Cassation nullity for failure to articulate legal grounds in revision action challenging enforcement based on forged fiscal invoice

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3790 din 21.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 3383/17.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2009, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, a dispus întoarcerea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 73/2011 al B.E.J. C. şi a obligat intimata-creditoare să restituie revizuentului-debitor suma de 236.105,86 RON, precum şi dobânda legală aferentă, de la data plăţii şi până la data achitării efective; intimata a fost obligată la plata către revizuent a sumei de 1.510,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de revizuire înregistrată la data de 10.11.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, revizuentul A. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L. revizuirea sentinţei civile nr. 3383/17.03.2010, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2009.

În motivarea cererii de revizuire, autorul acesteia a arătat că, prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, reclamanta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea sa la plata sumei de 199.312 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului vândut, conform facturii fiscale nr. x/24.09.2008, precum şi la plata sumei de 8.908,98 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere; prin sentinţa a cărei revizuire se solicită s-a admis acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumelor menţionate, sentinţa fiind pusă în executare prin B.E.J. C., în dosarul de executare nr. 73/2011.

De asemenea, revizuentul a arătat că prin încheierea pronunţată la data de 26.09.2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus, la cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, desfiinţarea facturii seria x nr. x/24.09.2008, emisă de S.C. B. S.R.L. şi a contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit din data de 25.09.2008, încheiat între A., în calitate de vânzător şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător, constatându-se că acestea sunt false.

Astfel, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 pct. 3 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi a solicitat revizuirea sentinţei şi, rejudecând fondul, respingerea acţiunii reclamantei, precum şi restabilirea situaţiei anterioare, în baza art. 722 şi urm. C. proc. civ., prin obligarea reclamantei la întoarcerea executării şi restituirea sumelor de bani achitate, inclusiv a dobânzilor legale de la data plăţii acestor sume şi până la data întoarcerii executării.

A mai reţinut tribunalul că la data de 13.01.2015 intimata S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

A susţinut intimata că cererea de revizuire este inadmisibilă, având în vedere că încheierea invocată de revizuent, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 26.09.2014, în dosarul nr. x/2014, a fost desfiinţată de Tribunalul Bucureşti, secţia Penală, prin încheierea nr. 96/12.12.2014.

În ceea ce priveşte înscrisul invocat ca fiind fals, s-a învederat că nu există certitudinea că au fost săvârşite infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, aceste fapte nefiind nici măcar analizate deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale. S-a mai arătat că intimata nu a participat la efectuarea expertizei din cadrul dosarului penal, precum şi că revizuentul a recunoscut că între părţi a fost încheiat un contract, având ca obiect vânzarea-cumpărarea autoturismului x, pentru un preţ de 50.000 euro; autoturismul se află în posesia revizuentului şi în prezent, acesta având o înţelegere cu E., asociat al S.C. D. S.R.L., să achite preţul.

Prin încheierea din data de 19.01.2015, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a cauzei penale înregistrată cu nr. x/2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, redeschiderea judecăţii dispunându-se la termenul de judecată din 08.06.2016.

Analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 3383 din data de 17.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială, în dosarul nr. x/2009, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul A. şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 199.312 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului şi a sumei de 8.908,98 RON, cu titlu de dobândă legală.

S-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul, reclamanta a transmis acestuia dreptul de proprietate asupra autovehiculului x cu număr de înmatriculare x şi serie şasiu x, în schimbul preţului de 199.312 RON. A mai reţinut instanţa că, pentru achitarea preţului, reclamanta a emis factura fiscală nr. x/24.09.2009, în valoare de 199.312 RON, în cuprinsul căreia s-a menţionat că plata preţului se face în termen de 6 luni de la emiterea facturii. Întrucât pârâtul nu a făcut dovada achitării preţului, instanţa, în raport cu dispoziţiile art. 969 şi 1073 C. civ., a apreciat întemeiată cererea de chemare judecată. Totodată, raportat la dispoziţiile art. 43 Codul comercial, a dispus obligarea pârâtului şi la plata sumei de 8.908,98 RON, cu titlu de dobândă legală.

Cu titlu prealabil, tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată şi a avut în vedere dispoziţiile legale invocate de părţi, corespunzătoare C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, a reţinut că, potrivit art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

În continuare, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea revizuirii, atât în ceea ce priveşte obiectul revizuirii, cât şi în ceea ce priveşte cazul de revizuire invocat.

Cu referire la obiectul revizuirii, a notat că se solicită revizuirea unei hotărâri rămase definitive prin anularea apelului ca netimbrat, prin decizia comercială nr. 390/14.10.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, fiind astfel îndeplinite cerinţele părţii introductive a art. 322 C. proc. civ.

În privinţa motivului de revizuire invocat, tribunalul a reţinut că prin încheierea pronunţată la data de 23.10.2015, în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, judecătorul de cameră preliminară a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi, în baza dispoziţiilor art. 5491 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri falsificate: factura seria x nr. .810/24.09.2008, emisă de S.C. B. S.R.L., în calitate de furnizor şi contractul pentru un vehicul folosit încheiat la data de 25.09.2008 între A., în calitate de vânzător şi S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător.

Această încheiere a rămas definitivă prin încheierea nr. 35/CP/29.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală.

S-a reţinut de către judecătorul de cameră preliminară că semnăturile de la rubrica "semnătura de primire" de pe copia facturii seria x nr. x/24.09.2008, emisă de S.C. B. S.R.L., precum şi de la rubrica "semnătura vânzătorului", de pe copia contractului pentru un vehicul folosit încheiat la data de 25.09.2008, nu au fost executate de A., fiind contrafaceri realizate prin imitarea semnăturilor autentice ale acestuia.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a reţinut că sunt pe deplin incidente în cauză prevederile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., hotărârea a cărei revizuire se solicită fiind dată în temeiul unui înscris declarat fals în urma judecăţii, respectiv a facturii seria x nr. x/24.09.2008, emisă de intimata S.C. B. S.R.L., înscris determinant pentru soluţionarea cererii de chemare judecată formulată de S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu A., fiind singurul înscris probator al raportului juridic de vânzare-cumpărare invocat în cauză.

Aşa fiind, tribunalul a constatat că cererea de revizuire este admisibilă şi, rejudecând fondul, a reţinut că probatoriul administrat în cauză nu relevă existenţa dreptului de creanţă al intimatei-reclamante împotriva revizuentului-pârât, având ca obiect suma de 199.312 RON, reprezentând preţul autoturismului; astfel, deşi din cuprinsul încheierii judecătorului de cameră preliminară se poate reţine că revizuentul-pârât a consimţit la cumpărarea autovehiculului de la intimata-reclamantă contra sumei de 50.000 euro, din aceeaşi încheiere rezultă că această plată urma a fi efectuată de o altă persoană, situaţie în care emiterea facturii falsificate a vătămat interesele revizuentului.

Tribunalul a mai reţinut că, pentru a-şi valorifica cu succes dreptul de creanţă invocat, intimata-reclamantă trebuia să dovedească în mod cert că revizuentul-pârât şi-a asumat obligaţia de a plăti, în calitate de cumpărător, suma de 199.312 RON, dovadă care nu a fost făcută speţă.

Totodată, a apreciat că nu prezintă relevanţă împrejurarea afirmată de intimată, în sensul că revizuentul-pârât se află în posesia bunului şi nici că operaţiunea vânzării este înscrisă în evidenţe contabile ale intimatei-reclamante, aceste aspecte neconstituind elemente care să ateste asumarea de către pârât a obligaţiei de plată a sumei de 199.312 RON şi a reţinut că intimata-reclamantă s-a prevalat prin cererea de chemare în judecată de un înscris falsificat, fără a invoca şi/sau proba alte împrejurări din care să rezulte că revizuentul-pârât este titularul obligaţiei de plată sus-menţionate.

Prin urmare, tribunalul a constatat că nu există temei legal pentru a se reţine în sarcina revizuentului-pârât obligaţia de plată a preţului autoturismului, astfel că cererea de revizuire a fost admisă, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile nr. 3383/17.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2009, în sensul respingerii cererii de chemare judecată, ca neîntemeiată.

Ca efect al acestei soluţii, având în vedere că sentinţa civilă nr. 3383/17.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a făcut obiectul executării silite în dosarul nr. x/2011 al B.E.J. C., tribunalul a constatat incidenţa în cauză şi a prevederilor art. 4041 alin. (1) şi 4042 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare.

De aceea, a dispus întoarcerea executării silite şi a obligat intimata-creditoare S.C. B. S.R.L. să restituie revizuentului-debitor A. suma de 236.105,86 RON, conform proceselor-verbale din 24.11.2011 şi 15.12.2011. Întrucât plata efectuată pe calea executării silite a dobândit natura juridică a unei plăţi nedatorate, tribunalul a obligat intimata să plătească şi dobânda legală aferentă, de la data plăţii şi până la data achitării efective, în temeiul art. 994 C. civ., ("când cel care a primit plata a fost de rea-credinţă, este dator a restitui atât capitalul, cât şi interesele sau fructele din ziua plăţii"), reaua-credinţă a intimatei rezultând din faptul emiterii facturii falsificate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a intimatei, a obligat-o la plata către revizuent a sumei de 1.510,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2125 din 23 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 3383/17.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2009.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că este fondată critica apelantei privind greşita reţinere a caracterului determinant al înscrisului constatator al facturii fiscale nr. x/24.09.2008, emisă de apelanta S.C. B. S.R.L. ca urmare a vânzării autoturismului marca x către intimatul A..

În acest sens, a reţinut că declararea falsului privind semnătura aplicată pe factura fiscală nr. x/2008 nu conduce automat la desfiinţarea actului juridic al vânzării autoturismului de către apelantă către persoana fizică A., atât timp cât autoturismul este un bun mobil, iar forma contractului nu este una anume prevăzută de lege, caracterul consensual al unei atare vânzări fiind pe deplin aplicabil.

Aşa fiind, curtea de apel a constatat că din probele administrate în cauză a rezultat că intimatul A. s-a aflat în posesia autoturismului de la data de 24.09.2008, când s-a perfectat vânzarea, iar preţul a fost plătit ulterior, ca urmare a executării silite a acestuia, în condiţiile în care, deşi îşi asumase obligaţia de plată a preţului în cuantum de 199.312 RON în termen de 6 luni de la predarea autoturismului, nu şi-a îndeplinit o atare obligaţie, apelanta fiind nevoită să apeleze la forţa coercitivă a statului pentru valorificarea dreptului său legitim, constând în preţul cuvenit; dovada plăţii silite a preţului în cuantum de 199.312 şi a dobânzii legale în cuantum de 8.908,98 RON o reprezintă procesul-verbal din 24.11.2011, întocmit de executorul judecătoresc C., din care rezultă că s-a procedat la executarea silită a sentinţei civile nr. 3383/17.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială.

A reţinut instanţa de apel că S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare a autoturismului marca x, era pe deplin îndreptăţită să obţină plata preţului, de vreme ce predarea autoturismului către A., în calitate de cumpărător, se efectuase, cumpărătorul bucurându-se deplin de proprietatea bunului mobil, utilizând şi posedând nestingherit acest bun, aspecte ce rezultă din toate actele efectuate în dosarul penal nr. x/2011 şi dosarul de instanţă nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În continuare, notând că, într-adevăr, înscrisul originar (instrumentum) care atesta iniţial încheierea actului juridic al vânzării (negtotium), respectiv factura nr. x/24.09.2008, a fost desfiinţat într-o procedură de cameră preliminară în care S.C. B. S.R.L. nu a fost parte, a subliniat că această procedură nu îi poate fi opozabilă în ceea ce priveşte efectele civile ale hotărârilor din penal, cu atât mai mult cu cât o acţiune penală propriu-zisă cu privire la falsul privind semnătura nu a fost pusă în mişcare, fiind prescrisă, iar autorul nu a fost identificat.

Mai mult decât atât, a reţinut că din punct de vedere al dreptului civil în general şi al dreptului comercial, în special (reclamanta fiind societate comercială), semnătura aplicată pe o factură fiscală nu are o prea mare forţă probantă, deoarece facturile acceptate, chiar şi fără semnătură, valorează contract (art. 46 Codul comercial), în doctrina şi practica judiciară statuându-se că acceptarea facturii nu rezultă exclusiv din semnarea acesteia, ci din orice mijloace de probă ce atestă acceptarea sa sau executarea actului juridic dintre părţi.

A mai reţinut instanţa de prim control judiciar că, în speţă, convenţia de vânzare încheiată la data de 24.09.2008 a fost executată, vânzătoarea predând către cumpărător autoturismul ce a făcut obiectul vânzării, convenţie recunoscută şi necontestată de cumpărător vreodată, după cum rezultă din actele dosarului. Aşadar, independent de existenţa sau nu a facturii fiscale nr. x/24.09.2008, vânzarea a fost în mod legal perfectată, fiind realizată întâlnirea ofertei cu acceptarea; aşa fiind, chiar şi în lipsa facturii fiscale desfiinţate ulterior, actul juridic consensual al vânzării şi-a produs efectele, chiar şi în forma simplificată de comandă urmată de executare, reglementată de art. 36 din Codul comercial, în vigoare la data perfectării contractului.

A apreciat instanţa de apel că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, raportat la caracterul consensual al acestuia, reglementat de dispoziţiile art. 1294 şi următoarele din vechiul C. civ. (în vigoare în perioada 2008-2010, când s-au derulat şi executat raporturile juridice civile dintre părţi) nu a fost afectată de constatarea unui fals privind semnătura aplicată pe o factură, deoarece chiar şi în lipsa unei atare semnături sau chiar în lipsa facturii însăşi, dovada raporturilor juridice specifice vânzării unui bun mobil rezultă indubitabil din alte dovezi necontestate ale predării autoturismului, cum ar fi chiar declaraţiile date de intimat în procedurile penale amintite, coroborate cu susţinerile apelantei din cauza de faţă.

În acest context, a subliniat că factura fiscală nr. x/24.09.2008 nu a fost înscrisul determinant în pronunţarea sentinţei civile nr. 3383/17.03.2010, proba actului juridic consensual al vânzării putând fi făcută cu orice mijloc de probă, în speţă predarea autoturismului şi posesia deţinută de A. în perioada următoare anului 2008 fiind dovedite chiar cu declaraţiile sale şi constatările organelor de urmărire penală din dosarul penal în care s-a apreciat asupra falsului, fără să existe o acţiune penală pusă în mişcare, în condiţiile intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi cu atât mai puţin o hotărâre penală de condamnare a unei persoane pentru săvârşirea falsului.

De aceea, curtea de apel a apreciat că, în contra celor reţinute de prima instanţă, în speţă nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 322 alin. (1) pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. pe cale de consecinţă, executarea silită efectuată în baza sentinţei a cărei revizuire se solicită, nu poate fi nicidecum desfiinţată prin întoarcerea executării, conform art. 4041 şi 4042 C. proc. civ., întrucât plata preţului era cuvenită, în condiţiile în care cumpărătorul şi-a primit bunul cumpărat, bun pe care l-a utilizat nestingherit de reclamanta vânzătoare, actul juridic (în sensul de negotium) nefiind desfiinţat, ci executat de către părţi.

A apreciat curtea de apel că analiza incidenţei motivului de revizuire efectuată de prima instanţă a fost una superficială şi formalistă, nefiind examinate elementele esenţiale ce guvernează principiul consensualismului în materia raporturilor juridice civile şi elementele ce ţin de opozabilitatea unor constatări din acte de urmărire penală ce nu au fost urmate de o acţiune penală propriu-zisă, în cadrul căreia să existe şi o acţiune civilă (în sensul art. 397 C. proc. pen.), de principiul forţei obligatorii a contractului şi de principiul bunei-credinţe şi al echităţii ce trebuie să guverneze încheierea şi executarea raporturilor juridice civile (art. 969 şi art. 970 din vechiul C. civ.).

Or, reţinerea automată de către judecătorul fondului a unor consecinţe atât de drastice asupra unui act juridic civil valabil încheiat care şi-a produs toate efectele urmărite de ambele părţi (chiar şi fără existenţa acelui înscris), ca efect al desfiinţării unei facturi fiscale într-o procedură de cameră preliminară, care nu a fost niciodată urmată de o judecată de fond în materie penală, în cadrul căreia să se dispună desfiinţarea actului juridic al vânzării (în sensul de negotium), constituie o aplicare formalistă şi lipsită de fundament a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

În plus, curtea de apel a apreciat că prin menţinerea hotărârii tribunalului de obligare a vânzătoarei la restituirea preţului primit ca efect al vânzării deja executate, prin predarea autoturismului (bun mobil) în urmă cu aproximativ 9 ani, s-ar produce o nedreptate bazată pe consfinţirea unei rele-credinţe a cumpărătorului, care a posedat bunul în această perioadă, beneficiind de atributele dreptului de proprietate; or, chiar şi dacă s-ar pune problema restituirii, uzura acestuia ar face ca o atare eventuală restituire să nu reprezinte în niciun caz o repunere în situaţia anterioară.

În final, a reţinut că, deşi intimatul nu a arătat explicit care au fost motivele pentru care a încheiat un contract cu S.C. D. S.R.L., consfinţit prin factura fiscală nr. x/11.02.2009, în condiţiile în care acesta a continuat să utilizeze autoturismul cumpărat de la S.C. B. S.R.L., după cum el însuşi declară, pe parcursul procedurilor penale, cu un traseu sinuos şi nu neapărat favorabil părţii vătămate A., sub aspectul infracţiunii de abuz de încredere reclamată împotriva numiţilor E. şi F., aceste aspecte nu au nicio relevanţă juridică cu privire la raportul juridic anterior, încheiat de acesta cu reclamanta.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând schimbarea sa în tot.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a arătat că instanţa de apel nu a reţinut, fără putinţă de tăgadă, că înscrisul care a dus la pronunţarea sentinţei civile atacate cu revizuire a fost desfiinţat, acesta fiind fals, motiv pentru care cererea de revizuire trebuia admisă.

În continuare, a criticat cele reţinute de curtea de apel, în sensul că tribunalul nu a examinat temeinic cererea, analiza acestuia fiind superficială şi formalistă şi a subliniat că apelul a fost judecat în baza aceloraşi înscrisuri depuse la dosarul tribunalului, cercetarea fondului putând continua pe calea apelului, putând fi administrate noi probe, pentru aflarea adevărului.

De asemenea, referitor la cele reţinute de instanţa de apel, în legătură cu împrejurarea că, urmare a declarării false a facturii fiscale seria x nr. x/24.09.2016, pârâta a emis o altă factură fiscală, acoperindu-se astfel din punct de vedere financiar-contabil, a subliniat că instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere prin care să rezolve problemele financiar-contabile ale pârâtei, dar şi că, apreciind că pârâta avea doar obligaţia de a emite factura fiscală, pentru a opera transferul dreptului de proprietate în contabilitate, instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că autoturismul nu mai era proprietatea pârâtei, fiind înmatriculat pe numele S.C. D. S.R.L. încă din data de 11.02.2009.

În acest context, a arătat că a cumpărat autoturismul de la această din urmă societate comercială, în baza facturii fiscale nr. x din 11.02.2009, dată la care i-au fost înmânate de asociatul E. talonul, cartea de identitate şi cheile.

În continuare, a susţinut că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, factura fiscală în discuţie este un fals, nefiind un înscris cu forţă probantă, nu a încheiat niciun contract cu pârâta, iar aceasta nu i-a predat niciun autoturism şi, mai mult, împrejurarea că a recunoscut că îşi doreşte autovehiculului nu înseamnă că trebuie să îl plătească de două ori, atât contractul, cât şi factura fiscală nefiindu-i opozabile, de vreme ce au fost desfiinţate, ca fiind false.

A mai susţinut recurentul că intimata a cunoscut şi şi-a dat acordul ca autoturismul să devină proprietatea S.C. D. S.R.L., iar împrejurarea că a permis acesteia din urmă să înmatriculeze şi să vândă respectivul autoturism echivalează cu recunoaşterea vânzării acestuia către S.C. D. S.R.L.

A subliniat recurentul că a cumpărat autoturismul de la S.C. D. S.R.L., prin asociatul E., nefiind real că l-a ridicat personal de la pârâtă, odată cu emiterea facturii, aşa cum eronat a reţinut curtea de apel.

În opinia recurentului, curtea de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul neîndoielnic al acestuia, înlăturând practic analiza actelor ce au condus la executarea sa silită şi a apreciat eronat că în speţă nu sunt întrunite ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că facturile nu sunt acte juridice unilaterale, nefiind rezultatul unei singure voinţe juridice, ci un înscris constatator, un simplu document fiscal, întocmit în scopul înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, astfel că se impune întoarcerea executării silite.

Mai mult, a arătat că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că este în posesia autoturismului şi nu reclamă nimic injust sau ilegal, atât timp cât a formulat o plângere penală ce a făcut obiectul unui dosar penal, în care s-a pronunţat o ordonanţă de clasare. Or, potrivit art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., ordonanţa de clasare cuprinde, între altele, şi dispoziţia privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, iar conform art. 318 alin. (5) din acelaşi Cod, textul este aplicabil şi în cazul renunţării la urmărirea penală.

În acest context, a reiterat cele reţinute de instanţa penală şi a susţinut că instanţa de apel nu recunoaşte hotărârile acesteia, deşi sunt învestite de lege cu autoritate de lucru judecat şi afirmă fără fundament că factura fiscală s-a anulat fără niciun fel de judecată, fără probatoriu şi fără nicio analiză a instanţei, înlăturând faptul că desfiinţarea facturii fiscale a fost constată de două instanţe de judecată în faţa cărora părţile au dat declaraţii, au formulat apărări şi au depus înscrisuri.

A mai susţinut recurentul că un act juridic nu poate produce efecte juridice în momentul în care este desfiinţat ca fiind fals, dar şi că principiul autonomiei de voinţă a fost încălcat chiar de pârâtă, prin radierea autoturismului şi înscrierea acestuia pe numele unei alte societăţi, dar urmărind încasarea preţului.

În opinia recurentului, instanţa de apel a fost vădit părtinitoare faţă de pârâtă, care a schimbat sensul probelor, acuzându-l că a fost de acord cu încheierea contractului declarat fals şi că a consfinţit la încheierea facturii nr. x/11.02.2009, în baza căruia a plătit 50.000 RON, dar şi că ar beneficia atât de autoturism, cât şi de preţul care s-ar restitui, în condiţiile în care factura fiscală în baza căruia a fost executat reprezintă un fals înfăptuit de pârâtă.

În final, a evocat dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi a arătat că instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate, cu citarea celui învinuit de săvârşirea infracţiunii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

La data de 31 mai 2017 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, asupra căreia, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) din acelaşi Cod, reţine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-una dintre acestea.

Or, critica recurentului, în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul neîndoielnic al acestuia, înlăturând practic analiza actelor ce au condus la executarea sa silită, nu poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în lipsa indicării actului juridic greşit interpretat.

Pe de altă parte, aserţiunile recurentului, în sensul că a cumpărat autoturismul de la S.C. D. S.R.L în baza facturii fiscale nr. x din data de 11.02.2009, dată la care i-au fost înmânate de asociatul E. talonul, cartea de identitate şi cheile, că nu a încheiat niciun contract cu pârâta, iar aceasta nu i-a predat niciun autoturism, că aceasta a cunoscut şi şi-a dat acordul ca autoturismul să devină proprietatea S.C. D. S.R.L şi că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că este în posesia autoturismului şi nu reclamă nimic injust sau ilegal, atât timp cât a formulat o plângere penală ce a făcut obiectul unui dosar penal, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de lege încălcat sau greşit aplicat de către instanţa de apel.

Toate argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, aspectele invocate fiind împrejurări de fapt, analizate de instanţele de fond prin prisma probatoriului administrat, care scapă însă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

De asemenea, trebuie subliniat că susţinerile recurentului vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele penale ar fi putut fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel ar fi pus în discuţie caracterul fals al facturii fiscale nr. x/24.09.2008.

Or, instanţa de apel nu a pus în discuţie acest aspect, ci a reţinut că factura fiscală nr. x/24.09.2008 nu a fost înscrisul determinant în pronunţarea sentinţei civile nr. 3383/17.03.2010, proba actului juridic consensual al vânzării putând fi făcută cu orice mijloc de probă, în speţă predarea autoturismului şi posesia deţinută de A. în perioada următoare anului 2008 fiind dovedită chiar cu declaraţiile sale şi constatările organelor de urmărire penală din dosarul penal.

Pentru aceleaşi argumente, nici critica vizând aplicarea greşită a art. 509 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (cu referire la obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate, cu citarea celui învinuit de săvârşirea infracţiunii) nu poate fi analizată prin prisma motivului de recurs invocat, separat de faptul că, raportat la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii legale, ci cele ale C. proc. civ. de la 1865.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 a fost făcută doar formal.

În realitate, criticile recurentului relevă nemulţumirea sa faţă de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a apelului în raport cu situaţia de fapt, însă ele nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din acelaşi Cod.

Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentul nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 2125 din 23 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2017.