Enforcement of final judgment not tortious; appeals admitted, appellate damages award quashed and remanded.

Deliberând asupra recursurilor, constată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 13 mai 2013, reclamanta S.C. A. S.A., a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei estimate provizoriu de 6.563.761 RON, reprezentând prejudiciu material cauzat şi datorat în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâţilor, sumă defalcată după cum urmează: suma de 3.353.182 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea prin poprire asupra conturilor reclamantei pentru suma de 51.245.307,87 RON în data de 06.10.2010; suma de 1.230.149 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 07.07.2008; suma de 622.126 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 18.08.2010; suma de 584.360 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 05.10.2010; suma de 322.169 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.124.530,78 RON în data de 11.11.2010; suma de 310.745 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.124.530,78 RON în data de 06.12.2010; suma de 140.993 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauţiunii în cuantum de 5.125.199 RON în data de 07.12.2011;

Prin sentinţa civilă nr. 81/10.02.2015 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei de 5.061.065 RON la data de 07.07.2008. S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâţilor Biroul executorului judecătoresc D., şi B., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctului C.. A fost obligată reclamanta să achite pârâtului B. suma de 27.280 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate şi, raportat la dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Prin decizia civilă nr. 1013/A/2016 din 22 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de apel Cluj, secţia I civilă a fost admis în parte apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 81/10.02.2015 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2013, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A împotriva pârâtului B., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctului C. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5.835.555,96 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi la respingerea acţiunii reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Biroul executorului judecătoresc D.. A fost obligat pârâtul B. să-i plătească reclamantei S.C. A. S.A, cheltuieli de judecată parţiale în sumă totală de 96.796,32 RON la fond şi apel (62.466,55 RON taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar la prima instanţă, în limita admiterii acţiunii, 31.233,27 RON taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar în apel în limita admiterii acţiunii şi 2.654.15 RON onorariu parţial expertiză.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs S.C. A. S.A. şi B..

RECURSUL formulat de S.C. A. S.A.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ. susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 998 şi 999 C. civ., în privinţa respingerii cererii de despăgubiri aferente cauţiunii achitate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel reţinând greşit că nu există nicio legătură între fapta ilicită imputată de recurentă şi prejudiciul pretins, în condiţiile în care demersul judiciar a fost generat de însăşi faptele intimaţilor-pârâţi, în contextul în care la acel moment nu mai subzistau efectele suspendării provizorii a executării deciziei civile nr. 446/A/5.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti dispuse la 13.12.2010 în dosarul nr. x/2010 al aceleiaşi instanţe.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în intervalul 13.12.2010 -14.12.2011 măsura suspendării nu a produs efecte continue, ea fiind dispusă până la soluţionarea de către instanţa de apel a contestaţiei la titlu, iar suspendarea executării titlului executoriu urmare a admiterii contestaţiei la titlu a fost "întreruptă" urmare a admiterii cererii de suspendare formulată în cadrul recursului promovat împotriva deciziei de lămurire din contestaţia la titlu. În aceste condiţii, este evident că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată intimaţilor-pârâţi şi prejudiciul suferit de recurenta prin consemnarea sumei de bani necesară pentru cauţiunea care a permis admiterea cererii de suspendare şi protejarea bunurilor subscrisei de licitaţia mobiliară programată pentru ziua următoare admiterii cererii de suspendare de către Înalta Curte, soluţia ce a reprezentat singurul argument legal menit să oprească executorul judecătoresc din continuarea executări. Având în vedere aceste motive, este evident că nu există nici un motiv pentru a nu obliga pârâtul B. şi la achitarea despăgubirilor aferente cauţiunii achitate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi, pe cale de consecinţă, şi la obligarea achitării cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru aferentă cererii de chemare în judecată şi apel la întreaga valoare achitată (şi nu doar la valoarea cererii admise în parte de instanţa de apel), soluţia instanţei de apel fiind nelegală, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea în parte, cu trimitere spre rejudecare în faţa instanţei de apel.

Recurenta invocă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel şi din perspectiva respingerii cererii de despăgubiri în contradictoriu cu pârâtul Biroul executor judecătoresc D., în sensul că hotărârea nu este motivată şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta că motivarea instanţei este atât de superficială încât echivalează cu o lipsă de motivare întrucât s-a menţionat doar că faptele imputate pârâtului, de încălcare a prevederilor art. 5, 6, 54 din Legea nr. 188/2000 şi art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 puteau face obiectul unor contestaţii la executare, fără ca în persoana acestui pârât să poată fi reţinută o faptă ilicită. O astfel de motivare nu este de natură să arate raţionamentul urmat de instanţă în atingerea acestei concluzii, având în vedere că posibilitatea de a ataca măsurile luate de executor cu contestaţie la executare nu înlătură de plano posibilitatea de a fi reţinută o faptă ilicită în sarcina aceluiaşi executor. Ca atare, motivarea oferită de instanţă nu prezintă, în realitate, niciun argument pentru care comportamentul executorului judecătoresc nu reprezintă o faptă ilicită. Practic, instanţa nu a analizat deloc măsurile abuzive ale executorului judecătoresc pentru a constata dacă acestea reprezintă sau nu fapte ilicite.

Recurenta susţine că instanţa de apel a omis să analizeze motivele invocate referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 şi 54 din Legea nr. 188/2000 şi art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, respectiv faptul că executorul judecătoresc a acţionat în mod abuziv în îndeplinirea îndatoririlor sale. Fapta ilicită imputată executorului judecătoresc BEJ D. se concretizează, în principal, în faptul că, prin acţiunile sale şi-a dat concursul la punerea în executare potrivit dreptului comun a unei hotărâri judecătoreşti, contrar conţinutului său, direct împotriva recurentei deşi titlul conţinea expres menţiunea "în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005" (aşa cum s-a lămurit cu ocazia admiterii contestaţiei la titlu) şi care a fost desfiinţat ulterior ca nelegal (inclusiv) în raport atitudinea procesuală a pârâţilor constatată de instanţa de recurs.

Instanţa de fond reţine inexistenţa faptei ilicite raportat exclusiv la argumentul că executarea silită ar fi fost demarată în temeiul unei hotărâri irevocabile şi nu ar fi fost desfăşurată în perioadele în care recurenta obţinuse, pe calea diferitelor căi urmate, suspendarea procedurii execuţionale ignorând practic criticile formulate de pe calea acţiunii, care indicau în concret dispoziţiile legale încălcate de către executor şi care au rămas astfel neanalizate.

Contrar obligaţiilor care îi incumbau potrivit celor mai sus arătate, pârâtul a efectuat acte de executare cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale. Fapta ilicită a pârâtului BEJ D. există şi constă în faptul că şi-a dat concursul la punerea în executare împotriva recurentei a unui titlu executoriu care nu stabilea o obligaţie de plată în sarcina acesteia. De asemenea, acesta a continuat executarea silită deşi aceasta încetase de drept ca urmare a desfiinţării titlului executoriu pus în executare şi a refuzat să ia masuri pentru a emite toate adresele necesare în vederea ridicării măsurilor execuţionale dispuse deşi acestea nu mai aveau temei. Faţă de toate aceste elemente, rezultă cu evidenţă că executorul judecătoresc a acţionat cu nerespectarea prevederilor procesual-civile, cu vădită rea-credinţă, recurenta dovedind astfel existenţa faptei ilicite, în ciuda celor reţinute de instanţa de fond.

Chiar şi cu privire la motivele pretins analizate de instanţa de apel, respectiv continuarea executării silite după ce a intervenit perimarea şi încălcarea de executor a normelor de competenţă în materia executării silite, instanţa a pronunţat hotărârea prin aplicarea greşită a legii atunci când a considerat că aceste acţiuni ale executorului judecătoresc nu constituie fapte ilicite.

Astfel, suspendarea executării prin voinţa creditorului nu împiedică curgerea termenului de perimare prevăzut de dispoziţiile art. 389 C. proc. civ. În ceea ce priveşte efectele suspendării executării prin voinţa creditorului, în doctrina de specialitate s-a arătat că această suspendare voluntară nu împiedică curgerea termenului de perimare potrivit alin. (2) al art. 389 C. proc. civ., în condiţiile în care perimarea are un caracter imperativ şi nu poate fi înlăturată decât printr-o suspendare intervenită pe o altă cale decât prin voinţa creditorului. În aceste condiţii, deşi prin formularea cererii de suspendare a executării pretinşii creditori au urmărit tocmai împiedicarea intervenirii perimării executării, cererea lor nu a avut şi nici nu a putut avea acest efect, motiv pentru care la data de 14.10.2011 executarea silită, obiect al dosarului de executare nr. 409/2010, s-a perimat. Aceste aspecte au fost arătate în mod repetat executorului judecătoresc D., însă, cu ignorarea completă a dispoziţiilor legale imperative incidente, executorul judecătoresc a continuat în mod nelegal executarea silită.

Executorul judecătoresc a încălcat cu bună-ştiinţă normele de competenţă în materia executării silite. Arată recurenta că, ulterior înregistrării dosarului de executare nr. 409/2010 pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc D. de pe lângă Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Cluj, executorul a obţinut în mod nelegal încuviinţarea executării silite prin încheierea civilă nr. 14194/CC/13.09.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care nu era instanţa de executare potrivit legii.

RECURSUL formulat de B.

Recurentul arată că decizia recurată este nelegală, instanţa de apel încălcând cu prilejul soluţionării apelului normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, soluţionând cauza fără a indica motivele esenţiale care ar putea să întemeieze hotărârea (considerentele suficiente pentru care a primit susţinerile reclamantei şi a înlăturat apărările), în realitate neanalizând niciuna dintre apărări şi nearătând motivele pentru care respinge aceste apărări, a încălcat autoritatea de lucru judecat şi a aplicat greşit normele de drept material.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 şi anume greşita aplicare a normei de drept material, recurentul arată că au fost încălcate -art. 998 şi 999 C. civ. întrucât instanţa a reţinut greşit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, neexistând faptă ilicită, prejudiciu sau raport de cauzalitate direct dintre fapta imputată şi afirmatul prejudiciu şi nu există vinovăţie. Instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar după soluţionare a fost formulată cerere de executare silită ca parte şi finalitate a procesului civil. Toate aceste cereri au îndeplinit toate cerinţele de formă şi au fost soluţionate prin hotărâri judecătoreşti. Nu s-a procedat la o executare directă a debitoarei ci s-a apelat la concursul forţei statului în cadrul procedurilor reglementate în acest scop.

Este real faptul că în dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 446A/2008, confirmata prin decizia nr. 319/2010 a ICCJ, nu au fost depuse contractul de concesiune autentificat sub nr. x/05.01.1926 Tribunalul Prahova, secţia I şi actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. x/23.02.1928.

Chestiunea (ne)depunerilor actelor nu a condus prin sine la desfiinţarea titlului executoriu, cum greşit a apreciat instanţa de apel, împrejurare certificată de decizia de casare nr. 6265/16.10.2012 dată în dosarul nr. x/2011 de ICCJ.

Fapta imputată nu poate fi calificată ca fiind ilicită atâta vreme cât executarea silită a fost încuviinţată de către Judecătoria Cluj-Napoca şi s-a desfăşurat în cadrul procedural reglementat legal şi sub controlul instanţelor de judecată. Executarea silită a fost încuviinţată în condiţiile legii, solicitarea recurentului în acest sens şi stăruinţa în executare fiind un drept legal şi nicidecum o faptă ilicită. Recurentul arată cu privire la fapta ilicită faptul că aceasta trebuie să fie fapta personală a celui împotriva căruia se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a reţinut, împotriva deciziei de casare împrejurarea că "hotărârea judecătorească ce constituia titlu executoriu ar fi fost pronunţată ca urmare a nedepunerii culpabile a tuturor actelor necesare stabilirii situaţiei de fapt certe în cauză, respectiv prin nedepunerea actului de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă, care erau hotărâtoare în soluţionarea cauzei, acesta constituind şi motivul pentru care titlu executoriu a fost ulterior desfiinţat finalmente."

Instanţa de apel face o greşită aplicare a art. 998 C. civ. atâta vreme cat nu observă cerinţa legală a existenţei unei fapte proprii.

Pronunţarea hotărârii ce a constituit titlu executoriu nu este fapta recurentului ci o acţiune a instanţei de judecată, care în îndeplinirea atribuţiilor sale jurisdicţionale soluţionează_cererea dedusă judecăţii pe baza probelor depuse la dosar.

Instanţa de apel concluzionează în mod greşit şi contradictoriu cu decizia de casare că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra atitudinii culpabile a reclamanţilor, cărora le revenea sarcina probei, culpă constând în nedepunerea celor două acte - actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă - care erau hotărâtoare în soluţionarea cauzei. Această concluzie a instanţei de apel reprezintă o greşită aplicare a art. 998 C. civ. în stabilirea condiţiei faptei personale ilicite şi vine în contradicţie tocmai cu considerentele deciziei nr. 6265/2012 ICCJ, citate de către instanţă.

Mai trebuie arătat, susţine recurentul că, până la punerea în executare a deciziei nr. 446/A/2008, acesta a fost confirmată de către ICCJ prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia şi ca atare a intervenit în lanţul evenimentelor o nouă activitate jurisdicţională ce nu reprezintă fapta personală a recurentului B..

Şi al doilea aspect al aşa zisei fapte ilicite de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, respectiv direct împotriva intimatei SNP A. S.A., a fost stabilit de către instanţa de apel cu aplicarea greşită a legii, respectiv prin neobservarea şi neaplicarea cerinţei ca fapta să fie personală, proprie şi ilicită.

Instanţa de executare a stabilit forma, modalitatea şi limitele de executare a dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu încuviinţând executarea silită a debitoarei S.C. A. S.A. pentru plata sumei de 50.610.644,97 RON.

Urmărirea A. S.A. s-a realizat în limitele în care instanţa de judecată a încuviinţat executarea. Aceste limite nu au fost stabilite de recurent şi nu pot fi calificate ca fapte personale.

Instanţa de apel nu a analizat în nici un mod apărările cu privire la împrejurarea că prin încheierea civilă nr. 14194/CC/13.09.2010), instanţa de judecată a încuviinţat executarea silită îndreptată împotriva debitoarei A. S.A. până la concurenţa sumei de 50.610.644,97 RON, plus cheltuielile de executare. Executarea silită a fost urmarea împrejurării că debitoarea A. nu a executat de bună voie obligaţia stabilită în sarcina sa, a faptului că exista un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre irevocabilă, iar executarea silită a avut loc numai în limitele în care a fost încuviinţată de către instanţa de executare.

Nu există o legătură suficient de caracterizată şi strânsă între cererea de executare silită pe care o formulează creditorul şi actele_de executare deoarece elementul determinant ce se interpune între cele două momente este încuviinţarea executării. Nu este vorba de o executare directă realizată de către creditor ci este vorba de intervenţia forţei autorităţii statului în realizarea dreptului afirmat în titlul executoriu. În concret, punerea în executare a hotărârii este o procedură dominată de intervenţia Statului care îşi oferă concursul în executarea silită a titlurilor executorii, în limite de el stabilite.

Chiar dacă se are în vedere că titlul executoriu conţinea şi menţiunea "în condiţiile Titlului VII din legea 247/2005", aşa cum reţine instanţa de apel, nu se poate face abstracţie de coexistenţa în acelaşi titlu a unei obligaţii pecuniare, o obligaţie de a plăti o sumă de bani determinată, stabilită în sarcina A. S.A.. care îndreptăţea la solicitarea punerii în executare.

În această situaţie "punerea în executare ... direct împotriva intimatei SNP A. SA" nu poate fi calificată ca fiind o faptă proprie a recurentului, decât cu greşita aplicare a art. 998 C. civ., neexistând o identitate suficient de caracterizată între înţelesul sintagmei "punere în executare", care reprezintă o procedură complexă caracterizată de controlul instanţei de judecată şi desfăşurată în aplicarea forţei de stat şi cererea creditorului, creditor care nu face altceva decât să urmărească finalitatea procesului, care continuă într-un demers jurisdicţional, afirmând dreptul său aşa cum îl apreciază, dar supunându-l verificării şi confirmării de către instanţa judecătorească. Pe de altă parte nu se poate vorbi de ilicitul civil câtă vreme s-a încuviinţat de către o instanţă judecătorească executarea unei obligaţii stabilite în terminis în titlul executoriu.

Faptul că ulterior s-au întreprins de către intimata A. S.A. demersuri pentru înlăturarea obligaţiei de plată din cuprinsul titlului executoriu nu schimbă cu nimic situaţia, pentru că fapta şi caracterul ilicit precum şi culpa trebuie raportate temporal la momentul la care se produc şi la cadrul de drept existent la acel moment. La momentul amintit exista o obligaţie de plată cu indicarea subiectului ei activ şi pasiv iar nu o obligaţie de a face.

Referitor la prejudiciu arată recurentul că limitele răspunderii civile delictuale sunt date de prejudiciul produs prin fapta proprie.

Instanţa de apel nu a aplicat legea nestabilind măsura în care recurentul este chemat să răspundă în calitatea sa de moştenitor al fratelui său atâta timp cât ambii sunt părţi în procesul în care s-a pronunţat titlul executoriu şi au acţionat în calitate de succesori ai defunctei lor mame în cote de 1/2 parte, fiecare conform certificatului de moştenitor. Suma urmărită în beneficiul recurentului era de doar 1/2 parte din cea stabilită prin titlul executoriu şi deci, orice prejudiciu reclamat cu privire la urmărire, poate fi stabilit ca legat de fapte personale numai în cota de 1/2 parte.

Susţine recurentul că, faptul că stă în judecată în prezentul proces şi ca moştenitor al fratelui său, înseamnă că obligaţiile pot fi stabilite în sarcina sa numai în limita activului succesoral. Prin neobservarea acestei împrejurări instanţa de apei nu a aplicat legea, respectiv art. 1114 C. civ.

Prejudiciul trebuie să fie cert şi să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, verificarea acestor cerinţe fiind o condiţie a corectei aplicării a art. 998 C. civ.

În ceea ce priveşte poprirea sumei de 51.245.307.87 RON, se arată că instanţa de apel se limitează să reţină că această sumă a fost indisponibilizată prin poprire pentru o perioadă de 742 zile, pentru care expertiza a calculat o dobândă de 3.269.877,69 RON. Ceea ce nu analizează instanţa de apel, cu consecinţa unei greşite aplicări a art. 998 C. civ., şi mai exact a cerinţelor legale care caracterizează prejudiciului, sunt drepturile şi obligaţiile intimatei A. S.A. ce erau în fiinţă la acel moment când aceasta fusese obligată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să plătească suma de 51,245.307,87 RON. Împotriva acesteia a fost încuviinţată executarea silită de către instanţa de executare şi ca atare avea obligaţia să plătească această sumă şi dreptul ca, eventual, dacă obligaţia de plată era înlăturată în orice mod, să beneficieze de procedura întoarcerii executării pentru repunerea sa în situaţia anterioară plăţii,

Pentru întoarcerea executării silite legiuitorul a prevăzut o procedură specială reglementată la art. 4041 C. proc. civ..aceasta fiind unica modalitate prin care debitorul poate obţine restabilirea situaţiei anterioare executării silite.

În privinţa sumei poprite, atâta vreme cât această sumă a făcut obiectul unei măsuri de executare, unica modalitate de restabilire a situaţiei anterioare inclusiv în ceea ce priveşte fructele civile ale sumelor de bani poprite o reprezintă întoarcerea executării silite, procedură la care intimata A. S.A. nu a recurs şi care nu face obiectul prezentului dosar.

Învederează recurentul că, urmare a popririi înfiinţate, suma poprită nu a intrat în patrimoniul acestuia, împrejurare reţinută ca atare de către instanţa de apel, prin urmare nu a beneficiat de fructele civile ale sumei şi ca atare nu poate fi ţinut la restituirea acestor fructe odată cu suma.

Această sumă nu a fost virată în contul colector al executorului ca urmare a alegerii A. S.A., iar în acest caz acesta nu poate solicita fructele civile.

Cu privire la prejudiciul reţinut de către instanţă ca fiind derivat din indisponibilizarea unor sume de bani cu titlu de cauţiune aferent unor cereri de suspendare arată că faptul care a condus la lipsa beneficiului fructelor civile a fost fapta intimatei A. S.A. care a ales să indisponibilizeze aceste sume de bani, dobândind astfel beneficiul de a accede la anumite demersuri judiciare (formularea unor cereri de suspendare).Dreptul la acel moment al intimatei A. S.A. era de a formula anumite cereri în justiţie, iar intimata a exercitat acest drept cu îndeplinirea condiţiilor în care dreptul este recunoscut. Legea este aceea care impune ca şi condiţie de admisibilitate a unor cereri de suspendare constituirea garanţiilor, iar constituirea garanţiilor este acţiunea personală a intimatei.

Nu există prejudiciu şi acesta nu este cert, deoarece intimata a fost aceea care a ales să nu execute de bună voie obligaţia stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească irevocabilă, executarea fiind încuviinţată de instanţa judecătorească.

Este de observat că deşi punerea în executare a hotărârii este fapta ilicită reţinută, instanţa de apel reţine un prejudiciu care s-ar fi produs anterior punerii în executare în ceea ce priveşte dobânda calculată pentru aşa zisa consemnare a sumei de 5.061.065 la data de 07.07.2003 în dosarul nr. x/2004 al ICCJ. Este evident că nu e îndeplinită cerinţa prejudiciului cert şi în raport de cauzalitate cu fapta, iar hotărârea constituie o greşită aplicare a art. 998 C. civ., în privinţa acestui aşa zis prejudiciu, atâta vreme cât această sumă a fost consemnată înainte de producerea faptei imputate -înaintea executării silite.

Deşi instanţa de apel arată că îşi întemeiază concluzia pe raportul de expertiză, se reţine greşit şi în contra acestui raport de expertiză că această sumă ar fi fost consemnată cu titlu de cauţiune. Expertul contabil arată fără echivoc prin răspunsul la obiecţiuni depus la data de17.11.2014 că suma a fost plătită în contul taxelor de timbru şi deci nu constituie cauţiune.

Cu privire la restul cauţiunilor avute în vedere de către instanţa de apel ca fiind cele care au condus la pierderea A. S.A., este de remarcat că cu excepţia cauţiunii aferente cererii de suspendare provizorie până la soluţionarea dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei sector 1 Bucureşti, toate aceste cauţiuni au fost consemnate pentru cereri de suspendare provizorie aferent unor demersuri orientate împotriva hotărârilor judecătoreşti şi nu în_cadrul executării silite. Or, atâta vreme cât fapta ilicită reţinută este legată de executarea silită (formularea cererii de executare silită), depunerea unor cauţiuni în alte proceduri decât executarea silită nu se poate constitui în prejudiciu. Lipsa de analiză a acestei chestiuni reprezintă o greşită aplicare a art. 998 C. civ.

Deşi cauţiunile au fost depuse aferent unor cereri de suspendare provizorie ce au fost admise, cererile de suspendare până la soluţionarea cărora a fost ordonată suspendarea provizorie au fost respinse. Ca atare rezultă că instanţele au apreciat ca netemeinice cererile de suspendare formulate de către A. S.A. pe fondul lor şi ca atare nu poate fi reţinut că formularea acestor cereri reprezenta un interes legitim al A. S.A.. Plata daunelor aferente unor chestiuni ce vizează cereri formulate de A. S.A. ce au fost respinse de către instanţele judecătoreşti, A. fiind în culpă procesuală, se califică ca fiind o greşită aplicare a art. 998 C. civ.

Instanţa de apel nu a analizat în mod real raportul de cauzalitate ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 998 C. civ., în cauză nefiind împlinită această condiţie a antrenării răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel s-a mulţumit să afirme că stabilirea raportului de cauzalitate ar fi o chestiune facilă, care s-ar impune cu forţa evidenţei, reţinând legătura dintre faptele personale ale recurentului şi indisponibilizarea sumei poprite ori indisponibilizarea cauţiunilor.

Modul în care instanţa de apel se rezumă la a afirma existenţa raportului de cauzalitate, fără a analiza legătura directă de la cauză la efect prin prisma stării de fapt reţinute si a probelor administrate şi fără a arăta motivele pentru care sunt înlăturate apărările recurentului conduce la admiterea acţiunii fără a exista împlinită această condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezintă o greşită aplicare a art. 998 C. civ.

Dat fiind că în cauză este vorba de o hotărâre judecătorească irevocabilă pusă în executare, se naşte întrebarea dacă conţinutul dispozitivului acesteia poate fi pus într-o relaţie suficient de bine caracterizată cu cererile formulate de parte în cursul procesului, astfel încât să fie reţinut un raport cauzal direct, necesar şi suficient între cererile reclamantului şi hotărârea judecătorească.

Conţinutul hotărârii judecătoreşti aparţine judecătorului şi este fapta acestuia, judecătorul fiind cel care stabileşte adevărul judiciar, în acord cu conştiinţa sa, cu stabilirea stării de fapt şi prin aplicarea legii în cauză, în concluzie hotărârea judecătorească nu poate fi considerată o consecinţă directă şi imediată a cererii părţilor în lanţul cauzalităţii intervenind judecăţile de valoare ale judecătorului care sunt esenţiale, definitorii şi decisive în crearea efectului. Relaţia cauză-cererile reclamantului şi conduita lui procesuală, respectiv efect - conţinutul hotărârii judecătoreşti, nu poate fi reţinută atâta vreme cât intre cele două intervine instanţa judecătorească, care este cea care emite hotărârea judecătorească nu în mod mecanic şi automat ci printr-o activitate de control, jurisdicţională, de stabilire a stării de fapt şi aplicare a legii. Cum instanţa de apel, prin decizia recurată nu a avut în vedere aceste aspecte, hotărârea a fost pronunţată cu greşita aplicare a art. 990 C. civ.

Nu există raport de cauzalitate dintre punerea în executare a hotărârii şi consemnarea cauţiunilor. Demersurile orientate spre retractarea titlului executoriu şi desfiinţarea sa, chiar dacă au avut efecte în ceea ce priveşte executarea silită, s-au desfăşurat independent de executarea silită deoarece s-au susţinut în contextul existenţei deciziei nr. 446A/2008 şi al deciziei 319/25.01.2010 în dosarul nr. x/2004 al ICCJ şi au fost menite desfiinţării acestor hotărâri judecătoreşti.

Cu privire la condiţia existenţei culpei, arată recurentul că se pune în primul rând problema dacă exercitarea dreptului de a solicita executarea silită a hotărârii judecătoreşti poate fi calificată, în condiţiile existente la momentul la care a solicitat această executare silită, ca fiind un abuz de drept, adică o exercitare a dreptului în afara limitelor în care a fost recunoscut.

În analiza vinovăţiei instanţa de apel a reţinut lipsa de claritate a titlului executoriu şi faptul că prin decizia civilă 446/A/2008 a Curţii de apel Bucureşti a fost obligată reclamanta, intimată pârâtă în acel proces, la plata sumei de 50.610.644,97 RON". Cu toate acestea, aceeaşi instanţă trece la stabilirea şi lămurirea înţelesului acestei hotărâri, stabilind că prin hotărâre se impunea parcurgerea procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005.

Instanţa de apel nu are competenţa de a proceda la lămurirea acestei hotărâri. Dimpotrivă, odată reţinut de către instanţa de apel că "prin decizia civilă nr. 446/A/2008 a Curţii de apel Bucureşti a fost obligată reclamanta, intimată pârâtă în acel proces, la plata sumei de 50.610.644,97 RON", rezultă concluzia că recurentul nu poate fi ţinut culpabil pentru că a solicitat să fie executat ceea ce instanţa judecătorească a dispus.

Lămurirea unei hotărâri judecătoreşti poate fi pronunţată numai de către instanţa care a emis acea hotărâre, lămurirea fiind în competenţa sa exclusivă şi numai în cadrul procesual dat de către art. 2811 C. proc. civ., 1865 (art. 443 C. proc. civ.) şi respectiv art. 399 C.pr,civ. 1865 (art, 712 al (2) C. proc. civ.) Mai mult, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice poate fi realizată numai în procedura specială.

Nu poate fi primit nici considerentul că această hotărâre ar fi fost lămurită. În realitate contestaţia la titlu a fost respinsă în urma judecării recursului şi indiferent de motivele pentru care recursul a fost admis, hotărârea modificată ca urmare a admiterii recursului nu mai poate avea nici un efect juridic, nu mai poate fi considerată ca existentă şi nici nu poate constitui un motiv sau argument pentru instanţă în soluţionarea unui alt litigiu, (art. 311 C. proc. civ. 1865).

Prin decizia de casare 6265/16.10.2012, ICCJ a reţinut că prin hotărârea de casare s-a arătat expres că motivul pentru care a fost dispusă casarea nu este cel al depunerilor noilor înscrisuri. Or, în aceste condiţii instanţa de apel care a pronunţat decizia recurată nu putea socoti că recurentul ar fi în culpă prin nedepunerea acestor acte care nu au avut nici un efect în ceea ce priveşte admiterea recursului, decât cu aplicarea greşită a art. 999 C. civ., În aceste condiţii instanţa de apel nu putea în mod legal ca în cadrul analizei condiţiei existenţei faptei ilicite să se refere la "atitudinea culpabilă a reclamanţilor ", apreciind că aceasta ar fi fost stabilită de către ICCJ prin decizia civilă nr. 6265/16.10.2012.

Instanţa de apel nu are în vedere că problema culpei nu făcea obiectul acestei decizii civile şi faptul că intră în puterea lucrului judecat numai aspectele ce au făcut obiectul cercetării judecătoreşti şi sunt în strânsă legătură cu dispozitivul.

Susţine recurentul că lipsa vinovăţiei în nedepunerea înscrisurilor pe care nu le deţinea a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia 647/28.06.2011 Curtea de apel Bucureşti şi decizia nr. 5436/19.09.2012 a ICCJ pronunţate în cererea de revizuire a titlului executoriu.

Nu poate fi primit considerentul instanţei de apel care apreciază casarea deciziei nr. 446/A/05.06.2008 ca având efect de anulare a tuturor statuărilor anterioare referitoare la decizia casată. Este evident că o decizie de casare a unei hotărâri nu poate anula alte hotărâri judecătoreşti, pronunţate într-un alt dosar, cel de revizuire unde s-au pronunţat hotărâri devenite irevocabile şi care produc depline efecte juridice.

De asemenea este important de observat că aceste acte erau în posesia A. S.A. iar Curtea de Apel Bucureşti a "transferat" obligaţia de depunere a acestor acte în sarcina A. S.A..

Recurentul arată că nu este îndeplinită cerinţa existenţei elementului intelectiv şi volitiv al vinovăţiei, nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei şi ca atare hotărârea este pronunţată cu aplicarea greşită a normei de drept material (999 C. civ.).

Limitându-se la afirmaţii şi nu la veritabile considerente, fără o analiză raportată la momentul temporal al punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, adică la momentul aşa zisei fapte ilicite, instanţa se mărgineşte să afirme faptul că recurentul trebuia şi putea să aibă reprezentarea abuzului de drept. În realitate, prin raportarea la starea de fapt aşa cum a fost reţinută de către instanţa de apel, aplicarea corectă a art. 999 C. civ. conducea la respingerea acţiunii pentru lipsa de vinovăţie.

Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti s-a făcut după rămânerea ei irevocabilă prin respingerea recursului, adică la momentul la oare autoritatea de lucru judecat nu mai era provizorie ci definitivă.

Nu există nicio hotărâre judecătorească care să certifice o altă modalitate de înţelegere a deciziei nr. 446A/2008. Că această dispoziţie nu trebuie înlăturată din titlu executoriu a considerat pentru motive ample şi opinia separată la decizia nr. 413A/2011 a Curţii de apel Bucureşti.

Înlăturarea unei dispoziţii din hotărârea judecătorească poate fi realizată numai în cazul dispoziţiilor potrivnice şi numai în procedura 2811 C. proc. civ. 1865 şi nu şi în procedura contestaţiei la titlu. O cerere în baza art. 2811 C. proc. civ. nu a fost formulată şi ca atare nu se putea pune la îndoială îndreptăţirea de a beneficia de această dispoziţie cuprinsă în titlul executoriu.

La momentul la care s-a pronunţat decizia nr. 413A/2011 de către Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost modificat titlul executoriu, instanţele investite cu contestaţii la executare, toate, fără excepţie, au suspendat soluţionarea contestaţiilor la executare până la momentul la care recursul împotriva acestei decizii se va fi soluţionat. În aceste condiţii este clar că nu se poate reţine că decizia nr. 446A/2008 trebuia înţeleasă, ca necuprinzând în mod cert o obligaţie pecuniară de a plăti, aşa cum apreciază acum instanţa de apel.

Toate contestaţiile la executare care vizau însăşi executarea silită şi investirea cu formulă executorie au fost respinse.

Aplicarea corectă a art. 993 C. civ. presupunea ca prin raportare la momentul temporal al cererii de executare silită şi la cadrul juridic existent la acel moment să se reţină că în sarcina recurentului nu poate fi reţinută vinovăţia ca şi condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale, nefiind prezent nici elementul intelectiv şi nici cel volitiv.

Recurentul invocă şi motivul de casare 488 pct. 5 respectiv că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens se arată că instanţa de apel a procedat la luarea unor măsuri privitoare la efectele anulării unor acte de executare, într-un alt cadru şi pe o altă bază legală decât cea a procedurii întoarcerii executării silite instituite de art. 4041 C. proc. civ. deşi această procedură este specială.

Astfel repunerea în situaţia anterioară cu privire la măsura de poprire a sumei de 51.245.307,87 RON putea fi solicitată, soluţionată şi acordată numai în condiţiile acestei proceduri speciale, în cadrul întoarcerii executării, potrivit art. 4041 C. proc. civ.

Dacă s-ar fi procedat cu respectarea cadrului legal, s-ar fi constatat că atâta vreme cât suma nu a fost virată în contul colector al executorului judecătoresc şi deci nu a fost încasat nici un leu, nu se pune problema restituirii acestei sume şi nici a accesoriilor, respectiv a fructelor civile.

Intimata nu are o cale alternativă procedurii speciale a întoarcerii executării, acesta fiind o procedură specială. Intimata nu a întemeiat cererea sa pe această procedură specială iar instanţa nu a soluţionat o cerere prin raportare la dispoziţiile legate speciale ci prin raportare la dispoziţiile generate.

A fost încălcat principiul lex specialis derogat legi generali fiind în prezenţa motivului de casare prevăzut de către art. 488 alin. (5) C. proc. civ., Nulitatea este una absolută şi necondiţionată (art. 174 ţi 176 C. proc. civ.)

Vătămarea este certă atâta vreme cât legea specială nu constituia motiv al acţiunii introductive. A fost relevată în apel împrejurarea că art. 4041 C. proc. civ., (1865) nu a fost invocat în termen procedural ca temei al acţiunii introductive. Instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea inclusiv pe o hotărâre modificată în tot prin admiterea recursului, adică pe o hotărâre inexistentă care nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Au fost încălcate dispoziţiile art. 311 al (1) C. proc. civ., 1865/art. 500 al (1) C. proc. civ.).

Prin decizia recurată, instanţa are în vedere efectele unei hotărâri care a fost modificată, respectiv decizia civilă nr. 413A/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a fost desfiinţată în urma judecării recursului şi indiferent de motivele pentru care recursul a fost admis, hotărârea modificată ca urmare a admiterii recursului nu mai poate avea nici un efect juridic, nu mai poate fi considerată ca existentă şi nici nu poate constitui un motiv sau argument pentru instanţă în soluţionarea unui alt litigiu.

Vătămarea este dată de atribuirea de efecte unei hotărâri judecătoreşti care a fost casată fiind încălcată dispoziţia ICCJ prin care a fost admis recursul împotriva acestei hotărâri, nulitatea fiind una absolută şi necondiţionată (art. 174 ţi 176 C. proc. civ.)

Lămurirea unei hotărâri judecătoreşti poate fi pronunţată numai de către instanţa care a emis acea hotărâre, lămurirea fiind în competenţa sa exclusivă şi numai în cadrul procesual dat de către art. 2811 C. proc. civ. 18G5 (art. 443 C. proc. civ.) şi respectiv art. 399 C. proc. civ. 1865 (art. 712 al (2) C. proc. civ.) Mai mult, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice poate fi realizată numai în procedura specială a art. 2811 C. proc. civ. 1865 (art. 443 C. proc. civ.).

Nici unei alte instanţe judecătoreşti nu-i este permis, ca într-un alt temei şi într-o altă procedură decât cele legale, mai sus amintite, să "lămurească o hotărâre judecătorească sau să înlăture din dispozitiv o anumită dispoziţie.

Instanţa de apel a purces la lămurirea conţinutului unei hotărâri judecătoreşti, respectiv a deciziei nr. 446A/2008, stabilind că trebuia înlăturată din cuprinsul acesteia obligaţia pecuniară stabilită în sarcina A. S.A., în afara procedurilor speciale reglementate de dispoziţiile speciale ale art. 2811 C. proc. civ. 1865 (art. 443 C. proc. civ.).Nulitatea este una absolută şi necondiţionată {art. 174 şi 176 C. proc. civ.)

Printr-un un alt motiv de recurs se arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii (488 pct. 6 C. proc. civ.)

În acest sens se susţine că a fost încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât nu au fost arătate motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările privitoare la încuviinţarea executării silite prin încheierea judecătorească respectiv faptul că prin încheierea civilă pronunţată în dosarul nr. x C. civ./2010 instanţa de judecată "încuviinţează executarea silită îndreptată împotriva debitoarei A. S.A. (fostă A.) ...până ia concurenţa sumei de 50.610.644,97iei, plus cheltuielile de executare.,." şi relevanţa existenţei acestei hotărâri judecătoreşti alături de investirea cu formulă executorie.

Nu a fost analizat raportul de cauzalitate fiind menţionat doar că el rezultă ca evident dar fără a fi manifest raţionamentul logico-juridic după care a fost reţinută ca împlinită această cerinţa a răspunderii civile delictuale. Instanţa de apel nu a analizat în mod real această condiţie a răspunderii civile delictuale ci s-a mulţumit să afirme că stabilirea raportului de cauzalitate ar fi o chestiune facilă, care s-ar impune cu forţa evidenţei, reţinând legătura dintre faptele personale ale recurentului şi indisponibilizarea sumei poprite ori indisponibilizarea cauţiunilor.

Modul în care instanţa de apel se rezumă la a afirma existenţa raportului de cauzalitate, fără a analiza legătura directă de la cauză la efect prin prisma stării de fapt reţinute şi a probelor administrate şi fără a arăta motivele pentru care sunt înlăturate apărările subsemnatului, sunt de natură a atrage incidenţa motivului de casare privitor la nemotivare.

Nu a fost înlăturată motivat nici măcar apărarea privitoare la împrejurarea că, consemnarea cauţiunilor a fost urmarea voinţei şi fapta A. S.A. şi nu a recurentului, iar A. S.A. avea alternativa de a executa obligaţia stabilită în sarcina sa (şi eventual ulterior să solicite întoarcerea executării dacă era cazul).

Instanţa de apel nu motivează de ce apreciază că "acest demers a fost necesar şi util în vederea suspendării executării".

Instanţa de apel nu analizează şi nu arată de ce concluzionează că din două conduite posibile şi anume pe de o parte aceea de a îndeplini obligaţia stabilită în sarcina sa în acord cu art. 3711 C. proc. civ. şi pe de altă parte consemnarea cauţiunilor în scopul suspendării a fost necesar ca A. S.A. să aleagă a doua variantă.

Nu a fost analizată vinovăţia decât în termeni generali fără a se raporta instanţa la momentul săvârşirii faptei aşa zis ilicite şi contextul juridic în care s-a produs fapta, fiind doar afirmat elementul intelectiv al vinovăţiei în forma culpei, dar fără a fi manifest raţionamentul logico-juridic şi argumentele după care a fost reţinută ca împlinită această cerinţă a răspunderii civile delictuale.

În mod contradictoriu instanţa de apel, pe de o parte face trimitere la decizia nr. 6265/16.10.2012 de casare, respectiv la considerente din această hotărâre reluate în citat, reţinând că "cu privire la prezumţiile aplicate de instanţa care a pronunţat decizia civilă nr. 446/A/05.06.2008" ICCJ a stabilit că nu era posibilă în condiţiile date formularea unei prezumţii simple "prin ignorarea sarcinii probei şi prin reţinerea unor prezumţii succesive care nu aveau aptitudinea de a demonstra faptele pretinse, mai mult prin transferarea nejustificată a sarcinii probei de la reclamanţi la pârâtă în privinţa înfăţişării celor două înscrisuri instanţa de apel a făcut o neiertată aplicare a dispoziţiilor..", iar pe de altă parte concluzionează în mod contradictoriu "Prin aceste considerente, în opinia instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra atitudinii culpabile a reclamanţilor cărora le revenea sarcina probei, culpă constând în nedepunerea celor două acte - actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă - care erau hotărâtoare în soluţionarea cauzei".

Contradicţia rezultă prin aceea că se porneşte de la ipoteza care relevă activitatea instanţei de apel - Curtea de apel Bucureşti în modul de conducere şi soluţionare a Dosarului x/2004, iar concluzia atribuie aceste fapte recurentului.

Recurentul invocă şi art. 488 pct. 7 C. proc. civ. susţinând că a fost încălcată puterea lucrului judecat a deciziei nr. 6265/2012 a ICCJ în ceea ce priveşte motivul determinant pentru care a fost admis recursul A. S.A. împotriva deciziei nr. 446A/2008.

Astfel prin această decizia de casare ICCJ a reţinut explicit soluţia de casare a deciziei fără să se fundamenteze pe conţinutul celor două înscrisuri în discuţie. Este deci evident că prin hotărârea de casare ICCJ a arătat expres că motivul pentru care a fost dispusă casarea nu este cel al depunerilor noilor înscrisuri de către A. S.A.. Aceste considerente ale deciziei au intrat în puterea lucrului judecat statuând în drept motivul de admitere al recursului admis prin care a fost casată decizia nr. 446A/2008.

Cu încălcarea autorităţii lucrului judecat, instanţa de apel a reţinut, că cele două acte au avut un rol decisiv în admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei nr. 446A2008.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, încalcă autoritatea lucrului judecat şi în ceea ce priveşte dezlegarea irevocabilă a faptului că recurentul şi fratele acestuia nu au deţinut cele două înscrisuri.

Instanţa de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei 647/28.06.2011 Curtea de Apel Bucureşti şi a deciziei 5436/19.09.2012 a ICCJ pronunţate în cererea de revizuire a titlului executoriu, apreciind ca efect al casării deciziei nr. 446/A/05.06.2008 faptul că au fost anulate toate statuările anterioare referitoare la decizia casată.

Este evident că o decizie de casare a unei hotărâri nu poate anihila efectele hotărârii judecătoreşti, pronunţate într-un alt dosar, cel de revizuire, unde s-au pronunţat hotărâri devenite irevocabile şi care produc depline efecte juridice.

Instanţa de apel nesocoteşte şi prevederile art. 16 alin. (2) Legea 304/2004, atunci când reţine că decizia nr. 647/28.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 5436/19.09.2012 a ICCJ ar putea fi desfiinţate într-un alt cadru decât în căile de atac, în acest mod încălcând autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte reţinerile instanţei referitor la dezlegarea unor chestiuni de drept ori constatarea unor elemente de fapt care ar viza culpa recurentului B. cu privire la depunerea actelor în judecarea cererii ce a făcut obiectul dosarului x/2004, considerentele instanţei de apel dovedesc de asemenea încălcarea autorităţii lucrului judecat având în vedere că prin decizia nr. 647/28.06.2011 a Curţii de apel Bucureşti şi decizia 5436/19.09.2012 a ICCJ s-a stabilit irevocabil că înscrisurile - contractul de concesiune şi actul de cesiune - nu au fost reţinute de către recurent, reţinând de asemenea că, culpa pentru nedepunerea acestora aparţinea A. S.A. care nu le-a depus deşi le putea depune aşteptând rezultatul procesului. S-a mai reţinut că recurentul nu a deţinut aceste înscrisuri şi, deşi a încercat obţinerea acestora de la Arhivele Naţionale, acestea nu i-au fost eliberate.

Intimatul Biroul executoriului judecătoresc D. a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a solicitat respingerea recursului S.C. A. S.A ca nefondat. De asemenea, recurenţii S.C. A. S.A. şi B. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse. B. a formulat răspuns la întâmpinare.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a procedat, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, la data de 14 decembrie 2016, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părţilor, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Recurentul pârât B. a formulat punct de vedere la raport şi a solicitat fixarea unui termen de judecată în sedinţă publică.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea soluţionării căii de atac la data de 21 iunie 2017, avându-se în vedere şi solicitarea părţilor de soluţionare a cauzei în şedinţă publică.

Analizând recursurile, Înalta Curte le va admite, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru considerentele care succed.

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte raportul litigios dedus judecăţii, Înalta Curte, reţine că reclamanta S.C. A. S.A., a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând obligarea acestora la suportarea prejudiciului material datorat în temeiul răspunderii civile delictuale şi considerat ca fiind rezultat în urma demersului pârâţilor de punere în executare silită a deciziei nr. 446/A/2008 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2004.

Prin această decizie a fost admis apelul declarat de apelanţii contestatori C. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 394/12.05.2004 a Tribunalului Bucureşti, s-a admis contestaţia, s-a dispus anularea deciziei nr. 58/27.11.2003 a SNP A. S.A.. S-a dispus obligarea intimatei, urmare a notificării, să plătească contestatorilor, conform expertizei, suma de 50.610.644,97 RON (RON) cu titlu de redevenţă pe perioada arătată de expert şi în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse ca nefondate recursurile promovate atât de S.C. A. S.A., cât şi de contestatorii C. şi B. împotriva deciziei nr. 446/A/2008 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

C. şi B. au formulat cerere de executare silită a deciziei nr. 446/A/2008 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2004 rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor. Executarea silită a fost încuviinţată prin încheierea civilă 14194/CC/13.09.2010 pronunţată de către Judecătoria Clui-Napoca şi a făcut obiectul dosarului x/2010 BEJ D..

Prin decizia nr. 7239/18.10.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis contestaţia în anulare formulată de S.C. A. S.A., a anulat decizia nr. 319/25.01.2010 şi a fixat termen la data de 29.05.2012 pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 446A/05.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 6265/16.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 446/A din 05.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Recurenta reclamantă S.C. A. S.A. a motivat introducerea acţiunii în răspunderea civilă delictuală invocând art. 998-999 C. civ. şi arătând faptul că, până la momentul desfiinţării deciziei nr. 446A/05.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a înregistrat un prejudiciu ca urmare a faptului că pârâţii B., C. şi Biroul Executorului Judecătoresc D. au demarat procedura de punere în executare silită a acestei decizii, fapt care a cauzat atât indisponibilizarea prin poprire a sumelor prevăzute în decizie cât şi plata unor cauţiuni necesare pentru suspendarea acesteia.

Înalta Curte, constată că, prin considerentele deciziei atacate cu prezentul recurs, respectiv decizia civilă nr. 1013/A/2016 din 22 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, instanţa de apel a apreciat, diferit de statuările primei instanţe, faptul că în persoana pârâtului B., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al pârâtului C., se impune a fi reţinută fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale pentru considerente ce decurg din cuprinsul deciziei nr. 6265/16.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând considerentele deciziei nr. 6265/16.10.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se constată că, în rejudecarea recursului împotriva deciziei nr. 446A/05.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, măsură dispusă prin decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a fost admisă contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a aceleiaşi instanţe, Înalta Curte nu a dezlegat cu putere de lucru judecat problema existenţei faptei ilicite a recurenţilor pârâţi astfel cum a fost descrisă prin acţiunea introductivă de către recurenta reclamantă şi anume punerea în executare silită a deciziei nr. 446/A/05.06.2008, desfiinţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 16.10.2012.

Înalta Curte, reţine că prin decizia nr. 6265/16.10.2012, instanţa nu a analizat existenţa faptei ilicite în conţinutul şi limitele care formează obiectul prezentului dosar, astfel că instanţa de apel a avut în vedere în mod greşit faptul că această problemă a fost dezlegată anterior cu putere de lucru judecat şi ca atare este obligatorie, pronunţând astfel o soluţie greşită pe acest aspect.

Sunt de asemenea greşite considerentele reţinute de instanţa de apel referitoare la faptul că instanţa de recurs, în cuprinsul deciziei nr. 6265/16.10.2012 ar fi dezlegat irevocabil împrejurarea că recurenţii pârâţi din prezenta cauză nu sunt persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota parte de 1/5 dintr-un punct de redevenţă.

Aceste considerente au în vedere probleme de drept care nu au legătură cu judecarea prezentului dosar şi ca atare nu se pot constitui în argumente care să susţină existenţa faptei ilicite astfel cum s-a solicitat prin acţiunea introductivă, ca atare vor fi înlăturate.

O altă reţinere greşită a instanţei de apel este aceea că din considerentele deciziei de casare nr. 6265/16.10.2012 ar rezulta atitudinea culpabilă a reclamanţilor, cărora le revenea sarcina probei, culpă constând în nedepunerea a două acte - actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă - care erau hotărâtoare în soluţionarea cauzei iar nedepunerea acestor acte de către reclamanţii în sarcina cărora incumba această obligaţie, a avut ca şi consecinţă insuficienta clarificare a situaţiei faptice.

Contrar acestor reţineri, prin decizia menţionată, Înalta Curte, atunci când a analizat inadmisibilitatea depunerii acestor înscrisuri, ca înscrisuri noi, a statuat expres că soluţia de casare a fost adoptată în considerarea motivelor iniţiale de recurs, fără să se fundamenteze pe conţinutul celor două înscrisuri în discuţie.

Referitor la fapta ilicită, pe lângă considerentele greşite reţinute de instanţa de apel, menţionate anterior, Înalta Curte reţine că, prin decizia atacată au fost încălcate mai multe principii de drept.

Astfel, analizând elementele răspunderii civile delictuale, referitor la fapta ilicită instanţa de apel a încălcat principiul ierarhiei instanţelor de judecată, deoarece a interpretat dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile sub aspectul temeiniciei punerii acesteia în executare silită, din perspectiva desfiinţării în calea de atac extraordinară. Or, caracterul irevocabil al unei hotărâri judecătoreşti are ca efect faptul că partea care a câştigat procesul are dreptul să-şi valorifice dreptul obţinut, prin punerea în executare silită a titlului executoriu, fără alte limitări.

Cu ignorarea caracterului irevocabil al hotărârii judecătoreşti, instanţa de apel a făcut aplicarea instituţiei lămuririi dispozitivului hotărârii judecătoreşti prevăzută de art. 2811 C. proc. civ. 1864 în afara cadrului reglementat de lege. Conform art. 2811 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

Astfel, deşi instanţa de apel nu este instanţa care a pronunţat hotărârea şi ca atare nu este competentă să lămurească dispozitivul deciziei nr. 446/A/05.06.2008, aceasta în mod nelegal, în motivarea existenţei faptei culpabile, a reţinut că "fapta ilicită constă şi în punerea în executare silită a deciziei civile nr. 446/A/5.06.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, direct împotriva intimatei SNP A. S.A., deşi dispozitivul acesteia conţinea menţiunea " în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005", chiar anterior momentului lămuririi deciziei, pe calea contestaţiei la titlu, prin decizia civilă nr. 413/A/14.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti. Or, potrivit dispoziţiilor acestui act normativ, care reglementa la data pronunţării deciziei civile nr. 446/A/2008 a Curţii de Apel Bucureşti regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, despăgubirile se acordau prin ANRP (art. 131), sub forma titlurilor prevăzute la art. 3, tranzacţionabile prin fondul "Proprietatea", deţinut iniţial, în întregime de Statul Român (art. 7).", încălcând astfel principiul ierarhiei instanţelor de judecată şi al competenţei.

Conform art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi duse la îndeplinire în condiţiile legii acestea putând fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei 647/28.06.2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi a deciziei 5436/19.09.2012 a Înaltei Curţi pronunţate în cererea de revizuire a titlului executoriu, apreciind, ca efect al casării deciziei nr. 446/A/05.06.2008, faptul că au fost anulate toate statuările anterioare.

Acest raţionament este greşit şi contravine art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară deoarece o decizie de casare a unei hotărâri nu poate anula efectele unei hotărârii judecătoreşti irevocabile, pronunţate într-un alt dosar, deoarece hotărârea judecătorească nu poate fi desfiinţată într-un alt cadru decât în căile de atac, pentru că altfel ar fi încălcată autoritatea de lucru judecat.

În consecinţă, întrucât prin decizia nr. 647/28.06.2011 a Curţii de apel Bucureşti şi decizia 5436/19.09.2012 a Înaltei Curţi s-a stabilit irevocabil că înscrisurile - contractul de concesiune şi actul de cesiune - nu au fost reţinute de către recurentul pârât iar culpa pentru nedepunerea acestora aparţine A. S.A. care nu le-a depus deşi le putea depune aşteptând rezultatul procesului, acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate pus în discuţie, cum greşit a procedat instanţa de apel.

O altă eroare a instanţei de apel legată de încălcarea principiul ierarhiei instanţelor de judecată este aceea că au fost ignorate efectele hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată executarea silită, respectiv faptul că decizia faţă de care s-a dispus încuviinţarea executării silite reprezenta un titlu executoriu valabil, apt să fie pus în executare, instanţa de judecată validând astfel cererea de executare silită formulată prin intermediul executorului judecătoresc.

În aceste condiţii, apare cu evidenţă că instanţa a ignorat faptul că, la data la care s-a formulat cererea de executare silită, pârâtul B. şi defunctul C. aveau calitatea de creditori, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât aceştia şi-au exercitat un drept recunoscut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, chiar dacă prin exerciţiul dreptului au fost aduse anumite prejudicii reclamantei.

Dreptul de a cere executarea silită a fost utilizat în vederea finalităţii sale, respectiv punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, neexistând nici un element din care să rezulte că dreptul a fost folosit doar cu intenţia de a o păgubi pe reclamantă.

În mod greşit instanţa de apel a dat relevanţă în cauză faptului că titlul executoriu a fost desfiinţat, întrucât la data formulării cererii de executare silită hotărârea judecătorească era irevocabilă, fiind prezumată a exprima adevărul.

Un alt principiu încălcat de instanţa de apel este principiul securităţii raporturilor juridice.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României 6, această instanţă a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie.

În cadrul demersurilor în vederea retractării deciziei prin care fusese respins recursul împotriva Deciziei nr. 446A/2008 A. S.A. a formulat şi cerere de revizuire întemeiată pe art. 332 pct. 5 C. proc. civ. 1865 având ca obiect împrejurarea că recurenţii pârâţi din prezenta cauză au reţinut contractul de concesiune autentificat sub nr. x/05.01.1926 Tribunalul jud. Prahova, secţia I şi actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. x/23.02.1928.

Cererea de revizuire a fost respinsă prin decizia nr. 647/28.06.2011 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011, soluţia fiind menţinută prin Decizia 5436/19.09.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respins recursul împotriva deciziei nr. 647/28.06.2011 dată de Curtea de Apel Bucureşti. A fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat chestiunea deţinerii celor două înscrisuri stabilindu-se că A. S.A. avea aceste acte însă a ales să nu le depună în cadrul dosarului în care s-a pronunţat Decizia 446A/2008, prin Decizia nr. 5436/19.09.2012 ICCJ, cu referire la conduita procesuală a S.C. A. S.A., reţinându-se în esenţă că atitudinea procesuală adoptată demonstrează mai degrabă o exercitare cu rea credinţă a drepturilor părţii, care a aşteptat mai întâi rezultatul judecăţii ca apoi să depună aceste acte.

Cu încălcarea acestor dispoziţii intrate în puterea lucrului judecat, instanţa de apel a reţinut că recurenţii sunt vinovaţi de casarea deciziei nr. 446A/2008, aducându-se astfel atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

Un alt principiu încălcat este principiul accesului liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exerciţiul acestui drept.

Contrar acestui principiu, instanţa de apel a reţinut că recurenţii pârâţi au săvârşit o faptă ilicită prin demararea procedurii de punere în executare silită a unei decizii irevocabile motivat de faptul că această decizie a fost desfiinţată în căile de atac extraordinare.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că în sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Garanţiile ce caracterizează accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil privesc ambele faze ale procesului civil: judecata şi executarea silită. Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind "dreptul la un tribunal" în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudenţa sa că "dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridica internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art. 6." (cauzele S.C. Ruxandra Trading împotriva României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997)."

Aşadar, dreptul de acces la instanţă este un drept fundamental consacrat atât de art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, limitarea exercitării acestui drept nefiind permisă decât în condiţiile în care exerciţiul acestui drept intră în sfera abuzului de drept, ceea ce nu este situaţia în cauză.

Nu reprezintă abuz de drept şi ca atare nu este sancţionabilă, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin parcurgerea procedurii legale, astfel cum s-a realizat în cauză. Cu atât mai puţin nu poate fi calificată ca fiind faptă ilicită, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile chiar dacă aceasta a fost desfiinţată în căile de atac extraordinare, deoarece fapta culpabilă nu poate fi analizată decât în contextul în care a fost săvârşită iar nu prin consecinţe viitoare, extrinseci acestui context.

Chiar dacă recurenta reclamantă invocă existenţa unui prejudiciu cauzat prin demararea procedurii de executare silită ceea ce primează în analiza acestui prejudiciu trebuie să aibă în vedere ca şi condiţie esenţială exercitarea cu rea credinţă a dreptului de acces la instanţă. Or, în istoria litigioasă a părţilor nu s-a statuat până în acest moment, prin nicio hotârâre irevocabilă faptul că recurenţii pârâţi ar fi exercitat cu rea credinţă dreptul de acces la instanţă. De altfel, în cauză, dosarul în care a fost pronunţată decizia nr. 446/A/05.06.2008 şi pe care se întemeiază prezenta acţiune nu a fost soluţionat în mod irevocabil.

Legat de exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale, C. proc. civ. nou, prevede cadrul în care poate interveni sancţionarea părţii care exercită în mod abuziv dreptul de acces la instanţă. Conform art. 190 C. proc. civ. teza a doua, atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu rea credinţă, amenda şi despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa căreia cererea fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o atunci când acestea sunt diferite.

Aşadar, legea procesuală nu prevede situaţia acoperirii unui prejudiciu rezultat în urma unui demers de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, în lipsa dovedirii relei credinţe şi aceasta deoarece liberul acces la justiţie nu poate fi îngrădit decât în situaţia abuzului de drept.

Cu luarea în considerare a celor statuate anterior, Înalta Curte, reţine următoarele:

Recursul recurentului pârât vizează casarea în întregime a deciziei atacate, ca atare va fi analizat prioritar.

Motivele de legalitate invocate de recurentul pârât sunt cele prevăzute de art. 488 pct. 8 respectiv greşita aplicare a normei de drept material cu trimiterea la art. 998 şi 999 C. civ.; pct. 5 respectiv că prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; pct. 6 respectiv că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii; pct. 7 respectiv, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 respectiv greşita aplicare a normei de drept material cu trimitere la art. 998 şi 999 C. civ. este fondat întrucât instanţa de apel a reţinut greşit existenţa faptei ilicite şi ca atare a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale astfel cum s-a arătat anterior.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 respectiv că prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii este fondat în parte, sub aspectul reţinerii existenţei faptei ilicite pe baza unei hotărâri modificate în tot prin admiterea recursului, respectiv decizia nr. 446/A/05.06.2008 care la acest moment nu a fost înlocuită de o altă decizie şi ca atare presupusa faptă ilicită dedusă din exercitarea abuzivă a dreptului de acces la instanţă este inexistentă. Este fondată critica întemeiată pe acest motiv de recurs care vizează încălcarea art. 2811 C. proc. civ. pentru considerentele reţinute deja.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 respectiv că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii este de asemenea fondat, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel nu a analizat apărările recurentului pârât privitoare la efectele încuviinţării silite de către instanţă sub aspectul stabilirii existenţei faptei ilicite precum şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, instanţa de apel neraportându-se la momentul la care s-a susţinut de către recurenta reclamantă că ar fi fost săvârşită fapta ilicită iar pe de altă parte, decizia atacată este contradictorie întrucât se confundă activitatea instanţei de judecată respectiv procedura de administrare a probelor cu faptele personale ale recurentului pârât, contradicţia rezultând din faptul că se porneşte de la ipoteza care relevă activitatea instanţei de apel în modul de conducere şi soluţionare a dosarului nr. x/2004 iar concluzia atribuie aceste fapte recurentului pârât.

O altă motivare contradictorie rezultă din modul în care instanţa a analizat demersul judiciar al recurenţilor pârâţi de punere în executare silită a deciziei nr. 446/A/05.06.2008 faţă de activitatea executorului judecătoresc.

Astfel, instanţa de apel înţelege să reţină lipsa faptei ilicite în sarcina executorului judecătoresc motivat de faptul că angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia nu este posibilă întrucât acesta a acţionat în virtutea obligaţiilor profesionale îndeplinind acte de executare silită în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, până la momentul la care aceasta a fost casată.

Or, dacă executorul judecătoresc, organ abilitat al statului în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti, înţelege să solicite instanţei de judecată încuviinţarea executării silite şi face acte de executare silită în perioada în care nu a fost suspendată executarea silită, rezultă cu atât mai mult că aceste acte de executare silită se bucură de prezumţia de validitate şi legalitate care se transferă şi asupra faptelor recurenţilor pârâţi care nu au acţionat personal şi independent în solicitarea de punere în executare a titlului executoriu ci prin intermediul organelor abilitate ale statului, respectiv executor judecătoresc şi instanţă de judecată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. în conformitate cu care prin decizia atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat este fondat.

Astfel cum s-a reţinut deja anterior analizării motivelor de recurs, prin decizia atacată au fost încălcate cele statuate deja cu caracter irevocabil prin decizia nr. 6265/16.10.2012 a Înaltei Curţi, respectiv faptul că soluţia de casare a deciziei nr. 446/A/05.06.2008 a fost adoptată în considerarea motivelor iniţiale de recurs, fără să se fundamenteze pe conţinutul celor două înscrisuri în discuţie. Contrar acestei statuări, instanţa de apel a fundamentat greşit existenţa faptei ilicite pe nedepunerea culpabilă de către recurenţii pârâţi a înscrisurilor menţionate.

Autoritatea de lucru judecat a fost încălcată şi prin anularea efectelor deciziilor nr. 647/28.06.2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi nr. 5436/19.09.2012 a Înaltei Curţi pronunţate în cererea de revizuire a titlului executoriu, instanţa stabilind greşit că prin efectele casării deciziei nr. 446/A/05.06.2008 au fost anulate toate statuările anteriore referitoare la decizia casată.

Cu referire la recursul recurentei reclamante se reţin următoarele:

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ. susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 998 şi 999 C. civ., în privinţa respingerii cererii de despăgubiri aferente cauţiunii achitate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raportat la soluţia de casare în întregime a deciziei atacate, întrucât acest motiv de recurs vizează critici care, chiar dacă sunt formulate din perspective diferite de către ambele părţi recurente, întrucât acestea implică o analiză comună, pentru o judecată unitară, criticile vor fi avute în vedere odată cu rejudecarea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 81/10.02.2015 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2013.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 respectiv greşita aplicare a normei de drept material prin respingerea cererii de despăgubiri în contradictoriu cu Biroul executorului judecătoresc D. sub aspectul neanalizării de către instanţă a faptei ilicite din perspectiva art. 5,6, 54 din Legea nr. 188/2000 şi a art. 3 din Regulamentul de aplicare al acestei legi.

Critica este nefondată. Instanţa de apel a motivat respingerea cererii faţă de executorul judecătoresc prin faptul că acesta şi-a exercitat atribuţiile conferite de lege respectiv solicitarea făcută instanţei de judecată de a încuviinţa executarea silită şi apoi efectuarea de acte de executare, exclusiv în perioada în care executarea silită nu era suspendată, prin urmare nu i se poate reţine nicio faptă ilicită. Aşadar, instanţa a analizat cererea formulată de reclamantă către executorul judecătoresc raportat la atribuţiile acestuia reţinând totodată faptul că actele de executare pot fi desfiinţate doar în cadrul contestaţiei la executare la care recurenta reclamantă a şi recurs.

Este nefondată şi susţinerea recurentei reclamante că executorul judecătoresc ar fi încălcat cu bună ştiinţă normele de competenţă în materia executării silite întrucât a obţinut încuviinţarea executării silite de la instanţă necompetentă. Înalta Curte, reţine că introducerea unei cereri de executare silită la o instanţă necompetentă nu reprezintă o faptă ilicită ci o chestiune procedurală pentru care există remedii procesuale pe care părţile le pot utiliza în cadrul legal anume reglementat pentru astfel de situaţii prin invocarea excepţiilor de necompetenţă.

Tot referitor la activitatea executorului judecătoresc şi la presupusa încălcare de către acestea a atribuţiilor profesionale astfel cum susţine recurenta reclamantă, se impune a se observa că instanţa de apel a reţinut că în perioadele de timp în care executarea silită a fost suspendată nu au fost efectuate acte de executare silită, ca atare executorul s-a conformat măsurilor de suspendare a executării silite şi nu a efectuat acte de natură să prejudicieze recurenta reclamantă.

Chestiunea perimării unor acte de executare silită, susţinută de recurenta reclamantă, trebuie raportată la incidenţa suspendării executării silite care primează şi care opreşte cursul perimării.

Or, atâta timp cât s-a reţinut faptul că executarea silită a fost suspendată executorul dispunând doar măsura popririi iar titlul exeutoriu era în fiinţă, perimarea nu a operat deoarece de esenţa perimării este lipsa de stăruinţă a creditorului în ceea ce priveşte continuarea executării. În cauză executarea silită nu a putut avea loc datorită unor factori externi creditorului şi a pronunţării hotărârilor judecătoreşti prin care a fost dispusă suspendarea acesteia.

Văzând dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casata, vor fi admise recursurile declarate în cauză, va fi casată decizia şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe, urmând ca instanţa de apel să pronunţe hotărârea conform statuărilor date instanţa de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul - pârât B. şi de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1013/A/2016 din 22 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2017.