Compensation for gas pipeline encumbrance barred by pre-law installation date and specific statutory limitations

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 23.08.2012 şi înregistrată sub nr. x/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu S.C. E.ON GAZ Distribuţie S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la mutarea staţiei de reglare de sector (SRS) din locaţia existentă, locaţie învecinată terenului proprietatea sa, precum şi la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul său pe cheltuiala pârâtei, iar în subsidiar să dispună autorizarea sa în calitate de creditor la mutarea staţiei de reglare de sector (SRS) aparţinând pârâtei din locaţia existentă precum şi la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei. Totodată, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 50.000 euro în echivalent ron, sumă ce reprezintă valoarea de circulaţie a terenului afectat la care se adaugă beneficiul nerealizat.

Prin sentinţa nr. 2513 din 26 noiembrie 2012 Tribunalul Suceava, secţia Civilă a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava, precum şi acţiunea având ca obiect "obligaţia de a face" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. E.ON Gaz Distribuţie S.A. Târgu Mureş, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, că este neîntemeiată, raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a reţinut, în esenţă, netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 125 din 16 mai 2014 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii apelului, invocată de intimata S.C. E.ON Gaz Distribuţie S.A. Târgu Mureş şi a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2513 din 26 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia Civilă. Totodată, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu obligarea intimatei la plata în favoarea apelantului a sumei de 3.056 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi nici nu s-a pronunţat cu privire la cererile în probaţiune formulate, situaţie care echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei, instanţa încălcând astfel formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. E.ON Gaz Distribuţie S.A. Târgu Mureş criticând, în esenţă, decizia atacată din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de apel a art. 274 C. proc. civ. în raport de soluţia pronunţată.

Prin decizia 3922/9.12.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. E.ON Gaz Distribuţie S.A. Târgu Mureş şi S.C. E.ON Gaz Distribuţie S.A. cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării obligaţiei intimatei S.C. E.ON Gaz Distribuţie S.A. Târgu Mureş de a plăti suma de 3.056 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate, reţinând că faţă de soluţia pronunţată în apel, nu se identifică culpa procesuală a părţii, în sensul aplicării art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 13.02.2015 sub nr. x/2015*.

În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică imobiliară, fiind întocmite două rapoarte de expertiză.

Prin sentinţa nr. 432 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava, secţia a II-a a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul E.ON Gaz Distribuţie S.A. Târgu Mureş şi a obligat pârâtul la plata sumei de 17.660 euro, precum şi a sumei de 1.079 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reţinut, în esenţă, că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea staţiei de reglare de sector din locaţia existentă şi, în subsidiar, de a fi autorizat el însuşi la mutarea SRS aparţinând pârâtei din locaţia existentă precum şi la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei, intră sub incidenţa prevederilor art. 190 lit. a) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, potrivit cărora, pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a obiectivelor de gaze naturale, iar în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care sunt amplasate acestea să se execute o construcţie, solicitantul va suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, cu respectarea tuturor prevederilor referitoare la proiectarea şi execuţia lucrărilor în sectorul gazelor naturale şi sub condiţia cedării în patrimoniu operatorului a bunului rezultat.

Prin urmare, întrucât în cauză construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepţională, iar staţia SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, nu s-a putut dispune măsura modificării soluţiei tehnice. Mai mult, contrar susţinerilor reclamantului, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că este necesară modificarea amplasamentului SRS, solicitantul ar suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, şi nu deţinătorul sistemului.

Referitor la solicitarea de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, a apreciat că aceasta este parţial întemeiată, în condiţiile prevăzute de art. 113 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, legea în vigoare la data emiterii avizului de către pârâtă, astfel că reclamantul este îndreptăţit să fie despăgubit pentru lipsa de folosinţă a terenului, întrucât interdicţia de a construi duce la pierderea posibilităţii de a vinde imobilul în condiţii normale de piaţă şi la reducerea semnificativă a posibilităţii practice de a exercita dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, rapoartele de expertiză au evidenţiat o valoare de circulaţie a terenului de 21.100 euro, respectiv de 22.494 euro, prin metoda comparaţiei directe, şi o valoare de folosinţă de 17.660 euro prin metoda costului de înlocuire brut, respectiv 22.494 euro, prin asimilarea valorii de circulaţie.

Instanţa nu şi-a însuşit concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la valoarea de circulaţie a terenului, întrucât au fost utilizate comparabile care nu îndeplineau condiţiile de similaritate şi atractivitate. În imposibilitatea identificării unor comparabile care să îndeplinească condiţiile menţionate, s-a avut în vedere valoarea de folosinţă a terenului, rezultată prin aplicarea metodei costului de înlocuire brut.

Mai mult, reţinând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 276 din C. proc. civ., instanţa a redus proporţional cu pretenţiile încuviinţate cuantumul cheltuielilor de judecată, puse în sarcina sa, de la suma de 4.316 RON la suma de 1079 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A. şi pârâta E.ON Distribuţie România S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Iniţial, la solicitarea reclamantului A., Primăria municipiului Suceava i-a eliberat Certificatul de urbanism nr. x/18.05.2012 în scopul obţinerii autorizaţiei de construire pentru garaj cu subsol şi acoperiş tip şarpantă, racorduri/branşamente pe terenul în suprafaţă de 158 mp identic cu parcela cadastrală 2371 situată în municipiul Suceava, str. x, ce face obiectul unui contract de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificat cu nr. x/3.05.2012 de BNP B., fiind menţionată expres obligaţia reclamantului de a depune avizele şi acordurile privind utilităţile urbane şi infrastructură, respectiv alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu energie electrică/termică, gaze naturale, telefonizare etc.

La data de 24.05.2012, reclamantul a devenit proprietarul terenului menţionat anterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de BNP B. şi urmărind îndeplinirea cerinţelor stabilite prin certificatul de urbanism în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, s-a adresat instituţiilor de resort, primind avize favorabile, cu excepţia pârâtei E.ON Distribuţie România S.A. Târgu Mureş care, urmare a solicitării reclamantului nr. x/29.05.2012 a emis avizul nefavorabil nr. x/19.06.2012, motivat de faptul că, în apropierea terenului se află o staţie de reglare de sector (SRS) de o capacitate de 7.000 mc/h, iar construcţia propusă urmează să fie aşezată pe conductele de distribuire gaze naturale de presiune redusă din oţel părţi ale sistemului de distribuţie gaze naturale Suceava şi nu se pot respecta distanţele de siguranţă între instalaţiile de distribuire gaze naturale respectiv staţia de reglare de sector şi construcţia propusă şi conductele de gaz şi construcţia propusă.

În mod corect judecătorul fondului a respins cererile reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea staţiei de reglare de sector (SRS) şi respectiv de autorizare a sa la mutarea SRS pe cheltuiala pârâtei, reţinând aplicarea art. 190 lit. a) din Legea 123/10 iulie 2012, motivat de faptul că, SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, iar construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepţională şi chiar dacă ar fi necesară modificarea amplasamentului SRS, reclamantul ar suporta toate cheltuielile, însă, este criticabilă soluţia de admitere a cererii de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, temeiul juridic invocat de reclamant şi reţinut de instanţă fiind dispoziţiile art. 113 din Legea 123/2012.

În primul rând, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiile art. 113 alin. (2) din legea energiei şi a gazelor naturale din 12 iulie 2012, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, "exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durată, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort", or, în speţă, instalaţiile de distribuţie a gazelor naturale aflate pe terenul reclamantului au fost realizate în anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului, aşa încât, starea de fapt existentă nu se circumscrie condiţiei impuse de legiuitor.

Totodată s-a reţinut că, deşi această prevedere a fost modificată ulterior prin Lg. 127/4.10.2014, în sensul eliminării condiţiei temporale, legiuitorul a consacrat prin art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 123/2012 caracterul legal al drepturilor de uz şi de servitute, ce au ca obiect utilitatea publică şi exercitarea acestora cu titlu obligatoriu, fără înscriere în cartea funciară şi fără vreo formalitate prealabilă, reglementând în termeni de strictă interpretare circumstanţele şi modalitatea în care pot fi acordate indemnizaţii şi despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea acestor drepturi de către titularii de licenţe şi autorizaţii.

Pe de altă parte, deşi reclamantul invocă în susţinerea pretenţiilor sale dispoziţiile referitoare la criteriile de stabilire a despăgubirilor inserate în art. 113 alin. (6) din Lg. 123/2012, Curtea a reţinut că legiuitorul a stipulat expres în alin. (5) situaţiile care generează în sarcina concesionarilor obligaţia de a plăti despăgubiri.

Astfel, potrivit art. 113 alin. (5) "dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii", iar conform alin. (6) "despăgubirile se stabilesc avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor; b) valorile pentru producţiile estimate ale culturilor şi plantaţiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum şi amenajările afectate de lucrări; c) valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate".

Interpretând sistematic aceste prevederi legale se constată că, atât timp cât reclamantul nu a dovedit existenţa unei pagube determinată de intervenţia pârâtei la obiectivul de distribuţie a gazelor naturale aflat în vecinătatea terenului său conform alin. (5), acesta nu este îndreptăţit să solicite şi să primească despăgubiri, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012.

De asemenea, nu pot fi reţinute considerentele instanţei de fond care se raportează la jurisprudenţa comunitară, întrucât aceste cauze vizează ipoteze juridice diferite, or, în speţă, reclamantul a devenit proprietarul terenului prin cumpărare, la data de 24.05.2012, având posibilitatea, printr-o minimă diligenţă, să ia la cunoştinţă despre existenţa obiectivului pârâtei aflat în vecinătatea terenului, respectiv staţia de reglare de sector şi să facă demersuri pentru a obţine informaţii suplimentare despre implicaţiile acestui sistem asupra proprietăţii sale (mai ales că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, urmare a negocierilor, reclamantul - cumpărător a încheiat cu vânzătorii o promisiune autentică de vânzare-cumpărare nr. x/3.05.2012, care i-a permis obţinerea certificatului de urbanism).

În acest context, instanţa de apel a apreciat că, prin perfectarea actului de vânzare-cumpărare în circumstanţele arătate, reclamantul şi-a asumat riscul de a obţine un teren "impropriu" edificării unui garaj, în condiţiile în care, avea obligaţia conform contractului să verifice starea bunului imobil pentru a descoperi viciile aparente şi eventualele vicii ascunse, legiuitorul oferind însă protecţie cumpărătorului prin instituirea în sarcina vânzătorului a obligaţiei de garanţie contra viciilor ascunse ale bunului vândut prin art. 1707 din C. civ., dispoziţie stipulată expres şi în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012.

În concluzie, având în vedere faptul că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, întrucât, pe de o parte, dreptul de uz şi servitute asupra terenului afectat de obiectivul pârâtei nu a fost constituit în favoarea acesteia după intrarea în vigoare a legii (condiţie impusă în alin. (2) în forma existentă la data promovării acţiunii), ci este exercitat de pârâtă din anul 1983, când s-a realizat sistemul de distribuţie a gazului metan, iar pe de altă parte, pârâta nu a efectuat o intervenţie în zona proprietăţii reclamantului de natură a-i produce o pagubă acestuia, singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri, Curtea apreciază că pretenţiile reclamantului îndreptate împotriva pârâtei, căreia nu i se poate reţine vreo culpă, nu sunt justificate.

În considerarea celor reţinute, Curtea de Apel Suceava, secţia I Civilă, prin decizia civilă nr. 92 din 2 martie 2017, a respins ca nefondat apelul reclamantului A. împotriva sentinţei nr. 432 din 28 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă; a admis apelul formulat de pârâta S.C. E.ON Distribuţie România S.A. Târgu Mureş, împotriva sentinţei nr. 432 din 28 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă; a schimbat în tot sentinţa nr. 432/28.11.2016 a Tribunalului Suceava şi în consecinţă; a respins acţiunea ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei-apelante suma de 3201 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat schimbarea în parte a deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii apelului şi pe fondul cauzei acordarea cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului a sumei de 22.494 Euro, în loc de 17.660 Euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile de drept material, respectiv art. 113 din Legea nr. 123/2012, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, art. 621 C. civ., art. 625 C. civ., art. 555 C. civ., art. 44 alin. (5), (6) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Sub un prim aspect, reclamantul arată că soluţia instanţei de apel este nelegală, neputând fi primită susţinerea instanţei în sensul că nu au fost respectate prevederile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012.

A arătat că prin numeroase adrese a solicitat pârâtei perfectarea convenţiei cadru prevăzută de textul de lege sus evocat.

Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, întrucât dreptul de uz şi servitute a fost constituit în favoarea pârâtei anterior intrării în vigoare a legii, iar pârâta nu a efectuat o intervenţie în zona proprietăţii reclamantului.

Aceste statuări ale instanţei încalcă decizia nr. 725/2012 a Curţii Constituţionale, ale Legii nr. 287/2009 C. civ. şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Se reproşează instanţei de apel că nu a reţinut în mod corect temeiul juridic al acţiunii şi a analizat cauza doar prin prisma respectării condiţiilor prevăzute de art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012. De asemenea, instanţa nu a avut în vedere succesiunea actelor normative relevante în speţă.

Reclamantul arată că a devenit proprietar sub imperiului Noului C. civ., fiind aplicabile dispoziţiile art. 1621 C. civ., întrucât situaţia juridică a fost născută anterior intrării în vigoare a C. civ.

Arată că raportul juridic litigios a debutat la 25.04.2012 când a devenit proprietarul terenului, iar prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în consecinţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 621 C. civ. în condiţiile acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări.

Temeiurile legale invocate în cauză, respectiv art. 621 C. civ., art. 44 alin. (5), (6) din Constituţia României, art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la CEDO reprezintă limitări ale dreptului de proprietate, situaţie în care titularul dreptului de proprietate este îndreptăţit la despăgubiri.

Potrivit jurisprudenţei, inechitatea actelor normative anterioare a fost înlăturată prin art. 621 C. civ. şi prin Legea nr. 123/2012, care prin art. 12 alin. (4) face distincţie între domeniul public şi privat pe care se exercită, prevăzând exercitarea cu titlu gratuit a dreptului de uz şi servitute numai în privinţa proprietăţii statului şi a unităţilor administrativ teritoriale afectate de capacităţi energetice.

Pentru menţinerea unui just echilibru între interesul general şi cel particular este obligatorie acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciul suportat de proprietar prin restrângerea prerogativelor recunoscute de legea civilă.

În continuare, recurentul-reclamant arată că prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO şi jurisprudenţei CEDO, posibilitatea de a obţine despăgubiri era cu atât mai justificată.

Apreciază că prejudiciul creat este continuu şi decurge din imposibilitatea de a beneficia de prerogativele de proprietar asupra terenului traversat de instalaţii care aparţin pârâtei. Daunele sunt evidente, reclamantul fiind în imposibilitate de a construi orice clădire sau de a valorifica terenul.

Mai arată că soluţia instanţei de apel este contrară jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia nr. 6584 din 24.11.2004 s-a pronunţat în sensul că proprietarul terenului, afectat de magistrala de gaz metan ce îl traversează, poate primi despăgubiri corespunzător valorii de înlocuire a terenului, în temeiul art. 5 şi 6 din Constituţie, art. 480-481 C. civ.

Recurentul-reclamant mai arată că soluţia instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul faptului că se impută că nu s-ar fi făcut dovada existenţei unei pagube determinate de intervenţia pârâtei la obiectivul de distribuţie gaze naturale. Aceste reţineri sunt greşite, întrucât reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 621 C. civ., şi nu pe prevederile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, care vizează situaţia producerii unui prejudiciu.

În ceea ce priveşte lipsa de diligenţă a reclamantului, reţinută de către instanţa de apel, se arată că instalaţiile au fost realizate în anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului, nefiind înscris în cartea funciară dreptul asupra lor, pentru a fi opozabil erga omnes. Pe de altă parte încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu era condiţionată de emiterea certificatului de urbanism, ci de dovada calităţii de proprietar a vânzătorului şi de existenţa unui imobil liber de sarcini.

În consecinţă, apreciază că obligaţia de despăgubire este recunoscută de C. civ. şi de legea specială, precum şi de legea fundamentală, fiind garantată şi de CEDO şi confirmată jurisprudenţial prin hotărâri CEDO şi ale instanţelor naţionale, astfel încât dreptul la despăgubire este reprezentat de valoarea de circulaţie a terenului, respectiv 22.494 Euro.

Analizând recursul, Înalta Curte îl va respinge, cu consecinţa respingerii ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte observă că recurentul A. şi-a limitat criticile formulate împotriva deciziei instanţei de apel, în ceea ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri băneşti de 22.494 Euro pentru lipsirea de folosinţa a terenului intravilan situat în Suceava, identificat cu nr. cadastral x, calculate în raport de valoarea de circulaţie a terenului.

Se remarcă astfel că petitul privind obligarea pârâtei la mutarea SRS din locaţia existentă a intrat în autoritatea lucrului judecat, judecarea recursului urmând a se limita la aspectele referite.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de acest text de lege, poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Analizând cea de a doua ipoteză a acestui motiv de nelegalitate se constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, prin corelarea acestora cu dispoziţiile de drept constituţional, cu imperativele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte succesiunea actelor normative şi modul în care dispoziţiile legale consecutive au incidenţă în speţă, Înalta Curte constată că terenul în litigiu a devenit proprietatea reclamantului prin cumpărare la 25.04.2012.

La data la care a debutat raportul juridic litigios în legătură cu folosinţa terenului, prin intrarea în vigoare a Noului C. civ. au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor naturale nr. 351/2004 cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile abrogate prevedeau că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, iar pentru pagubele produse proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, concesionări au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii.

Prin urmare, prin abrogarea alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor este înlăturat caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz şi de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţi, creându-se un regim juridic favorabil, pe viitor, titularilor drepturilor de proprietate asupra terenurilor afectate. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 621 alin. (3) din noul C. civ., coroborate cu prevederile art. 625 din C. civ., potrivit cărora "Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel [...]", Curtea Constituţională a constatat că, pentru restrângerea dreptului de proprietate ca urmare a instituirii şi exercitării drepturilor de uz şi de servitute în favoarea concesionarilor, urmează a se acorda despăgubiri în condiţiile reglementărilor noului C. civ.. Totodată, pentru pagubele produse proprietarilor cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile art. 91 din Legea gazelor, potrivit criteriilor de la punctele 1 şi 2, respectiv suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor, valorile pentru producţiile estimate ale culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi amenajările afectate de lucrări şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.

De asemenea, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

Începând cu data de 19 iulie 2012 a intrat în vigoare Legea nr. 123/2012, prin care legiuitorul a înţeles să acorde proprietarilor privaţi posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, doar pentru capacităţile de distribuţie a gazelor naturale construite după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012.

Valorificând aceste precizări, Înalta Curte constată că abrogarea art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 la data intrării în vigoare a noului C. civ. este ulterioară amplasării conductei din litigiu şi, prin urmare, fără efecte în speţă, care are relevanţă pentru a demonstra că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO, legiuitorul român a înţeles să instituie cadrul legislativ care să asigure echilibrul necesar între interesul general şi drepturile individuale de proprietate.

De asemenea, raportat la data de la care reclamantul a pretins despăgubire, respectiv 24 august 2012, dispoziţiile Legii nr. 123/2012 sunt pe deplin aplicabile.

Înalta Curte constată că la data cumpărării terenului de către reclamant în anul 2012, terenul era deja grevat de subtraversarea unei conducte de gaz încă din anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului.

Este de observat că încă de la data dobândirii iniţiale a terenului în litigiu, exista sarcina subtraversării sale de o conductă de gaz, realitate pe care cumpărătorul, chiar dacă nu a cunoscut-o, şi-a asumat riscul existenţei sale, ca de altfel a existenţei oricărei alte sarcini.

Nu poate fi reţinută critica reclamantului privind omisiunea reţinerii unui temei legal invocat în susţinerea acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 621 C. civ., raportat la faptul că acest text legal nu a fost indicat în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare este înlăturată critica reclamantului referitoare la omisiunea analizării apelului său şi din prisma prevederilor art. 621 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel este ţinută în judecarea căii de atac de respectarea art. 476 - 478 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care prevăd că dispoziţiile C. civ. se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, căsătorie, filiaţie, adopţie, obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă acest situaţii subzistă şi după intrarea în vigoare a C. civ., Înalta Curte constată că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 625 C. civ. care arată că îngrădirile cuprinse în secţiunea corespunzătoare a Codului se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic a anumitor bunuri.

În consecinţă, începând cu data de 19 iulie 2012, dată la care a intrat în vigoare legea specială în domeniul gazelor naturale, dispoziţiile acestei legi prevalează celor cu caracter general prevăzute de C. civ.

Deşi noua reglementare face distincţia între noţiunile de uz şi servitute şi cea de limitare a dreptului de proprietate particulară, dispoziţiile art. 113 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, impun posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, doar pentru capacităţile de distribuţie gaze naturale construite după intrarea în vigoare a acestei legi.

În consecinţă, reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 480 C. civ. sau de cele ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât legea română respectă exigenţele impuse de Convenţie.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant privind lipsa încheierii unei convenţii cadru în acord cu dispoziţiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, Înalta Curte constată că din conţinutul adreselor menţionate, rezultă că s-a solicitat plata de despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a terenului şi nu încheierea unei convenţii-cadru al cărei conţinut să fie stabilit prin hotărâre de Guvern.

De altfel, prin încheierea unei convenţii-cadru nu se pot acorda despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a bunului, valoarea despăgubirii putând fi stabilită sub forma unei chirii lunare plătite de operatorul de distribuţie pentru terenul ocupat de capacitatea energetică.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantului urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92 din 02 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2017.