Abusive nature of undefined bank commissions and discretionary interest revision clauses under consumer protection law

Deliberând, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 17.04.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit şi garanţie nr. x din 02.11.2007 referitoare la comisionul de acordare a creditului şi la comisionul de administrare, şi pe cale de consecinţă să dispună nulitatea absolută a clauzelor abuzive, respectiv art. 4.3, art. 4.4, art. 5.1 lit. b) şi c), art. 5.2, art. 9.3 şi art. 13.4 din acest contract, urmând ca acesta să se deruleze în continuare cu o rată a dobânzii variabilă în funcţie de indicele de referinţă EURIBOR 6M (6 luni) plus marja fixă de 5,5% pe an conform simulare scadenţar credit generat la data de 12.02.2012, sub sancţiunea unei amenzi civile de 100 RON/zi de întârziere; să oblige pârâta să îi restituie sumele reţinute cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, calculat la valoarea iniţială a creditului, la cursul BNR de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data încheierii convenţiei de credit şi până la plata efectivă; să oblige pârâta la eliminarea clauzelor abuzive referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare din contractul de credit şi garanţie nr. x din 02.11.2007, dispunând încetarea încasării acestor sume pentru viitor, să dispună suspendarea executării obligaţiei privitoare la plata lunară a comisionului de administrare în cuantum de 1.266,67 EURO, a ratei dobânzii astfel cum este calculată în art. 4.1 din contractul de credit precum şi a penalităţilor de întârziere, pană la soluţionarea definitivă a acestei cauze, precum şi suspendarea temporară a executării obligaţiei de plată lunară a comisionului de administrare în cuantum de 1.266,67 EURO, a ratei dobânzii astfel cum este calculată în art. 4.1 din contractul de credit precum şi a penalităţilor de întârziere, pană la ajungerea la o soluţie asupra problemelor invocate, cu cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat.

La termenul din 02.10.2014, instanţa a dispus reunirea dosarului nr. x/2014 la dosarul nr. x/2014, în temeiul dispoziţiilor art. 921 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti. Dosarul conexat priveşte acţiunea similară înregistrată de reclamant pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti care, prin sentinţa civilă nr. 5481/24.06.2014, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea capătului de cerere privind comisionul de acordare este superioară valorii de 200.000 RON.

De asemenea, tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâtă, respectiv excepţia inadmisibilităţii capetelor 2, 4 şi 5 de cerere, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi excepţia nulităţii capătului 2 de cerere. La termenul din 13.11.2014, instanţa a respins cererea de pronunţare a unei hotărâri parţiale şi cererea de suspendare a executării efectelor clauzei 13.4 şi de suspendare a executării obligaţiei de plată a comisionului de administrare.

Prin sentinţa civilă nr. 6483/18.12.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte cererea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.3, 5.1 lit. b) şi 5.2 din contractul de credit şi garanţie nr. x/02.11.2007 privind acordarea unei facilităţi de credit de către B. S.A.. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 12.160 de euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data achitării efective către pârâtă, sumă reţinută cu titlu de comision de acordare. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 4.742,40 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data achitării efective către pârâtă, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 12.160 euro, dobândă legală calculată până la data de 16.04.2014, precum şi dobânda legală aferentă calculată în continuare, până la data achitării efective a sumei de 12.160 euro. Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 3.695,73 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Prin decizia civilă nr. 428 din 09 martie 2016 pronunţată de CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A V-A CIVILĂ a fost admis apelul promovat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 6483/18.12.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu apelanta pârâtă B. S.A.. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. c) din contractul părţilor. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare pe toată perioada derulării contractului, la cursul BNR de la data plăţii, cu dobânda legală aferentă, de la data fiecărei plăţi efectuate de reclamant până la plata efectivă a debitului. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6483/18.12.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, ca nefondat. A fost obligată apelanta pârâtă la 11.123,79 RON cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. şi B. SA

RECURSUL formulat de A. este întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că în mod eronat, instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite cerinţele privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe fiind aplicate în mod greşit următoarele articole: art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privinţa noţiunii de dezechilibru; art. 1 alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive: art. 3 din Directiva 93/13/CEE.

Cu privire la clauza privind obligaţia recurentului de a plăti penalităţi de întârziere în cuantum de 50% mai mari decât rata dobânzii stabilite potrivit contractului, instanţa de apel a statuat că ipoteza pentru care sunt reglementate dobânzile penalizatoare, respectiv plata cu întârziere a sumelor datorate de împrumutat, face ca banca să fie îndreptăţită la o dobândă penalizatoare, având în vedere prejudiciul la care poate fi expusă prin întârzierea plăţilor, reglementarea unei asemenea dobânzi urmărind şi un scop preventiv, nu numai unul punitiv.

Susţine recurentul că raţionamentul instanţei de apel este greşit deoarece instanţa nu a analizat deloc cuantumul dobânzii penalizatoare, rezumându-se doar la chestiunea de principiu potrivit căreia, dacă se întârzie plăţile, este normală perceperea unei dobânzi penalizatoare de către profesionist, întrucât acesta trebuie să îşi recupereze prejudiciul ce s-ar crea într-o asemenea ipoteză; deşi art. 4 alin. (1) prevede că analiza caracterului abuziv al unei prevederi contractuale trebuie făcută prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract instanţa de apel nu a raportat nivelul dobânzii penalizatoare la nivelul dobânzii contractuale ce se plăteşte în mod obişnuit; în al treilea rând, deşi acest tip de clauză este prezumat ca având caracter abuziv instanţa de judecată, a ignorat prevederile regăsite în art. 1 alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În cazul în care instanţa de apel ar fi comparat nivelul de 7,9 % cu nivelul de 57,9%, ar fi observat că prejudiciul pe care profesionistul l-ar suporta în cazul întârzierii în efectuarea unei plăţi este incomparabil mai mic decât suma pe care recurentul ar trebui să o plătească cu titlu de dobândă penalizatoare.

Arată recurentul că legat de acest subiect, în februarie 2010, CJUE (Pohotovosf s. r. o. C. Iveta Korckovska) s-a pronunţat pe aspectul privind dobânda penalizatoare instituită într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist. Contractul de credit încheiat cu pârâta, susţine recurentul, nu conţine informaţii cu privire la dobânda anuală efectivă.

Printr-o altă critică recurentul susţine că în mod eronat, instanţa de apel a validat argumentele instanţei de fond în privinţa respingerii capătului de cerere privind continuarea contractului cu o dobândă formată din marjă fixă de 5,5% plus EURIBOR 6M.

Instanţa de apel a statuat că cel de-al patrulea motiv de apel nu este fondat şi a reţinut că prima instanţă a soluţionat exact cererea cu care a fost învestită, motivând pertinent şi cuprinzător soluţia de respingere a cererii de derulare în continuare a contractului cu o rată a dobânzii variabilă, în funcţie de indicele de referinţă EURIBOR 6M plus marjă fixă de 5,5% pe an, conform simulare scadenţar credit generat la data de 12.02.2014.

Susţine recurentul că instanţa de apel a oferit o interpretare greşită art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, contrară interpretării oferite de CJUE în Cauza - 26/13.

În această cauză, instanţa europeană a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Sunt esenţiale dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora:

"în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului; b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru; c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, prin excepţie de la prevederile lit. b), valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse; d) formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia; e) elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor fi afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Recurentul solicită instanţei de recurs să constate că are calitatea de debitor cu privire la un contract de credit cu dobândă variabilă şi că a încheiat acest contract de credit tocmai în considerarea faptului că dobânda este variabilă, în speranţa că aceasta va scădea. Tipul de dobândă reprezintă un element esenţial al contractului şi a fost avut în vedere de către părţi ca atare. În consecinţă, în lipsa unei formule de calcul cuprinse în contract, contractul de credit nu mai poate continua în configuraţia în care recurentul, în calitate de consumator, şi-a exprimat acordul.

Recurentul susţine că a solicitat includerea în contract a unei formule de dobândă în conformitate cu art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 iar această formulă echivalează cu cea propusă de către profesionist.

RECURSUL formulat de B. SA

Recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază/cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a dat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta solicită casarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către intimatul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 6483/2014, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată; admiterii apelului formulat de către aceasta împotriva sentinţei civile nr. 6483/2014, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Prin hotărârea civilă nr. 428/2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 ce a avut ca obiect acţiunea în constatarea caracterului abuziv a clauzelor din contractul de credit încheiat între bancă şi debitorul A., Curtea de Apel Bucureşti a dispus anularea prevederilor contractuale prin care părţile contractului au stabilit (i) obligaţia lui A. de a plăti comisionul de acordare credit şi (ii) obligaţia lui A. de a plăti comisionul de administrare credit, în concret, instanţa de apel a admis apelul lui A. şi a dispus modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul anulării clauzei privind comisionul de administrare credit. A respins apelul băncii şi a menţinut sentinţa Tribunalului Bucureşti privind nulitatea comisionului de acordare credit.

Recurenta arată că aceste două comisioane bancare reprezintă componente ale preţului creditului acordat de bancă lui A., credit în valoare de 1.520.000 Euro acordat în considerarea reputaţiei sale profesionale, a potenţialului său financiar şi a relaţiei de parteneriat pe care acesta o avea şi urma să o creeze cu banca.

Susţine recurenta că părţile de comun acord au stabilit preţul contractului de credit, debitorul împrumutând suma de 1.520.000 EUR pentru o durată de 228 luni pentru care banca percepe o dobândă lunară în cuantum de 7,9% şi pentru care A. achită un comision de administrare credit reprezentând 1% din suma împrumutată anual, respectiv 1.266, 67 EUR lunar. La data acordării creditului, debitorul a achitat cuantumul comisionului de acordare credit în valoare de 12.160 EUR.

Instanţa de apel, în complet de divergenţă, cu majoritate, a decis că deopotrivă comisionul de acordare credit precum şi comisionul de administrare credit ar fi fost percepute în baza unor clauze contractuale abuzive şi a acordat în mod nelegal debitorului protecţia socială a consumatorului aflat într-o situaţie de inferioritate economică şi juridică faţă de profesionist.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a decis pe rând că reclamantul se încadrează în noţiunea de consumator astfel cum a fost conturată această noţiune de dreptul european al consumului, că prevederile contractuale indicate nu au fost negociate, că plata celor două comisioane creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2 şi art. 4 din cuprinsul Legii nr. 193/2000 dar şi prevederile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi jurisprudenţa CJUE cu privire la înţelesul prevederilor din cuprinsul Directivei 93/13/CEE.

Prin primul motiv de recurs recurenta susţine că decizia curţii de apel cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Prin decizia recurată, instanţa a pornit în analiza sa de la premisa definirii consumatorului, evocând cauza C-419/11 a CJUE (Ceska Sporitelna as vs. Gerald Feichter), cu precizarea că, consumatorul, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este partea considerată defavorizată din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată din punct de vedere juridic decât cocontractantul său profesionist. Or, referirea la jurisprudenţa CJUE este total străină de natura pricinii dar şi contradictorie având în vedere că CJUE trasează în sarcina judecătorului cauzei obligaţia pozitivă de a proceda la o analiză de caz, pentru a stabili în ce măsură sunt incidente normele care reglementează protecţia consumatorului.

Aşadar, în încercarea de a argumenta total netemeinic faptul că consumatorul este în mod invariabil partea slabă, pentru care devin incidente normele speciale de protecţie, instanţa de apel nu face decât să citeze jurisprudenţa contrară, care consacră imperativul aprecierii situaţiei de fapt in concreto, dincolo de aparenţele unui raport juridic caracterizat printr-un dezechilibru de forţe.

Ca atare, motivarea nu este doar una contradictorie, ci şi străină de obiectul cauzei, prin aceea că instanţa de apel procedează la invocarea în mod neloial a principiilor şi direcţiilor trasate de jurisprudenţa obligatorie a CJUE, prin distorsionarea nepermisă a concluziilor Curţii.

Prin al doilea motiv de recurs recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta arată că instanţa de apel, în mod total eronat i-a înlăturat argumentele care scot din sfera de protecţie a drepturilor consumatorului o persoană care contractează un împrumut în alte scopuri decât cele de consum, cu motivarea sumară că tipul produsului pentru care a optat reclamantul este un credit de nevoi personale, nenominalizat.

Instanţa de apel a refuzat orice analiză detaliată a situaţiei de fapt, prin raportare la amplul probatoriu administrat în cauză, apreciind că notorietatea activităţii fotbalistice a împrumutatului primează oricărei activităţi comerciale derulate, că este consumator, independent de valoarea sumei împrumutate şi de scopul real al contractării împrumutului.

În acest sens, în hotărârea CJUE din 9.11.2010 în cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing Zrt./Ferec Schneider s-a stabilit că în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie să fie avute în vedere împrejurările proprii fiecărei speţe, adică, prin raportare la momentul încheierii contractului, toate circumstanţele care însoţesc încheierea acestuia, precum şi natura bunurilor/serviciilor pentru care s-a încheiat contractul.

Analiza efectuată de către instanţa de apel contravine principiului fundamental al procesului-civil care obligă judecătorul să stăruie în aflarea adevărului şi să manifeste un rol activ pe tot parcursul derulării procesului civil, pentru o soluţionare justă a cauzei.

Mai mult, instanţa a ignorat şi circumstanţele acordării creditului, precum şi împrejurarea că împrumutatul a beneficiat de consiliere specifică, în Sucursala VIP a băncii, tocmai datorită faptului că suma împrumutată excede cu mult media sumelor acordate cu titlu de împrumut unui consumator care solicită produsul credit pentru nevoi personale nenominalizat.

Printr-o altă critică se arată că, clauzele contractuale sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv - reţinerile instanţei de apel referitoare la lipsa explicaţiilor fiind neîntemeiate.

În conformitate cu legislaţia naţională şi cea europeană în materia protecţiei consumatorilor, intenţia legiuitorului a fost aceea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum şi raportul dintre calitatea sau preţul acestuia să fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.

Aşa fiind, în cazul concret al unui contract de credit bancar, contraprestaţia este reprezentată de preţul creditului care se compune atât din costul creditului, cât şi din profitul băncii, respectiv dobânda şi comisioanele de diferite naturi. Din acest punct de vedere, în mod total greşit a procedat instanţa de apel la o analiză a aplicării în timp a legii, din perspectiva modificării Legii nr. 193/2000, prin raportare la litigiile directoare trasate instanţelor naţionale de către jurisprudenţa C-484/08 Caja de Anoros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, apreciind că nivelul de protecţie al opţiunii de transpunere a Directivei 93/13 de la momentul acordării împrumutului permitea un control de fond al clauzelor care descriu obiectul principal al contractului.

Or, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere cu prioritate faptul că forma Legii nr. 193/2000, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, derivă dintr-o transpunere defectuoasă şi imperfectă a actului normativ european, prin înfrângerea unei garanţii de proporţionalitate a controlului de care judecătorul naţional învestit cu soluţionarea cauzei ar trebui să ţină cont. În ultimul rând, arată că jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie este un instrument dinamic de interpretare a dreptului european, iar modificarea legislativă internă, prin introducerea excepţiei prevăzute la art. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie să primeze, prin raportare la liniile şi principiile diriguitoare trasate de mult mai recenta decizie Kasler.

Modificarea legislativă ulterioară la care face referire instanţa de apel, nu este altceva decât demersul efectuat de statul în culpă de ameliorare şi ajustare a modalităţii de transpunere internă a directivei, pe care instanţa nu trebuie să o nesocotească.

Instanţa de apel a ignorat împrejurarea că, acolo unde transpunerea este defectuoasă sau lipseşte cu desăvârşire, subiectele de drept nu pot fi lipsite de garanţiile conferite de instrumente legislative de drept al Uniunii care sunt incidente situaţiilor de fapt în cauză.

Astfel, în mod corect şi în deplin acord cu transpunerea completă şi adecvată a directivei a reţinut instanţa de fond faptul că sumele percepute de bancă cu titlu de dobândă contractuală şi comisioane, în schimbul pachetului de prestaţii pe care le asigură consumatorului, fac parte din noţiunea de preţ al contractului, astfel cum este aceasta definită de prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE. Singura ipoteză în care instanţa naţională ar avea competenţa să analizeze caracterul abuziv al unei clauze contractuale este ipoteza în care în care clauza respectivă nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Mai mult, instanţa de apel a considerat în mod neîntemeiat şi nelegal faptul că, în ceea ce priveşte clauzele 4.3, 5.1 lit. b) şi c) şi 5.2, limbajul utilizat este unul echivoc şi, deci, aceste clauze pot fi supuse controlului caracterului abuziv.

Susţine recurenta că, clauza prevăzută la art. 4.3 instituind revizuirea dobânzii este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

În deplin dezacord cu cele reţinute în considerentele hotărârii atacate, cuprinsul clauzei în discuţie este unul care nu comportă dificultăţi de înţelegere a conţinutului sau, stipulaţia fiind clară - părţile au conferit pe cale convenţională dreptul Băncii de a revizui dobânda percepută conform Contractului în ipoteza în care condiţiile de piaţă ar impune această acţiune. În analiza gradului de inteligibilitate a clauzei contractuale, instanţa pierde din vedere împrejurarea că împrumutatul are dreptul ca, odată notificat cu privire la modificarea dobânzii în baza unor condiţii obiective, independente de voinţa băncii, să solicite denunţarea unilaterală a Contractului în termen de 10 zile de la notificarea pe care Banca o efectuează. Din această perspectivă, nelegalitatea deciziei recurate este lesne de observat prin prisma faptului că, în pofida tuturor principiilor de interpretare sistematică, instanţa de apel a analizat clauza in abstracto, în mod individual, refuzând să o coreleze în contextul contractului de credit. Or, pentru determinarea efectelor actelor juridice, clauzelor contractuale se interpretează unele prin altele, în sensul de a produce efecte juridice. Ca atare, ele nu pot fi disociate şi nici interpretate izolat.

Prin urmare, procedând la interpretarea coroborată a textelor de lege, reiese în mod clar faptul că revizuirea nivelului dobânzii nu se poate realiza discreţionar de către Bancă, ci numai în urma unor modificări pe piaţa financiar-bancară, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Art. 4.3 nu conţine formulări echivoce, neclare sau expresii interpretabile, conţinutul acestuia fiind uşor de înţeles pentru orice persoană cu pregătire medie şi cu atât mai mult, pentru un profesionist precum intimatul-reclamant.

În aceste condiţii, în mod nelegal instanţele de fond au supus controlului clauza contractuală în discuţie şi au constatat caracterul său abuziv având în vedere condiţiile obiective şi clare în baza cărora poate fi revizuită dobânda, respectiv evoluţia pieţei sau acordurile încheiate cu partenerii externi şi societăţile de intermediere.

Clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) privind perceperea comisionului de acordare a creditului este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil. Potrivit dispoziţiilor contractuale agreate de părţi, comisionul de acordare credit este clar stabilit, fiind stipulat în cuantum fix, reprezentând 0,8% din suma împrumutată. Mai mult, clauza 5.1 lit. b) prevede atât modalitatea de calcul, cât şi suma efectivă care va fi plătită, respectiv 12.160 EUR.

Faţă de aceste aspecte, este evident faptul că intimatul-reclamant a cunoscut şi a înţeles sarcina de plată care îi incumbă în baza acestui comision, precum şi contraprestaţia aferentă, câtă vreme terminologia utilizată este una uzuală şi nu necesită cunoştinţe avansate.

În motivarea caracterului abuziv, instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat faptul că "limbajul uşor inteligibil presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţiile asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor porţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Kasler".

Pornind de la această premisă jurisprudenţială, nelegalitatea deciziei recurate este cu atât mai evidentă cu cât în Contract sunt în mod clar şi uşor inteligibil precizate natura şi întinderea acestei obligaţii a împrumutatului. Singurul argument al instanţei de apel pe care se fundamentează soluţia pronunţată cu privire la comisionul de administrare este acela al omisiunii descrierii prestaţiei la care s-a obligat Banca şi pentru care percepe comisionul, precum şi a motivului pentru care formula de calcul se raportează la soldul iniţial al creditului. Cu toate acestea, instanţa de apel nu explică care este temeiul de drept în virtutea căruia s-a reţinut în sarcina băncii o încălcare a obligaţiei de definire a termenilor contractuali.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut doar tangenţial caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din Contract, confirmând şi validând soluţia primei instanţe fără a aduce, însă, argumente veritabile pentru susţinerea acesteia.

Aşa fiind, spre deosebire de motivarea care vizează sancţionarea ca fiind abuzivă a clauzei contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. c) din Contract, instanţa de apel s-a limitat în privinţa clauzei 5.1 lit. b) din Contract la a susţine faptul că există două comisioane, respectiv unul de analiză şi unul de acordare, datorate de către împrumutat, fără ca terminologia folosită în Contract să fie descrisă în cuprinsul său.

Instanţa a considerat în mod nelegal abuzivă clauza privind comisionul de acordare, pentru simpla împrejurare că banca percepe şi un comision de analiză dosar, apreciind că ambele comisioane au aceeaşi finalitate.

Astfel, instanţa de apel ezită să observe faptul că analiza formală a existenţei actelor necesare în dosarul de creditare reprezintă o primă etapă a interacţiunii dintre bancă şi împrumutat, pentru care se percepe costul specific, comisionul de analiză, ca ulterior în ipoteza acordării creditului, să fie necesară o abordare economică şi de risc a situaţiei financiare şi a bonităţii persoanei împrumutate, pentru care urmează a se percepe comisionul de acordare credit, pentru un serviciu distinct.

Din această perspectivă, sancţionarea lipsei definirii termenilor contractuali este necesar a fi corelată cu încălcarea unei obligaţii pozitive reglementate de legislaţia incidenţă, operaţiune pe care instanţa de apel nu o face.

Un alt aspect neanalizat de instanţa de apel este şi împrejurarea că cele două comisioane au fost percepute o singură dată, iar cuantumul în care sunt percepute este strict definit şi încadrat de dispoziţiile contractuale, nesuferind niciun fel de modificare care să poată fi asociată unui comportament discreţionar al băncii. Astfel, cele două comisioane au fost achitate la începutul relaţiei contractuale, concomitent prestării serviciilor aferente de către bancă. Având în vedere aceste aspecte, contrar susţinerilor instanţei de apel, clauza 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare credit este redactată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, atât sub aspect terminologic, cât şi sub aspect valoric, motiv pentru care instanţa ar fi trebuit să excludă obiectul acesteia de la analiza controlului caracterului abuziv.

Un alt aspect ignorat de către instanţa de apel este tocmai acordul expres al împrumutatului, materializat prin conţinutul declaraţiei de la clauza 7.2 din Contract, potrivit căreia împrumutatul şi-a manifestat acordul de voinţă în urma reflectării asupra produselor Băncii şi a condiţiilor de creditare, pe care acesta din urmă le-a recunoscut şi le-a agreat.

Clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) privind perceperea comisionului de administrare este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, instanţa de apel încalcând flagrant principiile trasate de jurisprudenţa CJUE, care a statuat că un limbaj uşor inteligibil presupune o reprezentare a naturii şi întinderii drepturilor unei părţi.

Din această perspectivă, este în egală măsură neîntemeiată aprecierea potrivit căreia invocarea dispoziţiilor din O.U.G. nr. 50/2010, care definesc comisionul de administrare din contractele de credit pentru consumatori este lipsită de relevanţă, prin împrejurarea că reglementarea este ulterioară încheierii contractului de credit.

Astfel cum a statuat în mod corect şi prima instanţă, operaţiunea pentru realizarea căreia se percepe o anumită sumă de bani, respectiv administrarea creditului pe durata de derulare a Contractului, este definită prin însuşi numele contraprestaţiei, reclamantul astfel având posibilitatea de a prefigura condiţiile de percepere a acestui comision.

În plus, similar comisionului de acordare, cuantumul comisionului de administrare este precizat clar în Contract fiind în cuantum de 1% anual, aplicabil la valoarea creditului, respectiv 1.266,67 EUR.

În concluzie, susţine recurenta, clauza privind comisionul de administrare este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, în conformitate cu direcţiile prevăzute în jurisprudenţa europeană, fiind exclusă, prin urmare, de la controlul caracterului abuziv, faţă de împrejurarea că acesta defineşte obiectul principal al Contractului.

Clauza prevăzută la art. 5.2 privind ajustarea nivelului costurilor este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Instanţa de apel a ignorat imperativul unei analize sistematice a dispoziţiilor contractuale, invalidând necesitatea raportării dispoziţiilor criticate la prevederile clauzei prevăzute la art. 4.3 din acelaşi Contract (privind revizuirea dobânzii), ambele având ca raţiune menţinerea echilibrului contractual pe parcursul întregii relaţii contractuale, raţiune pe care, în mod nelegal, instanţa de apel a ignorat-o cu desăvârşire.

Faţă de conţinutul clauzei criticate, recurenta arată că, condiţiile în care costurile ar plutea fi revizuite de către bancă sunt clar exprimate şi nu lasă loc arbitrariului, înţelegerea părţilor fiind clară, în sensul în care leagă posibilitatea modificării acestuia exclusiv de survenirea unui eveniment extern voinţei băncii, respectiv evoluţia pieţei financiar-bancare sau acordurile încheiate cu partenerii externi şi societăţile de intermediere.

Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să arate în considerentele care fundamentează decizia recurată care sunt pârghiile contractuale prin care banca ar fi putut modifica componentele de cost în mod arbitrar, pentru a decide apoi că limbajul utilizat este unul echivoc.

Recurenta susţine că în mod nefondat a stabilit instanţa de apel lipsa negocierii clauzelor contractuale.

Pentru a stabili caracterul nenegociat al contractului, instanţele de fond s-au limitat la a valida teoria potrivit căruia produsul bancar are caracter preformulat, prin raportare la numerotarea identică a clauzelor în diferite convenţii de credit.

În cauză, este determinantă împrejurarea că manifestarea acordului de voinţă s-a produs ulterior circumstanţierii condiţiilor contractuale, în funcţie de alegerile intimatului-reclamant, Banca manifestând toate diligenţele pentru a prezenta acestuia opţiunile existente în portofoliul său, ca o bază a demarării negocierilor.

În mod total netemeinic a ignorat instanţa de apel însemnătatea clauzei prevăzute la art. 7.2 din Contract, care materializează declaraţia împrumutatului conform căreia prin semnarea contractului, împrumutatul recunoaşte şi declară că înaintea semnării contractului a avut termen rezonabil de reflectare asupra produselor băncii, a tuturor condiţiile de creditare prevăzute în contract, inclusiv asupra costurilor creditului şi a garanţiilor constituite, acestea fiind negociate şi agreate de părţi.

Din această perspectivă, instanţa de apel nu arată care este motivul pentru care această declaraţie/clauză contractuală nu a fost contestată în niciun fel de către intimatul-reclamant, respectiv motivul pentru care aceasta nu are aptitudinea să probeze caracterul negociat al Contractului.

Plecând de la premisa că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a lipsei negocierilor, trebuie arătat că scopul clauzei prevăzute de art. 7.2 din Contract este acela de a constitui o probă incontestabilă a caracterului negociat al Contractului, prin asumarea expresă a dispoziţiilor acestuia de către consumator. Or, ignorarea unei declaraţii exprese şi necontestate a intimatului-reclamant echivalează cu încălcarea principiului autonomiei de voinţă, limitând în mod nepermis posibilitatea probării caracterului negociat al contractului de credit.

Un alt argument în favoarea caracterului negociat al Contractului şi implicit al componentelor de cost, astfel cum rezultă şi din înscrisurile depuse ca Anexa 5 la întâmpinarea din fond, este împrejurarea că comisionul de acordare este prevăzut într-un procent mult diminuat (0,8%) comparativ cu cel perceput altor clienţi, pentru acelaşi produs bancar.

Deşi reţine în mod corect că între momentul formulării cererii de creditare şi momentul semnării contractului s-a scurs un interval de timp suficient, instanţa de apel refuză să dea acestei împrejurări însemnătatea juridică corespunzătoare, apreciind că nu s-a probat înmânarea efectivă a unui exemplar din convenţia de credit. Ca atare, instanţa de apel refuză să sancţioneze lipsa de diligenţă şi pasivitatea consumatorului, pe care o impută în mod injust băncii, ignorând împrejurarea că banca a înaintat o primă bază de negociere, ca punct de pornire în stabilirea configuraţiei costurilor contractului, iar potenţialul client nu a emis niciun protest sau contraofertă.

Susţine recurenta că banca se vede pusă în situaţia de a face proba negativă a faptului că nu a primit nicio contraofertă sau solicitare de ajustare a costurilor, cu încălcarea postulatului în materie de probaţiune, potrivit căruia faptele negative se probează prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Aşadar, ar fi fost just ca instanţa de apel să aibă în vedere faptul că co -contractantul nu a manifestat nicio obiecţiune în perioada pre-contractuală şi şi-a asumat expres obligaţia de rambursare a costurilor contractului de credit, precum şi faptul că acestuia nu i se cuvine standardul de protecţie pe care legea îl recunoaşte consumatorilor cu un nivel mediu de înţelegere.

Toate aceste împrejurări de fapt trebuiau, în mod evident coroborate cu faptul ca, în pofida tipului de produs bancar pentru care a optat, destinaţia reală a creditului nu este acoperirea unor nevoi personale, cum nici consumatorul nu este unul al cărui grad de înţelegere limitat să justifice aplicarea normelor de protecţie a părţii vulnerabile.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a motivat în niciun fel decizia de a îndepărta raţionamentul său circumstanţele de excepţie în care s-au derulat raporturile precontractuale .

Concluzia care rezultă din aspectele prezentate anterior este aceea în sensul existenţei caracterului negociat al clauzelor contractuale cuprinse în Contract, aprecierile contrare ale instanţei fiind nefondate.

În mod greşit a stabilit instanţa de apel existenţa caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, de natură a determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza nr. 4.3 din Contract instituind dreptul Băncii de a revizui dobânda nu are caracter abuziv fiind justificată de evoluţia pieţei monetare şi financiare, fiind acceptată de către intimatul-reclamant în cunoştinţă de cauză, care nu a solicitat nicio reformulare sau eliminare în etapa precontractuală.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că anterior semnării Contractului, recurenta a prezentat împrumutatului conţinutul clauzelor contractuale şi a insistat asupra înţelegerii lor şi a efectelor juridice pe care acestea le generează în patrimoniul său.

Recurenta reiterează principiul interpretării sistematice a clauzelor contractuale în sensul în care articolele care reglementează dobânda în cadrul Contractului nu trebuie privite individual, in abstracto, ci trebuie interpretate sistematic cu dispoziţiile contractuale referitoare la costuri şi, în mod evident, cu dispoziţiile legale în materie. Potrivit acestei interpretări, revizuirea nivelului dobânzii nu se poate realiza discreţionar de către Bancă, ci numai în urma modificărilor survenite pe piaţa financiar-bancară.

Faţă de consideraţiile economice anterior detaliate, subliniază recurenta faptul că orice eventual dezechilibru identificat nu derivă din pretinsa lipsă a bunei-credinţe în executarea obligaţiilor contractuale, ci, pur şi simplu, de evoluţia pieţei financiare, exterioare voinţei părţilor. Astfel, învederează instanţei de recurs faptul că scopul acestor clauze contractuale este tocmai instituirea unui mecanism de menţinere a echilibrului contractual, în ipoteza în care piaţa financiară se confruntă cu modificări semnificative.

Trebuie avut în vedere faptul că, astfel cum ambele instanţe de fond au admis şi statuat, dobânda este o parte a preţului contractului de credit, iar pentru abordarea oricărui credit, în funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit, Banca suportă anumite cheltuieli.

Luând în considerare faptul că de cele mai multe ori depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de creditare, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o ţară la alta şi de la o bancă la alta.

Deşi pe piaţa financiar-bancară au existat modificări de natură să justifice modificarea nivelului dobânzii, banca nu s-a prevalat de acest drept, tocmai în încercarea de a fi solidari cu împrumutatul şi tocmai pentru că, în urma analizării acestor modificări şi a efectelor acestora, echilibrul contractual era menţinut astfel cum fusese stabilit la data încheierii Contractului.

Banca nu practică o politică de transfer către clienţi a tuturor modificărilor elementelor componente ale ratei dobânzii, aceasta reprezentând un risc asumat, având în vedere faptul că perioadele de creditare sunt, de obicei, îndelungate, iar variaţiile pieţei financiar-bancare pot deveni semnificative.

Clauza nr. 5.1 lit. b) instituind comisionul de acordare nu are caracter abuziv. Privind în economia contractului, comisionul de acordare a creditului reprezintă una din cheltuielile contractuale aferente împrumutului acordat de profesionişti, motiv pentru care acesta descrie obiectul principal al contractului.

Recurenta arată faptul că simpla finalitate comună a comisioanelor de analiză şi de acordare nu reprezintă un motiv suficient de puternic pentru declararea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare, din simplul motiv că aceste două comisiune au natura unor contraprestaţii pentru operaţiunile întreprinse de Banca în cadrul procedurii de acordare. Or, coexistenţa obligaţiei de plată a comisionului de analiză şi a obligaţiei de plată a comisionului de acordare nu echivalează cu inexistenţa celor două operaţiuni sau a unui abuz comis de către profesionist, ci reflectă două contraprestaţii pentru două operaţiuni distincte întreprinse de către Bancă. În concluzie, deşi cele două comisioane sunt subsumate aceluiaşi scop, acordarea împrumutului, ele se percep în urma realizării unor prestaţii distincte din partea Băncii.

Clauza nr. 5.1 lit. c) instituind perceperea comisionului de administrare nu este abuzivă.

Susţinerile conform cărora apărările şi explicaţiile trebuie inserate în Contract şi aduse la cunoştinţa cocontractantului, pentru ca acesta să le accepte sau să le refuze în cunoştinţă de cauză, dar şi pentru a permite, ulterior încheierii contractului, controlul din partea împrumutatului şi a instanţei asupra modului de aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumat nu îşi găsesc temei în legislaţia aplicabilă, instanţa neindicând norma care ar institui în sarcina băncii o obligaţie pozitivă de explicitare, dincolo de terminologia rezonabilă înţelegerii medii, pe care a utilizat-o aceasta.

Banca nu are pe lângă obligaţia de informare şi una de a fi sigură de diligenţa consumatorului şi de modul cum acesta interpretează informaţiile primite, cu atât mai mult cu cât puterea economica a acestuia excludea. Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că obligaţia de informare a Băncii nu este nelimitată, ci aceasta, ca orice obligaţie, comportă anumite limite, una dintre acestea din urmă fiind reprezentată chiar de obligaţia consumatorului de a depune diligentele necesare pentru a solicita informaţiile pe care le consideră necesare la momentul contractării.

În concluzie, având în vedere faptul că intimatul-reclamant nu a contestat în niciun fel clauza nr. 7.2 din Contract, clauză în baza căreia declară faptul că a luat la cunoştinţă de produsele băncii şi condiţiile sale de creditare, prevăzute în Contract, decizia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv al clauzei nr. 5.1 lit. c) este una profund nefondată.

Clauza nr. 5.2 din Contract instituind dreptul Băncii de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare nu este abuzivă.

Clauza referitoare la dreptul băncii de a revizui nivelul costurilor, justificat de evoluţia pieţei monetare şi financiare, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ci, dimpotrivă, raţiunea acesteia este tocmai instituirea unui mecanism convenţional de salvgardare a echilibrului contractual pe parcursul întregii perioade de derulare a Contractului.

Dat fiind faptul că prevederile clauzei stabilesc posibilitatea Băncii de a revizui nivelul costurilor exclusiv în cazul apariţiei unei evoluţii a pieţei monetare/financiare, Banca are obligaţia corelativă de a informa consumatorul, ca acesta din urmă să îşi poată exercita dreptul de a denunţa unilateral clauza respectivă. Scopul acestei prevederi contractuale este acela de a institui un mijloc de protecţie a profesionistului în raport de eventualele evenimente viitoare şi incerte, care ar putea surveni pe piaţa financiară şi care s-ar putea concretiza în prejudicii însemnate, ce nu pot fi acoperite din valorificarea eventualelor garanţii.

Prin urmare, ceea ce instanţa de fond numeşte dezechilibru semnificativ este în realitate dreptul conferit prin contract băncii de a menţine echilibrul contractual pe perioade îndelungate, caracteristice pentru contractele de credit.

În concluzie, susţinerile instanţei de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei ni. 5.2 din Contract sunt nefondate.

În mod nelegal a stabilit instanţa de apel reaua - credinţă a băncii în executarea obligaţiilor contractuale.

Pornind de la prevederile C. civ., buna-credinţă a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive.

Dispoziţiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanţa urmează a analiza conform criteriul bunei-credinţe conduita băncii prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Banca nu a întreprins nicio acţiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire a componentelor de cost este unul clar stipulat.

Pentru a stabili reaua-credinţă manifestă a băncii în derularea raporturilor contractuale, instanţa de apel motivează îndeplinirea acestei ultime condiţii prin aceea că s-ar fi procedat la inserarea unei clauze ambigue în contract, dublată de faptul că nu s-a procedat la definirea termenilor utilizaţi, neavând în vedere un aspect esenţial, şi anume acela că cele patru condiţii legale necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii profesionistului sunt distincte, trebuie îndeplinite cumulativ şi nu se presupun unele pe altele.

Prin urmare, motivarea sumară a instanţei, echivalează, în fapt cu o nemotivare, câtă vreme aceasta s-a rezumat să afirme că pretinsa neîndeplinire a obligaţiei de a nu insera în contract termeni ambigui, echivalează cu reaua-credinţă a băncii.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de recurenta pârâtă B. S.A., o va respinge ca nefondată având în vedere că recurentul-reclamant a dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs critici care pot fi încadrate în motivele de recurs invocate.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma motivelor invocate reţine că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

RECURSUL formulat de A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs care vizează faptul că instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite cerinţele privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe este neîntemeiat, întrucât instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material cu privire la dobânda penalizatoare.

Analizând caracterul abuziv al acestei clauze instanţa de apel a reţinut că această clauză este clar exprimată, putând fi determinate exact limitele ei şi, ca atare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că ipoteza pentru care sunt reglementate dobânzile penalizatoare, respectiv plata cu întârziere a sumelor datorate de împrumutat, face ca banca să fie îndreptăţită la o dobândă penalizatoare, având în vedere prejudiciul la care poate fi expusă prin întârzierea plăţilor, reglementarea unei asemenea dobânzi urmărind şi un scop preventiv, nu numai unul punitiv.

În aceste condiţii, nu sunt fondate criticile prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit articolele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privinţa noţiunii de dezechilibru; art. 1 alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive; art. 3 din Directiva 93/13/CEE.

Recurentul a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este greşit deoarece instanţa nu a analizat deloc cuantumul dobânzii penalizatoare, rezumându-se doar la o chestiune de principiu.

Şi această critică este nefondată întrucât instanţa nu a fost învestită cu analiza unei situaţii concrete şi anume perceperea dobânzii penalizatoare ca urmare a înregistrării unor debite restante, pentru ca aceasta să poată analiza existenţa dezechilibrului semnificativ.

Deşi se face trimitere la cauza CJUE (Pohotovosf s. r. o. C. Iveta Korckovska) situaţia dedusă judecăţii nu este similară cu această cauză, deoarece instanţa europeană s-a pronunţat pe aspectul privind dobânda penalizatoare instituită într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist într-o situaţie concretă şi anume executarea silită ca urmare a neplăţii creditului, în timp ce în cauză recurentul invocă o situaţie de principiu.

Invocarea Anexei Legii nr. 193/2000 nu atrage în mod automat obligaţia instanţei de a constata caracterului abuziv al clauzei fără ca aceasta să verifice întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Printr-o altă critică recurentul a susţinut că în mod eronat, instanţa de apel a validat argumentele instanţei de fond în privinţa respingerii capătului de cerere privind continuarea contractului cu o dobândă formată din marjă fixă de 5,5% plus EURIBOR 6M.

Înalta Curte, reţine că referitor la nivelul dobânzii creditului părţile au stipulat în art. 4.1 din convenţia de credit clauza potrivit căreia dobânda creditului va fi dobânda anuală de 7,9 % p.a.

Recurentul-reclamant nu a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, ci modificarea formulei de calcul a dobânzii, solicitând în fapt concursul instanţei pentru modificarea clauzelor contractuale.

Contrar susţinerilor recurentului instanţa de apel a oferit o interpretare corectă art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, în acord cu interpretarea oferită de CJUE în Cauza - 26/13. În această cauză, instanţa europeană a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În sprijinul existenţei unei dispoziţii cu caracter supletiv în dreptul naţional a fost invocat art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, însă conform art. 95 din acelaşi act normativ, acesta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare. Cum contractul de credit ce se află la baza litigiului a fost încheiat în anul 2007, rezultă că art. 37 nu poate întemeia susţinerile recurentului.

Contrar susţinerilor recurentului, chiar dacă, între părţi au existat discuţii cu privire la modificarea clauzei privind dobânda, întrucât nu a intervenit un acord de voinţă în ceea ce priveşte modificarea ratei dobânzii, recurentul nu poate solicita instanţei să suplinească acest acord pentru că astfel ar fi încălcat principiul libertăţii contractuale.

RECURSUL formulat de B. S.A. este nefondat.

Primul motiv de recurs prin care se susţine că decizia curţii de apel cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) este nefondat.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că argumentele instanţei de apel cu privire la reţinerea calităţii de consumator a debitorului sunt contradictorii şi străine de natura pricinii deoarece instanţa a făcut referire la jurisprudenţa europeană contrară, care consacră imperativul aprecierii situaţiei de fapt in concreto, dincolo de aparenţele unui raport juridic caracterizat printr-un dezechilibru de forţe.

Critica este nefondată.

În mod corect instanţa de apel, cu trimitere la jurisprudenţa europeană a reţinut că, în determinarea calităţii de consumator, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu. În baza probelor administrate instanţa de apel a constatat că reclamantul a acţionat în interes personal, în scopuri ce exced unei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Acest lucru reiese şi din cuprinsul contractului de credit şi de garanţie nr. x/2.11.2007 privind acordarea unei facilităţi de credit de către B. S.A., mai exact din art. III şi VI, în care se precizează că finanţarea reprezintă facilitate de credit pentru nevoi personale nenominalizate.

Nici al doilea motiv de recurs prin care recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) nu este fondat.

Recurenta arată că instanţa de apel, în mod total eronat i-a înlăturat argumentele care scot din sfera de protecţie a drepturilor consumatorului o persoană care contractează un împrumut în alte scopuri decât cele de consum, cu motivarea sumară că tipul produsului pentru care a optat reclamantul este un credit de nevoi personale, nenominalizat.

Înalta Curte, reţine că potrivit art. 2 alin1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Aşadar textul de lege prevede în mod expres cine are calitatea de consumator. Întrucât creditul nu are ca scop activităţi comerciale şi întrucât nu s-a dovedit în cauză că debitorul a folosit creditul în scop comercial, instanţa de apel a stabilit calitatea de consumator a debitorului, aplicând astfel în mod corect legea.

Aprecierile făcute de recurenta pârâtă cu privire la notorietatea debitorului şi la scopul real al împrumutului, nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia de consumator a debitorului astfel cum aceasta rezultă din tipul de credit acordat.

Instanţa de apel a analizat calitatea de consumator a debitorului nu prin prisma notorietăţii acestuia ci prin prisma dovezilor existente la dosar iar faptul că recurenta pârâtă nu a înţeles să producă probe apte să-i susţină aprecierile nu înseamnă că instanţa nu a stăruit în aflarea adevărului şi nu a manifestat un rol activ pe tot parcursul derulării procesului civil, deoarece instanţa nu se poate substitui părţilor.

Nu au relevanţă pentru stabilirea calităţii de consumator circumstanţele acordării creditului, precum şi împrejurarea că împrumutatul a beneficiat de consiliere specifică, în Sucursala VIP a băncii şi nici suma acordată, atâta timp căt destinaţia creditului rezultă expres din contract iar probele administrate nu au dovedit contrariul.

Recurenta susţine că întrucât clauzele contractuale sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil acestea sunt excluse de la controlul caracterului abuziv.

Şi această critică este nefondată deoarece astfel cum a arătat şi instanţa de apel, art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului în cauză, permitea instanţei în orice situaţie să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, chiar dacă privea obiectul principal al contractului şi chiar în ipotezele în care această clauză era redactată în mod prealabil de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil. Ca atare, instanţa a apreciat corect că nivelul de protecţie al opţiunii de transpunere a Directivei 93/13 de la momentul acordării împrumutului permitea un control de fond al clauzelor care descriu obiectul principal al contractului.

Argumentele recurentei că instanţa de apel nu ar fi trebuit să aibe în vedere forma Legii nr. 193/2000, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, întrucât derivă dintr-o transpunere defectuoasă şi imperfectă a actului normativ european, nu pot fi primite, pe de o parte, pentru că instanţa este obligată să aplice legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic iar pe de altă parte, acordarea de către stat a unei protecţii mai mari consumatorului este un concept care nu contravine jurisprudenţei CJUE.

Susţine recurentă că, clauza prevăzută la art. 4.3 instituind revizuirea dobânzii este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Referitor la această clauză, instanţa de apel a reţinut că din modul în care a fost formulată dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente, se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei. În lipsa unor criterii comune de apreciere, stabilite şi evidenţiate în contract, ceea ce pentru bancă poate apărea ca fiind justificat pentru revizuirea dobânzii, pentru cealaltă parte poate să nu aibă aceeaşi semnificaţie.

Contrar susţinerilor recurentei, clauza este abuzivă aspect care decurge din faptul că nu cuprinde suficiente elemente prin care să fie identificată premisa concretă a revizuirii dobânzii.

Faptul că împrumutatul are dreptul ca, odată notificat cu privire la modificarea dobânzii să solicite denunţarea unilaterală a Contractului în termen de 10 zile de la notificarea pe care Banca o efectuează, nu elimină caracterul abuziv al clauzei deoarece nu contribuie la clarificarea conţinutului acesteia.

Indiferent câte demersuri de interpretare ar fi depuse, aspectul neclar al acestei clauze îi conferă caracter abuziv prin urmare, susţinerea recurentei conform căreia din interpretarea coroborată a textelor de lege, reiese în mod clar faptul că revizuirea nivelului dobânzii nu se poate realiza discreţionar de către Bancă, nu poate fi primită.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Întrucât banca nu s-a conformat dispoziţiilor legii şi nu a prevăzut în contractul de credit situaţia clară (motivul specificat) care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acesteia, clauza să fie previzibilă pentru consumator, în mod corect a fost stabilit caracterul abuziv al acesteia de către instanţele inferioare.

Nici criticile prin care se susţine că art. 5.1 lit. b) privind perceperea comisionului de acordare a creditului conţine o clauză exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că şi în situaţia în care comisionul de acordare credit este clar stabilit, în cuantum fix, reprezentând 0,8% din suma împrumutată, această clauză nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv deoarece, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel limbajul uşor inteligibil presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţiilor asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Potrivit art. 5.1 lit. a) şi b) din contract, clientul datorează un comision de analiză în cuantum de 10 RON şi un comision de acordare credit în valoare de 12.160 euro, reprezentând 0,8% aplicat la suma solicitată. Astfel, sunt stabilite două comisioane, unul fix, de analiză, şi altul ca procent din valoarea creditului, numit de acordare. Întrucât termenii folosiţi nu sunt definiţi în cuprinsul contractului pentru ca împrumutatul să cunoască motivele pentru care este perceput comisionul de acordare şi nici instanţa nu poate aprecia exact asupra conţinutului acestuia din perspectiva prestaţiilor pe care le presupune, rezultă că ambele comisioane au acelaşi scop.

Obligaţia de a defini termenii rezultă din Legea nr. 193/2000 care în art. 1 alin. (1) prevede că orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Aşadar, obligaţia de transparenţă rezultă din lege, iar Legea nr. 193/2000 era în vigoare la momentul încheierii contractului de credit în cauză.

În aceste condiţii, omisiunea precizării prestaţiei conferă caracter abuziv clauzei privind comisionul de acordare iar faptul că ambele comisioane au aceeaşi finalitate îi confirmă caracterul abuziv deoarece fiecărei obligaţii trebuie să-i corespundă o prestaţie.

Explicaţiile date de recurentă cu ocazia litigiului prin care arată ce scop au comisioanele în cauză sunt ele însele dovezi privind existenţa caracterului abuziv al clauzelor în cauză.

Faptul că cele două comisioane au fost percepute o singură dată, la începutul relaţiei contractuale, concomitent prestării serviciilor aferente de către bancă nu le exclude de la analiza caracterului abuziv.

În mod greşit afirmă recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere acordul expres al împrumutatului, materializat prin conţinutul declaraţiei de la clauza 7.2 din Contract, potrivit căreia împrumutatul şi-a manifestat acordul de voinţă în urma reflectării asupra produselor Băncii şi a condiţiilor de creditare, pe care acesta din urmă le-a recunoscut şi le-a agreat.

Din considerentele deciziei rezultă cu prisosinţă că instanţa de apel a analizat această clauză reţinând că şi aceasta este o clauză standard preformulată, impusă de profesionist şi ca atare nu poate produce efecte.

Nici critica prin care se arată că s-a reţinut greşit că, clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) privind perceperea comisionului de administrare nu este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, nu este fondată.

Potrivit art. 5.1 lit. c) din contractul părţilor, clientul datorează un comision de administrare reprezentând 1% anual, aplicat la valoarea creditului, respectiv 1,268,67 euro lunar.

Recurenta a susţinut că această clauză este exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil iar pentru acest motiv este exclusă de la analiza caracterului abuziv.

Cu referire la acest comision instanţa de apel a arătat că, deşi consideră că fac parte din obiectul principal al contractului de credit bancar şi comisioanele, clauzele care le reglementează pot fi analizate din perspectiva caracterului lor abuziv, chiar dacă sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, neprevăzând excepţia instituită în prezent prin alin. (6).

Conform contractului de credit comisionul de administrare este calculat la valoarea iniţială a creditului iar singurul aspect care poate fi considerat ca fiind exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil este cel legat de faptul că împrumutatul îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă al cărei cuantum este determinat.

Recurenta are în vedere exprimarea corectă din punct de vedere morfologic şi semantic însă, în sensul Legii nr. 193/2000 limbajul uşor inteligibil presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-26/13 Kasler.

În speţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de administrare să fie ambiguă este omisiunea totală a descrierii prestaţiei la care se obligă banca şi pentru care percepe acest comision, precum şi omisiunea de a preciza motivul pentru care comisionul se calculează la soldul iniţial al creditului, deşi acest sold este în permanentă descreştere.

Explicaţiile oferite de recurentă în cursul litigiului nu sunt de natură a înlătura caracterul abuziv al acestei clauze ci reprezintă o dovadă că această clauză este abuzivă întrucât sunt necesare lămuriri din partea băncii după semnarea contractului şi la care consumatorul nu a avut acces decât cu ocazia litigiului.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a ignorat imperativul unei analize sistematice a dispoziţiilor contractuale, invalidând necesitatea raportării analizei caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 5.2 privind ajustarea nivelului costurilor la prevederile clauzei prevăzute la art. 4.3 din acelaşi Contract (privind revizuirea dobânzii), ambele având ca raţiune menţinerea echilibrului contractual pe parcursul întregii relaţii contractuale.

Referitor la această critică se observă faptul că atâta timp cât instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 privind revizuirea dobânzii, cu referire la clauza 5.2, care instituie dreptul băncii de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere, nu se putea adopta altă soluţie având în vedere că cele două clauze sunt interdependente.

Contrar susţinerilor recurentei posibilitatea revizuirii costurilor de creditare nu este clar exprimată lăsând loc arbitrariului deoarece leagă posibilitatea modificării acestora de evenimente neprecizate.

Deşi recurenta solicită instanţei să precizeze pârghiile contractuale prin care banca ar fi putut modifica componentele de cost în mod arbitrar, pentru a decide apoi că limbajul utilizat este unul echivoc, această cerinţă nu intră în atribuţiile instanţei aceasta fiind învestită doar cu analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale care decurge din lipsa informaţiilor esenţiale pentru înţelegerea situaţiilor în care dobânda poate fi revizuită. O astfel de informaţie esenţială, dată fiind moneda creditului, ar fi putut fi revizuirea dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă EURIBOR însă o astfel de precizare exactă nu este cuprinsă în clauza în discuţie.

În mod corect se apreciază de către instanţa de apel că, prin inserarea acestei clauze, banca îşi arogă dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază costurile, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei financiare.

Imprecizia acestei clauze, lăsată, sub aspectul aplicării, exclusiv la îndemâna băncii, se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, putând transforma un contract comutativ, în care întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută încă de la încheierea acestuia sau cel puţin determinabilă, într-un contract aleatoriu, ale cărui costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către împrumutat.

La momentul încheierii contractului, consumatorul nu a avut posibilitatea de a prefigura condiţiile în care nivelul costurilor va fi modificat, în lipsa stipulării unor criterii obiective, publice şi verificabile. Clauza nu este astfel conformă cu necesitatea stabilirii unor repere clare, neechivoce în determinarea obligaţiilor de plată a consumatorului, afectând echilibrul contractual în mod semnificativ, contrar bunei-credinţe.

Recurenta a susţinut că în mod nefondat a stabilit instanţa de apel lipsa negocierii clauzelor contractuale prin raportare la numerotarea identică a clauzelor în diferite convenţii de credit.

Critica este nefondată. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Contrar susţinerilor recurentei dovada negocierii directe nu a fost făcută în cauză iar trimiterea la clauza prevăzută de art. 7.2 din Contract, care materializează declaraţia împrumutatului conform căreia prin semnarea contractului, împrumutatul recunoaşte şi declară că înaintea semnării contractului a avut termen rezonabil de reflectare asupra produselor băncii, a tuturor condiţiile de creditare prevăzute în contract, inclusiv asupra costurilor creditului şi a garanţiilor constituite, nu constituie dovada negocierii în sensul Legii nr. 193/2000.

Sunt nefondate susţinerile recurentei că art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a lipsei negocierilor, iar scopul clauzei prevăzute de art. 7.2 din Contract este acela de a constitui o probă incontestabilă a caracterului negociat al Contractului, prin asumarea expresă a dispoziţiilor acestuia de către consumator.

Scopul Legii nr. 193/2000 este acela de protecţie a consumatorilor iar dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca o simplă declaraţie a consumatorului să înlăture dispoziţiile de ordine publică cuprinse în lege ar fi prevăzut acest lucru în mod expres.

În egală măsură nu pot dovedi că negocierea contractul a avut loc nici susţinerile recurentei privind împrejurarea că comisionul de acordare este prevăzut într-un procent mult diminuat (0,8%) comparativ cu cel perceput altor clienţi, pentru acelaşi produs bancar.

Indiferent de argumentele invocate de recurentă, lipsa negocierii contractului vizează în concret faptul că elementele principale ale contractului nu au fost relevate consumatorului la data încheierii contractului astfel încât acesta să poată cunoaşte întinderea obligaţiilor sale.

Aprecierile recurentei că instanţa de apel a refuzat să sancţioneze lipsa de diligenţă şi pasivitatea consumatorului, aceasta fiind imputată în mod injust băncii deşi potenţialul client nu a emis niciun protest sau contraofertă nu sunt de natură să înfrângă dispoziţiile legii privind dovada negocierii pe care trebuie să o facă banca. Oricum, astfel cum s-a arătat, profesionistul este obligat să facă dovada negocierii în condiţiile în care a prevăzut în contract clauze neclare. Dacă contractul ar fi fost clar sub aspectul obligaţiilor părţilor, atunci nu s-ar mai fi pus probleme de probaţiune iar claritatea clauzei ar fi reprezentat dovada concretă a negocierii.

Prin urmare, aspectul dificultăţii probării negocierii susţinut de recurentă reprezintă o dovadă în plus a caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi totodată al lipsei de diligenţă a profesionistului în privinţa stipulării unor clauze clare.

Circumstanţele de excepţie în opinia recurentei şi anume faptul că debitorului nu i se cuvine standardul de protecţie pe care legea îl recunoaşte consumatorilor cu un nivel mediu de înţelegere, tipul de produs bancar pentru care a optat, că destinaţia reală a creditului nu este acoperirea unor nevoi personale precum şi faptul că, consumatorul nu este unul al cărui grad de înţelegere limitat să justifice aplicarea normelor de protecţie a părţii vulnerabile, nu sunt prevăzute de lege ca şi circumstanţe care răstoarnă sarcina probei.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei privind inexistenţa caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, de natură a determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, referitor la clauza nr. 4.3 din Contract instituind dreptul Băncii de a revizui dobânda, instanţa a reţinut caracterul abuziv, nu pentru că este interzis ca dobânda să fie revizuită ci pentru faptul că aşa cum este formulată nu prevede în mod clar circumstanţe concrete în care poate surveni revizuirea dobânzii.

Nu au relevanţă susţinerile recurentei că anterior semnării contractului, a prezentat împrumutatului conţinutul clauzelor contractuale şi a insistat asupra înţelegerii lor şi a efectelor juridice pe care acestea le generează în patrimoniul său, pentru că, astfel cum s-a arătat, abia cu ocazia litigiului au fost oferite informaţii cu privire la conţinutul clauzelor contracuale faţă de care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv.

Înalta Curte, reţine că modificările survenite pe piaţa financiar-bancară pot avea influenţă asupra contractului doar în măsura în care acestea sunt menţionate în concret în formula de calcul a dobânzii, nefiind suficientă trimiterea vagă la modificările survenite pe piaţa financiar-bancară.

Doar în măsura în care elementele externe care impun revizuirea obligaţiei de plată a dobânzii sunt prevăzute în manieră clară, dezechilibrul semnificativ poate fi exclus. Scopul acestor clauze contractuale este tocmai instituirea unui mecanism de menţinere a echilibrului contractual, în ipoteza în care piaţa financiară se confruntă cu modificări semnificative, însă doar în situaţia în care profesionistul a depus diligenţele de a le preciza în formă clară pentru consumator.

Trimiterea recurentei la faptul că banca suportă anumite cheltuieli cu ocazia acordării creditului deoarece este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare şi care diferă de la o ţară la alta şi de la o bancă la alta, nu sunt de natură să o scutească de întocmirea unor contracte de credit cu caracter predictibil pentru consumator.

Simplele afirmaţii că banca nu practică o politică de transfer către clienţi a tuturor modificărilor elementelor componente ale ratei dobânzii, nu pot fi avute în vedere ca situaţii care salgvardează clauzele contractuale neclare.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că în mod nelegal a stabilit instanţa de apel reaua - credinţă a băncii în executarea obligaţiilor contractuale.

În sprijinul acestei afirmaţii s-a arătat că dispoziţiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanţa trebuie să analizeze conform criteriul bunei-credinţe conduita băncii prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

O primă observaţie care se impune este aceea că litigiul se întemeiază pe dispoziţiile Legii n.193/2000 iar nu pe Legea nr. 363/2007, cadrul procesual fiind stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Apoi, cu referire la condiţia existenţei relei credinţe, Înalta Curte, reţine că, în sensul Legii nr. 193/2000, buna-credinţă rezultă din obligaţia formulării de către profesionist a unor clauze contractuale clare, fără echivoc. Această obligaţie a fost nesocotită de către recurentă astfel cum s-a arătat cu ocazia analizării caracetrului abuziv al clauzelor contractuale, fapt ce înlătură buna-credinţă a acesteia.

Având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de recurentul - reclamant A. şi de recurenta - pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de recurenta pârâtă B. S.A..

Respinge recursurile declarate de recurentul - reclamant A. şi de recurenta - pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 428 din 9 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2017.