Pre-contract rescission denied due to lack of culpable breach; appeal dismissed and appellant ordered to pay costs

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/30.07.2011, reclamanta S.C. A. S.R.L, a chemat în judecată pârâtul B., pentru a se dispune rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 şi a actului adiţional, nr. 1, autentificat sub nr. x/22.10.2007, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului la plata sumei de 367.868 Euro, cu titlu de restituire avans, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale pentru această sumă începând cu data de 22.10.2008 şi până la data plăţii efective, obligarea pârâtului la plata sumei de 18.052 RON reprezentând taxe şi impozite achitate de reclamanta în numele şi pe seama pârâtului pentru terenurile ce au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la plata sumei de 11.496 reprezentând taxe şi onorarii notariale pentru autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional şi cheltuieli de judecată.

Reclamantul, prin completarea la acţiune, a solicitat, în subsidiar primului capăt de cerere, constatarea încetării antecontractului arătând că, potrivit art. II din Actul adiţional la antecontractul încheiat între părţi, contractul de vânzare-cumpărare se va încheia în formă autentică nu mai târziu de 22.10.2008, sub condiţia ca toate cele trei suprafeţe de teren menţionate la art. I din actul adiţional să fie libere de orice sarcini. În principal, a considerat că neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare la data menţionată se datorează neîndeplinirii de către pârât a obligaţiilor asumate conform antecontractului şi actului adiţional, ceea ce atrage soluţia rezoluţiunii antecontractului, însă în măsura în care instanţa ar considera că neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică nu s-ar datora totuşi culpei pârâtului, solicită instanţei să constate că art. II alin. (1) din actul adiţional, sus citat, reprezintă o condiţie care afectează existenta raportului juridic dintre părţi, respectiv condiţia ca până la data prevăzută pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, bunul să fie liber de sarcini, respectiv apt a fi vândut. Neîndeplinirea acestor condiţii în termenul stipulat de părţi (având în vedere că acest termen nu a mai fost prelungit prin act adiţional autentic) atrage încetarea contractului, cu efect retroactiv şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 478/30 aprilie 2013 Tribunalul Bacău a admis acţiunea formulată de reclamant S.C. A. S.R.L Iaşi în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 la BNPA şi a actului adiţional nr. x, autentificat sub nr. x/22.10.2007 la BNP C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. A obligat pârâtul să restituie reclamantei c/val. în RON la cursul de schimb al BNR a sumei de 367.868 Euro, să achite reclamantei dobânda legală aferentă de restituit, începând cu data de 22.10.2008 şi până la restituirea efectivă, precum şi să achite reclamantei suma de 18052 RON reprezentând taxe şi impozite, 8.650 RON taxe şi onorarii notariale şi 39831 RON cheltuieli de judecată. În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007, pârâtul B. împreună cu fratele său D. în calitate de coproprietari s-au obligat să vândă reclamantei suprafaţa de teren de 58.935,27 mp. situată în mun. Iaşi, zona Galate, tarlaua x până la data de 15.08.2007, dată până la care promitenţii - vânzători s-au obligat să scoată terenul din circuitul agricol şi să schimbe categoria de folosinţă în "curţi construcţii". Prin actul adiţional nr. x/2007 autentificat la BNP C., s-a modificat suprafaţa de teren la 59009,506 m.p. şi s-a prelungit termenul de încheiere a contractului până la data de 22.10.2008, sub condiţia ca întreaga suprafaţă de teren convenită de părţi să fie liberă de sarcini deoarece pe rolul Judecătoriei Iaşi se afla dosarul nr. x/2007. Prin acelaşi act adiţional s-a convenit la art. II alin. (2) că termenul din 22.10.2008 putea fi prelungit prin acordul părţilor până la data de 22.10.2009, iar reclamanta a achitat pârâţilor avansul de preţ, a suportat cheltuielile materiale, taxele şi impozitele asupra terenului. Dosarul nr. x/2007, care reprezenta condiţia de îndeplinit din actul adiţional nr. x la antecontractul de vânzare-cumpărare a fost soluţionat la data de 03.07.2008, prin sentinţa civilă nr. 8418/03.07.2008, care nu a fost recurată, rămânând irevocabilă anterior datei de 22.10.2008, dată la care trebuia autentificat contractul de vânzare-cumpărare.

Deşi condiţia fusese realizată în termenul stipulat de părţi pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare pârâtul nu a invitat reclamanta să încheie contractul aşa cum s-a obligat la punctul III din actul adiţional. Promitenţii vânzători s-au obligat să notifice promitenţii cumpărători cu 30 zile înainte la termenul din 22.10.2008, astfel că termenul a ajuns la scadenţă fără notificări şi fără ca părţile să mai prelungească termenul contractului.

Faţă de acest termen şi data investirii instanţei 30.07.2011, acţiunea este formulată în termenul de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 ca termen general de prescripţie.

Faţă de clauza convenită la punctul III, din actul adiţional, nu a fost reţinută apărarea pârâtului că reclamanta nu l-a notificat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la art. IV din acelaşi act adiţional au fost stipulate pentru promitenta cumpărătoare în cazul neautentificării contractului din culpa acesteia, două probabilităţi: să se considere contractul desfiinţat de plin drept, fără nici o altă formalitate, urmând ca fiecare dintre promitenţii vânzători să restituie sumele primite cu titlu de avans şi fiecare dintre ei să achite cu titlu de penalităţi suma de 485.736 Euro în termen de 2 zile de la solicitarea promitentei vânzătoare sau să solicite instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să tină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Pârâtul B. nu a optat pentru cea de a doua opţiune, ci pentru prima, respectiv aceea de a cere rezoluţiunea contractului şi a învestit instanţa cu această cerere care a fost respinsă irevocabil în toate cele trei grade de jurisdicţie în dosarul nr. x/2008 cu motivarea că nu se poate cere rezilierea pentru propria culpă, fiind confundate instituţiile juridice ale condiţiei rezolutorii cu cea a pactului comisoriu.

La data de 22.10.2008 condiţia rezolutorie fusese îndeplinită, bunul fiind liber de sarcini iar prima instanţă a reţinut că pârâtul B. nu şi-a executat obligaţiile contractuale.

Prin sentinţa civilă nr. 551/01 octombrie 2013 a Tribunalului Bacău s-a respins cererea de completare hotărâre, privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat în subsidiar rezoluţiunii, constatarea încetării antecontractului şi a actului adiţional la acesta, că această cerere nu este motivată în drept, nici din punct de vedere al dreptului material dar nici procesual. Din motivarea în fapt, s-a constatat că s-au adus argumente în plus acţiunii iniţiale, că subsidiaritatea este o invenţie a practicii judiciare, care nu învesteşte instanţa decât în măsura în care acţiunea principală este soluţionată în mod nefavorabil, cererea nu este o cerere adiţională, deoarece rezoluţiunea are ca efect juridic încetarea contractului "ex tunc" şi astfel cererea de la fila x nu trebuia soluţionată de instanţă, fiind lipsit de relevanţă că s-a achitat sau nu taxa de timbru.

Prin încheierea din 01.10.2013 s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale şi de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 478/2013, instanţa reţinând că nu s-a produs o eroare în calculul cheltuielilor de judecată, iar modalitatea de stabilire a acestora precum şi a dobânzii exced lămuririi dispozitivului.

Împotriva hotărârilor de mai sus pronunţate de Tribunalul Bacău a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 54/27.06.2014 a Curţii de apel Bacău au fost admise apelurile pârâtului B. împotriva sentinţelor civile nr. 478/30.04.2013 şi 551/01.10.2013 ale Tribunalului Bacău; a fost anulată sentinţa civilă nr. 551/2013 şi reţinută cauza pentru evocarea fondului; a fost schimbată în tot sentinţa nr. 478/2013, în sensul că: 1) s-a constatat încetat, la data de 22.10.2008 antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 şi a actul adiţional nr. x, autentificat sub nr. x/22.10.2007; 2) a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 84.179,07 euro, în RON, la cursul din data plăţii, reprezentând avans preţ nerestituit; 3) a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 367.868 euro, pentru perioada de 22.10.2008 - 11.06.2013 şi dobânda legală aferentă sumei de 84.179,07 euro, începând cu 11.06.2013 şi până la data plăţii restului de avans din preţ; 4) au fost respinse capetele de cerere privind rezoluţiunea antecontractului nr. x/2007 şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/2007 şi obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând onorarii notar, taxe şi impozite, ca nefondate; 5) au fost compensate onorariile apărătorilor aferente judecăţii în fond a cauzei, până la concurenţa sumei de 7.000 RON şi obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 28.408,35 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat rămas necompensat şi taxă judiciară de timbru aferent capetelor de cerere admise; 7) a fost respins apelul formulat împotriva încheierii din 01.10.2013 ca nefondat; 8) a fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 15.837,17 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele deciziei civile nr. 54/27.06.2014 s-au reţinut următoarele:

Referitor la apelul formulat împotriva sentinţei nr. 551/2013 a Tribunalului Bacău Curtea a arătat că reclamanta a solicitat, în situaţia în care acţiunea în rezoluţiunea antecontractului şi a actului adiţional ar fi respinsă, să se constate că aceste acte juridice au încetat ca urmare a neîndeplinirii condiţiei suspensive în termenul cert convenit de părţi şi, urmare a acestei încetări, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară. Acest capăt de cerere, aşa cum de altfel şi părţile afirmă în apel, este un capăt de cerere principal, instanţa de fond fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită. Neprocedându-se în acest fel, instanţa de apel a apreciat că acest capăt de cerere nu a fost analizat de prima instanţă, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit art. 296 din C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. În consecinţa a fost admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 551/2013, a fost anulată sentinţa apelată şi a fost reţinută cauza pentru evocarea fondului, considerentele instanţei de apel cu privire la fondul cererii completatoare urmând a fi analizate odată cu apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 478/2013.

Referitor la apelul formulat împotriva sentinţei 478/2013 a Tribunalului Bacău Curtea a arătat că, în fapt, în data de 13.03.2007 între apelantul B., D. promitenţi-vânzători şi intimata S.C. A. S.R.L. promitentă cumpărătoare, aceasta din urmă prin mandatarul său domnul E., s-a încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/2007 de către Biroul Notarilor Publici F..

Potrivit art. 11 din contract, apelantul şi fratele său se obliga să vândă intimatei suprafaţa de 58.935,27 m.p. teren situat în intravilanul municipiului Iaşi, zona Galata, tarlaua x, pentru un preţ de 2.357.360 € (art. 1.2 şi 1.5 din contract). La data încheierii convenţiei părţilor intimata a achitat un avans în valoare de 235.736 euro prin virarea echivalentului sumei în RON în conturile celor doi promitenţi vânzători, respectiv câte 398.983,18 RON pentru fiecare, părţile reţinând cursul oficial al BNR de 3,3850 RON/1 euro pentru conversia sumei de 235.736 € în moneda naţională în care s-a efectuat plata.

Potrivit art. 1.2 din contract, vânzătorii s-au obligat să încheie actul de vânzare-cumpărare după ieşirea din indiviziune a promitenţilor vânzători cu numitul G., dar nu mai târziu de data de 15.08.2007 (art. 3.1.1 din contract). De asemenea, prin art. 3.1.3 din contract promitenţii vânzători s-au obligat ca până la încheierea contractului de vânzare cumpărare să efectueze operaţiunile necesare obţinerii adeverinţei de rol şi certificatul fiscal ce atestă plata taxelor şi a impozitelor aferente terenului ce face obiectul convenţiei.

Prin capitolul 5 din antecontract părţile au convenit reguli pentru răspunderea contractuală. Astfel, promitenţii vânzători, în caz de neexecutare culpabilă s-au obligat să restituie avansul primit, spezele contractului şi o penalitate egală cu avansul determinat la 235.736 € (5.1.1), iar promitenta cumpărătoare, pentru neîncheierea contractului din motive imputabile să piardă avansul (5.2). Prin alin. (3) al art. 5.2 din contract, intimata s-a obligat să suporte formalităţile de intabulare a antecontractului de vânzare-cumpărare şi potrivit alin. (4), a suportat taxele necesare perfectării antecontractului.

După împlinirea termenului convenit prin antecontract, în data de 22.10.2007 părţile contractante au încheiat actul adiţional nr. x autentificat la acelaşi birou notarial sub nr. x/2007. Potrivit menţiunilor din preambulul actului adiţional, părţile au avut în vedere la încheierea acestuia împrejurarea că titlul de proprietate care a stat la baza pronunţării sentinţei civile de partaj a fost contestat, cererea de nulitate a acestuia făcând obiectul dosarului nr. x/10.10.2007.

Prin art. II din actul adiţional părţile au convenit un termen până la care poate fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, într-o formulare asemănătoare ca aceea din antecontract, respectiv "cel mai târziu la 22.10.2008" şi cu condiţia ca cele trei suprafeţe de teren ce compun suprafaţa vândută să fie libere de orice sarcini. De asemenea, prin acelaşi act adiţional, promitenţii vânzători s-au obligat să notifice intimatei data încheierii contractului cu 30 de zile înainte şi a achitat apelantului, în RON, suma de 250.000 € cu titlu de avans, stabilind răspunderea contractuală a promitenţilor vânzători prin art. VI din actul adiţional.

După încheierea actului adiţional promitenţii vânzători au promovat o acţiune împotriva lui H. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, litigiu care nu a fost notat în cartea funciară şi nu a fost adus la cunoştinţa intimatei.

După împlinirea termenului convenit prin actul adiţional, la 23.10.2008 intimata a notificat apelantul cu privire la faptul că nu înţelege să prelungească termenul convenit şi consideră antecontractul desfiinţat de plin drept, somând apelantul că în 2 zile să restituie avansul încasat în cuantum de 367.867 € şi să plătească penalităţile convenite prin actul adiţional în cuantum de 485.736 €, notificarea fiind comunicată apelantului la data de 27.10.2008, iar la 14.11.2008 intimata, prevalându-se de clauza cuprinsă în art. VI din actul adiţional, a solicitat executarea silită a actelor autentice.

Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau alte cauze prevăzute de lege. De asemenea, convenţiile trebuie executate cu bună credinţă (art. 970 C. civ.), interpretarea convenţiilor urmând regulile prevăzute de art. 977 - 985 C. civ.

Potrivit art. 977 C. civ. interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar când este îndoială, dispune art. 983, aceasta se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Aşa cum s-a reţinut, părţile au încheiat actul adiţional după împlinirea termenului de încheiere a contractului convenit de părţi prin antecontract, părţile având în vedere situaţia creată prin contestarea titlul de proprietate al promitenţilor vânzători, acest litigiu făcând obiectul dosarului x/2007, expres menţionat de părţi prin actul adiţional. Stabilind termenul maxim până la care să se încheie contractul (art. II) părţile au convenit ca acesta să se încheie cu condiţia ca terenul să fie liber de orice sarcini. Părţile nu definesc prin actul adiţional ce ar reprezenta în accepţiunea lor sintagma "libere de orice sarcini". Constatând însă că în preambulul actului adiţional s-a reţinut ca singur impediment al încheierii contractului existenţa unui litigiu pe rolul instanţei judecătoreşti, că potrivit art. 982 C. civ. clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul care rezultă din întreg, instanţa de apel a reţinut că prin sintagma "libere de orice sarcini" părţile din convenţia menţionată au înţeles că poate fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare doar dacă, în termenul convenit, cu privire la terenul în discuţie, nu mai există nici un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Cum după încheierea actului adiţional promitenţii vânzători au promovat o acţiune împotriva lui H., prin care a solicitat anularea titlului de proprietate a acestuia pentru o suprafaţă de 322 m.p. ce făcea parte din tarlaua x parcela x şi cum aceasta suprafaţă de teren făcea parte din parcelele promise a fi vândute prin antecontract şi actul adiţional la acesta, instanţa de apel a reţinut că acest litigiu reprezintă o sarcină în sensul celor convenite de părţi prin art. II din actul adiţional. Litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 a fost soluţionat de prima instanţă la 16.12.2008 - după împlinirea termenului convenit prin actul adiţional - iar hotărârea a rămas irevocabilă la 24.06.2009 prin decizia nr. 1562/2009, titlul terţului care cuprinde suprafaţa de teren ce se suprapunea cu terenul apelantului, fiind anulat de instanţă.

Aşadar, ca o primă concluzie, la data de 22.10.2008 terenurile cu privire la care apelantul s-a obligat să încheie contractul de vânzare - cumpărare nu erau "libere de orice sarcini", condiţia suspensivă convenită de părţi nefiind îndeplinită în termenul cert stabilit prin actul adiţional. Este adevărat că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 nu a fost notat în cartea funciară, apelantul nefăcând dovada acestei notări. De asemenea, acesta nici nu a făcut dovada că ar fi înştiinţat promitenta - cumpărătoarea cu privire la existenţa acestui litigiu. Cu toate acestea, lipsa notării şi a înştiinţării nu sunt suficiente pentru dovedirea neexecutării culpabile a contractului de către apelant. De asemenea trebuie avută în vedere şi practica părţilor aşa cum rezultă din chiar actele juridice asumate de acestea. Astfel, în antecontract se prevede ca termen maxim de transmitere a proprietăţii la 15.08.2007 (în formularea "nu mai târziu de …" art. 1.2, 3.1.1) or, părţile, deşi a expirat terenul convenit încheie actul adiţional în 22.10.2007, chiar în lipsa unei prevederi referitoare la posibilitatea prelungirii termenului cu acordul părţilor. Mai mult, potrivit art. 5.1.3. din antecontractul de vânzare - cumpărare, părţile au convenit ca în cazul în care promitenţii vânzători întârzie executarea obligaţiilor, din "întârzierea autorităţilor publice în emiterea documentelor necesare", nici una din părţi nu este îndreptăţită să solicite rezilierea sau să revină asupra obligaţiilor asumate … termenul de încheiere a contractului prelungindu-se cu termenul de întârziere datorat autorităţilor publice.

În acest context depăşirea termenului convenit de părţi prin actul adiţional de către apelant nu poate dovedi culpa sau lipsa unei diligenţe obişnuite într-o astfel de situaţie, aceasta cu atât mai mult cu cât în actul adiţional părţile au prevăzut posibilitatea prelungirii lui, este adevărat, cu acordul expres al părţilor. În ceea ce priveşte notificarea intimatei, aceasta a fost convenită de părţi prin art. III din actul adiţional, pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare. Sub acest aspect, faţă de clauzele convenite, pentru a fi notificată cumpărătoarea trebuia ca, cu cel puţin 30 de zile anterior împlinirii termenului, terenul să fie liber de orice sarcini, condiţie neîndeplinită la 22.10.2008, iar apelantul a avut o conduită corectă faţă de cocontractantul său sub aspectul notificării invocate de acesta din urmă. În consecinţă, sub aspectul culpei, instanţa de apel a reţinut că neîncheierea contractului de vânzare - cumpărare până la data de 22.10.2008 nu s-a datorat conduitei culpabile a apelantului - promitent, ci a neîndeplinirii condiţiilor convenite de părţi pentru încheierea contractului.

Potrivit art. 1020 din C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său, iar potrivit art. 1021 din C. civ., în acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate. Chiar dacă condiţia rezolutorie este prezumată din faptul neexecutării, în prezenta cauză apelantul a făcut pe deplin dovada că neexecutarea contractului nu s-a datorat culpei sale ci doar neîndeplinirii condiţiei suspensive în termenul cert convenit de părţi. Aşa fiind, sub acest aspect apelul pârâtului a fost găsit întemeiat, acţiunea în rezoluţiune a antecontractului şi actului adiţional fiind nefondată, instanţa admiţând apelul sub acest aspect.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantului referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în rezoluţiune întemeiată pe excluderea acesteia de către pactul comisoriu convenit de părţi. Astfel, pactul comisoriu nu se substituie dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 din C. civ., ci dimpotrivă se întemeiază pe acestea, părţile convenind doar cu privire la condiţiile în care aceste dispoziţii sunt incidente şi cu privire la posibilitatea ca părţile să elimine aspectele formale referitoare la punere în întârziere ori intervenţia instanţei. Referitor la faptul că reclamanta avea dreptul de a solicita obligarea în instanţă a promitenţilor vânzători să încheie contractul, instanţa a reţinut că acest drept putea fi exercitat, pe de o parte, doar dacă înaintea împlinirii termenului cert intimata şi-ar fi asumat neîmplinirea condiţiei suspensive invocate chiar de apelant. Pe de altă parte, un astfel de comportament al intimatei putea fi analizat de instanţa învestită cu o cerere prin care apelantul ar fi solicitat instanţei obligarea promitentului-cumpărător să-şi execute obligaţiile izvorâte din actele juridice asumate de acesta în condiţiile art. 1073 din C. civ., cerere ce nu face obiectul prezentei cauze.

Aşa cum rezultă din actele juridice încheiate de părţi, acestea au convenit expres un termen de executare a obligaţiilor prin art. II alin. (1) din actul adiţional, transmiterea proprietăţii putând fi realizată până la data de 22.10.2008. Acest termen cert a fost stipulat în favoarea ambelor părţi, având în vedere că pentru prorogarea lui se impune acordul părţilor. De asemenea, obligaţia intimatei de a cumpăra terenul era afectată de condiţia ca acesta, la data cumpărării să fie liber de orice sarcini.

Prin sentinţa civilă nr. 857/COM/26.04.2011, analizând conduita intimatei în acţiunea formulată de apelant pentru rezoluţiunea antecontractului şi actului adiţional la acesta, instanţa a reţinut că termenul stabilit de părţi este un termen cert, iar condiţia este una suspensivă, hotărârea intrând sub autoritatea lucrului judecat prin decizia nr. 3/2012.

Prin această hotărâre nu s-a stabilit natura juridică a termenului convenit de părţi, ci doar certitudinea lui. Faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din actul adiţional termenul stabilit de părţi este un termen limită, iar până la împlinirea acestuia trebuie să se realizeze condiţia suspensivă. Aşadar, părţile erau ţinute de obligaţiile asumate doar dacă, până la împlinirea termenului convenit, condiţia suspensivă s-ar fi realizat.

Potrivit art. 1012 alin. (1) din C. civ. când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată neîndeplinită dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple. În consecinţă, începând cu data de 22.10.2008, în lipsa unui acord expres al părţilor contractante, acestea erau exonerate de obligaţiile asumate prin antecontract şi actul adiţional, actele juridice încheiate de părţi încetând a mai produce efecte. Prin neîndeplinirea condiţiei suspensive în termenul cert convenit de părţi drepturile şi obligaţiile corelative asumate de părţi prin contract încetează, plăţile efectuate anterior îndeplinirii condiţiei sunt plăţi nedatorate, părţile fiind ţinute să le restituie în condiţiile art. 1092 din C. civ., potrivit cărora orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii.

Aşadar, începând cu data de 22.10.2008 fiecare din părţi care a efectuat plăţi în executarea convenţiei anterior realizării condiţiei suspensive trebuie să restituie exact plata pe care a primit-o, de la această dată se naşte obligaţia de restituire a apelantului, obligaţie ce nu a fost executată până la data învestirii instanţei cu cererea de chemare în judecată. Apelantul a invocat teoria impreviziunii însă aceasta nu era recunoscută de dreptul aplicabil la data încheierii actelor juridice de către părţi, cu excepţia situaţiei minorului şi în anumite condiţii prevăzute de lege. Pe de altă parte, chiar şi dacă s-ar reţine incidenţa impreviziunii, aceasta se referă la contractele încheiate de părţi, or răspunderea apelantului rezultă dintr-un fapt juridic, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, în forma particulară a plăţii nedatorate.

Potrivit art. 111 din C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Prin capătul de cerere formulat de reclamantă la 17.10.2011 reclamanta a solicitat să se constate că a încetat antecontractul şi actul adiţional la acesta şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Chiar şi într-o astfel de formulare a capătului de cerere, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat, în fapt, să se constate inexistenţa drepturilor părţilor contractante ce îşi au izvorul în actele juridice încheiate, începând cu data de 22.10.2008, ca urmare a nerealizării condiţiei suspensive în termenul cert stabilit de părţi. Este corectă susţinerea apelantei referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, aşa cum dispune art. 111 teza a II - a din C. proc. civ. însă nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia acţiunea în realizarea dreptului ar fi acţiunea în rezoluţiune, aceasta din urmă fiind o acţiune întemeiată pe neexecutarea culpabilă a contractului şi nu prin încetarea acestuia fără culpa co-contractanţilor.

Aşadar, prin neîndeplinirea condiţiei suspensive, părţile contractate se află în situaţia anterioară încheierii obligaţiei afectată de modalităţi, prestaţiile executate anterior îndeplinirii termenului urmând a fi restituite, potrivit dispoziţiilor art. 1092 din C. civ.. Or, restituirea poate fi cerută după ce se constată stingerea obligaţiilor în condiţiile art. 1012 C. civ. şi în consecinţă nu se poate reţine existenţa acţiunii în realizare a dreptului fără constatarea încetării contractului dintre parţi, excepţia inadmisibilităţii fiind astfel nefondată.

Aşa cum rezultă din antecontract şi actul adiţional intimata a achitat, cu titlu de avans, suma de 485.736 RON, din care apelantului revenindu-i suma de 367.868 Euro, achitaţi în RON la cursul din data plăţii, respectiv 75,7341% din valoarea totală a avansului. În cursul soluţionării cauzei, la 11.06.2013, apelantul a restituit intimatei suma de 1.282.983,18 RON care, potrivit cursului BNR din data restituirii (4,5225 RON/1 euro - dosar apel) era echivalentă sumei de 283.688,93 euro. Având în vedere restituirea parţială a avansului, la data de 11.06.2013 apelantul mai datorează intimatei-reclamante suma de 84.179,07 euro, sumă ce trebuie plătită în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

Aşa cum s-a reţinut, contractul a încetat prin neîndeplinirea condiţiei suspensive în terenul cert stabilit de părţi, plăţile efectuate anticipat de reclamantă nefiind datorate şi acestea trebuiau restituite de apelant la data de 23.10.2008, dată de la care apelantul era debitorul sumei în RON echivalentă a sumei de 367.868 euro. Deşi apelantul era ţinut, în lipsa culpei intimatei reţinută cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 857/2011, să restituie echivalentul sumei de 367.868 euro la cursul în RON din data de 23.06.2008, acesta realizează o restituire parţială la 11.06.2013, respectiv echivalentul sumei de 283.688,93 euro.

Potrivit art. 1088 C. civ. la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. Dobânda legală a fost stabilită prin O.G. nr. 9/2000 şi O.G.13/2011, aceasta din urmă aplicându-se începând cu 01.09.2011, stabilirea dobânzii legale fiind o măsură a legiuitorului prin care se asigură echitatea circuitului civil. Instanţa nu a reţinut susţinerea apelantului cu privire la aplicarea retroactivă a dispoziţiilor referitoare la dobânda legală raportat de data încheierii contractului părţilor, dispoziţiile legale referitoare la dobânda legală şi cuantumul acesteia, în lipsa acordului părţilor, sunt incidente în forma reglementată în vigoare din data fiecărei scadenţe, iar în condiţiile întârzierii la plată, dobânda datorată se calculează la soldul restant din ziua în care a intervenit modificarea dobânzii legale.

În consecinţă, a reţinut Curtea, apelantul datorează dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 23.10.2008 - 31.08.2011 calculată la suma de 367.868 euro, iar începând cu data de 01.09.2011, dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 şi până la 10.06.2013 calculată la suma de 367.868 euro, iar de la 11.06.2013 calculată la restul de plată din avans de 84.179,07 euro şi până în momentul restituirii integrale a avansului primit,sume ce se vor plăti în moneda naţională.

Reclamanta a pretins suma de 18.052 RON reprezentând taxe şi impozite aferente imobilelor ce au făcut obiectul convenţiei. Din această sumă, 20.836 RON reprezintă taxe şi impozite achitate municipiului Iaşi, iar 3.000 RON reprezenta cheltuieli pentru evidenţele funciare. Aşa cum rezultă din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă, taxele şi impozitele au fost achitate de coindivizari iar celelalte sume (3.000 RON) exclusiv de B.. Cum reclamanta nu a făcut dovada achitării sumelor pretinse, greşit prima instanţă a reţinut că acestea ar fi datorate de apelantul-pârât.

Cu privire la cheltuielile de autentificare a antecontractului şi a actului adiţional, acestea au fost efectuate de reclamantă. Prin antecontract, părţile au convenit ca spezele contractului să fie suportate de reclamantă. Cum contractul a încetat fără ca apelantului să-i fie reţinută vreo culpă în executarea contractului, cheltuielile efectuate de părţile contractante rămân în sarcina fiecăreia dintre ele, acestea suportând riscurile înaintea realizării condiţiei suspensive.

Au fost găsite fondate criticile referitoare la plata cheltuielilor de judecată aferente judecăţii cauzei în primă instanţă. Raportat la capetele de cerere admise, instanţa a reţinut ca fiind cheltuieli de judecată la prima instanţă taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar aferentă capetelor de cerere admise, respectiv suma de 23.907,35 RON taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar. Cum pretenţiile reclamantei au fost admise în parte de instanţă, onorariile avocaţilor au fost compensate până la concurenţa sumei de 7.000 RON.

Referitor la apelul declarat împotriva încheierii din 01.10.2008, Curtea a reţinut că prima instanţa corect a apreciat că cererea formulată de pârât pentru îndreptarea erorii din calculul cheltuielilor de judecată şi de lămurirea dispozitivului sunt aspecte care ţin de judecata cauzei.

Împotriva deciziei civile nr. 54/27.06.2014 a Curţii de Apel Bacău au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 1372/19.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2014 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casat-o în parte şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 478 din 30 aprilie 2013 a Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă; a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei nr. 551 din 1 octombrie 2013 a Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă; a fost menţinută soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 1 octombrie 2013 a aceleiaşi instanţe; a fost respins recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.

În considerentele deciziei civile nr. 1372/19.05.2015 a Î.C.C.J. s-a reţinut, cu privire la recursul reclamantei, că un prim motiv al recursului vizează greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor referitoare la interpretarea contractelor, art. 977-985 C. civ., care a determinat, pe cale de consecinţă, greşita aplicare a legii în materia rezoluţiunii, în măsura în care instanţa de apel a reţinut că nu se poate reţine o neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate de către B. prin antecontract şi actul adiţional la acesta.

Într-adevăr, pentru a schimba dispoziţia principală a sentinţei civile nr. 478/2013, Curtea de Apel Bacău a realizat, în principal, interpretarea convenţiei, ajungând la o concluzie care a imprimat rezultatul deciziei, aceea că "libere de orice sarcini", semnifică, în privinţa terenurilor promise la vânzare, lipsa oricărui litigiu, inclusiv a litigiului de făcea obiectul dosarului nr. x/2007 S-a mai reţinut că lipsa notării acestui litigiu în cartea funciară este nerelevantă şi în prezenţa clauzei contractuale stipulate la art. 5.1.3 din convenţia iniţială, în interpretarea căreia s-a concluzionat că reclamanta nu are dreptul notificării rezoluţiunii contractului. Astfel, fiind îndeplinită condiţia suspensivă în termenul prevăzut de părţi, s-a apreciat că încheierea contractului la 22.08.2008 nu a fost posibilă, independent de culpa părţii chemate în judecată.

Înalta Curte a reţinut că această interpretare a clauzelor convenţiei a presupus greşita aplicate a dispoziţiilor art. 977 - 985 C. civ.. Din lectura antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 rezultă că B. şi D., promitenţi-vânzători, au asumat obligaţia de vânzare a terenului determinat prin convenţie către S.C. A. S.R.L., promitentă-cumpărătoare, cel târziu până la 15.08.2007. În capitolul intitulat declaraţii şi garanţii, promitenţii-vânzători au stipulat în art. 4.1.4 şi 4.1.5 că la data promisiunii nu există nici un litigiu din partea vreunei persoane şi nicio procedură de altă natură care ar afecta posibilitatea încheierii, în viitor, a contractului în termenii asumaţi. Totodată, în capitolul referitor la răspunderea contractuală, fiecare dintre părţi şi-a garantat obligaţia printr-o clauză penală, dar au exceptat la răspundere situaţia în care, conform art. 5.1.3, promitenţii-vânzători ar putea întârzia executarea obligaţiilor asumate atunci când aceasta se datorează neemiterii de către autorităţi a documentelor necesare, această situaţie fiind exoneratoare de culpă şi neputând fi opusă pentru o solicitare de rezoluţiune.

În acest sens, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 977, 982 şi 985 C. civ. de la 1864 justifică interpretarea că articolul 5.1.3 nu are, în prezenţa art. 4.1.4 şi 4.1.5, decât semnificaţia că reprezintă caz exonerator de culpă situaţia în care autorităţile întârzie eliberarea documentelor necesare vânzării în procedura de autentificare a contractului viitor, nu şi întârzierea rezolvării unor litigii, de vreme ce părţile angajate au declarat că la data antecontractului nu existau litigii care afectează posibilitatea înstrăinării terenului promis. Necesitatea clauzei din art. 5.1.3 s-a impus în contextul obligaţiilor asumate la art. 3.1.2 şi art. 3.1.3 din antecontract, referitoare la scoaterea terenului din circuitul agricol, obţinerea adeverinţei de rol şi a certificatului fiscal. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât circumstanţele încheierii actului adiţional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007 au fost determinate, conform preambulului actului, şi de existenţa litigiului nr. 20724/245/2007. În acest sens, părţile au stipulat în art. II al actului adiţional că viitorul contract de vânzare se va încheia cel mai târziu la 22.10.2008 sub condiţia ca terenul să fie liber de orice sarcini. Or, nu semnifică sarcină asupra terenului o întârziere a autorităţii publice de a elibera acte necesare autentificării actului. De altfel, prin decizia civilă nr. 3/2012 a Curţii de Apel Iaşi, irevocabilă, s-a stabilit că părţile au avut în vedere litigiul nr. 20724/245/2007 ca sarcină a terenului, notată ca atare în cartea funciară. Mai mult, dacă existenţa litigiilor ar fi fost asimilată întârzierii determinate de autorităţile publice, necesitatea actului adiţional nu se mai justifica.

Prin urmare, a asimila litigiile ca intrând în spectrul faptelor determinate de autorităţile publice, exoneratoare de răspundere, a fost rezultatul unei greşite aplicări a legii, respectiv, a dispoziţiilor referitoare la regulile de interpretare a convenţiilor.

O a doua problemă legată de greşita aplicare a legii a constat în evaluarea limitelor modalităţilor care afectau obligaţiile generate de antecontract şi actul adiţional la acesta. În acest sens, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauză se opune puterea lucrului judecat a sentinţei nr. 857/com/26.04.2011, definitivă prin decizia nr. 3/2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, irevocabilă prin decizia nr. 4339/06.11.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, prin care s-a statuat că obligaţia este afectată de o dublă modalitate, termen şi condiţie. Deşi intimatul în acest recurs, B., contestă autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, Înalta Curte arată că aceasta nu a fost opusă în sensul excepţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., ci prin prevalarea efectului pozitiv al autorităţii, prezumţie irefragabilă de adevăr judiciar a celor dezlegate într-un alt litigiu, care are însă legătură cu cel pendinte. Acest anterior litigiu ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, a avut ca obiect cererea d-lui. B. de rezoluţiune judiciară a aceloraşi convenţii şi a fost îndreptat împotriva reclamantei de astăzi, S.C. A. S.R.L.. În considerentele care au explicitat dispozitivul s-a reţinut că obligaţia lui B. a fost afectată de o condiţie suspensivă, aceea ca terenul să fie liber de sarcini şi asumată sub un termen cert. Dacă natura condiţiei a fost stabilită prin hotărârea irevocabilă pronunţată în dosarul dintre aceleaşi părţi cu nr. x/2010, dincolo de faptul că termenul stipulat în actul adiţional la art. II este unul cert, natura extinctivă sau suspensivă a termenului nu a fost tranşată.

Potrivit definiţiei termenului şi a modului său de operare, stabilit în art. 1022-1024 C. civ., dar şi a distincţiilor pe care doctrina le-a făcut cu privire la termen ca modalitate a obligaţiilor, termenul este suspensiv dacă amână, până la împlinirea lui, dreptul creditorului de a cere executarea şi extinctiv dacă amână, până la împlinirea lui, stingerea obligaţiei concomitent cu posibilitatea creditorului de a cere plata/executarea până la data stipulată.

Or, în cauză, termenul din 22.10.2008 era termenul până la care obligaţia nu trebuia executată de către cei obligaţi, adică, până la care promitenţilor nu i se putea cere în mod legal încheierea contractului în forma autentică, fiind în mod evident, un termen suspensiv. Este însă cert că la termen obligaţia nu a fost executată, iar o prelungire convenţională a acestuia nu a avut loc.

Însă, Înalta Curte a apreciat că, distinct de stabilirea naturii termenului, este deopotrivă importantă determinarea limitelor condiţiei sub care s-a contractat. Această condiţie îl privea pe promitentul vânzător, deoarece ţinea de obligaţia sa de a vinde un teren fără sarcini. Dincolo de împrejurarea că în convenţiile sinalagmatice condiţia rezolutorie este subînţeleasă ex lege, condiţia se poate reprezenta şi convenţional ca un eveniment viitor şi posibil pe care părţile îl prefigurează ca influenţând existenţa obligaţiilor pe care şi le asumă. Însă, pentru ca o condiţie să fie valabilă în angajamentul obligaţional, aceasta trebuie să îndeplinească, între altele, cerinţa de a nu fi determinată ori provocată prin voinţa uneia dintre părţi şi să aibă puterea de a influenţa chiar existenţa obligaţiei, de a fi clară, adică de a caracteriza precis evenimentul prefigurat de părţi ca afectând existenţa contractului lor. Or, este evident că, înţelegând condiţia "liber de sarcini", părţile s-au raportat exclusiv la existenţa litigiului cu nr. x/2007, aflat pe rol la data actului adiţional.

Înalta Curte a arătat că nu intră sub condiţia părţilor şi litigiul cu nr. x/2007 pe de-o parte, pentru că părţile nu l-au avut în vedere la data actului adiţional, dar mai ales pentru că generarea acestui proces a fost făcută la iniţiativa părţii care s-a obligat sub condiţie şi care astfel a putut să influenţeze existenţa propriei sale obligaţii. De vreme ce litigiul cu nr. x/2007 nu intră sub spectrul condiţiei contractuale, împrejurarea existenţei sale nu poate fi avută în vedere în ce priveşte perfectarea raportului obligaţional, cu atât mai mult cu cât el nu a fost adus la cunoştinţa reclamantei şi nici nu a fost notat spre publicitate, în cartea funciară.

Înalta Curte a arătat că nu este fondată apărarea intimatului B. care a susţinut că S.C. A. S.R.L. putea să consulte portalul instanţei de judecată, deoarece această împrejurare nu intra în sfera obligaţiilor acestei părţi.

Prin urmare, condiţia contractuală "liber de sarcini" a vizat exclusiv primul litigiu, care a fost soluţionat prin sentinţa civila nr. 8418/03.07.2008, irevocabilă prin nerecurare, anterior termenului contractual. Pe cale de consecinţă, condiţia fiind realizată, la scadenţa din 22.10.2008, promitenţii-vânzători aveau o obligaţie perfectă, de a încheia contractul în forma autentică, pe care nu au executat-o.

În concluzie, raţionamentul instanţei de apel, bazat pe o interpretare greşită a legii, a permis concluzia că la scadenţa contractului nu a fost îndeplinită condiţia "liber de sarcini", exonerând de culpă pârâtul pentru neexecutarea obligaţiei sale şi a justificat concluzia excluderii aplicării art. 1020-1021 C. civ. vizând rezoluţiunea antecontractului şi a actului adiţional, precum şi trecerea la analiza pe fond a capătului subsidiar de cerere, având ca obiect constatarea încetării convenţiei.

Dispoziţiile incidente în materia rezoluţiunii sunt deplin incidente, însă instanţa de apel, prin reţinerea încetării contractului justificată pe alte temeiuri, nu a făcut analiza temeiniciei rezoluţiunii, motiv pentru care Înalta Curte a reţinut acest motiv ca fiind fondat, însă, faţă de necercetarea temeiniciei rezoluţiunii de către instanţa de apel ca instanţă de fond, s-a impus, potrivit art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ. casarea parţială a deciziei şi trimiterea dosarului la instanţa de apel spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 478/30.04.2013, pentru analiza acestor aspecte.

Cu acest prilej, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus a se avea în vedere şi apărările pârâtului referitoare la lipsa dreptului reclamantei de a solicita rezoluţiunea în funcţie de operativitatea pactului comisoriu a cărui existenţă şi natură au fost tranşate în cadrul unor litigii anterioare, ori dacă, aşa cum a afirmat pârâtul prin întâmpinare, fundamentul real al rezoluţiunii solicitate de S.C. A. S.R.L. a fost propria sa lipsă de disponibilitate la încheierea contractului de vânzare.

În acelaşi context, Înalta Curte a subliniat că fundamentul admiterii apelului declarat de către pârâtul B. împotriva sentinţei de completare a dispozitivului nr. 551/01.10.2013 a fost greşit. Mai exact, instanţa de apel a arătat că pretenţia privind constatarea încetării contractului reprezintă un capăt de cerere deopotrivă principal, însă nu a fost soluţionat, astfel, această omisiune a atras anularea sentinţei, potrivit art. 129 alin. (6) şi art. 105 alin. (5) C. proc. civ.

Fără a nega caracterul de capăt principal de cerere al pretenţiei vizând constatarea încetării antecontractului şi actului adiţional la acesta, Înalta Curte a arătat că aceasta pretenţie a fost formulată subsidiar celei privind rezoluţiunea. Or, subsidiaritatea unei cereri, chiar dacă este o creaţie jurisprudenţială, se află, sub aspectul învestirii instanţei, în relaţie condiţională cu soluţia data asupra primului capăt principal. În alte cuvinte, numai în funcţie de soluţia dată primului capăt principal instanţa se va putea considera învestită cu cererea principală subsidiară. În speţă, soluţionarea de către prima instanţă a rezoluţiunii în sensul admiterii, generează efectul condiţiei, în sensul că acea instanţa nu mai este învestită cu cererea subsidiară. Învestirea instanţei de apel cu capătul de cerere subsidiar nu impunea admiterea apelului împotriva sentinţei civile nr. 551/2013, deoarece învestirea sa cu acest capăt de cerere se produce sub acelaşi mecanism ca cel evocat pentru prima instanţă deoarece este tot o instanţă de fond. Prin urmare, s-a impus respingerea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 551/01.10.2013 pronunţate în cauză, instanţa de apel, rejudecând cauza pe fond urmând să aprecieze asupra învestirii cu capătul de cerere subsidiar ţinând cont de raportul condiţional în care această pretenţie se află cu pretenţia de rezoluţiune.

Faţă de suma considerentelor precedente, Înalta Curte a arătat că celelalte motive de recurs nu mai primesc dezlegare, deoarece analiza lor ar fi presupus o nouă premisă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitoare la greşita aplicare a regulilor imputaţiei plăţii, Înalta Curte a arătat că faţă de dispoziţiile de drept tranzitoriu stabilite în art. 113 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. şi având în vedere data plăţii, 11.06.2013, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile art. 1507-1509 din noul C. civ., dispoziţii care nu au fost avute în vedere de instanţa de apel.

Deşi critica a fost raportată la modalitatea în care instanţa de apel a dat efect obligaţiilor de plată ca urmare a încetării contratului eveniente conditione, aplicarea dispoziţiilor evocate este necesară şi în ipoteza rezoluţiunii convenţiei, dacă prin rejudecarea apelului, actul bilateral va fi astfel sancţionat, dat fiind că plata făcută de pârât în contul datoriei a fost realizată la 11.06.2013. Prin urmare, incidenţa regulilor imputaţiei plăţii va fi evaluată prin aplicarea acestor dispoziţii legale, în funcţie de soluţia dată în rejudecare.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către pârâtul B. Înalta Curte a reţinut că un prim motiv al recursului a vizat încălcarea principiilor procesului civil, al disponibilităţii şi contradictorialităţii, cu efect direct asupra vătămării dreptului la apărare al părţii, de natură să impună consecinţa nulităţii actului atacat, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi recurentul a vizat, prin formularea acestei critici, soluţia dată de către instanţa de apel capătului subsidiar al cererii, iar potrivit considerentelor dezvoltate în analiza recursului reclamantei, această hotărâre a fost casată, Înalta Curte a arătat că argumentele dezvoltate de către pârât nu sunt fondate.

Capătul subsidiar de cerere a intrat în obiectul cererii cu care instanţa a fost învestită, condiţionat de respingerea, în apel, a cererii de rezoluţiune şi fusese formulat de reclamantă în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.. Acesta a avut ca obiect constatarea încetării antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 şi a actului adiţional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007 ca efect al producerii condiţiei ca terenul promis la vânzare să nu fie liber de sarcini, înţelese ca litigii.

Încadrarea în drept a cererii pe temeiul art. 111 C. proc. civ. nu presupune o evocare din oficiu a unor temeiuri neavute în vedere de părţi, deoarece prin invocarea acestui articol de lege, instanţa a delimitat sfera acţiunii în constatare şi a răspuns apelantului la apărarea vizând inadmisibilitatea acestei acţiuni ca subsidiară celei în realizare. De altfel, examinând încheierea de dezbateri care au precedat deliberării, rezultă că apelantul a susţinut concluzii şi cu privire la acţiunea în constatare, partea având în mod concret reprezentarea existenţei acestui capăt de cerere, astfel încât nu a fost primită critica schimbării obiectului ori cauzei cererii în procesul de deliberare.

De asemenea, evocarea în cuprinsul considerentelor a dispoziţiilor art. 1092 C. civ. nu a presupus schimbarea, din oficiu, a cauzei cererii. Câtă vreme cererea subsidiară a vizat constatarea încetării contractului eveniente conditione şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, evocarea acestei dispoziţii s-a făcut în scopul enunţării principiului dreptului la restituirea prestaţiilor.

A doua critică de nelegalitate a vizat greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, urmare a necalificării juridice a naturii termenului care afecta obligaţia asumată prin convenţie. Critica nu vizează însă adevărata substanţă a considerentelor. Chiar dacă instanţa de apel nu a stabilit natura termenului cert care afecta obligaţiile contractuale, evocând doar considerentele sentinţei civile nr. 875/com/2011, lipsa acestei calificări nu a putut influenţa soluţia.

Înalta Curte a subliniat că temeiul constatării încetării convenţiei nu s-a bazat pe aplicarea instituţiei termenului sau pe natura şi efectul acestuia, ci dimpotrivă, pe efectul condiţiei care a afectat însăşi existenţa contractului. Prin urmare, nici critica referitoare la beneficiul termenului nu a fost găsită fondată, deoarece litigiul nu a fost soluţionat pe considerentul că simpla ajungere la termen desfiinţează convenţia, ci pe acela că actul bilateral se desfiinţează de drept "prin neîndeplinirea condiţiei suspensive".

Circumstanţial, instanţa de recurs a arătat totuşi că în apel s-a recunoscut că termenul a fost stabilit în favoarea ambelor părţi, de vreme ce modificarea lui presupunea acord bilateral.

De asemenea, nu s-a putut reţine, pentru aceleaşi raţiuni, nici că instanţa de apel a dat un efect extinctiv termenului. Recurentul a susţinut această critică tot în dezvoltarea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. A arătat că instanţa a deturnat adevărata voinţă a părţilor întrucât prin denaturarea termenului şi infirmarea implicită a caracterului său suspensiv nu a aşteptat manifestarea de voinţă a reclamantei care putea opta între executarea silită a convenţiei sau denunţarea sa potrivit pactului comisoriu.

Înalta Curte a arătat că instanţa de apel a reţinut încetarea contractului ca efect al neîndeplinirii condiţiei în termenul cert stabilit de părţi, iar ca o consecinţă a stabilit că plăţile anticipate făcute de S.C. A. S.R.L. se consideră nedatorate şi trebuie restituite. Reamintind că motivul încetării contractului a fost determinat prin efectul condiţiei neîndeplinite până la un termen limită până la care condiţia a fost amânată, s-a dat efect suspensiv, iar nu extinctiv, termenului contractual.

Nu a fost găsită fondată nici critica legată de faptul că repunerea în situaţia anterioară nu a fost prefigurată de părţi. Aceasta a fost consecinţa încetării contractului, efect determinat ex lege, iar părţile nu erau legate a anticipa prin convenţie producerea acestui efect. La încetarea contractului ca efect al condiţiei, obligaţiile asumate încetează, astfel încât a susţine că nu s-a dat efect art. 969 C. civ. şi principiului executării în natura a obligaţiilor este lipsit de suport juridic.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. x/2016, părţile nemaisolicitând administrarea de probe noi, formulând concluzii scrise şi orale.

Prin decizia nr. 318/2016 din 22 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul formulat de către apelantul-pârât B., împotriva sentinţei civile nr. 478/30.04.2013 a Tribunalului Bacău, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 478/30.04.2013 a Tribunalului Bacău în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei astfel cum a fost completată. A fost admisă în parte cererea apelantului-pârât pentru cheltuieli de judecată şi în consecinţă a fost obligată intimata-reclamantă să plătească apelantului-pârât suma de 39.313,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, apel şi recurs. Au fost respinse apelurile formulate de apelantul-pârât B. împotriva încheierii de şedinţă din 01.10.2013 şi a sentinţei civile nr. 551/2013 pronunţate de Tribunalul Bacău.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, a statuat că dispoziţiile în materia rezoluţiunii sunt deplin incidente, însă instanţa de apel, prin reţinerea încetării contractului justificată pe alte temeiuri, nu a făcut analiza temeiniciei rezoluţiunii, motiv pentru care a casat parţial decizia recurată cu trimiterea dosarului la instanţa de apel spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 478/30.04.2013, pentru analiza acestor aspecte, totodată instanţa urmând a avea în vedere şi apărările pârâtului referitoare la lipsa dreptului reclamantei de a solicita rezoluţiunea în funcţie de operativitatea pactului comisoriu a cărui existenţă şi natură au fost tranşate în cadrul unor litigii anterioare, ori dacă, aşa cum a afirmat pârâtul prin întâmpinare, fundamentul real al rezoluţiunii solicitate de S.C. A. S.R.L. a fost propria sa lipsă de disponibilitate la încheierea contractului de vânzare.

Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a invocat ca temei al rezoluţiunii antecontractului şi actului adiţional încheiate între părţi neexecutarea de către pârât a obligaţiei stipulată la art. III din actul adiţional, respectiv obligaţia de a notifica promitentei cumpărătoare data încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cu 30 zile înainte; totodată reclamanta a arătat că la art. II din acelaşi act adiţional s-a stabilit ca termen maxim de încheiere a contractului de vânzare cumpărare în formă autentică data de 22.10.2008, termen ce nu putea fi prelungit decât prin acordul părţilor. Prin completarea la acţiune, reclamanta, în principal, a reiterat că neperfectarea contractului de vânzare cumpărare la data menţionată mai sus se datorează neîndeplinirii de către pârât a obligaţiilor asumate conform antecontractului şi actului adiţional, ceea ce atrage soluţia rezoluţiunii antecontractului; în subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că a încetat antecontractul întrucât nu s-a îndeplinit condiţia stipulată la art. II alin. (1) din actul adiţional, respectiv ca bunul să fie liber de sarcini pentru a putea fi vândut în termenul prevăzut de părţi-cel târziu 22.10.2008.

Din modul cum a acţionat reclamanta după împlinirea acestui termen, respectiv a doua zi, 23.10.2008 când a emis o notificare de reziliere unilaterală a antecontractului şi a actului adiţional, iar imediat a solicitat şi executarea silită a pârâtului, B.E.J. I. emiţând somaţia de plată nr. x/14.11.2008, notând în cartea funciară a imobilelor ce au făcut obiectul antecontractului, rezultă că reclamanta nu a dorit prelungirea termenului stipulat în antecontract, respectiv actul adiţional, pentru ca acesta să-şi producă efectele fireşti, deşi pârâtul şi-a manifestat disponibilitatea pentru a încheia contractul de vânzare cumpărare în formă autentică.

Astfel, rezultă că pârâtul, pentru a-şi fi putut îndeplini obligaţia de a notifica promitentei cumpărătoare data încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cu 30 zile înainte, trebuia să emită o notificare către reclamantă anterior datei de 22.09.2008 pentru a putea fi respectat termenul de 30 zile stipulat în convenţia părţilor; executarea acestei obligaţii nu putea fi decât subsecventă îndeplinirii condiţiei stipulate de părţi, respectiv aceea ca bunurile să fie libere de sarcini.

Pârâtul, atât prin apărările sale, cât şi prin criticile din apel, a susţinut că nu are vreo culpă în nefinalizarea antecontractului de vânzare cumpărare, că prima instanţă nu a avut în vedere la stabilirea culpei contractuale că sentinţa civilă pronunţată în dosarul nr. x/2007 nu i-a fost comunicată la adresa sa.

Intimata-reclamantă prin întâmpinare a arătat că nerespectarea obligaţiei prevăzute al art. III din actul adiţional este culpabilă deoarece litigiul care a făcut obiect al dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Iaşi a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 8418/03.07.2008 comunicată părţilor la data de 05.09.2008; ca urmare a nerecurării, sentinţa a devenit irevocabilă la data de 21.09.2008, urmare a expirării termenului de recurs de 15 zile; a mai arătat intimata că apelantul a avut o atitudine pasivă, că nu a adus la cunoştinţă acesteia finalizarea dosarului nr. x/2007, că nu are relevanţă necomunicarea către apelant a sentinţei din respectiva cauză, atât timp cât aceasta îi era favorabilă, iar prin urmare o minimă diligenţă din partea acestuia ar fi făcut posibilă obţinerea formei definitive şi irevocabile de pe sentinţa respectivă şi radierea din cartea funciară a litigiului anterior datei de 22.10.2008.

Analizând toate aceste susţineri şi apărări, Curtea a constatat că pârâtul nu ar fi putut să îndeplinească obligaţia astfel cum a fost stipulată la art. III din actul adiţional; mai întâi, într-adevăr condiţia stipulată în contract a fost îndeplinită anterior termenului maxim stabilit pentru încheierea contractului-22.10.2008, dar nu mai înainte de data de 22.09.2010 când reclamanta ar fi trebuit să primească notificarea din partea pârâtului privind încheierea contractului, prima instanţă reţinând în mod eronat că promitenţii vânzători trebuiau să notifice promitenţii cumpărători cu 10 zile înainte de termenul din 22.10.2008; astfel, sentinţa civilă nr. 8418/03.07.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Iaşi a fost comunicată pârâtului la data de 08.09.2008, iar părţii reclamante căreia i se respinsese acţiunea, J., sentinţa i-a fost comunicată la data de 05.09.2008; reclamanta J. care avea şi interes să formuleze recurs în dosarul nr. x/2007 putea să depună o astfel de cerere inclusiv la data de 22.09.2008(luni) întrucât termenul de 15 zile se împlinea într-o zi nelucrătoare(sâmbătă), deci în ceea ce o priveşte pe aceasta sentinţa era irevocabilă de la data de 23.09.2008; însă obţinerea unei sentinţe irevocabile de la Judecătoria Iaşi nu se putea face mai înainte de 24.09.2008 când termenul de recurs ar fi fost expirat pentru toate părţile; chiar presupunând că apelantul ar fi făcut diligenţe supraomeneşti, stând la uşa biroului de executări civile a Judecătoriei Iaşi pentru a afla imediat dacă reclamanta a făcut sau nu recurs, depunând atât el cât şi fratele său cerere de renunţare la recurs pentru ca hotărârea să rămână irevocabilă mai devreme, presupunând că toate comunicările s-ar fi făcut instantaneu, în aceeaşi zi, fără a lua în considerare şi comunicarea prin poştă care ar fi putut atrage alte întârzieri, intimata-reclamantă ar fi putut primi cel mai devreme notificarea prevăzută de art. III din actul adiţional la data de 23.09.2008.

Or, nu numai că apelantul pârât nu ar fi putut în mod obiectiv să îndeplinească obligaţia de a notifica promitenta cumpărătoare data încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cu 30 zile înainte, dar în niciun caz nu se poate reţine vreo culpă a apelantului pentru neîncheierea contractului de vânzare cumpărare astfel cum a fost prevăzut în pactul comisoriu de la art. VI din actul adiţional, dat fiind intervalul scurt de timp rămas între data soluţionării dosarului nr. x/2007 şi termenul maxim stabilit de părţi pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, interval de timp în care nu se poate pretinde în mod rezonabil pârâtului şi să afle de rămânerea irevocabilă a sentinţei din dosarul nr. x/2007, şi să legalizeze această hotărâre cu menţiunea irevocabilă, şi să radieze sarcinile din cartea funciară, şi să notifice reclamanta pentru a putea încheia contractul în formă autentică până la data de 22.10.2008; dimpotrivă, din întreg materialul probator şi succesiunea evenimentelor ulterioare împlinirii termenului maxim cert pentru încheierea contractului în formă autentică rezultă că pentru intimata-reclamantă nu a mai prezentat interes achiziţionarea imobilelor la preţul stabilit iniţial de părţi.

Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că este neîntemeiată cererea principală a reclamantei privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 şi a actului adiţional nr. x, autentificat sub nr. x/22.10.2007, iar în consecinţă, au fost găsite nefondate şi cererile accesorii, inclusiv cea privind plata sumei de 18.052 RON reprezentând taxe şi impozite aferente imobilelor ce au făcut obiectul convenţiei, din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, rezultând că taxele şi impozitele nu au fost achitate de către reclamantă.

Cu privire la cererea subsidiară, respectiv privind constatarea încetării antecontractului de vânzare cumpărare, Curtea a constatat că aceasta a avut ca unic temei neîndeplinirea condiţiei suspensive stipulate la art. II alin. (1) din actul adiţional. Cum prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit cu putere de lucru judecat că această condiţie a fost îndeplinită, Curtea a respins şi această cerere.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantă S.C. A. S.R.L solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei nr. 318/2016 pentru a se asigura o judecată unitară în sensul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., reţinerea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii apelului promovat de către B., precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a invocat art. 304 pct. 5 C. proc. civ. arătând că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sens în care susţine că a fost încălcată decizia civilă nr. 1372/19.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul problemelor dezlegate prin aceasta, principiul contradictorialităţii şi efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei civile nr. 3/2012 a Curţii de Apel laşi, toate acestea reprezentând norme de procedură sancţionate cu nulitatea.

În opinia recurentei, hotărârea recurată încalcă dispoziţiile deciziei de casare, contravenind art. 315 C. proc. civ., întrucât, deşi Înalta Curte a trasat instanţei de apel dispoziţia ca, în rejudecare, să analizeze ambele cereri care fac obiectul învestirii de către reclamant, urmând ca soluţia asupra cererii subsidiare să fie pronunţată exclusiv prin raportare la soluţia acordată capătului principal de cerere, Curtea de Apel Bacău nu a apreciat asupra investirii sale cu capătul de cerere subsidiar ţinând cont de raportul condiţional în care această pretenţie se află cu pretenţia de rezoluţiune, ci s-a raportat la un singur element, pe care l-a considerat determinant în dezlegările instanţei de casare, şi anume la îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. II alin. (1) din Actul adiţional.

Faptul că Înalta Curte a intenţionat în mod clar ca, în rejudecare după casare, să fie analizată cauza sub toate aspectele care fac obiectul învestirii în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. rezultă în mod clar din considerentele deciziei de casare.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că, rejudecând apelul împotriva sentinţei civile nr. 478/30.04.2013, instanţa de apel va reevalua modalitatea acordării cheltuielilor de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 şi următoarele C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte motivul de recurs referitoare la greşita aplicare a regulilor imputaţiei, Înalta Curte a arătat că faţă de dispoziţiile de drept tranzitoriu stabilite în art. 113 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. şi având în vedere data plăţii, 11.06.2013, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile art. 1507-1509 din noul C. civ., dispoziţii care nu au fost avute în vedere de instanţa de apel.

Înalta Curte a reţinut şi că, deşi critica a fost raportată la modalitatea în care instanţa de apel a dat efect obligaţiilor de plată ca urmare a încetării contractului eveniente conditione, aplicarea dispoziţiilor evocate este necesară şi în ipoteza rezoluţiunii convenţiei, dacă prin rejudecarea apelului, actul bilateral va fi astfel sancţionat, dat fiind că plata făcută de pârât în contul datoriei a fost realizată la 11.06.2013, statuând că incidenţa regulilor imputaţiei plăţii va fi evaluată prin aplicarea acestor dispoziţii legale, în funcţie de soluţia dată în rejudecare.

De asemenea, deşi prin decizia civilă nr. 1372/19.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis doar recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 54 din 27 mai 2014, care a fost casată în parte şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de B. doar împotriva sentinţei nr. 478 din 30 aprilie 2013 a Tribunalului Bacău, respingându-se recursul declarat de B. împotriva deciziei civile nr. 54/2014, precum şi apelul declarat împotrivă sentinţei nr. 551 din 1 octombrie 2013 şi fiind menţinută soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 1 octombrie 2013 a aceleiaşi instanţe, totuşi, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bacău a respins în mod redundant apelurile formulate de B. împotriva sentinţei nr. 551 din 1 octombrie 2013 şi împotriva încheierii din 1 octombrie 2013 a Tribunalului Bacău, depăşind limitele învestirii sale prin intermediul deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată încalcă principiul non reformatio in pejus. Arată recurenta că în prezenta cauză, acest principiu este aplicabil date fiind aspectele care succed şi care au condus la agravarea situaţiei sale în cadrul rejudecării apelului ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare.

Un prim aspect este acela că prin decizia civilă nr. 54/2014, Curtea de Apel Bacău a dispus admiterea apelurilor declarate de B. împotriva sentinţei civile nr. 478/30.04.2013 şi sentinţei civile nr. 551/01.10.2013, a fost anulată sentinţa civilă nr. 551/2013, reţinută cauza pentru evocarea fondului fiind schimbată în tot sentinţa nr. 478/2013, în sensul că s-a constatat încetat, la data de 22.10.2008 Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 şi Actul adiţional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 84.179,07 euro, în RON, la cursul din data plăţii, reprezentând avans nerestituit din preţ, dobânda legală aferentă sumei de 367.868 euro, pentru perioada de 22.10.2008 - 11.06.2013 şi dobânda legală aferentă sumei de 84.179,07 euro, începând cu 11.06.2013 şi până la data plăţii restului de avans din preţ, fiind respinse capetele de cerere privind rezoluţiunea Antecontractului nr. x/2007 şi a Actului adiţional autentificat sub nr. x/2007 şi obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând onorarii notar, taxe impozite, ca nefondate.

Un al doilea aspect este acela că prin decizia civilă nr. 1372/19.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis doar recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 54 din 27 mai 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, pe care o casat-o în parte şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de B. împotriva sentinţei nr. 478 din 30 aprilie 2013 a Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă. De asemenea, Înalta Curte a respins recursul declarat de B. împotriva deciziei civile nr. 54/2014, a respins apelul declarat împotriva sentinţei nr. 551 din 1 octombrie 2013 şi a fost menţinută soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 1 octombrie 2013 a aceleiaşi instanţe.

Aşadar, în apel, în primul ciclu procesual se admisese cererea subsidiară a A., cu privire la constatarea încetării Antecontractulului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 şi Actul adiţional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007, iar apoi, în apel, în al doilea ciclu procesual, după trimiterea spre rejudecare ca urmare a admiterii exclusiv a recursului declarat de A., instanţa de apel a respins cu totul acţiunea A., astfel încât societăţii A. i-au fost respinse ambele cereri (atât cea principală cât şi cererea subsidiară).În consecinţă, în apel după rejudecare, pentru a asigura respectarea principiului non reformatio in pejus, Curtea de Apel Bacău ar fi trebuit să ţină seama de faptul că trimiterea cauzei spre rejudecare a fost dispusă de Înalta Curte ca urmare a admiterii căii de atac a recursului A. şi în acelaşi timp, a respingerii recursului B..

Or, tocmai aceste raţiuni au fost ignorate de către Curtea de Apel Bacău, care nu a menţinut situaţia creată prin hotărârea Curţii de Apel atacată cu recurs de către A. şi care a ignorat efectele respingerii recursului declarat de către B..

În urma soluţionării recursului de către Înalta Curte în mod favorabil pentru A., practic s-a deschis posibilitatea pentru ca o nouă judecată să aibă loc în apel, pentru societatea A., fără ca această nouă judecată să afecteze poziţia obţinută de către A. în cadrul apelului anterior promovării căii de atac a recursului. De vreme ce prin decizia nr. 54/2014, Curtea de Apel Bacău a evocat fondul şi a dispus constatarea încetării Antecontractului şi a Actului Adiţional - petit solicitat de către A. prin cererea sa subsidiară, în rejudecare, Curtea de Apel Bacău era obligată cel puţin să menţină această soluţie favorabilă părţii A. sau să dispună altă soluţie, mai favorabilă decât aceasta, pentru a nu înrăutăţi situaţia A..

Printr-o altă critică se arată că decizia recurată încalcă principiul contradictorialităţii determinat de faptul că instanţa de apel a pronunţat soluţia criticată în considerarea unor aspecte de fapt pe care nici nu le-a invocat din oficiu, nu le-a pus în discuţia părţilor şi care nici nu fost invocate de partea adversă pe calea actelor depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor.

Astfel, partea adversă nu susţine în cadrul întâmpinării faţă de acţiunea introductivă sau prin apelurile declarate ori prin alte acte de procedură comunicate recurentei-reclamante că a fost în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia notificării promitentei cumpărătoare cu 30 de zile anterior termenului stabilit de părţi pentru semnarea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică din cauza unor motive care ar fi ţinut de îndeplinirea formalităţilor de aplicare a menţiunii "definitivă/irevocabilă" pe sentinţa civilă nr. 8418/03.07.2008 pronunţată în litigiul 20724/245/2007.

Or, instanţa de apel, în rejudecarea cauzei după casare, alocă cea mai mare parte a motivării pentru a susţine în mod vehement, cu o argumentaţie care excede chiar şi apărările intimatului-pârât, motivele pentru care acesta se afla în imposibilitatea obiectivă de a realiza o serie de diligente care nu au legătură cu condiţiile stipulate în actele încheiate între părţi. Având în vedere că soluţia criticată are la bază considerente care nu au fost discutate în contradictoriu, nefiind invocate din oficiu, nefiind puse în discuţia părţilor şi nefiind nici invocate de partea adversă pe calea actelor depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor, recurenta solicită casarea hotărârii.

O altă critică vizează faptul că decizia nr. 318/2016 a fost adoptată cu încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor pronunţate în fond, apel, recurs în dosarul nr. x/2010.

Arată recurenta că, în cauza de faţă este incident efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei nr. 857/com/26.04.2011, definitivă prin decizia nr. 3/2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, irevocabilă prin decizia nr. 4339/06.11.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, prin care s-a reţinut inexistenţa oricărei culpe în sarcina A. pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Cu putere de lucru judecat, s-a stabilit că promitenţii vânzători nu au respectat obligaţia de a transmite notificarea în termenul prevăzut de art. III din actul adiţional la antecontract şi că transmiterea de către promitenta cumpărătoare a notificării, ulterior expirării termenului maxim până la care trebuia încheiat contractul, este legitimă şi justificată potrivit Art. VI din Actul Adiţional.

În totală contradicţie cu cele statuate mai sus, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bacău reţine textual că reclamanta este vinovată pentru situaţia de impas în care au ajuns părţile şi că neperfectarea contractului în formă autentică s-ar datora atitudinii acesteia, ulterior expirării termenului expres prevăzut la art. II alin. (2) din Actul adiţional.

Este evidentă contradicţia între considerentele deciziei nr. 318/2016 şi situaţia reţinută cu efect pozitiv al lucrului judecat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010, deoarece considerentele deciziei recurate conţin, ca argument principal al soluţiei de admitere a apelului formulat de intimatul-pârât, ideea că neperfectarea contractului de vânzare cumpărare se datorează atitudinii culpabile a promitentei cumpărătoare (recurenta din prezenta cauză). Or, aşa cum s-a arătat, hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 (care a avut ca obiect acţiunea în rezoluţiune formulată de intimatul pârât din prezenta cauză) au stabilit cu puterea lucrului judecat că analiza culpei părţilor trebuia realizată prin raportare la termenul limită de 22.10.2008, care nu a fost prelungit prin acordul acestora; promitenta cumpărătoare nu a fost în culpă cu privire la neîncheierea contractului.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, ca motiv principal al admiterii apelului, culpa promitentei cumpărătoare, raportat la actele îndeplinite de aceasta ulterior împlinirii termenului, în totală contradicţie cu soluţiile şi considerentele decizorii ale hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2010. Mai mult decât atât, deşi au fost invocate ca motive esenţiale în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei, instanţa de apel a ignorat în totalitate aceste hotărâri, făcând o analiză proprie a situaţiei de fapt, ruptă de realitatea procesuală a motivelor invocate de părţi şi de considerentele hotărârii de casare.

Subliniază recurenta că efectul pozitiv al lucrului judecat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 a fost reţinut şi de Înalta Curte în primul ciclu procesual, în considerentele deciziei de casare nr. 1372/19.05.2015.

Recurenta invocă şi art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii deoarece, pe de o parte, pentru A., instanţa de apel analizează conduita după data de 22.10.2008, din care concluzionează că societatea nu a intenţionat să mai execute obligaţiile care îi reveneau în baza Antecontractului, astfel cum a fost modificat prin Actul-adiţional iar pe de altă parte, pentru B., instanţa analizează conduita anterior datei de 22.10.2008, trăgând concluzia că la împlinirea termenului pentru transmiterea notificării, acesta s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a executa obligaţia notificării.

Motivarea instanţei este insuficientă şi contradictorie faţă de modul inechitabil în care a fost analizată situaţia fiecărei părţi. De vreme ce instanţa a analizat conduita unei părţi anterior termenului maxim stabilit prin Antecontract pentru semnarea actului de vânzare - cumpărare în formă autentică, era firesc ca tot anterior acestui termen să analizeze şi justeţea conduitei celeilalte părţi.

Motivarea hotărârii prin raportare la acţiunile ulterioare datei până la care putea fi executat contractul este de natură să creeze o contradicţie în cadrul raţionamentului instanţei de apel, lipsindu-l de consecvenţă. Instanţa ar fi trebuit să aplice aceleaşi criterii pentru ambele părţi, pentru echitate şi coerenţă, mai ales că pentru analizarea culpei necesare în verificarea condiţiilor pentru incidenţa rezoluţiunii contractului singurul moment relevant este cel al scadenţei obligaţiei, iar nu un moment ulterior. Din această perspectivă, motivarea instanţei nu este consecventă, prin raportare la faptul că obligaţiile părţilor au fost cercetate în funcţie de momente temporale diferite.

Recurenta invocă şi încălcarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În dezvoltarea acestei critici se arată că în cadrul deciziei civile nr. 318/2016, instanţa a reţinut că promitentul-vânzător ar fi trebuit să întreprindă o serie de acţiuni ce nu au legătură cu clauzele agreate de către părţi prin Antecontract şi prin Actul Adiţional respectiv verificările la instanţă, legalizarea hotărârii din dosarul nr. x/2007, radierea sarcinilor deşi niciunul dintre aceste demersuri nu a fost avut în vedere sau pretins de către părţi la momentul încheierii Actului Adiţional prin care acestea au condiţionat încheierea contractului de vânzare-cumpărare doar de primirea unei notificări din partea promitentului-vânzător cu 30 de zile anterior termenului maxim fixat.

În mod greşit, susţine recurenta, instanţa a interpretat prevederile contractuale în sensul în care promitenţii-vânzători ar fi trebuit să facă alte demersuri decât să notifice promitenta cumpărătoare, conform art. III din Actul Adiţional.

Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică era suficientă notificarea din partea promitenţilor-vânzători cu 30 de zile anterior acestei date. Restul diligentelor reţinute de către instanţă prin considerente nu au relevanţă în prezenta cauză, fiind rezultatul unei greşite interpretări din partea instanţei de apel a mecanismului contractual agreat de părţi în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Conform art. III din actul adiţional, părţile au stabilit un termen de 30 de zile între momentul transmiterii notificării de către promitenţii vânzători şi momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică tocmai pentru a avea posibilitatea ca, în acest interval, să fie făcute toate demersurile necesare încheierii contractului în formă autentică; sub nicio formă nu poate fi interpretat art. III din actul adiţional în sensul în care forma definitivă a hotărârii pronunţate în cauza nr. 20724/245/2007 (a cărei existentă pe rolul Judecătoriei laşi a constituit motivul încheierii actului adiţional) trebuia obţinută anterior transmiterii notificării. Din contră, dispoziţiile art. III din actul adiţional sunt clare şi vădit neîndoielnice: promitenţii cumpărători aveau obligaţia transmiterii unei notificări, urmând ca în termenul de 30 de zile să fie făcute toate demersurile necesare semnării contractului de vânzare în formă autentică.

Considerentele instanţei de apel adaugă în mod nepermis la textul actului juridic încheiat între părţi, denaturând voinţa acestora şi încălcând, în acest fel, principiul forţei obligatorii a actelor juridice şi principiul voinţei interne (reale) a părţilor. Instanţa de apel a admis apelul pe considerentul că promitenţii vânzători nu putea să aducă la îndeplinire o obligaţie pe care actul încheiat între părţi nici nu o prevede, ignorându-se în totalitate obligaţiile pe care Actul Adiţionale le prevedea.

Mai mult, dacă pârâtul ar fi transmis cu 30 de zile înainte notificarea privind semnarea contractului de vânzare în formă autentică, dar nu ar fi reuşit să îndeplinească formalităţile necesare pentru vânzare în acelaşi interval de 30 de zile, ar fi fost protejat de dispoziţiile art. 5.1.3 din Antecontract, care prevede că "în cazul în care promitenţii-vânzători întârzie executarea unei dintre obligaţiile asumate din motive neimputabile acesteia (întârzierea autorităţilor în emiterea documentelor necesare) nici una din părţi nu este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea prezentului antecontract sau să revină asupra obligaţiilor asumate. În acest caz, termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare se va prelungi cu termenul de întârziere datorat autorităţilor.

O altă critică este întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în conformitate cu care hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, sens în care se arată că decizia nr. 318/2016 a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material ce reglementează rezoluţiunea, termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiei.

Prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007, pârâtul B. împreună cu fratele său în calitate de coproprietari i-au obligat să vândă reclamantei suprafaţa de teren de 58.935,27 mp până la data de 15.08.2007, dată pană la care promitenţii - vânzători s-au obligat să scoată terenul din circuitul agricol şi să schimbe categoria de folosinţă în "curţi construcţii". Prin actul adiţional nr. x/2007 autentificat la BNP C., s-a modificat suprafaţa de teren la 59009,506 m.p. şi s-a prelungit termenul de încheiere a contractului până la data de 22.10.2008, sub condiţia ca întreaga suprafaţă de teren convenită de părţi să fie liberă de sarcini deoarece pe rolul Judecătoriei laşi se află dosarul x/2007 Prin acelaşi act adiţional s-a convenit la art. II alin. (2) că termenul din 22.10.2008 putea fi prelungit prin acordul părţilor până la data de 22.10.2009, iar reclamanta a achitat pârâţilor avansul de preţ, a suportat cheltuielile materiale, taxele şi impozitele asupra terenului.

Dosarul nr. x/2007, care reprezenta condiţia de îndeplinit din actul adiţional nr. x la antecontractul de vânzare-cum pa rare, a fost soluţionat la data de 03.07.2008, privind sentinţa civilă nr. 8418/03.07.2008, care nu a fost recurată, rămânând irevocabilă anterior datei de 22.10.2008, dată la care trebuia autentificat contractul de vânzare-cum para re între părţi. Deşi condiţia fusese realizată în termenul stipulat de părţi pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul nu a invitat reclamanta să încheie şi să autentifice contractul aşa cum s-a obligat la punctul III din actul adiţional ("promitenţii vânzători se obligă să notifice promitenţii cumpărători cu 30 zile înainte de termenul din 22.10.2008"), astfel că termenul a ajuns la scadenţă fără notificări şi fără ca părţile să mai prelungească termenul contractului.

La data de 22.10.2008 condiţia care afecta raportul juridic dintre părţi fusese îndeplinită, bunul fiind liber de sarcini, iar pârâtul B. nu şi-a executat obligaţiile contractuale, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 1020-1021 C. civ., trebuie să răspundă contractual faţă de recurenta-reclamantă.

Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică era suficientă notificarea din partea promitenţilor-vânzători cu 30 de zile anterior acestei date. Dacă pârâtul ar fi transmis cu 30 de zile înainte notificarea privind semnarea contractului de vânzare în formă autentică, dar nu ar fi reuşit să îndeplinească formalităţile necesare pentru vânzare în acelaşi interval de 30 de zile, ar fi fost protejat de dispoziţiile art. 5.1.3 din Antecontract, care prevede că "în cazul în care promitenţii-vânzători întârzie executarea unei dintre obligaţiile asumate din motive neimputabile acesteia (întârzierea autorităţilor în emiterea documentelor necesare) nici una din părţi nu este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea prezentului antecontract sau să revină asupra obligaţiilor asumate. În acest caz, termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare se va prelungi cu termenul de întârziere datorat autorităţilor, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Din contră, promitenţii vânzători nu au făcut niciun demers în vederea încheierii contractului de vânzare în formă autentică anterior datei de 22.10.2008 (învestirea cu formulă executorie a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2007 a fost cerută abia la data de 09.01.2009). Acest aspect a fost, de altfel, reţinut cu autoritate de lucru judecat în considerentele deciziei nr. 3/2012 a Curţii de Apel Iaşi (dosar nr. x/2010) "...potrivit art. III din actul adiţional, promitenţii vânzători aveau obligaţia de a notifica, cu 30 de zile înainte, încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică... o asemenea notificare nu a intervenit din partea promitenţilor vânzători până la data de 22.10.2008...".Prin urmare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat lipsa oricărui demers al promitenţilor vânzători în vederea perfectării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, ceea ce a lipseşte de temei legal hotărârea recurată, prin prisma verificării şi stabilirii condiţiilor rezoluţiunii judiciare.

Din probatoriul administrat, nu rezultă că promitentul-vânzător ar fi invocat vreunul din cazurile care ar fi condus la înlăturarea culpei sale, dat fiind că în materia răspunderii civile contractuale şi a rezoluţiunii, partea în culpă răspunde indiferent de forma culpei. Prin urmare, ca o consecinţă a neexecutării culpabile a obligaţiei afectate de o condiţie şi de un termen, promitentul-vânzător este obligat la restituirea prestaţiilor, iar promitenta-cumpărătoare, la rezoluţiunea raportului juridic.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta a criticat decizia atacată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. arătând că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv decizia civilă nr. 1372/19.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul problemelor dezlegate prin aceasta, principiul contradictorialităţii şi efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei civile nr. 3/2012 a Curţii de Apel laşi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat recurenta că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile deciziei de casare, contravenind art. 315 C. proc. civ., întrucât, deşi Înalta Curte a trasat instanţei de apel dispoziţia ca, în rejudecare, să analizeze ambele cereri care fac obiectul învestirii de către reclamant, urmând ca soluţia asupra cererii subsidiare să fie pronunţată exclusiv prin raportare la soluţia acordată capătului principal de cerere, Curtea de Apel Bacău nu a apreciat asupra investirii sale cu capătul de cerere subsidiar ţinând cont de raportul condiţional în care această pretenţie se află cu pretenţia de rezoluţiune, ci s-a raportat la un singur element, pe care l-a considerat determinant în dezlegările instanţei de casare, şi anume la îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. II alin. (1) din Actul adiţional.

Critica nu este fondată.

Astfel cum arată şi recurenta, instanţa de apel, reţinând faptul că Înalta Curte prin decizia de casare a apreciat că "liber de sarcini" a vizat exclusiv primul litigiu soluţionat prin sentinţa civilă nr. 8418/3.07.2008 iar această condiţie contractuală ca terenul să fie liber de sarcini se realizase la data scadenţei obligaţiei de încheiere a contractului în formă autentică, respectiv 22.10.2008, a respins cererea subsidiară pentru acest motiv.

Faptul că instanţa de apel a considerat determinantă îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. II alin. (1) din Actul adiţional şi, în consecinţă, nu a mai procedat la analiza unor aspecte suplimentare nu înseamnă că aceasta nu s-a pronunţat în limitele date prin decizia de casare, instanţa de apel soluţionând cererea subsidiară în sensul respingerii, analiză efectuată după ce instanţa a motivat respingerea cererii principale privind constatarea rezoluţiunii, respectându-se astfel cerinţa impusă prin decizia de casare şi anume ca cererea subsidiară să fie analizată ţinându-se cont de raportul condiţional în care această pretenţie se află cu pretenţia de rezoluţiune.

Nici critica prin care se arată că prin decizia recurată, Curtea de Apel Bacău a respins în mod redundant apelurile formulate de B. împotriva sentinţei nr. 551 din 1 octombrie 2013 şi împotriva încheierii din 1 octombrie 2013 a Tribunalului Bacău, depăşind limitele învestirii sale prin intermediul deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, nu este fondată, deoarece prin această măsură s-a urmărit a fi cuprinse în mod unitar toate soluţiile care priveau apelurile apelantului pârât B., în cauză nefiind vătămate interese părţilor şi nefiind depăşite limitele investirii.

Critică ce vizează faptul că decizia recurată încalcă principiul non reformatio in pejus este, de asemenea, nefondată.

Înalta Curte reţine că acest principiu consacrat în art. 296 teza a II-a C. proc. civ. prevede că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Analizându-se incidenţa acestui principiu în cauză se observă că recurenta nu a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 478/2013 pronunţată de către Tribuna1ul Bacău, cele trei apelurile fiind declarate de către intimatul pârât, respectiv împotriva sentinţei civile nr. 478/2013, a sentinţei civile nr. 551/2013 cât şi împotriva încheierii din 01.10.2013. Ca urmare a declanşării controlului judiciar doar de către intimat, Curtea de Apel Bacău în primul ciclu procesual, a anulat sentinţa civilă nr. 551/2013 şi a reţinut cauza spre evocarea fondului. A schimbat în tot sentinţa nr. 478/2013, în sensul că a admis apelul cu privire cererea subsidiară şi a constatat încetat antecontractul nr. x/2007 şi actul adiţional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007 şi a respins capetele de cerere accesorii.

Împotriva deciziei nr. 54/2014 ambele părţi din cauză au declarat recurs, cereri soluţionate de către Înalta Curte prin decizia nr. 1372/19.09.2015 prin care s-a dispus casarea în parte a deciziei nr. 54/2014 a Curţii de Apel Bacău, a fost respins apelul intimatului pârât împotriva sentinţei civile nr. 551/2013 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelul formulat de către B. împotriva sentinţei civile nr. 478/30.04.2013, în temeiul art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 314 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, prin decizia de casare nu i s-a deschis posibilitatea ca noua judecată să menţină poziţia obţinută de către aceasta în cadrul apelului anterior promovării căii de atac a recursului.

Prin decizia nr. 1372/19.09.2015 a Înaltei Curţi prin care a fost casată decizia nr. 54/2014 a Curţii de Apel Bacău, s-a dispus rejudecarea cererii de rezoluţiune, reţinându-se că dispoziţiile în materia rezoluţiunii sunt incidente în cauză, că termenul de 22.10.2008 este un termen suspensiv de executare pentru promitenta cumpărătoare iar la 22.10.2008 condiţia ca terenurile să fie libere de sarcini era îndeplinită urmând ca în rejudecare instanţa să aibă în vedere şi susţinerea pârâtului că după data de 22.10.2008 recurenta nu a fost disponibilă să încheie tranzacţia.

Aşadar, chiar dacă a fost admis doar recursul recurentei prin dezlegările date prin decizia de casare s-a dispus rejudecarea pe fond a cererii de rezoluţiune avându-se în vedere şi apărările părţii al cărei recurs a fost respins. Temeiul de drept reţinut de instanţă a fost art. 312 alin. (5) C. proc. civ. în conformitate cu care în cazul în care, instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

În prezenta cauză, acest principiu nu este aplicabil deoarece, în situaţia casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, sunt recunoscute drepturile câştigate doar părţii care a declarat calea de atac atunci când, doar această parte a exercitat calea de atac, nu şi partea adversă.

Situaţia în speţă este aceea că ambele părţi au declarat recurs, ca atare, recurenta, chiar în situaţia admiterii doar a recursului acesteia, nu poate invoca drepturi câştigate, şi pe cale de consecinţă încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Faptul că în urma rejudecării s-a dat o soluţie diferită, nefavorabilă recurentei, nu presupune că a avut loc o încălcare a acestui principiu, având în vedere, astfel cum s-a arătat, că temeiul casării reţinut a fost art. 312 alin. (5) C. proc. civ. întemeiat pe faptul că instanţa nu a cercetat în fond rezoluţiunea.

Contrar susţinerilor recurentei, evocarea greşită a fondului de către instanţa de apel în primul ciclu procesual, respectiv constatarea încetării Antecontractului şi a Actului Adiţional - petit solicitat de către A. prin cererea sa subsidiară, nu presupune în rejudecare menţinerea aceleiaşi soluţii cu atât mai mult cu cât prin decizia de casare s-a statuat că nu a fost analizat pe fond capătul de cerere privind rezoluţiunea.

Nu este fondată critica prin care se arată că decizia recurată încalcă principiul contradictorialităţii determinat de faptul că instanţa de apel a pronunţat soluţia criticată în considerarea unor aspecte de fapt pe care nici nu le-a invocat din oficiu, nu le-a pus în discuţia părţilor şi care nici nu au fost invocate de partea adversă pe calea actelor depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor.

În analiza temeiniciei cererii de rezoluţiune, instanţa de apel a analizat toate circumstanţele care au rezultat din înscrisuri precum şi comportamentul părţilor exercitând astfel un examen asupra probelor care au fundamentat soluţia. Instanţa nu este obligată să pună în discuţia părţilor toate argumentele pe care le va consemna în considerentele hotărârii, cu alte cuvinte instanţa pronunţă soluţia şi o motivează fără a avea concursul părţilor, acesta fiind un atribut al instanţei de judecată prevăzut de art. 256 C. proc. civ. exercitat, după sfârşitul dezbaterilor.

Expunerea motivelor care au stat la baza soluţiei nu sunt limitate la susţinerile părţilor, instanţa de judecată având rolul de a interpreta probele şi de a prezenta într-un mod propriu raţiunile care au stat la baza soluţiei, exercitând astfel un control complet asupra aspectelor cu care a fost învestită.

Ca atare, instanţa nu poate fi limitată să rezume analiza temeiniciei rezoluţiunii doar prin argumentul singular adus de recurentă respectiv că promitentul cumpărător nu a transmis notificarea înainte de data de 22.10.2008 ci are libertatea să analizeze toate aspectele care rezultă din actele încheiate de părţi precum şi din comportamentul acestora (disponibilitatea de a încheia tranzacţia aspect prevăzut în decizia de casare) pe care le consideră necesare în vederea pronunţării soluţiei în acord cu instituţia rezoluţiunii.

Critică ce vizează faptul că decizia nr. 318/2016 a fost adoptată cu încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor pronunţate în fond, apel, recurs în dosarul nr. x/2010 este nefondată.

Prin decizia de casare s-a dispus rejudecarea fondului cauzei reţinându-se incidente dispoziţiile din materia rezoluţiunii, instanţa de apel urmând să analizele condiţiile rezoluţiunii prin raportare la comportamentul ambelor părţi.

Faptul că prin hotărârile date în dosarul nr. x/2010 s-a stabilit că promitenţii vânzători nu au respectat obligaţia de a transmite notificarea în termenul prevăzut de art. III din actul adiţional la antecontract şi că transmiterea de către promitenta cumpărătoare a notificării, ulterior expirării termenului maxim până la care trebuia încheiat contractul, este legitimă şi justificată potrivit Art. VI din Actul Adiţional trebuie analizat din perspectiva deciziei de casare ale cărei dispoziţii sunt obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ.

Prin decizia de casare pronunţată în prezentul dosar s-a dispus instanţei de apel să analizeze temeinicia rezoluţiunii şi prin prisma disponibilităţii promitentei cumpărătoare de a încheia tranzacţia.

Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce îi priveşte pe promitenţii vânzători, că aceştia au fost în imposibilitate obiectivă de a respecta termenul de 22.10.2008 de încheiere a actului de vânzare - cumpărare iar în ceea ce o priveşte pe promitenta cumpărătoare, că aceasta nu a mai dorit încheierea tranzacţiei.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta, prin trimiterea notificării de reziliere unilaterală a antecontractului şi actului adiţional în chiar ziua următoare scadenţei termenului de încheiere a contractului, a dovedit faptul că nu a mai dorit prelungirea termenului stipulat în antecontract, respectiv act adiţional deşi pârâtul şi-a manifestat disponibilitatea de a încheia contractul de vânzare cumpărare.

Atâta timp cât instanţa de apel a respectat dispoziţiile deciziei de casare prin care nu a fost impusă o anumită soluţie cererii de rezoluţiune, rezultă că susţinerea recurentei că există contradicţie între considerentele deciziei nr. 318/2016 şi situaţia reţinută cu efect pozitiv al lucrului judecat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010, nu poate fi reţinută. În măsura în care cele dezlegate în dosarul nr. x/2010 ar fi tranşat aspecte identice cu cele din prezenta cauză ar fi trebuit să impună invocarea autorităţii de lucru judecat, or, acest lucru nu s-a întâmplat.

Recurenta a invocat art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii deoarece, pe de o parte, pentru recurentă, instanţa de apel a analizat conduita după data de 22.10.2008, din care a concluzionat că societatea nu a intenţionat să mai execute obligaţiile care îi reveneau în baza Antecontractului, astfel cum a fost modificat prin Actul-adiţional iar pe de altă parte, pentru B., instanţa analizat conduita anterior datei de 22.10.2008, trăgând concluzia că la împlinirea termenului pentru transmiterea notificării, acesta s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a executa obligaţia notificării. Din această perspectivă, motivarea instanţei nu este consecventă, prin raportare la faptul că obligaţiile părţilor au fost cercetate în funcţie de momente temporale diferite.

Şi această critică este nefondată.

În vederea determinării cauzelor pentru care nu a mai fost încheiat contractul de vânzare cumpărare instanţa de apel a analizat atât posibilitatea obiectivă a promitenţilor vânzători de a notifica promitenta cumpărătoare cu 30 de zile înainte de data de 22.10.2008 dar şi disponibilitatea promitentei cumpărătoare de a încheia tranzacţia.

Potrivit actului adiţional părţile aveau posibilitatea să prelungească termenul de încheiere a contractului de vânzare cumpărare până la data de 22.10.2009, însă numai cu acordul acestora. Acest termen a fost prevăzut prin acelaşi act adiţional prin care s-a hotărât prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare cumpărare a cărei raţiune a fost aceea de a se acorda timp pentru soluţionarea dosarului nr. x/2007 Cu toate acestea, prin notificarea trimisă la 23.10.2008 recurenta înţelege să nu mai prelungească termenul ignorând astfel raţiunea încheierii actului adiţional.

Aşadar, instanţa de apel a analizat conduita părţilor potrivit obligaţiilor asumate de aceste iar nu raportat la momente diferite astfel că motivarea hotărârii nu este de natură să creeze o contradicţie în cadrul raţionamentului făcut.

Recurenta a invocat şi încălcarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şl vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece a reţinut că promitentul-vânzător ar fi trebuit să întreprindă o serie de acţiuni ce nu au legătură cu clauzele agreate de către părţi prin Antecontract şi prin Actul Adiţional respectiv verificările la instanţă, legalizarea hotărârii din dosarul nr. x/2007, radierea sarcinilor.

Critica este nefondată. Astfel cum s-a menţionat anterior, în vederea stabilirii temeiniciei cererii de rezoluţiune, instanţa a analizat toate aspectele care au conturat conduita părţilor atât înainte de data scadenţei cât şi după, instanţa raportându-se la prevederile contractuale fără a se limita la cercetarea singurului argument adus de recurentă în sprijinul cererii sale de rezoluţiune şi anume, lipsa notificării, conform art. III din Actul Adiţional.

Recurenta susţine în mod greşit că instanţa a interpretat prevederile contractuale în sensul în care promitenţii-vânzători ar fi trebuit să facă alte demersuri decât să notifice promitenta cumpărătoare iar pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică era suficientă notificarea din partea promitenţilor-vânzători cu 30 de zile anterior acestei date.

Pentru încheierea contractului este necesar şi concursul cumpărătorului, care, dacă ar fi fost interesat în încheierea tranzacţiei, astfel cum a fost atunci când a prelungit termenul de încheiere a contractului, nu ar trimis a doua zi notificare de rezoluţiune ci notificare că este în măsură să încheie contractul.

Contrar susţinerilor recurentei diligentele reţinute de către instanţă nu sunt rezultatul unei greşite interpretări din partea instanţei de apel a mecanismului contractual agreat de părţi în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare ci aspecte fireşti având în vedere faptul că finalizarea litigiului şi obţinerea înscrisurilor necesare au fost avute în vedere de părţi la încheierea actului adiţional prin care a fost prelungit termenul de încheiere a tranzacţiei.

În mod formal susţine recurenta că, în situaţia în care pârâtul ar fi transmis cu 30 de zile înainte notificarea privind semnarea contractului de vânzare în formă autentică, dar nu ar fi reuşit să îndeplinească formalităţile necesare pentru vânzare în acelaşi interval de 30 de zile, ar fi fost protejat de dispoziţiile art. 5.1.3 din Antecontract, care prevede că "în cazul în care promitenţii-vânzători întârzie executarea unei dintre obligaţiile asumate din motive neimputabile acesteia (întârzierea autorităţilor în emiterea documentelor necesare) nici una din părţi nu este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea prezentului antecontract sau să revină asupra obligaţiilor asumate, în acest caz, termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare se va prelungi cu termenul de întârziere datorat autorităţilor.

În măsura în care promitenta cumpărătoare ar fi dorit încheierea tranzacţiei, aceasta nu ar fi fost împiedicată de nicio clauză contractuală, atâta timp cât promitenţii vânzători şi-au arătat disponibilitatea să încheie actul.

Critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se arată că decizia nr. 318/2016 a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material ce reglementează rezoluţiunea şi termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiei, este nefondată.

Rezoluţiunea reprezintă acea sancţiune ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi.

Analizând temeinicia cererii de rezoluţiune formulată de promitenta cumpărătoare instanţa de apel a respins-o motivat de faptul că în mod obiectiv ceea ce i se impută promitentului cumpărător era imposibil de realizat având în vedere procedurile legale iniţiate prin dosarul nr. x/2007.

Încheierea unui contract de vânzare - cumpărare presupune în mod obligatoriu existenţa unei situaţii juridice clare şi unei cărţi funciare în care să nu fie menţionate sarcini.

În cauză instanţa a avut în vedere aceste cerinţe şi întrucât a reţinut că acestea nu s-au putut realiza în mod obiect în termenul stabilit a respins cererea de rezoluţiune pe motivul că promitentul vânzător, dat fiind procedurile legale, nu a avut timpul fizic necesar să îşi îndeplinească obligaţia la scadenţă.

Contrar susţinerilor recurentei, la data de 22.10.2008, situaţia juridică a terenului nu era aptă să permită încheierea contractului de vânzare cumpărare.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. reţinând culpa procesuală, Înalta Curte, va obliga recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească intimatului pârât B. suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 318/2016 din 22 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească intimatului pârât B. suma de 4000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2017.