Territorial competence in political repression claims: Equating foreign plaintiffs' chosen procedural domicile with statutory residence under Law No. 221/2009

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia Civilă, la data de 19 octombrie 2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca, în urma administrării probatoriului legal: să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantei şi a părinţilor acesteia în perioada 18.06.1951- 20.12.1955, şi să dispună obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1.000.000 Euro sau echivalentul în RON la data plăţii prejudiciului moral suferit de reclamantă şi părinţii acesteia, datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva lor; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 3166 de la 17 noiembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Timiş, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Observând particularităţile disputei procesuale pendinte - decelabile prin raportare la finalitatea spre care tinde petiţionara - aceea a acordării în condiţiile legii cu nr. 221/2009 a unei compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa prin deportarea în U.R.S.S. în perioada comunistă şi, mai apoi, norma legală circumscrisă alin. (4) apartenent art. 4 din lege, instanţa a constatat că cea din urmă, prin a sa formulare clară şi nesusceptibilă de interpretări, consacră legislativ un caz de necompetenţă teritorială absolută în favoarea secţiei civile a Tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază petiţionara. În alţi termeni, că textul legal în discuţie îngăduie şi obligă la identificarea competenţei rationae loci şi rationae materie, prin raportare la domiciliul reclamantului, ca element de identificare a persoanei fizice; se impune a fi facuta distinctia intre domiciliul procesual ales, la care o persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură, in temeiul art. 93 C. proc. civ. si domiciliul partii, doar acesta din urma avand implicatii in ce priveste competenta teritoriala; aceasta distinctie rezulta din ansamblul normelor de procedura si, cu precadere, din interpretarea literala si logica a prevederilor art. 93 C. proc. civ..mentionat (care foloseste cele doua notiuni) si ale art. 112 pct. 1 C. proc. civ., ipoteza finala, care stabilesc in sarcina reclamantului care locuieste in strainatate obligatia ca, pe langa domiciliul propriu, sa indice si domiciliul ales in Romania spre finalitatea mai sus aratata (comunicarea actelor de procedura, pentru a se asigura celeritatea judecatii).

A pune semnul egalitatii intre cele doua notiuni, a considerat instanţa, inseamna a accepta ideea ca ii este ingaduit reclamantului sa aleaga, teritorial, instanta din tara care sa ii solutioneze cererea, in raport de domiciliul procesual ales dupa propriile criterii; chiar si in ipoteza competentei teritoriale relative, posibilitatile de alegere ale reclamantului sunt in mod expres indicate de legiuitor, iar in cazul competentei teritoriale cu caracter absolut acest beneficiu este exclus, intrand in coliziune cu finalitatea insituirii de catre legiuitor a unei astfel de competente.

De aceea, instanţa, stabilind competenta jurisdictionala a instantelor romane in temeiul art. 149 pct. 1 ipoteza I din Legea nr. 105/1992 (paratul are domiciliul in Romania) si conformându-se şi imperativului art. 158 alin. (1), (3) şi 4 - art. 159 pct. 3 C. proc. civ., a admis excepţia invocată, raportându-se şi la dispoziţiile art. 155 apartenente Legii nr. 105/1992, potrivit cărora, dacă domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate, şi nu se poate stabili care dintre instanţele române competente este abilitată să tranşeze litigiul, cererea de chemare în judecată a fost îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 08 decembrie 2010, sub nr. x/2010.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 871, pronunţată la data de 12 mai 2011, în dosarul nr. x/2010, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti; a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, în favoarea Tribunalului Timiş; a constatat conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele motive:

Legea nr. 221/2009 instituie o competenţă teritorială exclusivă în ceea ce priveşte soluţionarea unor astfel de litigii în sarcina instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului.

În speţă, a reţinut instanţa, domiciliul legal, efectiv al reclamantei se află pe teritoriul Germaniei, iar pentru soluţionarea litigiului de faţă, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, aceasta şi-a ales domiciliul pe teritoriul României în raza Tribunalului Timiş şi aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, localitatea de domiciliu a autorilor reclamantului de pe urma cărora solicită despăgubirile din prezenta cauză aflându-se la nivelul anilor când s-a produs evenimentul ce a determinat-o, în Jud. Timiş.

Tribunalul a apreciat că prin instituirea competenţei teritoriale la domiciliul reclamantului legiuitorul, care a instituit prin Legea nr. 221/2009 o procedură specială ce are în vedere inclusiv un probatoriu specific, a înţeles să faciliteze acestuia o soluţionare rapidă care să implice inclusiv o administrare mai uşoară a probelor (o probă testimonială ar fi considerabil îngreunată, dacă ar solicita audierea unui martor care să-l fi cunoscut pe reclamant sau părinţii acestuia şi care să fi locuit în aceeaşi arie supusă acelei măsuri de deportare a populaţiei, situaţie de natura celei de faţă,).

A mai reţinut instanţa că nu s-ar putea pretinde incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, atâta vreme cât reclamantul domiciliat efectiv în Germania şi-a ales şi indicat un domiciliu procedural pe teritoriul României, făcându-l cunoscut instanţei de judecată.

Ca atare, Tribunalul a apreciat că nu există raţiuni pentru care să se poată aprecia că revine în competenţa Tribunalului Bucureşti, soluţionarea cauzei de faţă, ci Tribunalului Timiş, în baza art. 158,159 C. proc. civ., declinând competenţa în favoarea sa.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 20 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 20 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, în pronunţarea hotărârii cu rol de regulator de competenţă Înalta Curte urmează a avea în vedere următoarele aspecte:

Cererea formulată de reclamanta A. îşi are temei juridic în Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 4 alin. (4) din lege, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri aparţine secţiei civile a tribunalului, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.

Astfel, textul legal în discuţie îngăduie şi obligă la identificarea competenţei rationae loci şi rationae materie, prin raportare la domiciliul reclamantului de la data introducerii acţiunii.

Textul conţine o normă de favoare pentru reclamantul căruia i s-a permis să sesizeze instanţa în circumscripţia căreia domiciliază.

Potrivit art. 112 alin. (1) teza finală C. proc. civ., reclamantul care are domiciliul în străinătate este obligat a-şi alege domiciliul în ţară, unde urmează a i se comunica actele de procedură.

În speţă, reclamanta A. are domiciliul în Germania, însă prin cererea de chemare în judecată aceasta şi-a ales domiciliul procesual la avocat, în Timişoara, str. x de la Timişoara, jud. Timiş.

Indicarea de către reclamantă a domiciliului ales echivalează cu o prorogare a competenţei şi atrage incidenţa în speţă a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, neputând fi incidente dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, întrucât, vizează numai competenţa materială, cu privire la care instanţele nu sunt în conflict.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată are ca temei o lege specială de reparaţie, domiciliul procesual trebuie a fi considerat echivalentul unui domiciliu real, astfel încât să producă aceleaşi consecinţe juridice, nu numai în ce priveşte comunicarea actelor de procedură, ci inclusiv pentru determinarea competenţei teritoriale.

Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în forma în care a şi fost publicată, legiuitorul român a urmărit să îi faciliteze reclamantului judecarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, printr-o soluţionare rapidă a acestora, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor la îndemâna părţii ce a formulat cererea, în speţă, reclamanta prin reprezentantul său judiciar ales.

În acest context, Înalta Curte constată că cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 este de competenţa Tribunalului Timiş, secţia civilă, în circumscripţia căruia şi-a ales domiciliul reclamanta (care domiciliază în Germania), fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (4) referitoare la competenţa teritorială.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- ce derivă din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989-, având în vedere faptul că instanţa în circumscripţia căreia reclamanta şi-a ales domiciliul procesual este Tribunalul Timiş, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal şi, în considerarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 112 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, căreia îi revine competenţa teritorială exclusivă.

Văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2017.