Territorial Jurisdiction for Consumer Credit Disputes: Effect of Abusive Jurisdiction Clauses Under EU Directive 93/13/EEC

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin la data de 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse de Capitolul II.4 din Contractul de credit nr. x din data de 30.09.2008, obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare de la data încheierii contractului, respectiv, 30.09.2008, şi, de asemenea, obligarea pârâtei să achite şi contravaloarea dobânzii legale aferente intervalului de timp cuprins între momentul plăţii comisionului şi momentul restituirii acestuia instituit în mod nelegal de către C. S.A.; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 septembrie 2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin şi inadmisibilitatea cererii privind eliminarea clauzelor din contractul de credit bancar, iar, pe fond, a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată în fapt şi în drept.

Prin sentinţa civilă nr. 3516, pronunţată la data de 28 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Drobeta- Turnu Severin a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. Bucureşti, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Potrivit art. 113 alin. (1) C. proc. civ. în afara instanţelor prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ. mai sunt competente, potrivit pct. 8, instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Instanţa a reţinut că, prin contractul de credit încheiat între părţi, la art. 13.5 s-a convenit ca soluţionarea litigiilor decurgând din respectivul contract să se facă de instanţele judecătoreşti din Bucureşti, respectiv, de la sediul profesionistului, pârât în cauză, şi a apreciat că, este de precizat că potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 consumatorul poate promova acţiune în constatarea unor clauze abuzive în cadrul unui contract încheiat cu un profesionist, pe calea unei acţiuni în condiţiile legii.

S-a apreciat că, prevederile contractuale cuprinse în art. 13.5 din contractul de credit nu se înscriu în limitele art. 126 alin. (1) C. proc. civ., întrucât convenţia părţilor nu a prevăzut ca procesele privitoare la respectivul contract să fie judecate de alte instanţe decât acelea care potrivit legii ar fi competente teritorial să le judece şi astfel devine inaplicabilă prevederea alin. (2) a aceluiaşi articol, în sensul că în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorului, părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire, în caz contrar convenţia este considerată ca nescrisă.

Cum convenţia părţilor are putere de lege între acestea, s-a apreciat că se impune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la sediul pârâtei, respectiv, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12 ianuarie 2017, sub nr. x/2017.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 98/2017, pronunţată la data de 02 februarie 2017, în dosarul nr. x/2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale în cauza formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin; a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Drobeta Turnu Severin, şi a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele motive:

Sub aspectul naturii de clauză abuzivă a art. 13.5. din contractul de credit clauză atributivă de competenţă, instanţa a reţinut că aceasta exclude sau obstrucţionează dreptul consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE şi care intră în noţiunea de clauze abuzive. Instanţa a reţinut că această clauză produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, având în vedere că reclamantul, în calitatea sa de consumator, este pus în situaţia de a nu putea fi prezent la judecată, date fiind costurile pe care le antrenează deplasarea sa la Bucureşti pentru a participa în mod efectiv la proces.

În susţinerea considerentelor de mai sus, instanţa a reţinut şi jurisprudenţa CJUE în materie, respectiv, hotărârea pronunţată în procedura chestiunilor preliminare în Cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva D., în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, din contractul încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, ce face obiectul unui litigiu cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE şi, în caz afirmativ, să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze. Considerentele precitate sunt aplicabile cauzei şi se impun în considerarea aplicării principiului priorităţii şi efectivităţii dreptului comunitar faţă de norma naţională.

Din punct de vedere al dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire; orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă", instanţa a reţinut că normele comunitare primează normelor naţionale, analiza clauzei abuzive făcându-se pentru aplicarea Directivei nr. 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000 şi dându-se eficienţă art. 6 din Legea nr. 193/2000. Ca urmare, nu s-a luat în discuţie efectele normelor juridice în caz de succesiune de legi în timp, principiul activităţii legii civile şi al neretroactivităţii legii civile.

Reţinând considerentele de ordin comunitar şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanţa a apreciat că o astfel de clauză atributivă de competenţă (art. 13.5. din contractul de credit) are o natură abuzivă, că nu poate produce efecte asupra consumatorului, motiv pentru care instanţa a analizat excepţia de necompetenţă teritorială prin raportare la normele juridice care reglementează competenţa teritorială în cauzele referitoare la bunuri.

Instanţa a reţinut că reclamanţii au dreptul de alegere între mai multe instanţe deopotrivă competente potrivit art. 116 C. proc. civ., instanţe determinate prin raportare la disp. art. 107 C. proc. civ., sediul pârâtei, art. 109 C. proc. civ. sediul dezmembrământului fără personalitate juridică, pentru obligaţiile care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului, 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

În aplicarea disp. art. 109, 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa a considerat că, instanţa competentă teritorial şi alternativ în a soluţiona cererea de chemare în judecată este Judecătoria Drobeta- Turnu Severin, instanţă sesizată de reclamant cu respectarea limitelor de exercitare a dreptului de opţiune.

A mai reţinut instanţa că, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului (art. 116 C. proc. civ.), iar, în situaţia în care acesta sesizează una din instanţele competenţe alternativ nu se poate susţine ca întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale, atâta tip cât formularea cererii la una din instanţele competente potrivit legii este expresia exercitării dreptului de opţiune al reclamantului între mai multe instanţe deopotrivă competente prin normele juridice precitate.

Având în vedere că reclamantul a înţeles să sesizeze instanţa de la domiciliul lui, instanţa care prin raportare la dispoziţiile art. 109, 113 alin. . 1 pct. 8 C. proc. civ. era deopotrivă competentă să soluţioneze cerere, alternativ cu instanţa de la sediul pârâtului, instanţa a apreciat că, în mod greşit, Judecătoria Drobeta- Turnu Severin a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca instanţa de la sediul pârâtei.

În consecinţă, având în vedere că Judecătoria Drobeta- Turnu Severin era competentă, fiind instanţa de la sediul dezmembrământului pârâtei prin al cărei reprezentant s-a încheiat contractul de credit şi instanţa de la domiciliul consumatorului, aleasă de către reclamanţi în exercitarea dreptului lor de opţiune şi că nu mai exista posibilitatea de a se declina competenţa de soluţionare a cererii, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta- Turnu Severin.

Din punct de vedere al dreptului comunitar, s-a reţinut că, în jurisprudenţa sa (Costa vs. Enel din 15.07.1964), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naţionale, chiar ulterioare, indiferent de natura sau rangul textului naţional în cauză (constituţie, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional.

În jurisprudenţa Curţii în materia protecţiei consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. v Roció Murciano Quintero), s-a stabilit că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanţa de la sediul acestuia din urmă.

În raport de aceste considerente, instanţa a apreciat că lipsa posibilităţii instanţei de a invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, ar lipsi de efecte reglementările dreptului comunitar şi ar îngrădi într-un mod nejustificat accesul efectiv la justiţie al consumatorului.

De altfel, instanţa a constatat că, prin susţinerile de la termenul de judecată din 28.11.2016 pe rolul Judecătoriei Drobeta- Turnu Severin, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale, susţinând că, este competentă Judecătoria Drobeta- Turnu Severin.

Având în vedere că obiectul litigiului de faţă este acţiunea în constatarea clauzelor abuzive dintr-un contract de credit, iar reclamanţii au domiciliul în municipiul Drobeta- Turnu Severin, faţă de prevederile legale menţionate mai sus, precum şi faţă de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, instanţa a apreciat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu este competentă teritorial să soluţioneze prezenta cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

În esenţă, conflictul de competenţă s-a ivit între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Drobeta Turnu Severin, ambele instanţe declarându-se necompetente teritorial să soluţioneze cauza, după cum au dat sau nu efecte clauzei atributivă de competenţă inserată în contractul de credit încheiat cu C. S.A. Bucureşti, de consumatorii A. şi B..

Mai este de observat că, instanţele au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu comercial, care are drept obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze abuzive şi plata unor sume de bani ce derivă din executarea unui contract de credit, reclamanţii- consumatori, prin cererea introductivă, învestind Judecătoria Drobeta Turnu Severin cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute parţiale a unui contract de credit bancar, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte constată că naşterea conflictului între cele două judecătorii este determinată de competenţa teritorială reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., potrivit cu care, "În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8.instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Înalta Curte observă că, prin art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x încheiat de părţi la data de 30 septembrie 2008, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, "Litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti".

Această clauză care conţine prorogarea voluntară de competenţă în favoarea instanţei de la sediul social al băncii, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanţă o analiză specifică unei cercetări judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că este situată la o distanţă mare de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, iar deplasarea şi cheltuielile implicate pentru deplasarea lor la această instanţa ar putea avea un caracter disuasiv şi i-ar putea determina să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, împrejurare invocată şi de aceştia.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reţine, în funcţie de jurisprudenţa evocată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva D., cauza C-240/98 şi C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Slavat Editores), obligaţia instanţei naţionale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva D. s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Astfel, corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere faptul că, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor art. 126 alin. (2) Noul C. proc. civ. şi nu poate justifica alegerea instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul central al băncii. Prin urmare, nu se poate considera că instanţa a procedat la aplicarea unei prezumţii de nulitate, prin simpla constatare a existenţei unei clauze atributive de competenţă într-un contract încheiat cu un consumator.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că clauza atributivă de competenţă inserată la art. 13.5 din convenţia de credit intră în categoria celor având ca efect obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, apreciază că aceasta nu poate produce efecte.

În aceste condiţii, clauza atributivă de competenţă nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa teritorială de soluţionare în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluţionării litigiului.

Se reţine că, în speţă este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanţilor, adică, a consumatorului, de constatare a nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competenţa fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Aceeaşi definiţie a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Totodată, Înalta Curte reţine incidenţa în speţă şi a art. 126 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit căruia în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă, şi, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia, lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

În raport de toate aceste criterii, competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul reclamanţilor, instanţa competentă potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., iar, în speţă, aşa cum s-a mai arătat, domiciliul reclamanţilor se află situat în circumscripţia Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului.

În speţă, reclamanţii A. şi B. au calitatea de consumatori în raport cu pârâta profesionist, ceea ce, în raport de natura şi obiectul acţiunii, atrage competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul acestora, respectiv, a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, iar prin înregistrarea acţiunii de către reclamanţi pe rolul acestei Judecătorii, instanţa supremă apreciază că aceştia şi-au exprimat astfel opţiunea pentru această instanţă, conform art. 116 noul C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa nemaiputându-şi declina competenţa.

Examinând competenţa şi sub aspect material, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) Noul C. proc. civ., prin raportare la art. 123 alin. (1) Noul C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Judecătoriei, valoarea cererii fiind de până la 200.000 RON, astfel încât, va rămâne competentă să judece instanţa învestită prin declinare.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă-, având în vedere faptul că instanţa în circumscripţia căreia reclamanţii îşi au domiciliul este Judecătoria Drobeta Turnu Severin, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei judecătorii şi, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) şi alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2017.