Appeal annulled as unfunded; ownership claim over Bucharest land fails for unpaid stamp duty

Deliberând, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 11.06.2013, la Tribunalul Bucureşti, reclamanta S.C. ADMINISTRARE CAZARE CANTINE S.A. a chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMAR GENERAL şi a solicitat să se constate că prin efectul art. 16-20 din Legea nr. 15/1990 este proprietara activului teren situat în Bucureşti, Bd. x, în suprafaţă de 39.433 mp., în drept fiind invocate prev. art. 18-20 din Legea nr. 15/1900.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta se află în procedura de reorganizare judiciară prevăzută de Legea nr. 85/2006, fiind estimată valoarea terenului în litigiu la suma de 500.000 RON. Ulterior a precizat valoarea imobilului la suma de 21.199.800 RON.

Prin decizia civilă nr. 889/2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului S.C. Administrare Cazare Cantine S.A., prin administrator judiciar CII A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General cu motivarea că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 15/1990 pentru a putea pretinde calitatea de proprietar a imobilului teren situat în Bucureşti, B-dul. x, nr. 9-11.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 220A din 21 martie 2016 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia A IV-A civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. Administrare Cazare Cantine S.A., prin administrator judiciar CII A. cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 2 împotriva sentinţei civile nr. 889/06.07.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/2013, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. Administrare Cazare Cantine S.A. prin administrator judiciar CII A..

În susţinerea motivului de nelegalitate întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că, deşi a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. niciuna dintre instanţele de fond, în rejudecare, nu au făcut o încadrare juridică corectă a cauzei ignorând interesul acesteia de a cere constatarea dreptului de proprietate pe argumentele susţinute şi dovedite în cursul judecăţii. Încălcând principiul disponibilităţii, niciuna dintre instanţe nu au analizat acţiunea în constatare prin raportare la temeiul invocat, respectiv art. 16-20 din Legea nr. 15/1990 ci a constatat inadmisibilitatea acţiunii în raport de prevederile H.G. nr. 834/1991 ignorând astfel dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare şi schimbând în mod nelegal cadrul procesual, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Consideră recurenta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în raport de cele solicitate de aceasta a fi analizate în apelul formulat, iar instanţa de apel s-a pronunţat respingând apelul ca fiind nefondat, cu toate că, din motivarea sa succintă rezultă că a avut în vedere o inadmisibilitate a unei acţiuni în justiţie pe dreptul comun în raport de o procedură administrativă instituită de H.G. nr. 834/1991.

Recurenta a invocat şi motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sens în care a arătat că instanţa de apel a dat o aplicare greşită dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., ignorând că cererea în constatare a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 16-20 din Legea nr. 15/1990 şi susţinând că reclamanta avea la îndemână procedura administrativă pentru realizarea dreptului său în raport de H.G. nr. 834/1991. Arată recurenta că nu a urmărit obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu ci chiar constatarea dreptului de proprietate. Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 cât şi criteriul nr. 2665/1992 emis de Ministerul Finanţelor nu impun o procedură administrativă prealabilă ci condiţii de îndeplinit pentru constatarea dreptului de proprietate, condiţii prevăzute de art. 18-20 din Legea nr. 15/1990. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, ignorând faptul că, prin efectul dispoziţiilor art. 18-20 dreptul de administrare socialistă s-a transformat într-un drept de proprietate.

Printr-o altă critică recurenta susţine că decizia atacată încalcă principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate adăuga la lege deoarece, deşi nici prin Legea nr. 15/1990 şi nici prin H.G. nr. 834 nu este reglementată o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru însăşi naşterea dreptului de proprietate, care ar pune în discuţie caracterul subsidiar faţă de o acţiune în constatare, instanţa de apel reţine că actul ce prezintă relevanţă faţă de naşterea dreptului de proprietate este certificatul de atestare iar nu efectul legii.

Recurenta arată că au fost încălcate şi prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului care statuează că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant. Curtea de apel nu a avut în vedere niciunul dintre motivele de apel considerându-le nerelevante, aplicându-se numai asupra inadmisibilităţii acţiunii de drept comun în raport de procedurile speciale.

Recurenta, prin administrator judiciar, a învederat faptul că prin sentinţa civilă nr. 727/29.03.2016 s-a dispus închiderea procedurii reorganizării judiciare şi reinserţia debitorului în activitatea comercială.

Faţă de faptul că recursul a fost declarat ulterior acestui moment, prin citaţia emisă la 22 septembrie 2016 s-a pus în vedere recurentei să îşi însuşească recursul declarat prin administrator judiciar şi să achite taxa judiciară de timbru la valoarea precizată a imobilului, obligaţii pe care recurenta nu le-a îndeplinit în termenul acordat, sub sancţiunea nulităţii cererii.

Înalta Curte, luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părţii i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 107.801,5 RON, potrivit dovezii aflate la dosarul cauzei.

Constatând că recursul nu au fost timbrat anticipat, că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare, până la termenul de judecată stabilit în cauză, respectiv 21.06. 2017 şi că, în cauză, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligaţia timbrării, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 493 pct. 5 C. proc. civ. va anula ca netimbrat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. ADMINISTRARE CAZARE CANTINE S.A. împotriva deciziei civile nr. 220A din 21 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2017.