Territorial Competence for Contractual Damages: Place of Performance vs. Defendant’s Domicile in Conflicts of Jurisdiction

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 20 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. SINTEZA S.A. a solicitat obligarea pârâtelor A.., B. şi C. S.R.L. la plata, în solidar, a daunelor-interese în cuantum de 6.962.576,58 RON şi 950.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă, generat de nefinalizarea cu succes a investiţiei - instalaţie de producţie acid benzoic, în temeiul contractului de furnizare nr. x/03.09.2014, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aferente, calculate de la data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâtele au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor şi au solicitat declinarea soluţionării cauzei către Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 17/LP/2017 din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. SINTEZA S.A., în contradictoriu cu pârâtele A.., B. şi C. S.R.L.

În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul Bihor a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:

Potrivit art. 1552 alin. (1) C. civ., rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat.

În speţă, contractul de furnizare a fost rezoluţionat, aspect necontestat de niciuna dintre părţi, daunele-interese fiind solicitate de către reclamantă ca urmare a rezoluţiunii contractului.

Conform anexelor la contractul de furnizare şi a graficului de execuţie, preparator livrării, montării şi punerii în funcţiune a liniei tehnologice, prestatorul trebuia să asigure asistenţa tehnică prin planificare şi proiectare, să întocmească documentaţii pentru obţinerea autorizărilor, obligaţii care urmau să fie efectuate la sediul pârâtei C., din Bucureşti, în contract neprevăzându-se ca aceste obligaţii să fie executate în raza Judeţului Bihor, unde urma să fie executată doar o parte a obligaţiei, cea de montare şi punere în funcţiune liniei tehnologice.

"Obligaţia" la care face referire legiuitorul în cuprinsul art. 113 pct. 3 C. proc. civ. nu se referă la o "obligaţie caracteristică" ce determină natura juridică a contractului, ci este vorba despre obligaţia litigioasă a cărei executare se pretinde ori a cărei neexecutare determină cererea de rezoluţiune sau reziliere a contractului.

Ca urmare, nu există un singur loc de executare stabilit în mod unitar pentru întreg contractul, ci locul stipulat pentru executare trebuie determinat pentru fiecare obligaţie litigioasă în parte.

În condiţiile în care daunele-interese solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată sunt ca urmare a rezoluţiunii contractului, iar nu ca urmare a executării silite, prin echivalent, a obligaţiei, în cauză sunt incidente prevederile art. 107 C. proc. civ., iar nu cele ale art. 113 pct. 3 C. proc. civ., astfel încât, în condiţiile în care pârâta C. îşi are sediul în Bucureşti, prin raportare şi la art. 1081 alin. (1) C. proc. civ., competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.

Astfel, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată de pârâte prin întâmpinare şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 20 februarie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1124 din 30 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Bihor şi a înaintat cauza în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele considerente:

Reclamanta a învestit Tribunalul Bihor cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, întemeiate pe răspunderea contractuală, solicitând obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor ce reveneau acestora, în baza contractului de furnizare nr. x/03.09.2014, încheiat între părţi, precum şi a dobânzii legale aferente.

S-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat executarea prin echivalent a unei obligaţii contractuale, împrejurare în care, pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului, devin incidente dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, fără a distinge după cum este vorba de executarea în natură a obligaţiei sau prin echivalent, ca în cazul de faţă.

Întrucât locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei care revenea pârâtelor, respectiv pentru executarea lucrărilor aferente implementării contractului - amplasare instalaţie de producţie acid benzoic, este situat în Oradea, şos. x, judeţul Bihor, conform art. 1 lit. e) din contract, reclamanta, căreia îi revenea alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., a înţeles să sesizeze cu soluţionarea litigiului Tribunalul Bihor, ca instanţă a locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei.

În aceste condiţii, s-a apreciat că, în momentul exercitării dreptului de alegere recunoscut reclamantului, instanţa aleasă a devenit exclusiv competentă să soluţioneze litigiul, neputându-şi declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei alte instanţe, cu atât mai mult cu cât situarea sa facilitează administrarea probelor necesare dezlegării pricinii.

Împrejurarea că pârâtelor le reveneau şi alte obligaţii accesorii, potrivit contractului, menite să asigure îndeplinirea obligaţiei principale ce incumba acestora, este nerelevantă din perspectiva stabilirii locului executării obligaţiei, faţă de fundamentul pretenţiilor reclamantei din prezenta cauză, arătat chiar în petitul cererii.

Astfel, prin acţiune se solicită obligarea pârâtelor la executarea prin echivalent a obligaţiei de furnizare a unei instalaţii de producţie acid benzoic, aferente Contractului de furnizare nr. x/03.09.2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că pârâtele au înţeles să notifice rezoluţiunea contractului în temeiul unui pact comisoriu inclus în acesta, nu conduce la concluzia că acţiunea ar fi formulată în afara cadrului contractual, în condiţiile în care reclamanta contestă condiţiile rezoluţiunii, pretinzând că aceasta nu a operat, în realitate, neexecutarea provenind de la pârâte şi fiind imputabilă acestora.

Apreciind că nu este competent teritorial să soluţioneze cauza, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Analizând actele şi lucrările dosarului şi constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bihor şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat, deopotrivă, necompetente să judece aceeaşi cauză, prin hotărâri date fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., "în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract".

Textul de lege anterior evocat este aplicabil ori de câte ori temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este un contract, iar pretenţia concretă dedusă judecăţii priveşte executarea, anularea ori constatarea nulităţii absolute, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, indiferent de partea din contract care se adresează instanţei.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Prin raportare la dispoziţiile legale anterior menţionate, urmează a fi cercetate obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată pentru determinarea instanţei competente teritorial în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata de daune-interese, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta, ca urmare a nefinalizării cu succes a investiţiei - instalaţie de producţie acid benzoic, aferentă contractului de furnizare nr. x/03.09.2014, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele datorate, calculate de la data introducerii acţiunii.

Prin raportare la capătul de cerere principal din acţiunea introductivă, se constată că reclamanta învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, invocând neexecutarea culpabilă a obligaţiei ce revenea pârâtelor în baza contractului de furnizare nr. x/03.09.2014.

În ceea ce priveşte temeiul de drept invocat, se reţine că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 şi art. 1533 din C. civ.

Având în vedere că dispoziţiile legale anterior evocate sunt plasate topografic în secţiunea a IV-a din C. civ., intitulată "executarea prin echivalent", se constată că prin acţiunea formulată de reclamantă s-a solicitat obligarea pârâtelor la executarea prin echivalent a obligaţiei de furnizare a unei instalaţii de producţie acid benzoic, în temeiul contractului de furnizare nr. x/03.09.2014.

Totodată, se reţine că art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabileşte că, în afară de instanţa domiciliului sau sediului pârâtului, mai este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea unui contract.

În condiţiile în care textul de lege anterior menţionat nu face nicio distincţie între executarea silită în natură şi executarea prin echivalent, rezultă că acesta este deopotrivă aplicabil ambelor forme de executare a obligaţiilor contractuale.

Examinând clauzele din contractul de furnizare nr. x/03.09.2014, se constată că potrivit clauzei de la pct. 02, obiectul contractului îl reprezintă livrarea la cheie "Linie tehnologică completă de producţie acid benzoic", iar potrivit clauzei de la pct. 01 lit. e), locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei principale ce revenea pârâtelor, respectiv de efectuare a lucrărilor aferente implementării contractului - amplasare linie tehnologică este situat în Oradea, şos. x, judeţul Bihor.

Din analiza acestor clauze, rezultă că locul executării obligaţiei principale a pârâtelor, obligaţie a cărei executare s-a solicitat prin echivalent, este în localitatea Oradea.

În condiţiile în care temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie răspunderea civilă contractuală, iar pretenţia concretă dedusă judecăţii priveşte valorificarea unui drept de creanţă sub forma executării prin echivalent a obligaţiei contractuale principale şi, totodată, în contractul dedus judecăţii este prevăzut în mod expres locul executării acestei obligaţii, se constată că, în prezenta cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Având în vedere că locul executării acestei obligaţii este situat în localitatea Oradea, conform clauzei de la pct. 01 lit. e) din contractul de furnizare nr. x/03.09.2014, se poate concluziona în sensul că Tribunalul Bihor este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza privind pe reclamanta S.C. SINTEZA S.A., în contradictoriu cu pârâtele A.., B. şi C. S.R.L.

Pentru considerentele evocate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2017.