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 463 şi art. 464 C. proc. civ., din următoarea perspectivă: ulterior pronunţării sentinţei nr. 59/2015, instanţa de judecată a solicitat părţilor să-şi exprime poziţia procesuală faţă de măsura de reţinere a cauzei pentru evocarea fondului acţiunii arbitrale, pârâtul declarând în mod expres că nu mai insistă în solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral, dorind să fie judecat în continuare de Curtea de Apel Bucureşti (încheierea de şedinţă din data de 08 iunie 2015). Aceeaşi susţinere apare şi în notele de şedinţă depuse la dosar la solicitarea expresă a instanţei de judecată, pârâtul menţionând că nu solicită trimiterea cauzei la tribunalul arbitral, neformulând recurs împotriva sentinţei de anulare a hotărârii arbitrale. În consecinţă, având în vedere neexercitarea căii de atac împotriva sentinţei civile nr. 59/2015, declaraţiile exprese ale pârâtului, precum şi atitudinea procesuală a acestuia ulterior pronunţării sentinţei menţionate, se apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 463 coroborat cu art. 464 alin. (3) C. proc. civ., fiind în prezenţa unei achiesări tacite la hotărârea pronunţată de instanţa de judecată.

Nu poate fi reţinută nici critica vizând soluţionarea cauzei fără analizarea completă a ansamblului probator, aspect întemeiat pe împrejurarea că dosarul cauzei era înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 59/5015. Se reţine că la termenul de judecată din data de 07 septembrie 2015 instanţa a dispus amânarea cauzei având în vedere solicitarea expresă a pârâtului cu privire la necesitatea ataşării la dosar a anumitor acte şi înscrisuri care se aflau în dosarul înaintat la instanţa supremă. În mod expres instanţa de judecată a pus în vedere ambelor părţi să depună la dosar fotocopii de pe toate înscrisurile din dosarul de fond considerate necesare soluţionării cauzei. În îndeplinirea obligaţiei stabilite de către instanţa de judecată, pârâtul avea posibilitatea de a depune toate acele înscrisuri considerate necesare şi utile soluţionării în fond a cauzei ulterior anulării sentinţei arbitrale. Din această perspectivă se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 10 C. proc. civ., conform cărora părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia. Raportat la prevederea legală menţionată, se apreciază că în măsura în care nu a depus la dosar toate actele care să îi susţină apărarea, având în vedere dispoziţia expresă a instanţei în acest sens, pârâtul îşi invocă propria culpă, transferând instanţei o obligaţie ce îi revedea potrivit legii, în scopul obţinerii desfiinţării sentinţei recurate.

Se apreciază legalitatea deciziei de apel şi în raport cu modul în care a fost administrată judecata, având în vedere probele administrate, nefiind reţinută o încălcare a art. 22 C. proc. civ. Se observă că pârâtul a invocat în mod generic această critică neindicând în mod expres probele respinse de instanţă şi care, în opinia părţii, ar fi avut o înrâurire hotărâtoare asupra problemei de drept.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 204 C. proc. civ. faţă de constatarea de către prima instanţă a rămânerii fără obiect a capătului de cerere vizând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Se observă că deşi pârâtul invocă, în raport de textul legal menţionat, o încălcare a legii din perspectiva modificării cererii de chemare în judecată, practic el îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului din cererea de arbitrare, apreciind că se impunea soluţia de respingere ca inadmisibil, nu ca rămas fără obiect. Se reţine, în prealabil, că nu a existat o modificare a cererii de arbitrare în condiţii nelegale, încă de la începutul litigiului reclamanta solicitând atât pronunţarea hotărârii care să ţină loc de vânzare-cumpărare, cât şi, în subsidiar, rezoluţiunea actelor dintre părţi, cu repunerea în situaţia anterioară. Se reţine, de asemenea, legalitatea sentinţei pronunţate în cauză, raportat la considerentele care au determinat această soluţie, respectiv vânzarea de către pârât a unui pachet substanţial din acţiunile deţinute la S.C. C. S.A.. Se observă că acţiunea reclamantei a vizat pachetul de acţiuni deţinute de pârât în integralitatea sa, în niciun moment nearătând că înţelege să îşi restrângă cererea doar la acele acţiuni pe care le-ar mai avea pârâtul în patrimoniu, în raport de diversele activităţi de vânzare a acţiunilor în litigiu. În consecinţă, se apreciază că nu poate pârâtul să indice modalitatea în care să fie soluţionată cererea reclamantului, cel din urmă având disponibilitatea de a stabili singur petitele cererii şi întinderea acestora, în funcţie de interesul urmărit în promovarea litigiului.

Este înlăturată şi critica pârâtului vizând încălcarea dispoziţiilor legale în materia rezoluţiunii (art. 1020 şi art. 1021 C. civ. din 1864), raportat la îndeplinirea altor obligaţii asumate prin actele juridice încheiate cu reclamanta. Se reţine că rezoluţiunea poate fi solicitată de partea care şi-a îndeplinit propria obligaţie în condiţiile în care partea adversă nu şi-a respectat propria obligaţie, care este esenţială în economia contractului conform voinţei părţilor. Din această perspectivă se observă că pârâtul nu şi-a îndeplinit principala obligaţie asumată, respectiv cea de transferare a acţiunilor deţinute la S.C. C. S.A. către reclamantă. În consecinţă, se apreciază legalitatea sentinţei atacate prin care s-a constatat neîndeplinirea de către pârât a principale obligaţii asumate contractual, aspect care a determinat rezoluţiunea actelor juridice dintre părţi. Totodată, se apreciază ca lipsite de relevanţă actele evidenţiate de pârât ca fiind îndeplinite în respectarea obligaţiilor asumate, câtă vreme nu a fost îndeplinită principala obligaţie asumată.

Restul apărărilor invocate de pârât şi subsumate acestei critici (ca de exemplu folosirea unei părţi din suma avansată de reclamantă pentru efectuarea unor investiţii) nu reprezintă critici de nelegalitate, ci vizează netemeinicia sentinţei atacate, neputând face obiect al analizei în calea de atac a recursului în casaţie.

Nu este reţinută nici critica pârâtului vizând inexistenţa obligaţiei sale de delistare a acţiunilor motivat de faptul că nu deţine tot pachetul de acţiuni, o parte fiind încă ale AAAS (fostă AVAS). Existenţa unui acţionariat minoritar nu exclude posibilitatea delistării acţiunilor unei societăţi de pe piaţa bursieră, legislaţia în domeniu statuând asupra modalităţii de efectuare a demersurilor necesare în situaţia în care există un acţionariat divers. Nu poate fi reţinută nici apărarea pârâtului în sensul că obligaţia de delistare era una de diligenţă, câtă vreme scopul actelor juridice încheiate cu reclamanta a fost acela de a transfera acţiunile achiziţionate de pârât către reclamantă, operaţiune ce putea fi realizată doar ulterior delistării acţiunilor de pe piaţa bursieră.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea că obligaţia de delistare a acţiunilor ar reprezenta o condiţie suspensivă, până la îndeplinirea căreia reclamanta nu are dreptul de a cere executarea obligaţiei de transfer a acţiunilor. Se observă că pârâtul, în calitate de acţionar majoritar putea determina adoptarea măsurilor necesare pentru obţinerea delistării acţiunilor S.C. C. S.A..

Totodată, este înlăturată şi apărarea pârâtului în sensul că nu avea posibilitatea de a decide delistarea acţiunilor, calitatea de administrator fiind deţinută de un reprezentant al reclamantei, având în vedere că această obligaţie a fost asumată de pârât, subsumat obligaţiei principale de transfer a acţiunilor către reclamantă. Totodată, se reţine că nu doar administratorul putea efectua demersurile pentru convocarea adunării generale care să stabilească delistarea acţiunilor, în condiţiile în care pârâtul era acţionar majoritar.

Nu poate fi reţinută nici critica pârâtului vizând imposibilitatea pronunţării rezoluţiunii contractuale faţă de existenţa contractelor de cesiune de acţiuni. Se observă că aceste contracte nu au transferat efectiv dreptul de proprietate asupra acţiunilor de la pârât către persoanele fizice menţionate. O dovadă în acest sens este chiar faptul că acele persoane nu au fost înscrise în calitate de acţionari ai S.C. C. S.A., consecinţa încheierii acestor contracte fiind doar înscrierea dreptului de gaj al acestor persoane asupra acţiunilor cesionate. De altfel, nici nu putea fi realizat un transfer al dreptului de proprietate asupra acţiunilor, în condiţiile în care societatea emitentă era listată pe piaţa secundară de capital, orice transfer urmând a fi realizat doar în condiţiile Legii nr. 297/2004. Deci, nu se poate vorbi de o îndeplinire chiar şi parţială a obligaţiei principale asumate de pârât pentru a putea fi paralizată acţiunea în rezoluţiune promovată de reclamantă.

Se apreciază legalitatea sentinţei atacate din perspectiva soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Nu poate fi reţinută critica pârâtului în sensul că fiind în prezenţa unor contracte de cesiune de acţiuni, reclamanta nu mai avea calitatea necesară pentru a solicita desfiinţarea actelor juridice dintre părţi, acest atribut revenind cesionarilor. Se observă că prin ultimul act juridic dintre părţi, respectiv actul adiţional din 31 ianuarie 2009, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a transfera întregul pachet de acţiuni către reclamantă, lipsind de efecte înţelegerea anterioară care s-a concretizat în contractele de cesiune. Din acelaşi considerente, se apreciază legalitatea sentinţei recurate şi cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei de interes.

Este legală sentinţa atacată şi sub aspectul soluţionării excepţiei de prematuritate pentru diferenţa de acţiuni, neachiziţionate. Se reţine că pârâtul înşişi invoca, în fapt, propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei de transfer a acţiunilor deţinute, în condiţiile în care avea posibilitatea de a determina delistarea acţiunilor e pe piaţa bursieră (fiind acţionar majoritar), putând ajunge, astfel, la îndeplinirea obiectului contractului. De altfel, cererea reclamantei nu a vizat pachetul de acţiuni neachiziţionat încă, ci neîndeplinirea obligaţiei de către pârât de a transfera acţiunile pe care le deţinea (actul adiţional din 31 ianuarie 2009.

În ce priveşte greşita respingere solicitării de constatare a nulităţii actelor juridice dintre părţi, se observă că pârâtul nu indică motivul de nulitate, aspectele evidenţiate de acesta neputând fi încadrate în motivele reglementate de lege ca atrăgând nulitatea absolută.

Pentru considerentele reţinute, având în vedere dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinţei civile nr. 189/2015 din 05 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2017.