Mandate contract breach damages: scope of Cassation review over appellate factual findings on knowledge of damage and limitation periods

Deliberând asupra cauzei de faţă, şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii.

Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Rupea, reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă, prin care să oblige pârâtul la plata sumei de 328.881,16 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul pe care i l-a produs în perioada 01.01.2005 - 31.03.2011, precum şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 27/15 ianuarie 2014, Judecătoria Rupea a admis excepţia lipsei competenţei sale materiale, şi a declinat în favoarea Tribunalului Braşov competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a pricinii

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2014.

La data de 03.03.2014, reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju a depus o precizare a cererii introductive, prin care a arătat că înţelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 328.881,16 RON reprezentând prejudiciul pe care acesta i l-a produs în perioada 01.01.2005- 31.03.2011, prejudiciu ce se compune din: suma de 283.309,88 de RON prejudiciu suferit efectiv, şi 45.571,28 de RON dobânda legală aferentă debitului principal.

La termenul de judecată din data de 23.02.2015, reclamantul a depus o nouă precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că suma de 364.619, 47 de RON reprezintă cuantumul pretenţiilor pe care înţelege să le formuleze.

Prin Sentinţa civilă nr. 21/D din data de 08.02.2016, cererea astfel precizată a reclamantului a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 1184/Ap/26.09.2016, Curea de Apel Braşov a anulat sentinţa menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cererea reclamantului a fost înregistrată sub nr. x/201*.

În rejudecare, reclamantul a precizat cererea sub aspectul calificării actelor şi faptelor deduse judecăţii, în sensul că "acestea se încadrează în contractul de mandat" şi că pretenţiile vrea să le valorifice prin raportare la data la care a început, s-a derulat contractul de mandat, data la care acesta a încetat, la perioada de timp în care acest contract a fost în vigoare şi la modul în care acesta a fost respectat şi executat de părţile contractante.

Prin Sentinţa civilă nr. 39/S din 21 martie 2017, Tribunalul Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.08.2010.

A admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul A. la plata sumei de 7.636,90 RON către reclamantul Composesoratul de Pădure Dabiju, cu titlu de despăgubiri civile, şi la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost respinse pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 13.08.2010.

3. Apelul declarat în cauză:

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel atât reclamanta Composesoratul de Pădure Dabiju, cât şi pârâtul A. solicitând schimbarea hotărârii.

Prin Decizia nr. 1294/Ap din 18 septembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamanta Composesoratul de Pădure Dabiju împotriva Sentinţei civile nr. 39/S/8.02.2016, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.692,48 RON cu titlu de despăgubiri civile, şi 10.195 RON cheltuieli de judecată.

Au fost respinse celelalte pretenţii.

A respins apelul declarat de pârâtul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost compensate între părţi celelalte cheltuieli de judecată.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs pârâtul-apelant A.

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, apreciind greşit asupra momentului cunoaşterii pretinsei pagube de către mandatar, şi respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În opinia recurentului, această excepţie trebuia admisă.

Se precizează că mandatarul este Composesoratul, prin Adunarea Generală, punându-se problema cunoaşterii de către acesta a pretinsei pagube, a întinderii sale, ori a ratificării actelor conducerii prin aprobarea acestora şi descărcarea de gestiune. Acestea nu trebuie realizate într-un mod solemn, cu o anumită formă, fiind suficient ca situaţiile evocate şi pretinsele prejudicii să fie cunoscute prin orice mijloc.

Situaţia financiară şi a patrimoniului Composesoratului a fost reflectată de fiecare dată - inclusiv prin întocmirea situaţiilor analitice, potrivit reglementărilor legale - de balanţele financiare trimestriale întocmite, prin grija conducerii, de către contabilul angajat. Aceste balanţe contabile trimestriale au fost cunoscute de membrii Adunării Generale, neexistând vreodată obiecţiuni.

Consideră recurentul că prevederile art. 8 alin. (1) trebuiau aplicate prin raportarea fiecărui moment reţinut în susţinerea existenţei prejudiciului la data naşterii dreptului la acţiune, acest moment fiind data balanţelor trimestriale contabile, posterioare momentului invocat ca moment al producerii pagubei.

În aceste condiţii: dreptul la acţiune pentru pretinsul prejudiciu de 16.136,62 RON - plata sumei către Ocolul Silvic Loviştea făcându-se la data de 7 decembrie 2009 prin ordinul de plată nr. x - s-a născut cel mai târziu în luna ianuarie 2010 (data balanţei contabile pe trim. IV/2009), ori în luna martie 2010 în raport cu bilanţul contabil aferent anului financiar 2010, dreptul material la acţiune prescriindu-se în luna ianuarie 2013; dreptul la acţiune pentru pretinsul prejudiciu de 13.760 RON s-a născut cel mai târziu în luna decembrie 2010, dreptul material la acţiune prescriindu-se în luna decembrie 2013.

Astfel, prin raportarea momentului naşterii dreptului material la acţiune la momentul formulării cererii de chemare în judecată, se impunea concluzia că, pentru sumele de mai sus, dreptul material la acţiune era prescris.

O altă critică susţinută de recurent este în sensul că în mod greşit nu s-a dedus, din pretinsul prejudiciu de 6.975 RON, suma de 4.710 RON depusă de acesta în contul asociaţiei; chiar dacă data depunerii este 12 aprilie 2012, suma respectivă se regăseşte în patrimoniul composesoratului, care a sporit prin această plată.

De asemenea, este criticată decizia instanţei de apel în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, prevederile art. 1539 şi ale art. 1541 fiind aplicate greşit, respectiv încălcate.

Condiţiile angajării răspunderii contractuale trebuie analizate prin raportare la atribuţiile şi obligaţiile preşedintelui composesoratului, iar nu prin raportare şi la obligaţiile altor persoane, cum este cazul contabilului ale cărui atribuţii nu puteau fi exercitate de recurent - astfel cum acestea sunt reglementate de Statutul Composesoratului "DABIJU" Comana de Jos autentificat sub nr. x/24.03.2000.

Prin cererea de chemare în judecată şi precizările ce au urmat, nu s-a evocat încălcarea obligaţiilor ce reveneau recurentului pârât, ci s-au evocat prevederile unui Statut inaplicabil.

Probaţiunea administrată de reclamantă s-a limitat la înscrisuri şi efectuarea unei expertize tehnice, concluziile acesteia din urmă infirmând susţinerile reclamantei cu privire la datele primare.

Condiţiile răspunderii civile contractuale nu au fost dovedite, susţine recurentul, căci acest aspect nu a făcut obiectul probaţiunii administrate, nefăcându-se dovada niciunui act nelegal ori de natură a produce prejudicii Composesoratului. Nu s-au dovedit: existenţa obligaţiei contractuale la care se raportează susţinerile de fapt; existenţa prejudiciului pretins, reclamanta confundând cheltuielile necesare şi utile cu prejudiciul; fapta (faptele) ilicite, în sensul contrar dispoziţiilor privind răspunderea contractuală a recurentului; o legătură de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite imputate şi pretinsul prejudiciu; vinovăţia recurentului, sub orice formă.

Prin întâmpinare, intimatul Composesoratul de Pădure Dabiju solicită respingerea recursului şi menţinerea deciziei ca legală şi temeinică.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu pronunţată la data de 18 septembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 1294/Ap din 18 septembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă. A fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 16 octombrie 2019, Completul C3 - noul C. proc. civ., ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 - potrivit cărora "dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare" - şi avându-se în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă la prima instanţă ulterior datei de 15.02.2013 (când a intrat în vigoare C. proc. civ.).

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ. "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia este permis a se realiza controlul judiciar exclusiv ("numai" în exprimarea legii) în privinţa unor aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, aspecte care trebuie să poată fi circumscrise cazurilor de casare stabilite prin această normă procedurală.

În speţă, recurentul a invocat, ca temei juridic al demersului său, prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., acestea permiţând casarea hotărârii în acele cazuri în care "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Sub un prim aspect, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv că a apreciat greşit cu privire la momentul la momentul "cunoaşterii pretinsei pagube de către mandatar". Subliniază recurentul că mandatarul este composesoratul, prin adunarea generală.

Înalta Curte constată că, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, dar şi la cea care a fost reţinută de instanţele de fond şi apel, calificarea de mandatar astfel atribuită de recurent părţii intimate reclamante apare ca fiind expresia unei greşite raportări la prevederile art. 1532 şi 1539 -1545 din C. civ. adoptat în anul 1864.

Conform art. 1532 C. civ. "Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea". Prin art. 1539 şi urm din acelaşi act normativ sunt reglementate îndatoririle mandatarului, din aceste norme legale reieşind cu evidenţă că mandatarul este acea parte a contractului de mandat care se obligă să îndeplinească acte şi fapte juridice în numele şi pe seama cocontractantului a cărui calitate este aceea de mandant.

În speţă, s-a reţinut că între persoana juridică reclamantă Composesoratul de Pădure Dabija, pe de o parte, şi pârâtul recurent A., pe de altă parte, s-au stabilit raporturi juridice contractuale care au natura juridică a unei convenţii de mandat, în perioada în care acesta din urmă a îndeplinit activităţi specifice funcţiei de preşedinte al Composesoratului.

Corespunzător obligaţiilor/atribuţiilor care reveneau pârâtului recurent în exercitarea funcţiei de preşedinte - astfel cum acestea au fost stabilite de instanţele de fond, pe baza probatoriului administrat - calitatea de mandatar îi revenea acestuia, iar nu Composesoratului, cel din urmă fiind mandantul, adică persoana în numele şi pe seama căreia acţiona recurentul-mandatar în sensul prevederilor art. 1352 C. civ.

Ca atare, apare ca fiind vădit lipsită de temei legal susţinerea recurentului potrivit cu care calitatea de mandatar, în raportul juridic dedus judecăţii, a reveni Composesoratul reclamant.

Stabilirea momentului la care mandantul a luat cunoştinţă de paguba suferită ca efect al modului de executare de către mandatar (recurentul pârât) a îndatoririlor ce îi reveneau în temeiul raportului juridic contractual specific mandatatului, a fost realizată în speţă pe baza analizei probelor administrate de părţi.

Cum recursul este o cale de atac ce permite exclusiv o analiză relativă la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate pe această cale, în această etapă procesuală nu este posibil a se reevalua probatoriul avut în vedere de instanţa de apel spre a determina împrejurările de fapt în care mandantul (partea reclamantă) a cunoscut efectiv situaţia patrimoniului de a cărui gestiune se ocupase mandatarul-preşedinte, şi implicit consecinţele păgubitoare produse acestui patrimoniu prin modul în care acesta din urmă şi-a îndeplinit obligaţiile.

Susţinerile recurentului în sensul că situaţia financiară a patrimoniului Composesoratului era reflectată în balanţele financiare trimestriale, care s-au întocmit prin grija conducerii, de către contabilul angajat, că aceste balanţe erau cunoscute de adunarea generală care nu a formulat niciodată obiecţiuni împotriva lor, sunt unele care tind la a contesta situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, şi anume aceea că pârâtul recurent "(...) nu a convocat adunarea generală a membrilor asociaţiei potrivit art. 11 din statut, considerând că avea mandatul acestora de a conduce singur activitatea composesoratului. În lipsa aprobării de către adunarea generală a bugetului anual de venituri şi cheltuieli conform art. 8 din statut, pârâtul nu a fost descărcat de gestiunea administrată. Cum actele contabile au fost predate mandatarului doar la 26.01.2012 şi 14.03.2012, şi mandatarul a cunoscut paguba prin raportul de expertiză extrajudiciar efectuat la 09.07.2013, rezultă că acţiunea în pretenţii formulată la 13.08.2013 a respectat termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958".

Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere, pentru determinarea momentului la care mandantul a luat cunoştinţă de prejudiciu, conduita concret adoptată de pârâtul-mandant în exercitarea atribuţiilor funcţiei de preşedinte, şi a raportat această conduită atât la prevederile Statutului persoanei juridice în cadrul căreia a îndeplinit respectiva funcţie, cât şi la contextul factual al predării actelor de gestiune către entitatea reclamantă, un atare demers analitic reflectând în mod evident evaluarea unui complex de probe. În aceste condiţii, menţionate susţineri, prin care recurentul pretinde că balanţele financiare trimestriale întocmite prin grija conducerii ar fi permis adunării generale că cunoască prejudiciul, sunt unele care urmăresc sa determine o reevaluare a probelor, fără a ţine seama că o asemenea reevaluare nu se circumscrie limitelor unei judecăţi în etapa recursului.

În consecinţă, ţinând seama de situaţia de fapt stabilită prin decizia recurată, şi de împrejurarea că aceasta nu poate fi reevaluată, Înalta Curte constată că nu există temei spre a se reţine că instanţa de apel ar fi făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că în mod eronat nu s-a dedus, din prejudiciul (de 6.975 RON) menţionat la pct. 1 din considerentele deciziei recurate, suma de 4.710 RON care a fost depusă de recurent în contul asociaţiei la data de 12.04.2012, şi că patrimoniul composesoratului a sporit cu suma respectivă.

Critica astfel susţinută nu este de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci constituie o chestiune care se referă la netemeinicia soluţiei, astfel că nu poate forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual. Instanţa de apel a reţinut că înscrisul care atestă depunerea, la data de 12.04.2012, a sumei de 4710 RON în contul composesoratului nu este relevantă în stabilirea întinderii prejudiciului pentru că litigiul poartă asupra sumelor existente şi încasate de reclamantă până la 31.03.2011, şi nu ulterior acestei date. Analiza astfel realizată reprezintă în mod evident o evaluare relativă la temeinicia unei apărării susţinute de pârâtul apelant, evaluare căreia - astfel cum s-a reţinut în precedent - nu i se aduce vreo critică de nelegalitate.

Plata respectivei sume realizată de recurent ulterior perioadei la care se referă litigiul pendinte nu reprezintă, în prezent, o sporire nejustificată a patrimoniului reclamantei pentru că ea poate fi valorificată (opusă) creditorului în cadrul procedurii de executare, procedură în cadrul căreia se va stabili dacă ea are, sau nu are drept corespondent o parte a debitului determinat prin hotărârile pronunţate în prezentul litigiu.

Cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se susţine că au fost greşit aplicate, respectiv că au fost încălcate prevederile art. 1539 şi 1541, este apreciat ca nefondat pentru considerentele care succed:

Din simpla lecturare a considerentelor deciziei recurate reiese cu evidenţă faptul că răspunderea contractuală a recurentului a fost a fost stabilită în urma evaluării conduitei pe care acesta a adoptat-o în îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere pe care a ocupat-o, şi anume aceea de preşedinte. De asemenea, reiese că această conduită a fost analizată prin prisma cerinţei de conformitate cu obligaţiile stabilite prin Statutul nr. 366/2000 - a cărui incidenţă o susţine însuşi recurentul -, ca statut ce a fost în vigoare în perioada la care se referă litigiul.

Afirmaţia recurentului în sensul că s-ar fi analizat condiţiile necesare angajării răspunderii sale contractuale prin raportare la obligaţiile altor persoane, conţinând referirea explicită la contabilul ale cărui atribuţii nu au fost exercitate de recurent, este consecinţa neobservării analizei astfel cum a fost integral expusă în decizia recurată, analiză din care reiese cu evidenţă că temeiul angajării răspunderii civile a pârâtului recurent l-a constituit propria conduită legată de conducerea activităţii composesoratului şi că, potrivit statutului menţionat, în aceste atribuţii de conducere era inclusă şi cea privind "organizarea şi controlul contabilităţii, casieriei şi gestiunii materialelor".

Cum în recurs nu pot fi reapreciate probele, argumentele expuse de recurent relativ la modul în care au fost evaluate concluziile expertizei administrate într-o precedentă etapă procesuală, şi cele prin care se susţine nedovedirea faptelor şi a prejudiciului ce au fost pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, constituie chestiuni care exced problematicii ce poate forma obiect de analiză în prezenta cale de atac, astfel că nu pot constitui suportul controlului judiciar specific recursului.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei pronunţate de instanţa de apel, astfel că nu poate fi reţinută o situaţie aptă a atrage incidenţa motivului de recurs invocat, respectiv a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea ca nefondat a recursului astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

Constatând că, faţă de soluţia de respingere a recursului, recurentul se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul în această cale de atac, iar intimata a solicitat să îi fie achitate cheltuielile de judecată, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 494 raportat la art. 453 alin. (din C. proc. civ., obligarea recurentului la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul avansat avocatului care i-a asigurat intimatei asistenţa juridică şi reprezentarea în recurs, onorariu achitat conform facturilor şi chitanţelor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 1294/Ap din 18 septembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurent la 3500 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant Composesoratul de Pădure Dabiju.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2019.

GGC - NN