Unjust enrichment claim for property preservation costs after absolute nullity of sale and inapplicability of eviction warranty

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1929 din 20 iulie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâţilor B. şi C. care au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 127.372,3 RON, reprezentând despăgubiri şi la plata sumei de 9.163,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 147.058,57 RON, reprezentând valoarea îmbogăţirii fără justă cauză, cu motivarea că în perioada 08 iulie 2003 - martie 2010 a deţinut în proprietate imobilul situat administrativ în Cluj-Napoca str. x.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost cumpărat de la D., care la rândul său l-a cumpărat de la pârâta C. şi de la antecesoarea pârâtului B..

De asemenea, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 88/2006, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. şi C. - pârâţii din prezentul litigiu - împotriva pârâţilor E., D. şi S.C. A. S.R.L. şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între aceste părţi; apelul formulat de pârâţii D. şi S.C. A. S.R.L. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 317 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, iar prin decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au respins recursurile declarate de pârâţi.

În acest context, reclamanta a precizat că a avut calitatea de proprietar al imobilului de la data de 08 iulie 2003, când l-a cumpărat de la D. şi până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil; în această perioadă, reclamanta a efectuat cheltuieli pentru asigurarea serviciilor de pază ale imobilului, a achitat impozitul aferent şi contravaloarea serviciilor pentru utilităţi.

În aceste condiţii, a reţinut tribunalul că, urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului şi a luat naştere obligaţia de garanţie a vânzătorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1345 C. civ.. Deoarece de aceste cheltuieli profită terţilor evingători, respectiv pârâţilor, aceştia din urmă trebuie să îl despăgubească pe cumpărător cu valoarea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru conservarea bunului; în această categorie, trebuie incluse cele efectuate cu paza şi conservarea bunului şi cele reprezentând plata impozitului, limite în care acţiunea reclamantei a fost admisă de prima instanţă, potrivit dispoziţiilor legale menţionate şi pe baza probelor administrate în cauză.

Apelul formulat de pârâţii B. şi C. împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 143 din 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, cu consecinţa anulării sale şi trimiterii cauzei spre rejudecare Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 1345 C. civ., art. 56 Codul comercial şi art. 7201 C. proc. civ., iar obiectul dedus judecăţii are o natură civilă, constând în plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs ca urmare a unui fapt juridic licit, care nu poate fi asimilat actelor şi faptelor de comerţ enumerate de art. 3 şi 4 Codul comercial, pentru a atrage competenţa tribunalului, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Apreciind că litigiul nu poate fi considerat comercial, având în vedere natura civilă şi valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar competenţa soluţionării cauzei revine Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin decizia nr. 2113 din 10 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.; decizia instanţei de apel a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare, cu motivarea că dezlegarea dată de prima instanţă, care a respins excepţia necompetenţei sale materiale este corectă, în considerarea naturii comerciale a litigiului.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâţii B. şi C..

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin motivele de apel, pârâţii au formulat critici referitoare la modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Cluj şi critici privind fondul cauzei, apreciind că sentinţa este netemeinică şi nelegală.

Respingând apelul pârâţilor, instanţa de apel a reţinut, în plus faţă de argumentele tribunalului, că pârâţii au obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu numai faţă de cumpărător, ci şi faţă de subdobânditor, calitate pe care o are reclamanta, deoarece odată cu bunul se transmit în favoarea subdobânditorului toate drepturile care au legătură cu acesta. În consecinţă, dispoziţiile art. 1345 C. civ. au fost corect aplicate de prima instanţă, care, admiţând acţiunea, a obligat pârâţii la plata cheltuielilor necesare şi utile întreţinerii şi conservării bunului.

De asemenea, a reţinut că până la intrarea în vigoare a Noului C. civ. s-a conturat ideea că restituirea acestor cheltuieli are la bază îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece desfiinţarea actului are drept consecinţă dispariţia fundamentului executării prestaţiilor, astfel încât fiecare parte trebuie să restituie celeilalte prestaţia pe care a primit-o, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, pentru prestaţiile deja executate care nu mai pot fi restituite.

Aplicând acest principiu, instanţa de apel a apreciat că reclamanta, fiind de bună-credinţă, a efectuat, cu privire la bun, cheltuieli necesare conservării acestuia, respectiv plata impozitelor aferente, iar faptul că pârâţii ar fi putut conserva bunul cu costuri mai mici este irelevant. Aceasta, întrucât reclamanta a efectuat costuri legale, stabilite prin acte normative, politica fiscală aplicată de autoritatea locală prin generarea unor diferenţe de impozitare între diversele categorii de contribuabili neputând fi imputată acesteia; pe de altă parte, ca efect al declarării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, repunerea în situaţia anterioară presupune şi restituirea cheltuielilor constând în plata impozitului.

Recursul declarat de pârâţii B. Şi C. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 1494 din 02 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., deoarece decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi omite analiza criticii referitoare la obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor, deşi, printr-o precizare de acţiune, s-a cerut obligarea acestora la plata despăgubirilor în cote egale.

De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că soluţia s-a fundamentat pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată de art. 1345 C. civ., care este o obligaţie contractuală, dar are în vedere şi îmbogăţirea fără justă cauză, deşi coexistenţa celor două temeiuri juridice este exclusă, obligatorie fiind însă analizarea cauzei prin prisma temeiului de drept incident şi verificarea condiţiilor de admisibilitate.

Ca efect al casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 1676 din 21 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei nr. 1929 din 02 iulie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâţii să achite reclamantei, în cote egale de câte 1/2 fiecare, suma de 127.372,3 RON, cu titlu de despăgubiri, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, cu obligarea intimatei la plata sumei de 5.219,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a notat că cererea de chemare în judecată a fost motivată de reclamantă prin invocarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ., care sunt incidente şi în ipoteza în care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece sancţiunea nulităţii vânzării nu poate afecta răspunderea vânzătorului, astfel încât fundamentul răspunderii rămâne, iar justificarea reparării prejudiciului este cel cunoscut în regula generală.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pentru evicţiune, tulburarea, care este anterioară vânzării, producându-se anterior, iar cauza evicţiunii nu era cunoscută, fapt necontestat de niciuna din părţi în celelalte etape procesuale; întinderea despăgubirilor este stabilită de art. 1345 C. civ., care prevede că evinsul este îndreptăţit să primească cheltuielile necesare şi utile conservării bunului, categorie în care se încadrează şi cele reprezentând contravaloarea serviciilor pentru paza imobilului şi a impozitului aferent.

În consecinţă, aceste critici au fost înlăturate, fiind însă considerat întemeiat motivul de apel referitor la aplicarea greşită a regulilor generale privind plata despăgubirilor, respectiv cea a divizibilităţii obligaţiei, în lipsa stipulaţiei contrare sau a unei cauze de solidaritate şi raportat la faptul că pârâţii - şi nu reclamanta, astfel cum eronat se reţine în considerentele deciziei - deţin imobilul în cote egale de câte 1/2, parte fiecare, limite în care este antrenată şi răspunderea acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B. şi C., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1779 din 31.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că este întemeiată critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 C. civ., atât timp cât antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi următoarele C. civ., are ca premisă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea proprietăţii de către cumpărător, ca urmare a drepturilor valorificate de terţul evingător asupra bunului ce a format obiectul vânzării.

Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat nul, astfel că a dispărut fundamentul juridic al obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, deoarece nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Prin urmare, întrucât efectele nulităţii se produc din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că este lipsită de temei legal interpretarea potrivit căreia este posibilă antrenarea răspunderii pârâţilor în conformitate cu obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Mai mult, instanţa supremă a notat că reclamanta a susţinut în mod constant că a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză şi nu a invocat răspunderea contractuală a acestora, având în vedere tocmai lipsa unui raport juridic anterior între părţile prezentului litigiu, contractul de vânzare-cumpărare constatat nul fiind încheiat cu D., care nu este parte în proces.

Din această perspectivă, Înalta Curte a reţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel, aplicând dispoziţiile art. 1345 C. civ., nu a prezentat niciun argument în baza căruia a înlăturat aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză - temei în baza căruia reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor.

În acest context, instanţa supremă a subliniat că, într-adevăr, prin acţiunea introductivă, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 147.058,57 RON, reprezentând valoarea îmbogăţirii fără justă cauză şi a invocat în drept şi dispoziţiile art. 1345 C. civ., împrejurare de natură a crea confuzii în legătură cu temeiul juridic al cererii, însă, din acest motiv, precum şi pentru faptul că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a aplicat deopotrivă cele două instituţii juridice - deşi acestea nu pot coexista, astfel cum s-a arătat prin decizia anterioară de casare - în rejudecare, prin decizia recurată instanţa de apel trebuia să constate că reclamanta şi-a fundamentat cererea prin invocarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin urmare, reţinând că, în contra celor reţinute prin decizia recurată, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâţilor prin micşorarea patrimoniului reclamantei, în absenţa unui temei juridic sau a unei cauze juste, instanţa supremă a subliniat că aplicarea acestui principiu, direct în recurs, nu este însă posibilă, deoarece ar priva părţile de un grad de jurisdicţie şi ar afecta dreptul de apărare al acestora, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 1345 C. civ., fără a argumenta corespunzător înlăturarea aplicării principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

A apreciat instanţa de recurs că, procedând astfel, curtea de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părţilor, decizia fiind nelegală şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Reţinând că absenţa acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar şi încalcă dreptul părţilor la un proces efectiv, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critica formulată de recurenţi fiind fondată şi sub acest aspect, dar şi că dispoziţiile art. 1345 C. civ. au fost greşit aplicate, în speţă fiind incident principiul îmbogăţirii fără justă cauză, astfel că fondul litigiului nu a fost cercetat, ceea ce atrage şi aplicarea art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., instanţa supremă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 62 din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în rejudecare după casare, a admis în parte apelul declarat de apelanţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1929/02.07.2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâţii să plătească reclamantei, în cote egale de 1/2 fiecare, suma de 50.868,24 RON, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză şi suma de 4493,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; intimata a fost obligată să plătească apelanţilor suma de 9959,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat, cu titlu preliminar, că acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă în dosarul înregistrat sub nr. x/2011 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. şi s-a invocat îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor .

Totodată, a notat că, prin decizia civilă nr. 1779/31.10.2016, Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil că "nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâţilor prin micşorarea patrimoniului reclamantei, în absenţa unui temei juridic sau a unei cauze juste."

De asemenea, a luat act că în etapa judecăţii în apel, un prim aspect contestat de apelanţi vizează admisibilitatea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, în condiţiile în care, au susţinut aceştia, intimata reclamantă ar fi avut posibilitatea de a uza de acţiunea rezultată din contract pentru a recupera cheltuielile pe care le pretinde.

Sub acesta aspect, instanţa de apel a luat act că acest motiv de apel nu se regăseşte în cuprinsul cererii de apel înregistrată în dosarul nr. x/2011; astfel, motivele invocate în cuprinsul cererii menţionate au vizat necompetenţa primei instanţe (aspect dezlegat în mod irevocabil prin decizia Înaltei Curţi, în primul recurs), problema inexistenţei solidarităţii între pârâţi, faptul că în primă instanţă nu s-a probat caracterul necesar şi util al cheltuielilor făcute de intimata reclamantă cu paza imobilului, precum şi faptul că nu pot fi obligaţi apelanţii să restituie intimatei sumele achitate de aceasta cu titlu de impozit, sume calculate şi percepute de autoritatea publică locală în considerarea persoanei impozabile.

În continuare, instanţa de apel a notat că motivul de apel care vizează admisibilitatea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză a fost dezvoltat ulterior, după pronunţarea celei din urmă decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a apelului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi temeiul juridic al acţiunii a fost devoalat de reclamantă odată cu formularea acţiunii şi a fost antamat în hotărârea primei instanţe, astfel că acest motiv ar fi trebuit să se regăsească dezvoltat în mod expres în cuprinsul cereri de apel, apelanţii având posibilitatea efectivă de a cunoaşte şi de a aborda această chestiune încă de la acel moment, iar nu după un al treilea ciclu procesual.

Cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la examinarea admisibilităţii acţiunii din această perspectivă, prin prisma condiţiilor specifice acestui fapt juridic licit, izvor de obligaţii, astfel cum a fost consacrat în doctrină şi în jurisprudenţă.

În acest sens, a reţinut că îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, iar din acest fapt juridic se naşte obligaţia de restituire pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.

A subliniat curtea de apel că actio de in rem verso prezintă un caracter esenţialmente subsidiar, astfel că admisibilitatea unei asemenea acţiuni presupune absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite. Cu alte cuvinte, acţiunea din contract exclude acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză.

În acest context, a reţinut că între intimata-reclamantă şi apelanţii-pârâţi nu au existat raporturi juridice de natură contractuală, iar pe cale judiciară s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce s-a aflat, pentru o vreme, în proprietatea intimatei.

Totodată, extinzând sfera în afara cadrului procesual al cauzei, la raporturile dintre reclamantă şi terţul vânzător, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimată cu terţul a împiedicat-o pe aceasta să se prevaleze de dispoziţiile art. 1345 C. civ., aspect dezlegat cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tot astfel, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, care produce efecte retroactive, împiedică pe intimată să exercite o acţiune întemeiată pe garanţia izvorâtă din contract, în contradictoriu cu acelaşi terţ vânzător.

Cum caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză are natura juridică a unui fine de neprimire, apt să cenzureze dreptul de acces la justiţie, interpretarea sa nu poate fi extensivă.

Prin urmare, condiţionarea exercitării în speţă a actio de in rem verso de promovarea de către intimată a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu terţul vânzător ar presupune ca această din urmă acţiune să fie admisibilă şi aptă a conduce la acoperirea prejudiciului (dincolo de solvabilitatea terţului, aspect care nu poate fi stabilit decât la momentul soluţionării unei astfel de acţiuni, eventual). Or, în condiţiile în care s-a reţinut anterior cu autoritate de lucru judecat reaua credinţă a intimatei-reclamante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - aspect necontestat de părţile litigante - curtea de apel a apreciat că, în eventualitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., cu uşurinţă poate fi opusă acesteia regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans; tot astfel, poate fi opusă intimatei ideea de risc asumat la încheierea contractului, în condiţiile în care s-a reţinut reaua-credinţă a acesteia la încheierea contractului.

Aşa fiind, curtea de apel a apreciat că nu s-a relevat în speţă existenţa unei alte modalităţi juridice efective prin care intimata-reclamantă ar putea obţine acoperirea cheltuielilor făcute cu imobilul în perioada în care acesta s-a aflat în patrimoniul său.

Prin urmare, a reţinut că argumentele expuse conduc la concluzia admisibilităţii, prin prisma condiţiei subsidiarităţii a acţiunii întemeiate pe îmbogăţire fără justă cauză promovate de intimata-reclamantă în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi, astfel încât se impune a fi cercetate celelalte condiţii materiale ale cererii, respectiv mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micşorarea unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi celui dintâi, respectiv existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, astfel încât ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

În acest sens, a notat că intimata-reclamantă a susţinut că patrimoniul său a fost diminuat cu sumele de bani reprezentând impozitul achitat pentru imobil în perioada menţionată în cuprinsul acţiunii, respectiv sumele de bani reprezentând cheltuielile efectuate cu paza imobilului, pentru aceeaşi perioadă.

Cu privire la impozitul pe proprietate, datorat, calculat şi achitat de reclamanta-intimată în contul autorităţii publice locale, instanţa de apel a reţinut că acesta era datorat în temeiul art. 253 Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul perceperii sale; astfel, aşa cum rezultă din adresa nr. x/06.09.2007 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor, imobilul a fost introdus în lista monumentelor în anul 1955 la poziţia 681, cu denumirea casa F., prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 661/22.04.1955, în anul 1991 a fost inclusă la poziţia x, cu denumirea Casa, sfârşitul secolului al VIII-lea, DAFIS, iar în anul 2004 a fost inclusă la poziţia x (anexa la Ordinul 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor).

Or, ca o consecinţă a includerii imobilului în lista monumentelor istorice, conform art. 250 alin. (1) pct. 2 Codul fiscal (prevederi legale care au fost în vigoare pe toată perioada în care imobilul s-a aflat în patrimoniul reclamantei intimate), proprietarul persoană fizică beneficia de scutire de la plata impozitului. Astfel cum a indicat intimata-reclamantă, aspect necontestat de apelanţii-pârâţi, societatea nu a fost scutită de plata impozitului decât pentru o scurtă perioadă, iar, în rest, în considerarea calităţii sale de comerciant persoană juridică, a achitat impozitul cuvenit, în sumă totală de 76.504,06 RON.

Raportat la persoana apelanţilor, persoane fizice, instanţa de apel a reţinut că, efect al constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, se consideră că imobilul nu a ieşit din patrimoniul acestora; astfel, în considerarea calităţii acestuia de monument istoric, şi faţă de prevederile art. 250 Codul fiscal, pentru perioada 8 iulie 2003 - martie 2010, aceştia nu aveau obligaţia de a achita impozit aferent dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie, motiv pentru care toate argumentele referitoare la efectele unei eventuale omisiuni de îndeplinire a obligaţiei fiscale asupra patrimoniului apelanţilor nu pot fi primite.

Adiţional, curtea de apel a reţinut că raporturile de drept fiscal sunt stabilite între contribuabil şi autoritatea publică/organul fiscal, iar în cazul concret dedus judecăţii, în condiţiile în care în raporturile dintre apelanţi şi autoritatea publică nu a existat o astfel de obligaţie de plată a impozitului pentru imobil, plăţile făcute de reclamantă nu au profitat acestora. Nu se poate reţine din acest punct de vedere că apelanţii au evitat cheltuielile cu plata impozitului, întrucât nu datorau impozit pe clădire. Sumele achitate de intimată, al căror caracter nedatorat în privinţa intimatei a fost relevat de hotărârile judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu efect retroactiv, pot face eventual obiectul unei cereri către autoritatea care le-a perceput, însă nu pot fi încadrate în sfera cheltuielilor care au sporit patrimoniul apelanţilor în detrimentul patrimoniului intimatei.

Asupra cheltuielilor cu paza imobilului, instanţa de apel a reţinut caracterul conservatoriu al acestora. Activitatea de pază a fost angajată de intimată pentru a se asigura că imobilul în care nu s-a probat că ar fi desfăşurat activitate nu este vandalizat, astfel încât starea acestuia să fie deteriorată (faptul că nu a fost utilizat ca spaţiu comercial de către intimată este dedus din constatările expertului, conform cărora imobilul nu a fost locuit o perioadă îndelungată), acţionând astfel în limitele unui bun proprietar. Susţinerile apelanţilor, conform cărora imobilul s-a degradat în perioada în care nu s-a aflat în mod fizic în proprietatea lor, nu pot fi primite, în condiţiile în care în cuprinsul procesului-verbal de predare semnat la data de 22.03.2010 aceştia au confirmat faptul că imobilul a fost conservat.

Or, conservarea bunului în starea în care se găsea timp de aproximativ 7 ani (8 iulie 2003 - martie 2010) a profitat patrimoniului apelanţilor, prin faptul că a menţinut starea şi valoarea fizică a imobilului, iar actele prin care s-a asigurat menţinerea stării fizice a bunului au presupus angajarea unor cheltuieli din partea intimatei, al cărei patrimoniu a fost diminuat cu aceste sume. Starea fizică a unui bun conferă, în mod indubitabil, o valoare economică acestuia, valoare care aparţine patrimoniului apelanţilor pârâţi. În cauză intimata- reclamantă a probat că menţinerea valorii imobilului în patrimoniul apelanţilor, prin evitarea deteriorării acestuia prin acţiunea unor terţi (persoane sau forţe), s-a făcut prin asigurarea pazei fizice a imobilului, contra unor sume de bani avansate de intimată. Aşadar, păstrarea stării fizice a imobilului este efectul pazei asigurate de intimată, astfel încât efectul (valoarea patrimonială menţinută în contul apelanţilor şi sumele avansate de intimată cu paza imobilului) este rezultatul unei cauze unice. Prin cheltuielile avansate de intimată, apelanta a evitat o diminuare a patrimoniului prin degradarea fizică a imobilului.

Sub aspectul cuantumului, curtea de apel a avut în vedere suma de 50.868,24 RON (care nu include sumele reprezentând cheltuieli cu utilităţile, prin efectul autorităţii de lucru judecat, întrucât acest aspect nu a fost criticat de intimata reclamantă), în deplin acord cu cele stabilite de prima instanţă, având în vedere contractele şi facturile fiscale emise în temeiul acestora. De altfel, instanţa ce apel a notat şi că nu a fost contestat în sine cuantumul cheltuielilor efectuate, apelanţii invocând doar faptul că acestea nu au determinat o creştere a patrimoniului lor.

Curtea de apel a înlăturat şi argumentele avansate de apelanţi referitoare la faptul că în stabilirea modului în care a fost îmbogăţit patrimoniul acestora instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere lipsa de folosinţă a imobilului, precum şi evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară în aceeaşi perioadă, reţinând că aceştia urmăresc să se constate că a operat o compensaţie între valoarea reprezentând lipsa de folosinţă şi o eventuală devalorizare a imobilului pe piaţă şi cheltuielile făcute de intimata-reclamantă cu paza imobilului.

În acest context, instanţa de apel a subliniat că apelanţii nu au formulat pretenţii proprii în contradictoriu cu intimata (prin formularea unei cereri reconvenţionale care să aibă ca obiect lipsa de folosinţă şi eventuala devalorizare), astfel încât, conform principiului disponibilităţii, instanţa nu a putut da curs unei cereri în probaţiune care tindea tocmai la operarea unei compensaţii.

De asemenea, a subliniat că nu poate opera în cauză o compensaţie legală, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, apelanţii nedeţinând o creanţă certă şi exigibilă; nici compensaţia judiciară nu poate fi opusă, atât timp cât aceştia nu au formulat pretenţii proprii în contradictoriu cu intimata, în forma cerută de lege şi la momentul procesual stabilit de dispoziţiile legii de procedură.

Curtea de apel a reţinut însă ca fiind întemeiată critica apelanţilor referitoare la solidaritatea reţinută de prima instanţă, prin prisma principiului divizibilităţii obligaţiei în lipsa unei stipulaţii contrare sau a unei cauze legale de solidaritate, în condiţiile în care cuprinsul cărţii funciare relevă faptul că apelanţii deţin imobilul în cote egale de 1/2.

Împotriva acestei decizii, pârâţi B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În motivare, au reiterat istoricul litigiului şi au susţinut că instanţa de apel a încălcat îndrumările instanţei de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, au arătat că prin decizia de casare s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogăţirii fără justă cauză, sens în care s-a dispus administrarea de probe necesare şi utile sub acest aspect. Pe acest considerent, la primul termen de judecată au solicitat administrarea probei cu expertiza, în vederea determinării contravalorii lipsei de folosinţă şi devalorizării imobilului.

În opinia recurenţilor, în realitate, nu este vorba de îmbogăţirea lor, ci de o sărăcire evidentă, determinată de lipsa de folosinţă a imobilului pe o perioada îndelungată de timp, motiv pentru care au solicitat şi emiterea unei adrese către Institutul de Statistică, în vederea comunicării indicilor imobiliari şi determinării astfel a devalorizării imobilului.

În continuare, au arătat că instanţa de apel a respins probele solicitate ca nefiind concludente, cu motivarea că nu a fost învestită cu o cerere reconvenţională, apreciind că în acţiunile întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, pârâtul trebuie să formuleze o contra-acţiune, prin care să-şi dovedească limita îmbogăţirii. Or, faţă de decizia nr. 1779/31.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singura cale prin care pârâţii puteau să îşi dovedească limitele îmbogăţirii era administrarea probelor solicitate.

În acest sens, au arătat că în rejudecare nu s-a administrat nicio altă probă, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, încălcându-se garanţiile unui proces echitabil, statuate de art. 6 alin. (1) din CEDO şi expres prevăzute de art. 325 alin. (1) C. proc. civ.

Au mai arătat recurenţii că decizia atacată este nelegală şi sub aspectul motivelor de drept invocate; astfel, acţiunea a fost admisă parţial şi au fost obligaţi la plata sumei de 50.868,24 RON, cu titlu de despăgubiri pentru cheltuielile aferente pazei imobilului, instanţa de apel reţinând caracterul conservatoriu al acestora.

Astfel, au susţinut că, deşi au invocat caracterul subsidiar al actio de in rem verso, prin raportare la acţiunea în justiţie prin care intimata se poate întoarce împotriva vânzătorului, instanţa de apel le-a înlăturat această apărare, apreciind că o astfel de acţiune poate fi paralizată de regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans; or, curtea de apel nu trebuia să intre în analiza şi judecata unei acţiuni neînaintate, ci să se rezume strict la a verifica dacă intimata avea deschisă calea unei alte acţiuni.

Mai mult, au arătat că a susţine că între două părţi care comit o fraudă în dauna unui terţ nu operează nicio cale de restituire şi a obliga terţul să acopere prejudiciile create, sancţionând terţul de bună-credinţă şi favorizând vânzătorul de rea-credinţă, este nu numai nelegal, dar şi imoral.

În acest context, au susţinut că restituirea pretenţiilor, respectiv repunerea în situaţia anterioară prevalează, indiferent că părţile erau de rea-credinţă.

La data de 08 iunie 2017 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat îndrumările date prin decizia de casare, obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, au subliniat că prin decizia de casare s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogăţirii fără justă cauză, sens în care s-a dispus administrarea de probe necesare şi utile sub acest aspect.

În acest context, au arătat că instanţa de apel a respins probele cu expertiză şi înscrisuri, solicitate de ei în vederea determinării contravalorii lipsei de folosinţă şi devalorizării imobilului, ca nefiind concludente.

Este real că prin decizia nr. 1779/31.10.2016, Înalta Curte a reţinut că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 1345 C. civ., ci principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care presupune verificarea măsurii în care a avut loc mărirea patrimoniului pârâţilor prin micşorarea patrimoniului reclamantei, în absenţa unui temei juridic sau a unei cauze juste.

În rejudecare însă, curtea de apel a prezentat pe larg elementele care definesc îmbogăţirea fără justă cauză, precum şi condiţiile în care poate fi intentată actio de in rem verso.

De aceea, trebuie subliniat că promovarea actio de in rem verso este subordonată îndeplinirii a două condiţii materiale: a) să existe o mărire a patrimoniului pârâtului şi o scădere a patrimoniului reclamantului; b) între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură, să fie efectul unei cauze unice.

Înalta Curte constată că, supunându-se dezlegărilor date prin decizia de casare, curtea de apel a cercetat condiţiile materiale ale cererii, respectiv mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micşorarea unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi celui dintâi şi existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, astfel încât ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

În acest context, trebuie menţionat că în mod judicios a apreciat curtea de apel că, în condiţiile în care, prin probele solicitate, apelanţii nu urmăreau să dovedească inexistenţa măririi patrimoniului lor ca urmare a suportării de către intimată a cheltuielilor cu paza bunului, ci micşorarea patrimoniului lor, prin prisma cuantificării lipsei de folosinţă a imobilului, în lipsa formulării unei cereri reconvenţionale, acestea nu erau concludente şi utile cauzei, astfel că nu se impunea administrarea lor.

Aşa fiind, nefiind solicitate alte probe în legătură cu sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, ca urmare a suportării de către reclamantă a cheltuielilor cu paza bunului, instanţa de apel a cercetat acest aspect prin prisma probelor pertinente (contractele şi facturile fiscale emise în temeiul acestora), raportat la cauza acţiunii reclamantei şi la cadrul procesual configurat.

Trebuie menţionat că nici în această etapă procesuală recurenţii-pârâţi nu au formulat critici propriu-zise vizând condiţiile şi limitele îmbogăţirii fără justă cauză rezultând din asigurarea pazei bunului, în perioada în care acesta s-a aflat în patrimoniul intimatei, ci au abordat acest aspect tot prin prisma unei compensări între cheltuielile efectuate cu paza bunului şi contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

Or, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel, eventualele pretenţii proprii ale pârâţilor puteau fi valorificate numai pe calea unei cereri reconvenţionale.

Prin urmare, critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. este neîntemeiată.

Mai departe însă, recurenţii susţin că, atât timp cât intimata-reclamantă avea deschisă calea unei acţiuni în justiţie împotriva vânzătorului din contract, pentru a recupera cheltuielile pe care le pretinde, faţă de caracterul subsidiar al actio de in rem verso, o astfel de acţiune nu este admisibilă.

În esenţă, trebuie notat că autorii căii de atac afirmă că intimata are la dispoziţie acţiunea bazată pe delict sau alt izvor de obligaţii împotriva autorilor ei, astfel că nu poate intenta împotriva lor actio de in rem verso.

Înalta Curte reţine că actio de in rem verso prezintă un caracter esenţialmente subsidiar şi, în consecinţă, poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite; astfel, în cazul în care sărăcitul are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, o astfel de acţiune nu poate fi promovată.

În speţă, însă, între părţile litigante nu au existat raporturi juridice de natură contractuală, iar pe cale judiciară s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce s-a aflat, pentru o vreme, în patrimoniul reclamantei.

Mai mult, extinzând sfera analizei în afara cadrului procesual al cauzei, la raporturile dintre reclamantă şi terţul vânzător, instanţa de apel a reţinut că, urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimată cu terţul, aceasta nu s-a putut prevala de dispoziţiile art. 1345 C. civ., aspect dezlegat cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tot astfel, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, care produce efecte retroactive, împiedică pe intimată să exercite o acţiune întemeiată pe garanţia izvorâtă din contract, în contradictoriu cu acelaşi terţ vânzător.

Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, în condiţiile în care s-a reţinut anterior cu autoritate de lucru judecat reaua-credinţă a intimatei-reclamante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - aspect necontestat de părţile litigante -, în eventualitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., cu uşurinţă poate fi opusă acesteia regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Aşa fiind, curtea de apel a conchis că nu s-a relevat în speţă existenţa unei alte modalităţi juridice efective prin care intimata-reclamantă ar putea obţine acoperirea cheltuielilor făcute cu imobilul în perioada în care acesta s-a aflat în patrimoniul său.

În opinia recurenţilor, curtea de apel nu era îndreptăţită la o astfel de analiză, ci trebuia să se rezume strict la a verifica dacă intimata avea deschisă calea unei alte acţiuni.

O asemenea susţinere este însă lipsită de temei, atât timp cât instanţa învestită cu o actio de in rem verso este chemată să analizeze admisibilitatea unei atare acţiuni, inclusiv în ceea ce priveşte absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, instanţa supremă reţine că decizia atacată nu este afectată de nelegalitate, criticile recurenţilor nejustificând modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 62 din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2017.