Military pension constitutional-exception referral partially quashed and remanded over misinterpreted admissibility of invoked constitutional texts.

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, anularea deciziei de recalculare a pensiei nr. 17449 din 24 mai 2017. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la aceeaşi instanţă, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 17449 din 15 septembrie 2017, iar prin cererea înregistrată în data de 09 martie 2018 sub nr. x/2018, a formulat contestaţie împotriva deciziei de recalculare nr. 17449/3 din 11 ianuarie 2018.

Prin încheierea din 24 septembrie 2018, Tribunalul Tulcea a conexat cererile ulterioare la cea dintâi înregistrată, iar prin sentinţa civilă nr. 305 din 04 martie 2019, pronunţată în dosarul civil nr. x/2017, s-au respins toate contestaţiile formulate de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., invocând, totodată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 şi arătând că sunt încălcate dispoziţiile art. 16, 20, 24, 26, 31 şi 47 din Constituţie.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport de dispoziţiile art. 47 din Constituţia României şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 23/2015 în raport de dispoziţiile art. 16, 20, 24, 26 şi 31 din Constituţia României.

Împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019, reclamantul A. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, în rejudecare, admiterea în totalitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant arată că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală, acest înscris neputând fi un instrument legal de sesizare a instanţei de control constituţional deoarece nu cuprinde părerea reclamantului, ca parte care a invocat excepţia, părere concretizată în argumentarea încălcării de către norma de drept a principiilor constituţionale, încheierea de sesizare trebuind să cuprindă, obligatoriu, aceste argumente.

Se susţine că la dosarul cauzei nu se află o atare motivare a cererii prin care reclamantul a invocat excepţia, pentru ca instanţa de control constituţional să o poată analiza, astfel cum a fost motivată.

În altă ordine de idei, reclamantul apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a admis parţial sesizarea, doar pentru încălcarea unei singure dispoziţii constituţionale, câtă vreme nu există nicio argumentare.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel nu putea să considere admisibilă în parte cererea, de vreme ce nu se ştia din ce perspectivă trebuie analizată de Curtea Constituţională excepţia invocată, în raport de articolele din Constituţie presupus a fi încălcate.

Se mai arată că, şi în ipoteza în care instanţa de control constituţional ar fi respins vreo excepţie privitoare la aceeaşi normă de drept, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate nu putea admite cererea doar în parte, în lipsa indicării exprese a criticilor pe care Curtea Constituţională urma a le avea în vedere în analiza încălcărilor textelor menţionate din Constituţie.

Intimata-pârâtă Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale a depus întâmpinare la data de 09 ianuarie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea încheierii din data de 12 noiembrie 2019, ca fiind temeinică şi legală.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut, în esenţă, că articolele din Constituţie în raport de care recurentul-reclamant a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu au nicio legătură cu obiectul cererii deduse judecăţii.

Recurentul-reclamant a transmis în data de 20 ianuarie 2020 răspuns la întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru intimată în persoana consilierului juridic ce a semnat întâmpinarea, excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru intimată a Direcţiei generale juridice, solicitând casarea cu trimitere, prin admiterea căii de atac.

În susţinerea excepţiilor invocate, recurentul-reclamant arată că delegaţia de reprezentare depusă este eliberată de directorul Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale, efectele acestui înscris fiind lovite de nulitate absolută.

Un alt argument exprimat de recurent vizează faptul că respectivul consilier juridic nu are atribuţii de serviciu în cadrul Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale, în sensul art. 2 teza a II-a din Legea nr. 514/2003, nefiind respectată nici procedura specială instituită prin Ordinul de ministru nr. 75/2009 privind activitatea procesuală.

În plus, recurentul-reclamant consideră că au fost încălcate flagrant atât Decizia 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind reprezentarea în instanţă, cât şi dispoziţiile legii care reglementează activitatea consilierilor juridici.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru intimată a Direcţiei generale juridice, recurentul aduce aceleaşi argumente privind nerespectarea procedurii prevăzute în Ordinul de ministru nr. 75/2009, precum a a Deciziei 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai sus indicată.

Faţă de motivele mai sus arătate, recurentul conchide că se impune a se constata faptul că întâmpinarea, redactată şi depusă de consilier juridic, nu are forţă juridică în faţa instanţei.

Înalta Curte a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de recurentul-reclamant, pentru argumentele ce succed:

Prin considerentul nr. 28 din Decizia nr. 9/2016, invocată de recurentul-reclamant în susţinerea excepţiei ridicate, Înalta Curte a constatat că anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.

Prin urmare, Înalta Curte nu a constatat imposibilitatea reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic, ci doar că actele procesuale nu se pot face prin mandatar persoană juridică şi nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, ceea ce este o cu totul altă situaţie.

Cât priveşte calitatea intimatului Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. a) din H.G. nr. 144/2016, aceasta este o structură cu personalitate juridică, organizată la nivel de structură centrală în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Totodată, relevante sunt şi dispoziţiile art. 64 alin. (1)-(2) din Instrucţiunile privind activitatea legislativă şi de asistenţă juridică în Ministerul Apărării Naţionale, aprobate prin Ordinul nr. M.75/2009, potrivit căruia "Structurile Ministerului Apărării Naţionale care au personalitate juridică, potrivit legii (aşa cum este şi Casa de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale), pot fi reprezentate în justiţie de către Direcţie (Direcţia generală juridică), la cererea conducătorilor acestora şi cu aprobarea şefului Direcţiei, pe baza împuternicirii semnate de conducătorul persoanei juridice reprezentate. Cererile de chemare în judecată, cele pentru exercitarea căilor de atac, recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, iniţierea sau acceptarea procedurilor de mediere ori de arbitraj, precum şi propunerile pentru tranzacţii se depun sub semnătura conducătorului persoanei juridice reprezentate".

În cauză, directorul Casei de Pensii Sectoriale a împuternicit pe consilierul juridic B. să reprezinte în proces structura cu personalitate juridică din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, astfel încât în mod legal întâmpinarea este semnată de consilierul juridic delegat, nefiind necesară semnătura conducătorului Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale, întrucât întâmpinarea nu este un act procesual de dispoziţie dintre cele menţionate în art. 64 alin. (2) teza a doua din Instrucţiuni.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ arată că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca şi condiţie de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Prioritar examinării în concret a acestor condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate, care constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Aşa fiind, judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, astfel încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Totodată, din analiza jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că, în examinarea excepţiilor de neconstituţionalitate, instanţa de control constituţional a conturat o structură a oricărei excepţii de neconstituţionalitate, care cuprinde trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat.

Aşadar, primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al doilea element se circumscrie indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat.

Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că, în condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie "sine qua non" a existenţei acesteia.

În aceste condiţii, Curtea Constituţională a constatat că, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.

Referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, instanţa de control constituţional a arătat că neindicarea de către autorul excepţiei a normei constituţionale pentru a cărei încălcare consideră că textul legal atacat este neconstituţional sau trimiterea generică la încălcarea Constituţiei constituie un motiv de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, în sensul constituţional al termenului.

În situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate cuprinde în structura sa primele două elemente anterior menţionate, numai Curtea este cea chemată să se pronunţe asupra acestei probleme, respectiv dacă aceasta este sau nu motivată, întrucât ea singură îşi stabileşte competenţa, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Aşa fiind, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate nu are de verificat decât îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, cerinţe care, de altfel, sunt şi condiţii de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a se pronunţa asupra temeiniciei.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte reţine că, în considerentele încheierii prin care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 prin raportare la art. 16, 20, 24, 26 şi 31 din Constituţia României, Curtea de Apel Constanţa a arătat că toate aceste dispoziţii, însemnând articolele din Constituţie mai sus arătate, nu au legătură cu obiectul cererii deduse judecăţii, considerând implicit că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate cerută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Or, legea prevede condiţia ca dispoziţiile legale contestate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, iar nu dispoziţiile normei constituţionale la care autorul cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional se raportează.

Încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2019 este nelegală, în parte, instanţa apreciind eronat asupra neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015.

Aşadar, instanţa de apel în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate nu era îndrituită să analizeze legătura textelor din Constituţia României pretins a fi încălcate cu obiectul cererii deduse judecăţii, ci acea legătură trebuia analizată doar în raport cu textul de lege pretins a fi neconstituţional, în speţă - art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015.

Analiza relevanţei unor texte din Constituţie în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este subsumată temeiniciei excepţiei şi nu intră în atribuţiile instanţei judecătoreşti, deoarece numai Curtea Constituţională are competenţa de a se pronunţa asupra conformităţii prevederilor legale cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei, conform art. 2 din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte încheierea recurată, numai în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport cu dispoziţiile art. 16, 20, 24, 26 şi 31 din Constituţia României şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată, în vederea sesizării Curţii Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport de dispoziţiile art. 16, 20, 24, 26 şi 31 din Constituţia României.

Casează în parte încheierea atacată şi trimite spre o nouă judecată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport de dispoziţiile art. 16, 20, 24, 26 şi 31 din Constituţia României.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2020.