Liability of housing agency and contractor for construction delay under interrelated mandates and enterprise contracts

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.03.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi B. S.R.L. solicitând obligarea pârâtelor în solidar la plata unor despăgubiri egale cu 0,15% din valoarea contractului, pe zi, respectiv 167,5 euro, începând cu data de 15.08.2008, până la predarea efectivă a locuinţei.

Pârâta B. S.R.L. a depus şi cerere de chemare în garanţie prin poştă la data de 07.12.2012, formulată împotriva Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe prin care a solicitat obligarea acesteia la plata unor penalităţi de întârziere. În susţinere a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe este vinovată de nerespectarea obligaţiilor asumate şi astfel şi de cauzarea întârzierilor în executarea construcţiei.

Printr-o cerere depusă prin poştă la data de 23.02.2013, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâte a S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L..

La termenul de judecată din 11.10.2013 instanţa a admis excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie formulată de B. S.R.L..

La termenul de judecată din 25.10.2013 reclamanta şi-a restrâns acţiunea, indicând că nu mai solicită soluţionarea cauzei în contradictoriu cu D. S.R.L..

Prin încheierea de la termenul din 25.10.2013 instanţa a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, cererea de unire cu fondul a excepţiilor referitoare la calitatea procesuală pasivă şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. (denumire schimbată în G. SRL) şi F. S.R.L., a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la penalităţile solicitate pentru perioada 15.08.2008 - 20.03.2009 şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin sentinţa nr. 4687/03.10.2014 Tribunalul Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. B. S.R.L. reţinând următoarele:

Ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la penalităţile solicitate pentru perioada 15.08.2008 - 20.03.2009 şi al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. (denumire schimbată în G. SRL) şi F. S.R.L. instanţa a analizat sub aspectul temeiniciei numai cererea de chemare în judecată formulată împotriva Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi E. S.R.L..

Reclamanta a solicitat obligarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi E. S.R.L. la plata de despăgubiri conform clauzei stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 încheiat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi autoarea pârâtei E. S.R.L. - B. S.R.L..

La art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 s-au prevăzut următoarele:

"Dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti Agenţia Naţională pentru Locuinţe - pentru beneficiarii locuinţelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract. Penalizarea devine operantă în momentul în care partea în culpă a intrat în întârziere".

La art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H. s-au prevăzut următoarele:

"Pentru nepredarea locuinţei la termenul stabilit prin prezentul contract, din cauze imputabile antreprenorului general (subl. ns. - CFS) acesta va plăti beneficiarului penalităţi de 0.15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de antrepriză generală".

Pentru a solicita obligarea Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a E. S.R.L. la plata de despăgubiri în conformitate cu prevederile clauzei stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004, reclamanta a susţinut că această clauză are natura juridică a unei stipulaţii pentru altul, în care calitatea de terţ beneficiar îi aparţine. În susţinerea punctului său de vedere, reclamanta a argumentat că această clauză este o stipulaţie pentru altul deoarece în cuprinsul său se specifică faptul că penalităţile sunt datorate "pentru beneficiarii locuinţelor". Efectul recunoaşterii caracterului de stipulaţie pentru altul al clauzei prevăzute la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 este acela al existenţei unui drept al beneficiarilor (persoanele ce au contractat construirea de locuinţe) de a cere promitentului, respectiv antreprenorului general (E. S.R.L., în speţă) executarea acestei clauze penale. Această posibilitate este prevăzută expres la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H., reclamanta având deci o acţiune contractuală pentru a reclama de la antreprenorul general plata clauzei penale. Însă o astfel de acţiune nu poate fi exercitată decât în condiţiile art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H., respectiv numai în situaţia în care predarea locuinţei la termenul stabilit a fost împiedicată din cauze imputabile antreprenorului general.

Stipulaţia pentru altul nu generează obligaţii în raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar, în speţă între Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi reclamantă, iar reclamanta nu a susţinut şi probat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi-ar fi asumat printr-un alt act juridic vreo obligaţie de a le plăti penalităţi de 0.15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la predarea locuinţei. Susţinerea reclamantei în sensul existenţei unei obligaţii a Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a-i achita penalităţile de întârziere la care se face referire în clauza prevăzută la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 întrucât s-a prevăzut că "antreprenorul general va plăti Agenţia Naţională pentru Locuinţe - pentru beneficiarii locuinţelor" respectivele penalităţi nu poate fi primită. Dacă ad absurdum această susţinere ar fi primită, obligaţia Agenţia Naţională pentru Locuinţe de plată a penalităţilor de întârziere ar apărea ca fiind lipsită de cauză juridică, deci nulă absolut, câtă vreme comportamentul culpabil ce se sancţionează prin plata penalităţilor de întârziere aparţine unui alt subiect de drept (antreprenorului general E. SRL) pentru al cărui comportament Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu este ţinută să răspundă, nici contractual, nici delictual.

Reclamanta a mai susţinut că Agenţia Naţională pentru Locuinţe are obligaţia de a le plăti penalităţile de întârziere deoarece nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat în temeiul contractului de mandat şi în calitate de coordonator al proiectului de construire de locuinţe. O astfel de susţinere nu poate fi primită deoarece debitorul obligaţiei stipulate în clauza de la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004, pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată a despăgubirilor, nu este Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ci un alt subiect de drept, respectiv antreprenorul general - E. S.R.L..

În realitate, în opinia instanţei, clauzele stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 şi la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H. trebuie interpretate sistematic. Această interpretare sistematică este singura posibilă având în vedere că cele două contracte au între ele o strânsă legătură şi au fost încheiate pentru realizarea aceluiaşi obiectiv. În această interpretare, clauza stipulată la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 este o prevedere-cadru care nu dă dreptul Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a pretinde antreprenorului general repararea vreunui prejudiciu suferit în executarea contractului de antrepriză generală, ci doar fixează, cu caracter general, condiţiile în care beneficiarii finali ai locuinţelor proiectate pot fi despăgubiţi de antreprenorul general şi întinderea acestor prejudicii, condiţii care apoi au fost reluate în termeni identici în cuprinsul clauzei stipulate la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H.. Faţă de cele expuse, instanţa apreciază că nu există nici un temei contractual sau legal în baza căruia să-i fie imputată Agenţia Naţională pentru Locuinţe plata clauzei prevăzute la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004, al cărei debitor este clar identificat în persoana antreprenorului general.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H. şi răspunderea antreprenorului general sau mai precis, ca urmare a divizării, a succesorului cu titlu universal al acestuia - E. S.R.L., instanţa reţine că în conformitate cu termenii clauzei, antreprenorul general nu datorează despăgubiri decât în ipoteza în care întârzierea s-ar fi produs din cauze imputabile antreprenorului general. Or reclamanta nu a probat că depăşirea termenului de predare este consecinţa unui fapt pentru care răspunderea i-ar aparţine antreprenorului general. Dimpotrivă, reclamanta a susţinut că întârzierea a fost cauzată de imposibilitatea creării reţelei de furnizare a utilităţilor indispensabile pentru folosirea locuinţei contractate. Acest fapt a fost de altfel probat şi prin raportul de expertiză construcţii, în cuprinsul căruia s-au detaliat lucrările efectuate de antreprenorul general şi puţinele elementele constructive care lipsesc, indicându-se totodată că în absenţa utilităţilor nu s-ar fi putut realiza predarea locuinţei. Faţă de cele expuse, instanţa apreciază că nerespectarea termenului de predare şi eventualele prejudicii derivând din acest fapt nu sunt imputabile antreprenorului general, respectiv succesorilor acestuia.

Pe de altă parte instanţa constată că, deşi reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată plata unor despăgubiri prevalându-se de contractele de antrepriză generală (în care nu este parte), de mandat şi de construire, exercitând o acţiune în răspundere civilă contractuală împotriva Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi E. S.R.L., aceasta nu a probat unul din elementele fundamentale ale răspunderii civile - prejudiciul. Reclamanta a susţinut la punctul 6 din concluziile scrise că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Reclamanta a indicat la punctul 6 din concluziile scrise că prejudiciul a cărui reparare o solicită a fost evaluat în conformitate cu prevederile contractului de antrepriză generală şi ale contractului de construire. Acest prejudiciu nu este însă sigur în privinţa existenţei. Reclamanta nu a probat existenţa unui contract de închiriere sau a unui antecontract de închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de promitent - locator, cu un terţ, cu privire la imobilul edificat în conformitate cu prevederile contractul de construire. În aceste condiţii, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamanta - cel constând în lipsirea sa de folosinţa imobilului, nu este sigur în privinţa existenţei deoarece în absenţa unor probe care să ateste posibilitatea reală şi efectivă a reclamantei de a ceda contra cost folosinţa imobilului pe toată perioada în litigiu sau că dimpotrivă a fost nevoită să închirieze o locuinţă de dimensiunile şi caracteristicile celei în litigiu, este lipsit de orice fundament să se considere că reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare nerespectării termenului de predare. În absenţa unei probe a prejudiciului şi în condiţiile în care prejudiciul invocat de reclamantă nu este imputabil nici Agenţia Naţională pentru Locuinţe, nici succesorului antreprenorului general - E. S.R.L., cererea formulată împotriva acestor două persoane juridice nu este întemeiată. În consecinţă, faţă de cele expuse, reţinând că cererea formulată împotriva Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi E. S.R.L. nu este întemeiată, cea formulată împotriva B. S.R.L., C. S.R.L. şi F. S.R.L. a fost introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală, iar cea referitoare la repararea prejudiciului invocat cu privire la perioada 15.08.2008 - 20.03.2009, instanţa a respins acţiunea reclamantei. Ca efect al admiterii excepţiei de netimbrare prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 11.10.2013, instanţa, în baza art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997, a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare din 25.10.2013, 17.01.2014, 21.03.2014, 24.04.2014 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 20.11.2014.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată în apel la data de 25 martie 2015, apelanta a înţeles să renunţe la judecata apelului îndreptat contra intimaţilor S.C. F. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L.. Ca efect al faptului că instanţa a luat act de această renunţare la judecata apelului, nu au fost analizate motivele de apel care vizau angajarea răspunderii contractuale şi solidare a intimaţilor mai sus amintiţi (atât cele care vizau soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, cât şi cele care se referă la solidaritatea răspunderii raportat la prevederile art. 2411 din Legea nr. 31/1990). Prin urmare, au fost analizate doar aspectele (de fond) care ţin de răspunderea Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a intimatei S.C. E. S.R.L. (aceasta din urmă ca societate care a preluat obligaţiile lui S.C. B. S.R.L. în urma divizării sale totale).

În ceea ce priveşte aşadar apelul formulat în contra Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi S.C. E. S.R.L. în primul rând trebuie afirmat că în apel nu se poate schimba cauza acţiunii (conform art. 294 C. proc. civ.). Cauza acţiunii este situaţia de fapt invocată prin acţiune şi calificată juridic de către reclamant (prin cererea de chemare în judecată), iar nu textul de lege invocat. Observând cererea introductivă de instanţă reiese că acţiunea a fost fundamentată pe instituţia răspunderii contractuale pentru că se pretinde nerespectarea unor prevederi contractuale şi plata unor despăgubiri evaluate la nivelul unor penalităţi de întârziere contractuale, anume art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Prin urmare o primă concluzie care se impune este aceea că art. 1003 C. civ. din materia răspunderii civile delictuale nu este aplicabil în acţiunea de faţă. Chiar dacă nerespectarea unui contract reprezintă un "delict civil" (adică o faptă ilicită civilă prin raportare la art. 969 C. civ.), nu înseamnă că se pot împrumuta aspecte specifice răspunderii delictuale în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală. Răspunderea contractuală intervine pentru nerespectarea unui contract şi ea are regimul ei juridic specific, diferit într-o anumită măsură de regimul juridic al răspunderii civile delictuale.

Diferenţa dintre cele 2 tipuri de răspundere civilă include prezumţia de solidaritate. În materie delictuală conform art. 1003 C. civ. există o obligaţie legală în sensul că autorii faptului ilicit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat, însă în materie contractuală nu există o astfel de prevedere legală generală motiv pentru care solidaritatea trebuie să fie prevăzută în contractul pus în discuţie sau să fie prevăzută de lege în materia respectivă. Niciuna din aceste 2 ipoteze nu este îndeplinită în cauza de faţă motiv pentru care nu se poate reţine solidaritatea pârâtelor.

Apelanta-reclamantă susţine că există solidaritate între cele 2 pârâte în afara vreunei prevederi legale (pentru că nici măcar nu invocă vreo astfel de prevedere legală) şi în temeiul unei legături indisolubile între contractul de mandant încheiat de reclamantă cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi contractul de antrepriză generală (în cererea de apel incluzând în această legătură şi contractul de construire). Or este evident că "legătura indisolubilă" dintre două sau mai multe contracte nu înseamnă automat şi existenţa unei solidarităţi între diferiţii co-contractanţi.

Aceasta atât pentru că nicio normă legală nu stabileşte existenţa solidarităţii pasive în baza incidenţei unei astfel de legături, dar şi pentru că noţiunea de "legătură indisolubilă" nu este o noţiune juridică cu un anumit regim juridic (pe care deci să fie suficient a fi invocat pentru a se înţelege în ce constă efectiv şi ce natură şi efecte juridice produce), ci mai degrabă este o legătură logico-juridică datorată mecanismului într-adevăr complex (în sensul de alambicat) pus în aplicare pentru construirea unor locuinţe cu implicarea Agenţia Naţională pentru Locuinţe. De altfel apelanta în afară că reia afirmaţia că legătura dintre contracte este indisolubilă nu arată de ce această indisolubilitate (de fapt o obligativitate a mecanismului prevăzut pentru construirea unor locuinţe cu implicarea Agenţia Naţională pentru Locuinţe) conduce la o răspundere solidară a Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a constructorului locuinţei.

Astfel apelanta nu face o construcţie demonstrativă (plecând de la prevederi legale şi apoi de la prevederile contractuale) pentru a arăta că raţiunea legiuitorului în crearea mecanismului respectiv a inclus o răspundere solidară a Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a constructorului vizavi de beneficiarul construcţiei faţă de termenele de finalizare şi în afara prevederilor contractuale exprese dintre părţi pentru că trebuie reafirmat că nicio prevedere contractuală nu prevede expres această solidaritate. Astfel simplul fapt că există un rol important în mecanismul respectiv pentru Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu determină prin el însuşi solidaritatea pârâtelor.

O a doua concluzie este aceea că acţiunea de faţă nu a vizat de fapt alăturarea a 2 răspunderi distincte, separate: una a Agenţia Naţională pentru Locuinţe, cealaltă a constructorului. Concluzia aceasta se desprinde din faptul că reclamanta a pretins de la bun început existenţa unei solidarităţi între cele 2 pârâte pentru că în viziunea reclamantei pârâtele împreună sunt vinovate (fiecare în felul său, specific, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin anumite fapte, I. prin alte fapte) de întârzierea predării imobilului menţionat. Astfel, prin acţiune se pretinde plata unei singure sume de bani (0,15% din valoarea contractului) în solidar de către pârâte ceea ce echivalează cu acoperirea unui singur prejudiciu. Prin urmare solicitarea din apel în sensul că Agenţia Naţională pentru Locuinţe datorează penalităţi evaluate conform art. 64 din contractul general de antrepriză, drept de creanţă distinct de cel prevăzut de art. 10 din contractul de construire, nu poate însemna decât fie modificarea cauzei (chiar şi a obiectului) judecăţii direct în apel (pentru că în loc de o creanţă s-ar solicita de fapt 2 creanţe diferite sub aspectul subiectului pasiv, dar egale numeric), fie s-ar face o susţinere perfect contradictorie prin ea însăşi (dacă se consideră că se pretinde în continuare o singură sumă, dar care ar reprezenta în acelaşi timp 2 creanţe diferite). Ambele ipoteze nu pot fi primite. Aşadar în litigiul de faţă nu se poate decât pune problema unei singure creanţe cu pluralitate de debitori şi a solidarităţii pasive (adică a solidarităţii între debitori) pentru că astfel a fost formulată acţiunea.

O astfel de fundamentare a acţiunii nu permite judecata (adică analiza de către instanţă) a unui alt prejudiciu decât cel invocat de către reclamantă care înseamnă în concret daunele suferite prin întârzierea efectuării construcţiei la termenul stabilit contractual, adică tocmai prejudiciul estimat şi asumat de constructor prin clauza penală din contractul de construire. Pe această linie de idei instanţa nu poate analiza dacă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a cauzat un alt prejudiciu decât cel provenit din întârzierea finalizării construcţiei.

Clauza penală este o clauză contractuală şi deci are regimul juridic al oricărei alte prevederi contractuale. Prin urmare, pentru cauza de faţă, nu are relevanţă dacă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a respectat sau nu obligaţiile ce îi reveneau ca mandatar al reclamantului deoarece clauza penală invocată de reclamantă (art. 10 din contractul de construire) nu a fost asumată decât de către constructor, iar art. 64 din contractul de antrepriză generală nu stabileşte o obligaţie (de plată) a Agenţia Naţională pentru Locuinţe către beneficiarul lucrării în ipoteza depăşirii termenului de finalizare, ci un drept al Agenţia Naţională pentru Locuinţe, anume cel de a pretinde tot de la constructor pentru beneficiar penalităţi de întârziere (deci ambele norme contractuale au acelaşi debitor, constructorul).

De asemenea irelevanţa pentru cauza de faţă a nerespectării de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe a obligaţiilor de mandatar (inclusiv cea care ar deriva din neexercitarea de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe a dreptului de la art. 64 din contractul de antrepriză generală) este dată de faptul că în cadrul procesual de faţă, trebuie reamintit, nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar Agenţia Naţională pentru Locuinţe diferit de nerespectarea termenului (practic se invocă doar coparticiparea Agenţia Naţională pentru Locuinţe la producerea aceluiaşi prejudiciu).

Aşadar chiar dacă s-ar reţine că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a respectat obligaţiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate fi ţinută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancţiune impusă pentru o altă persoană (adică pentru constructor). Dacă Agenţia Naţională pentru Locuinţe ar fi ţinută să plătească valoarea clauzei penale asumate de către constructor atunci s-ar nesocoti principiul relativităţii efectelor contractelor civile, adică principiul potrivit căruia efectele unui contract se produc decât între părţile contractante.

Nu se poate reţine că Agenţia Naţională pentru Locuinţe este parte a contractului de construire chiar dacă în contractul dintre Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi reclamant se face trimitere la contractul de antrepriză generală. Oricum, chiar şi într-o opinie contrară în care Agenţia Naţională pentru Locuinţe ar deveni o terţă parte a contractului de construire, Agenţia Naţională pentru Locuinţe tot nu poate avea poziţia contractuală a constructorului raportat la clauza penală în discuţie pentru că nu şi-a asumat însăşi obligaţia de construire şi nici obligaţia de a plată a penalităţilor pentru nerespectarea termenelor de construire.

Faptul că art. 64 din contractul de antrepriză generală nu este altceva decât împuternicirea dată mandatarului de a pune în aplicare art. 10 din contractul de construire rezultă cu o claritate incontestabilă din însăşi valoarea identică a sumelor la care se referă cele 2 articole coroborată cu identitatea subiectului pasiv (mereu acelaşi constructor) şi cu motivul perceperii penalităţilor (depăşirea termenelor de construire).

În raport de cele expuse rezultă că motivele de apel îndreptate contra soluţiei date de prima instanţă asupra acţiunii în raport de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte răspunderea constructorului I. instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin contractul (forma finală) de construire dintre părţi s-a stabilit că locuinţa avea să fie finalizată la data de 21.03.2009, valoarea totală a construcţiei fiind de 111.668 euro. Această obligaţie contractuală a constructorului este o obligaţie de rezultat ceea ce înseamnă că expirarea termenului fără predarea locuinţei finalizate atrage o prezumţie de culpă (vinovăţie) a debitorului obligaţiei (adică a constructorului). Prin urmare revenea constructorului să dovedească lipsa lui de vinovăţie sau îndeplinirea în termen şi întocmai a obligaţiei asumate. Constructorul nu a negat faptul că lucrarea nu a fost finalizată în termen însă a invocat faptul că întârzierea se datorează de fapt Agenţiei Naţională pentru Locuinţe. În speţă nerespectarea de către autorităţi sau alţi contractanţi ai constructorului (vezi Agenţia Naţională pentru Locuinţe) a unor obligaţii asumate faţă de constructor nu echivalează cu un fapt de natură să înlăture vinovăţia constructorului, ci, eventual, în condiţiile legii şi/sau ale contractelor respective, pot reprezenta la rândul lor cauze pentru angajarea răspunderii acelor persoane faţă de constructor. O altă interpretare ar însemna nesocotirea naturii termenului de finalizare a construcţiei aşa cum aceasta rezultă în concret din analiza de ansamblu a contractului de construire. Constructorul, profesionist fiind şi deci conştient de la momentul iniţial de tot ceea ce înseamnă în concret realizarea unei astfel de lucrări (riscuri, dificultăţi de depăşit, faze prealabile de executat), la momentul încheierii contractului de construire nu a inserat vreo clauză contractuală de limitare a răspunderii sale constând în nerealizarea unor proiecte urbanistice, a unor lucrări de dezvoltare a reţelelor de utilităţi, neplata unor facturi de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, etc., ceea ce înseamnă că şi-a asumat faţă de beneficiar realizarea acestora în termen (pentru că faţă de beneficiar şi-a luat obligaţia fără nuanţări de a finaliza lucrarea într-un anumit termen) indiferent de respectarea/nerespectarea obligaţiilor de alte persoane faţă de constructor. În concluzie deşi intimatul-pârât S.C. E. S.R.L. invocă un caz abstract de înlăturare a vinovăţiei (fapta unui terţ pentru care debitorul nu este ţinut să răspundă), în concret acest caz nu se regăseşte în cauză.

Nerespectarea acestei obligaţii de către constructor atrage aplicarea clauzei penale din contractul de construire (art. 10), deci constructorul are obligaţia faţă de beneficiarul lucrării să plătească penalităţi de întârziere contractuale de 0,15% din 111.668 euro (valoarea lucrării) pentru fiecare zi începând cu 21.03.2009 (termenul de finalizare) şi până la data predării bunului ce face obiectul contractului de construire.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 488 din 27 martie 2015 a luat act de renunţarea la judecata apelului faţă de intimaţii S.C. F. S.R.L. prin administrator judiciar J. SPRL, S.C. C. S.R.L., S.C. G. S.R.L.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. E. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4687/03.10.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2012; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. la plata către reclamantă a unor penalităţi de întârziere de 0,15% din 111.668 euro pentru fiecare zi începând cu 21.03.2009 şi până la data predării bunului ce face obiectul contractului de construire; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a S.C. B. S.R.L. şi constatarea solidarităţii pasive a acesteia cu E. S.R.L. în temeiul art. 241 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în principal, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. modificarea hotărârii în sensul atragerii răspunderii Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în solidar cu celelalte două pârâte pentru neîndeplinirea contractului de mandat şi în subsidiar faţă de prima solicitare, în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incidente prevederile art. 2411 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificarea hotărârii atacate în sensul în care să constate că B. S.R.L. răspunde în temeiul art. 2411 alin. (3) pentru prejudiciul care nu poate fi acoperit din averea pârâtei, proporţional cu activele nete repartizate prin proiectul de divizare.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-reclamantă prezintă istoricul cauzei şi desfăşurarea litigiului care nu va fi redat în sinteză de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate, recurenta-reclamantă arată că faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. raportat la art. 2411 din Legea nr. 31/1990, S.C. B. S.R.L. deţine calitate procesuală pasivă şi răspunderea sa este solidară alături de S.C. E. S.R.L..

Se arată că proiectul de divizare a prevăzut că toate contractele care nu sunt menţionate expres rămân în sarcina B. S.R.L., iar în proiectul de divizare se menţionează generic că E. preia contractele aferente proiectului Henri Coandă, care vor fi enumerate exemplificativ, nefiind individualizate.

Instanţa de apel deşi a aprobat proiectul de divizare, a reţinut că neindividualizarea contractelor care urmează să fie transferate, atrage răspunderea solidară a societăţilor implicate în conformitate cu dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult decât atât, arată recurenta, nu se poate determina valoarea totală a activelor şi pasivelor, ceea ce atrage răspunderea solidară a societăţilor participante la divizare şi anularea încheierii din 25 octombrie 2013 pronunţată de instanţa de fond, rejudecarea cauzei şi constatarea calităţii procesuale pasive a B. precum şi atragerea răspunderii ei solidare cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin interpretarea greşită a normelor privitoare la divizare şi răspundere aplicabile în cauză, instanţa de apel nu a avut în vedere societăţile faţă de care nu se renunţase la judecată. Astfel, S.C. B. S.R.L. nu se divizare total, rămăsese în cauză şi deţinea calitate procesuală pasivă.

Nu în ultimul rând, recurenta arată că insolvenţele survenite la scurt timp după amplul proces de divizare demonstrează reaua credinţă a pârâtelor.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că se impune modificarea hotărârii atacate în sensul atragerii răspunderii solidare a S.C. B. S.R.L. alături de E. S.R.L., iar în subsidiar atragerea răspunderii subsecvente a B. S.R.L. condiţionată de nerealizarea creanţei la societatea E..

În raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 1562/1998 şi a art. 970 C. civ.

Se arată că toate contractele încheiate în speţă, nu pot fi privite separat, ci trebuie interpretate coroborat şi în raport de dispoziţiile legale în materie. Construcţia se realiza prin contractul de construire, realizarea utilităţilor prin Convenţia MM 1909/2004, iar de coordonarea lucrărilor se ocupa Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În consecinţă, intenţia comună a părţilor la încheierea contractului de mandat a fost nu a de a îl reprezenta pe mandant strict în raport cu constructorul, ci de a construi printr-un program guvernamental o locuinţă beneficiarului.

Contractul de mandat este anterior contractului de construire, iar Agenţia Naţională pentru Locuinţe este un veritabil conducător al lucrărilor, revocarea mandatului nefiind posibilă fără pierderea dreptului mandantului de a beneficia de construcţia locuinţei.

Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă susţine că acest contract de mandat nu poate fi interpretat ca având o existenţă de sine stătătoare, fără legătură cu celelalte contracte încheiate, iar drepturile şi obligaţiile trebuie interpretate în raport cu celelalte contracte încheiate în cauză.

Prevederile contractului de construire se completează cu prevederile contractului de antrepriză generală încheiat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi constructor şi în temeiul Legii nr. 152/1998 între aceste contracte există o legătură indisolubilă de natură a determina răspunderea contractuală în prezenta cauză a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi justifică şi solidaritatea pasivă între Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi antreprenorul S.C. B. S.R.L..

În sprijinul acestei interpretări, recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 970 C. civ. susţinând că instanţa de apel nu a dat eficienţă dreptului şi obligaţiei Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de a solicita penalităţi de la constructor pentru beneficiar prin interpretarea sistematică a clauzelor contractuale.

În temeiul aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă susţine greşita aplicare a prevederilor art. 1539, art. 1540 şi 978 C. civ.

În esenţă, se arată că art. 10 din contractul de construire şi art. 64 din contractul de antrepriză generală instituie două obligaţii distincte, prima este obligaţia constructorului faţă de beneficiar şi a doua este a constructorului faţă de Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru beneficiar.

Prin urmare, art. 64 din contractul de antrepriză generală trebuie interpretat împreună cu contractul de mandat, în sensul că Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea dreptul şi obligaţia de a solicita aceste penalităţi pentru beneficiar, iar cuantumul acestora reprezintă valoarea prejudiciului rezultat din nefinalizarea la timp a construcţiei.

Instanţa de apel în mod greşit nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1539 C. civ. şi 1540 C. civ. cu privire la culpa mandatarului, interpretând că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe are numai un drept şi nu obligaţia de a solicita aceste penalităţi.

Recurenta-reclamantă invocă şi greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 970 C. civ. în ceea ce priveşte modul de evaluare a prejudiciului.

Astfel, precizează că a formulat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului cauzată de nepredarea acestuia în termenul contractual, evaluat conform principiului stabilit în contractul de antrepriză generală. Arată că nu a solicitat penalităţi de întârziere ca aplicare a unei clauze penale prevăzută în contractul de construire.

Cuantificarea daunelor interese trebuie raportată la cuantumul determinat de art. 64 din contractul de antrepriză generală, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a imobilului.

Se reproşează instanţei de apel că nu a determinat toate obligaţiile asumate de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe potrivit art. 970 C. civ. faţă de petitul acţiunii introductive şi anume atragerea răspunderii Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat şi a celui de antrepriză generală.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă prezintă argumentele sale în sprijinul dovedirii culpei pârâtei Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, susţinând că niciuna dintre instanţa nu s-a preocupat să analizeze aceste aspecte.

Se arată că potrivit corespondenţei purtată de părţi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspundea întotdeauna cu întârziere solicitărilor de remediere a deficienţelor de construcţie.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe se mai face vinovată de modalitatea în care a ales constructorul. Mai mult, pârâta are calitatea de garant al realizării investiţiei şi are în acest sens o serie de obligaţii legale conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 241/2007, H.G. nr. 592/2006.

În esenţă, reclamanta susţine că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu este un simplu mandatar, ci răspunde pentru terminarea lucrărilor după cum se prevede în contractul de mandat.

Culpa pârâtei rezultă şi din modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că având în vedere nepredarea locuinţei la termen şi lipsa oricărei cauze exoneratoare se impune admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi obligarea pârâtelor, în solidar la plata despăgubirilor.

În combaterea cererii de recurs, în cauză au formulat întâmpinări intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al recursului declarat în cauză, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., referitor la faptul că instanţa de apel nu a reţinut răspunderea solidară a pârâţilor S.C. B. S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe este nefondat.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normelor de drept material reglementate de art. 2411 din Legea nr. 31/1990, care instituie răspunderea solidară a societăţilor implicate în proiectul de divizare în situaţia în care nu se precizează societatea căreia i se atribuie o obligaţie.

Recurenta-reclamantă susţine că în situaţia unei divizări, dacă pasivul aferent unei obligaţii nu este clar determinat unde s-a transferat, atunci răspund în solidar toate societăţile implicate, în speţa de faţă fiind menţionat doar contractul de construire la capitolul active patrimoniale.

Prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2013, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., având în vedere transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor născute din contractele încheiate pentru proiectul Henri Coandă de la S.C. B. S.R.L. către S.C. E. S.R.L., apreciind că deţine calitate procesuală pasivă în cauză doar pârâta S.C. E. S.R.L..

Prin apelul formulat împotriva acestei încheieri de şedinţă, precum şi împotriva fondului cauzei, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâtele sus evocate deţin calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinute solidar să-şi execute obligaţiile.

Prin precizarea cererii de apel efectuată la data de 25 martie 2015, recurenta-reclamantă a înţeles să îşi modifice cererea de apel în sensul că înţelege să atace cu apel încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2013 de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în parte, numai în ceea ce priveşte societatea S.C. B. S.R.L..

Considerentele instanţei de apel au vizat aspectele de fond care ţin de răspunderea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi a pârâtei S.C. E. S.R.L., în legătură cu excepţia invocată instanţa reţinând că pârâta S.C. E. S.R.L. a preluat obligaţiile S.C. B. S.R.L. în urma divizării sale totale, în acest fel achiesând celor statuate de instanţa de fond prin încheierea atacată.

Observând conţinutul cererii de renunţare la judecată formulată în cadrul judecăţii în apel, se constată că reclamanta a renunţat inclusiv la motivele de apel care vizau solidaritatea răspunderii acestor pârâte raportat la prevederile art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în mod corect instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel, achiesând la considerentele instanţei de fond potrivit cărora la data de 30 noiembrie 2012 toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din raporturile juridice născute între S.C. B. S.R.L. şi recurenta-reclamantă au fost transmise cu titlu universal către S.C. E. S.R.L., în calitate de societate beneficiară în temeiul Proiectului de divizare publicat în Monitorul Oficial nr. 2394 din 27 iunie 2012 şi deciziei civile pronunţată la 24 septembrie 2012 în dosarul nr. x/2012 de Curtea de Apel Bucureşti.

Din această perspectivă nu pot fi reţinute criticile recurentei referitoare la calitatea procesuală pasivă a S.C. B. S.R.L., calitate dedusă din aplicarea dispoziţiilor art. 241 1 din Legea nr. 31/1990. Pentru a fi incidentă dispoziţia legală menţionată era necesar ca un element de pasiv să nu fi fost menţionat în proiectul de divizare. Or, aşa cum rezultă din considerentele deciziei prin care a fost admisă cererea de divizare a S.C. B. S.R.L., s-a reţinut că din proiectul de divizare rezultă foarte clar care elemente de activ şi pasiv se transmit către societăţile beneficiare, elemente care se regăsesc evidenţiate şi contabil în bilanţurile de divizare înserate în proiect.

Faptul că un element de pasiv a fost doar enunţat în proiectul de divizare, fiind concretizat ulterior prin acte încheiate între societăţile rezultate prin divizare, nu este de natură a conduce la concluzia că acel element de pasiv nu a fost repartizat pentru atrage incidenţa art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, se reţine că recurenta a invocat direct în calea extraordinară de atac această dispoziţie legală ea nefiind invocată şi, implicit analizată de instanţele inferioare. Indicarea textului legal menţionat are valoarea unei cererii noi. Or, în conformitate cu art. 326 C. proc. civ., raportat la art. 294 C. proc. civ. în acest stadiu procesual nu pot fi formulate cereri noi; în consecinţă nu va fi analizată susţinerea recurentei referitoare la incidenţa art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., coroborat cu art. 970 C. civ., prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul neîndoielnic al acestuia cu privire la întinderea şi modul de interpretare al obligaţiilor menţionate într-o convenţie, Înalta Curte constată că decizia pronunţată în apel este legală.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract.

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel ignoră caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului demarat, precum şi faptul că potrivit Legii nr. 152/1998 Agenţia Naţională pentru Locuinţe, avea obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în construcţia de locuinţe.

Înalta Curte constată că prevederile contractelor de antrepriză generală şi de construire au fost corect interpretate de instanţa de apel. Astfel, răspunderea solidară a constructorului şi a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe faţă de beneficiarul construcţiei nu este prevăzută nici legal şi nici contractual.

Art. 64 din contractul de antrepriză generală reprezintă împuternicirea dată mandatarului de a apune în aplicare art. 10 din contractul de construire.

Acţiunea pentru plata clauzei penale poate fi exercitată de către reclamantă în condiţiile art. 10 din contractul de construire, respectiv în situaţia în care predarea locuinţei la termenul stabilit a fost împiedicată din cauze imputabile antreprenorului general.

În consecinţă, se constată că debitorul obligaţiei stipulate prin clauza de la art. 64 din contractul de antrepriză nu este Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ci pârâta S.C. E. S.R.L..

Nu se poate reţine că instanţa de apel a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al contractelor de antrepriză şi de construire, prin ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convenţiilor, în condiţiile în care în litigiul de faţă nu se poate pune decât problema unei singure creanţe cu pluralitate de debitori şi a solidarităţii pasive, astfel cum rezultă din cererea introductivă de instanţă. Reclamanta a solicitat prin acţiune acoperirea unui singur prejudiciu, care rezultă din întârzierea efectuării construcţiei la termenul stabilit contractual, adică prejudiciul asumat de constructor prin clauza penală din contractul de construire.

În cauză s-a apreciat că au fost dovedite, prin probele administrate, toate elementele răspunderii contractuale în sarcina pârâtei S.C. E. S.R.L., însă prezenta cale de atac nu priveşte în niciun fel modul de dezlegare a pricinii cu privire la această pârâtă, aspect reţinut de către instanţă prin încheierea interlocutorie de la 23 februarie 2017.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate răspunde în temeiul art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419/20014, prin acest contract fiind stipulată în mod expres obligaţia constructorului de a achita penalităţi de întârziere, în cazul depăşirii termenului de finalizare a locuinţei.

În ceea ce priveşte motivele de recurs susţinute verbal la termenul de judecată de la 15 iunie 2017, prin care s-a arătat că, contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind un act juridic complex, încheiat în vederea realizării proiectului demarat, iar obligaţiile asumate de către pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contract sunt obligaţii de rezultat şi nu de diligenţă nu pot fi examinate, nefăcând obiect al recursului.

Stabilirea obligaţiilor care decurg din contractul de mandat şi respectarea acestora de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe în calitate de mandatar al reclamantei nu formează obiectul acţiunii de faţă şi nici obiect al recursului, în pricina de faţă fiind solicitată plata în solidar a despăgubirilor evaluate la nivelul unor penalităţi de întârziere contractuale, anume art. 64 din contractul de antrepriză generală. Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, acţiunea de faţă nu a vizat alăturarea a două răspunderi distincte, neputând fi analizată solicitarea reclamantei în sensul că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe datorează penalităţi evaluate conform art. 64 din contractul de antrepriză drept de creanţă distinct de cel prevăzut la art. 10 din contractul de construire.

Astfel, criticile formulate sub acest aspect nu pot fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile în care nu au făcut obiectul analizei instanţei anterioare. De altfel, instanţa de apel a reţinut în considerente că nu se poate modifica cauza sau obiectul acţiunii direct în apel.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita interpretare a prevederilor art. 1539, art. 1540, art. 978 C. civ. raportat la art. 64 din contractul de antrepriză generală sunt nefondate.

Culpa mandatarului Agenţia Naţională pentru Locuinţe în ceea ce priveşte cauzarea unui prejudiciu de sine stătător diferit de nerespectarea termenului de predare prevăzut în contract nu poate fi analizată în cadrul procesual de faţă având în vedere obiectul acţiunii de faţă şi faptul că sancţiunea comportamentului culpabil ce se sancţionează prin plata penalităţilor aparţine pârâtei S.C. E. S.R.L. potrivit art. 10 din contractul de construire.

Art. 64 din contractul de antrepriză nu dă dreptul antreprenorului general de a pretinde repararea unui prejudiciu suferit în executarea contractului, ci doar stabileşte condiţiile în care beneficiarii finali pot fi despăgubiţi de către constructor.

Criticile recurentei-reclamantă în ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. raportat la modul de evaluare al prejudiciului sunt de asemenea nefondate.

Este de observat că reclamanta a solicitat plata unor despăgubiri în temeiul contractului de mandat, de antrepriză generală şi de construire, invocând lipsa de folosinţă a imobilului.

Instanţa de fond a reţinut că prejudiciul a cărui reparare se solicită nu este sigur în privinţa existenţei şi a constatat că prejudiciul invocat de reclamantă nu este imputabil nici Agenţiei Naţională pentru Locuinţe şi nici antreprenorului general E. S.R.L..

În cadrul judecării cauzei în apel, instanţa a constatat că prejudiciul invocat de reclamantă este imputabil constructorului S.C. E. S.R.L. şi constă în daunele moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei sale care au fost acordate potrivit evaluării convenţionale realizate de către părţi prin clauza penală.

Astfel cum s-a arătat anterior, clauzele stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală şi la art. 10 din contractul de construire trebuie interpretate sistematic. Clauza prevăzută la art. 64 reprezintă cadrul general care fixează condiţiile în care beneficiarii finali pot fi despăgubiţi de antreprenorul general potrivit art. 10 din contractul de construire.

Fapta ilicită constă în needificarea locuinţei la cheie în termenul contractual convenit iar culpa aparţine pârâtei antreprenor.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la natura şi conţinutul obligaţiilor asumate de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că acestea nu prezintă relevanţă pentru cauza de faţă, în situaţia în care în cadrul procesual de faţă nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, diferit de nerespectarea termenului.

Aşadar, Înalta Curte nu poate analiza culpa pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru neîndeplinirea de către mandatar a obligaţiilor izvorând din contract.

Prin cererea precizatoare a recursului formulată la data de 13 iunie 2017, recurenta-reclamantă a solicitat restrângerea pretenţiilor formulate la perioada 08.08.2015 şi până la predarea la cheie a locuinţei având în vedere că perioada anterioară vizează sumele pentru care a fost înscrisă la masa credală, respectiv 21.03.2009 şi până la 07.08.2015.

Faţă de cererea formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu produce consecinţe juridice, având în vedere că reclamanta a precizat în mod expres că această cale de atac nu priveşte în niciun fel modul de dezlegare a cauzei cu privire la S.C. E. S.R.L., ci numai existenţa răspunderii civile a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Astfel, raportat la soluţia pronunţată în cadrul recursului de faţă, respectiv de respingerea a recursului ca nefondat şi de menţinere a dispoziţiilor deciziei pronunţată în apel, în lipsa criticilor reclamantei referitoare la obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. la plata debitului pretins pentru perioada 21.03.2009 şi până la data predării la cheie a locuinţei, nu se poate analiza cererea precizatoare formulată de către recurenta-reclamantă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 488 din 27 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2017.