Revision of property judgment denied as inadmissible where new cadastral evidence was obtainable without objective impediment.

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2019, revizuenţii A., B., C., D. şi S.C. E. S.R.L. au formulat, în contradictoriu cu intimata S.C. F. S.A., cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 364 A/05.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2004, în temeiul prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Revizuentele au arătat că înscrisul nou invocat este reprezentat de evidenţa cadastrală întocmită la nivelul anului 1986, potrivit căreia imobilul situat pe şos. x figurează ca teren în suprafaţă totală de 40.907 mp, proprietate de stat, posesor parcelă fiind Întreprinderea de lacuri şi vopsele F.. Situaţia menţionată, rezultând din evidenţele cadastrale invocate ca înscris nou, este atestată de Adresa nr. x/12.03.2019 eliberată de Primăria Sectorului 3 Bucureşti.

La nivelul anului 1986, imobilul situat pe şos. x A (imobilul în litigiu) figura ca fiind proprietate de stat, categoria de folosinţă "grădini şi legume", cu suprafaţa de 8026 mp, posesor parcelă la data întocmirii evidenţelor cadastrale fiind Consiliul Popular Sector 3 (nicidecum G.). Această situaţie rezultă din aceleaşi evidenţe cadastrale invocate ca înscris nou şi este atestată de Adresa nr. x/27.03.2019 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a revizuirii, revizuentele au arătat că evidenţele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986 reprezintă înscrisuri noi, nefiind folosite în procesul în care a fost pronunţată hotărârea atacată; evidenţele cadastrale invocate existau la data când a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii; înscrisul nu a putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa revizuenţilor. Aceasta deoarece nici instanţa, atunci când a dispus emiterea unor adrese către instituţiile statului care ar fi putut să aibă în evidenţă titlul cu care G. a primit în administrare terenul, şi nici revizuenţii nu au pus la îndoială conţinutul Adresei nr. x/7.02.2000 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţa Proprietăţii, care atestă faptul că terenul situat în şos. x A este inclus în suprafaţa de teren ce a fost atribuită în baza Hotărârii Guvernului României nr. 834/1991 către S.C. F. S.A. Practic, conţinutul Adresei nr. x/7.02.2000 a fost în măsură să inducă în eroare atât instanţa, cât şi pe revizuenţi, dezbaterile axându-se pe aspectul dobândirii dreptului de administrare, şi nu pe întinderea acestui drept.

S-a mai susţinut că înscrisul invocat are caracter determinant, în sensul în care, dacă ar fi fost cunoscut de către instanţa de apel, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de revizuire prin admiterea excepţiei de tardivitate, a excepţiei de inadmisibilitate, iar dacă se trece peste aceste excepţii, respingerea revizuirii ca nefondată.

În probaţiune, revizuenta a depus la dosar Adresele nr. x/12.03.2019 şi nr. x/3852/27.03.2019.

Prin Decizia nr. 889 A din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia tardivităţii cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

A respins cererea de revizuire formulată de revizuenţii A., B., C., D. şi S.C. E. S.R.L., împotriva Deciziei civile nr. 364 A/05.04.2018, pronunţate în Dosarul nr. x/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. F. S.A., ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Prin decizia a cărei revizuire se cere, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii pârâţi (revizuenţi în prezenta cauză) împotriva Sentinţei civile nr. 1788/20.10.2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin raportare la prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., şi la împrejurarea că acţiunea în revendicare din speţă a fost formulată în anul 2004, s-a constatat că prezentului proces îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

În cauză, revizuenţii au susţinut că au descoperit înscrisurile invocate, constând în evidenţa cadastrală întocmită la nivelul anului 1986, din adresele emise la 12.03.2019 de Primăria sectorului 3 Bucureşti şi, respectiv, la 27.03.2019 de Primăria municipiului Bucureşti. Considerând că data descoperirii înscrisurilor este data la care revizuenţii au luat cunoştinţă de evidenţa cadastrală întocmită la nivelul anului 1986, şi anume datele la care au fost emise adresele menţionate, s-a reţinut că cererea de revizuire depusă la instanţă la data de 12.04.2019, conform ştampilei aplicate pe plicul ataşat cererii de revizuire, a fost formulată înăuntrul termenului prevăzut de art. 324 pct. 4 raportat la art. 104 din C. proc. civ.

Pentru admisibilitatea revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: revizuentul invocă un înscris; înscrisul este doveditor; înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou; înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii; înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul este determinant.

Curtea a constatat că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia ca înscrisul să nu fi putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Condiţia menţionată se referă la posibilitatea de procurare a înscrisului, ea nefiind îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat şi depus la dosar prin diligenţa părţii interesate. Aceasta este situaţia în cauză, înscrisul respectiv fiind procurat de revizuenţi la simpla cerere adresată instituţiei emitente.

Simplul fapt că partea a descoperit anumite înscrisuri probatorii nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, dacă nu se face dovada unei împrejurări de forţă majoră care să o fi împiedicat să le procure în timpul procesului. Adresa prin care revizuentele au solicitat actele putea fi formulată în orice moment al procesului, nefiind împiedicate cu nimic să o facă. Răspunsul iniţial al autorităţii, conţinut în Adresa nr. x/7.02.2000, care, în opinia revizuentelor, ar dovedi o conduită obstrucţionistă, nu poate fi considerat ca reprezentând o astfel de împrejurare de forţă majoră, mai presus de voinţa părţii, în situaţia în care răspunsurile Primăriei sectorului 3 Bucureşti şi Primăriei municipiului Bucureşti prin care s-a comunicat regimul juridic al terenului în litigiu la cererile revizuentelor formulate în anul 2019, au fost comunicate la simpla cerere.

Astfel, înscrisul în baza căruia a fost formulată cererea de revizuire s-a aflat permanent la dispoziţia părţii interesate la simpla cerere, iar împrejurarea că nu a fost depus la dosar la data soluţionării fondului cauzei nu se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, ci neglijenţei acesteia, care, deşi avea posibilitatea de a procura şi a depune înscrisurile la dosar, a omis să-şi formuleze o apărare în sensul celei invocate prin cererea de revizuire.

În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei împrejurări insurmontabile pentru procurarea actului invocat drept temei al revizuirii, situaţie în care condiţiile de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. nu sunt întrunite în cauză. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuentele.

În motivarea cererii de revizuire se susţine în esenţă că:

Hotărârea atacata a fost pronunţata cu interpretarea greşita şi încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., teza referitoare la imposibilitatea înfăţişării înscrisului dintr-o împrejurare mai presus de voinţa pârtii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurenţii că cerinţa prevăzuta de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv descoperirea, după darea hotărârii, a unui înscris ce nu a putut fi înfăţişat din motive mai presus de voinţa părţii, nu poate fi limitată la cazul forţei majore.

Sintagma "din motive mai presus de voinţa părţii" vizează atât cazurile de forţă majora, cât şi cele în care actul de procedura nu a putut fi îndeplinit din motive care exclud culpa pârtii în sarcina căreia revenea obligaţia de a îndeplini un asemenea act.

Exemplifică, în sensul celor de mai sus, interpretarea dată în jurisprudenţă dispoziţiilor art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care reglementează instituţia repunerii în termen în ipoteza în care partea dovedeşte ca "a fost împiedicata printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei" sa acţioneze înăuntrul termenului defipt de lege. Astfel, în ce priveşte spectrul de situaţii care împiedica îndeplinirea unui act de procedura şi care justifica repunerea în termen, s-a statuat ca împrejurările generatoare de repunere în termen pot fi atât piedici relative, cât şi absolute precum forţa majora, cu precizarea ca neexercitarea în termen a actului de procedura, din cauza unor atare împrejurări, să nu poată fi imputată unei culpe a părţii. Altfel spus, motivele care justifica repunerea în termen încep unde încetează culpa, mergând pana la situaţiile de forţa majora.

Aşadar, consideră recurenţii că sintagma "din motive mai presus de voinţa pârtii", şi în textul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu are numai înţelesul restrâns reţinut de către instanţa, respectiv cazul forţei majore.

Se mai susţine că sintagma "mai presus de voinţa părţii" are în vedere atât ipoteza în care voinţa părţii de a adopta o anumita conduita a fost formată, dar partea a fost împiedicată sa o urmeze, cât şi ipoteza în care însăşi formarea voinţei de a adopta o anumita conduita a fost împiedicată.

În speţă, motivul care a condus la imposibilitatea administrării ca probă a înscrisului invocat prin cererea de revizuire este eroarea provocata de deţinătorul acestui înscris, prin emiterea Adresei nr. x/7.02.2000.

Administrarea unei probe reprezintă un act de procedură definit ca reprezentând o manifestare de voinţa făcuta în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecata, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătura cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, respectiv în vederea producerii unor efecte juridice în plan procesual.

Îndeplinirea unui act de procedura este însă condiţionata de formarea voinţei juridice care reuneşte în structura sa consimţământul şi cauza. Cauza este un element juridic de natura psihologică, element care precede şi determina consimţământul, şi explica în plan procesual de ce anume partea a înţeles să îndeplinească un act de procedură. Astfel, dacă nu s-a format motivul determinant nu se poate ajunge la exteriorizarea hotărârii.

În susţinerea recurentelor revizuente, eroarea provocată prin emiterea Adresei nr. x/7.02.2000 a înlăturat, în cadrul procesului încheiat, prefigurarea dovedirii tezei probatorii invocate prin cererea de revizuire.

Lipsa scopului, ca urmare a erorii provocate, a determinat imposibilitatea formarii şi manifestării voinţei în sensul administrării ca probă a înscrisului invocat în revizuire.

Prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x/19.10.1994, Ministerul Industriilor a atestat în patrimoniul S.C. F. S.A. dreptul de proprietate unui teren, în suprafaţa de 60.193 mp, identificat cu adresa Şoseaua x.

În etapa de fond a procesului de revendicare, F. a depus ca proba Adresa nr. x/7.02.2000 emisa de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenta Proprietăţii, care atesta faptul ca terenul situat în Şoseaua x nr. 96 A (terenul revendicat de la revizuenţi) este inclus în suprafaţa de teren ce a fost atribuita în baza Hotărârii Guvernului României nr. 834/1991 S.C. F. S.A.

Nici revizuenţii, şi nici instanţele de judecata nu au pus la îndoiala veridicitatea conţinutului adresei sus-menţionate.

Cu toate acestea, Adresa nr. x/7.02.2000 prezintă două omisiuni esenţiale:

Este omisă împrejurarea că, din suprafaţa atribuită în baza H.G. nr. 834/1991 către F. S.A., situată aparent la nr. 96, numai suprafaţa de 40.907 mp figura la acest număr poştal şi se afla în administrarea fostei întreprinderi, la nivelul anului 1986; este omisă împrejurarea că restul suprafeţei din certificatul de atestare se identifică cu numărul poştal 96A chiar de la nivelul anului 1986, şi figura ca fiind proprietate de stat, categoria de folosinţa "grădini şi legume", cu suprafaţa de 8.026 mp, posesor parcela fiind Consiliul Popular Sector 3.

Aspectele omise se aflau în evidenta emitentului adresei.

Mai susţin recurenţii că Adresa nr. x/7.02.2000 a fost conceputa în aşa mod încât a creat prezumţia ca au fost furnizate toate informaţiile aflate în evidentele PMB. Astfel, în adresa se menţionează datele ce nu se afla în posesia primăriei, referitoare la modalitatea de preluare de către stat a terenului de la nr. 96A.

Necunoscându-se datele esenţiale omise din conţinutul adresei, dezbaterile în proces s-au axat pe aspectul dobândirii dreptului de administrare asupra întregii suprafeţe de 60.193 mp, şi nu pe întinderea acestui drept. Relaţiile furnizate nu au dat de bănuit este vorba de doua parcele identificate distinct în trecut, şi cu regim juridic distinct.

Se mai arată că însăşi instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, în încercarea de a afla adevărul cu privire la dobândirea dreptului de administrare de către G., nu a înţeles sa dispună adresa către Primăria Municipiului Bucureşti, fiind în egală măsură indusă în eroare de conţinutul relaţiilor furnizate anterior de această instituţie. Instanţa a considerat ca adresa conţine informaţiile complete şi exacte pe care le deţinea emitentul adresei, şi nu a apreciat ca se impune clarificarea regimului juridic prin obţinerea unor noi relaţii de la aceeaşi autoritate, din perspectiva existenţei a două parcele.

Teza probatorie de interes pentru instanţa, în respectiva etapă procesuală, a fost dacă, pentru suprafaţa de 60.193 mp, întreprinderea a primit sau nu dreptul de administrare, nicidecum de a se stabili regimul juridic a două terenuri distincte.

De asemenea, având în vedere că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955, actul prin care fosta întreprindere putea să fi primit dreptul de administrare era necesar să fi fost emis de către o autoritate a administraţiei publice centrale, adresele dispuse de către instanţa, la cererea recurenţilor, au fost către Secretariatul General al Guvernului şi către Ministerul Finanţelor. Recurenţii au efectuat demersuri la Arhivele Naţionale ale României.

În acest context, se arată că, deşi toate eforturile de a identifica titlul în baza căruia G. a dobândit terenul în administrare au rămas fără rezultat, ele fac dovada atitudinii diligente pe care au avut-o în scopul clarificării regimului juridic.

Mai mult, prin decizia de casare pronunţata în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a observat ca instanţele nu au efectuat verificări şi nu au examinat circumstanţele care ar fi fost în măsura sa ateste ca dreptul de administrare a fost legal atribuit fostei întreprinderi F. pentru a fi susceptibil de a fi convertit în drept de proprietate, indicaţiile de casare fiind în sensul de a se lămuri aspectul reţinut ca insuficient probat.

În respectarea indicaţiilor de casare, instanţa de apel a întreprins demersuri tot în considerarea existenţei unei singure parcele, având regim juridic unitar. Astfel, a pus în vedere societăţii F. să depună titlul în baza căruia a primit dreptul de administrare şi a dispus emiterea unei adrese către Ministerul Economiei solicitând înscrisuri care sa ateste transmiterea dreptului de administrare către F. asupra terenului pentru care aceasta societate a beneficiat de emiterea certificatului de atestare. Ministerul Economiei a comunicat că nu deţine date.

Consideră recurenţii că, în mod evident, F. nu putea depune eventualul titlu prin care a primit în administrare doar terenul de la nr. 96, în suprafaţa de 40.907, după triumful de a obţine certificatul de atestare pentru suprafaţa de 60.193 mp, care includea şi suprafaţa de la numărul postai 96A.

Având în vedere cele mai sus arătate, se susţine că revizuenţii au adoptat o conduită procesuală care denotă diligenţa avută în sensul clarificării regimului juridic al terenului.

Se mai precizează că informaţiile pe care se întemeiază cererea de revizuire au fost descoperite accidental, unul dintre revizuenţi adresându-se Primăriei Sectorului 3, instituţie care, de regula, nu deţine date despre regimul juridic al imobilelor. Doar în urma relaţiilor furnizate de către Primăria Sectorului 3, revizuentul a fost determinat sa se adreseze cu o noua solicitare către Primăria Municipiului Bucureşti.

Astfel, se susţine că situaţia expusa se încadrează pe deplin în sfera erorii scuzabile, determinate de circumstanţe excepţionale. Eroarea provocată a împiedicat formarea voinţei de a îndeplini actul de procedura constând în a înfăţişa instanţei înscrisurile în discuţie.

În concluzie, consideră recurenţii că se află în situaţia în care, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, înscrisul nu a putut fi înfăţişat ca probă în timpul procesului, aprecierea contrara a instanţei realizându-se cu încălcarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În drept, sunt invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată.

Intimata a formulat întâmpinare, prin aceasta susţinând, în esenţă, că instanţa de revizuire a apreciat în mod corect că este inadmisibilă calea de atac exercitată de revizuenţii recurenţi. Se arată că revizuenţii puteau procura relaţiile de la primărie, şi le puteau înfăţişa ca probe în cursul procedurii judiciare desfăşurate.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În lumina prevederilor art. 322 din C. proc. civ., revizuirea este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive. Asemenea hotărâri judecătoreşti sunt unele care au beneficiul autorităţii de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate.

Fiind o cale procedurală prin care se tinde la retractarea unei hotărâri care are beneficiul autorităţii lucrului judecat, motivele care permit un atare demers trebuie privite ca unele de excepţie, respectiv ca unele care sunt de strictă interpretare şi aplicare.

În speţă, recurenţii revizuenţi au invocat, ca temei al cererii de revizuire exercitate împotriva unei hotărâri definitive, motivul reglementat prin art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., normă conform căreia revizuirea poate fi cerută "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Teza concret susţinută de părţile revizuente a fost aceea că înscrisul nou reprezentat de evidenţele cadastrale corespunzătoare anului 1986, evidenţe ţinute de Primăria municipiului Bucureşti şi de Primăria sectorului 3 Bucureşti, nu a putut fi propus şi administrat în procesul în care a fost pronunţată decizia atacată, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor. Împrejurarea mai presus de voinţa revizuenţilor, descrisă în cererea de revizuire, a fost aceea că ei nu au pus la îndoială conţinutul unei alte adrese din dosar (cu nr. x/07.02.2000) emisă de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Proprietăţii, act care fusese depus de către intimată şi care atesta că terenul situat în Şoseaua x nr. 96A este inclus în suprafaţa de teren ce a fost atribuită S.C. F. în baza H.G. nr. 834/1991.

Ţinând seama de menţionatele exigenţe legale care se impuneau în analiza relativă la demersul revizuirii întreprins de părţile revizuente, şi de susţinerile astfel formulate relativ la situaţia de imposibilitate în a obţine mijlocul de probă, instanţa de revizuire a procedat în mod judicios analizând cererea prin raportare: la conţinutul înscrisului nou invocat, la deţinătorul lui, la demersurile necesar a fi întreprinse pentru cunoaşterea acestui conţinut şi la conduita procesuală concret adoptată de revizuenţi.

În condiţiile în care s-a invocat imposibilitatea de procurare a înscrisului nou pe care şi-au fundamentat cererea de revizuire, era imperios necesar a se stabili dacă a existat sau nu o situaţie de fapt având valenţele unei piedici obiective şi insurmontabile pentru revizuenţi de a obţine mijlocul de probă.

Ţinând seama de consecinţele severe care se produc în cazul revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive, anume retractarea ei şi rejudecarea căii de atac în care fusese pronunţată, în evaluarea conduitei procesuale a părţii care exercită această cale de atac, instanţa de revizuire trebuia să verifice dacă au existat cauze obiective şi de neînlăturat pentru părţile revizuente, care să fi determinat pretinsa imposibilitate de procurare a mijlocului de probă invocat cu titlu de înscris nou.

Astfel, reperul la care instanţa s-a raportat, respectiv acela al unui eveniment de rangul forţei majore nu poate fi privită ca reprezentând, în sine, un viciu de nelegalitate a hotărârii, de natură a atrage incidenţa motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Dispoziţia legală înscrisă în art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. nu numai că nu exclude o astfel de interpretare, dar folosirea în conţinutul ei a sintagmei "dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor" reliefează intenţia legiuitorului de a lăsa la aprecierea judecătorului evaluarea fiecăreia dintre situaţiile concrete invocate în aceste coordonate, evaluare care trebuie făcută în raport de argumente şi dovezi pertinente, şi ţinând seama de trăsăturile menţionate ale căii de atac.

În speţă, se constată că, distinct de faptul că a indicat forţa majoră ca reper de avut în vedere, instanţa a analizat motivele concret invocate, respectiv dacă a existat o împrejurare mai presus de voinţa revizuenţilor care să fi determinat neadministrarea, înainte de pronunţarea deciziei a cărei revizuire se cere, a mijlocului de probă invocat, şi a constatat în urma acestei analize că părţile puteau obţine informaţiile referitoare la evidenţele cadastrale prin formularea unei simple cereri către autorităţile publice care deţin acest evidenţe, aspect confirmat de însăşi modalitatea în care au fost procurate adresele de răspuns adresele ataşate cererii de revizuire.

Corespunzător situaţiei de fapt astfel stabilite - care nu poate forma obiect de reevaluare în calea de atac a recursului, acesta permiţând realizarea unui control judiciar limitat explicit prin art. 304 C. proc. civ. la aspecte de nelegalitate a deciziei atacate - apare ca fiind corectă concluzia reţinută în sensul că revizuenţii nu întâmpinat o împiedicare insurmontabilă de procurare a actului juridic.

Teza susţinută de recurenţi, în sensul că situaţia "mai presus de voinţa părţii" ar trebui constatată prin prisma faptului că nu s-a putut forma voinţa acestora de a solicita administrarea probei invocate în cererea de revizuire, în contextul în care exista în dosar o altă adresă-răspuns (nr. x/2000 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, despre care afirmă revizuenţii că atesta faptul că terenul din Şoseaua x nr. 96A ar fi inclus în terenul care a fost atribuit intimatei F. S.A. în baza H.G. nr. 834/1994), respectiv că revizuenţii au manifestat bună-credinţă nepunând sub semnul îndoielii conţinutul respectivei adrese, nu poate fi privită ca fondată. Situaţia astfel descrisă reliefează doar propria conduită procesuală, respectiv modul în care au înţeles ei să privească şi să evalueze actele procesuale şi probele dosarului, dar nu exclude ipoteza unei strategii procesuale obiectiv mai diligente, corespunzătoare obligaţiei stabilite în sarcina oricărei părţi prin art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările formulate în proces.

Adresa nr. x/2000, la care se raportează în acest mod recurenţii revizuenţi, face referire la situaţia juridică contemporană emiterii răspunsului, situaţie juridică descrisă în respectivul înscris în sensul că terenul de la numărul poştal 96A este parţial inclus în terenul ce a fost atribuit către S.C. F. S.A. în baza H.G. nr. 834/1991. Acest ultim act normativ a constituit fundamentul juridic al emiterii (desigur, ulterior anului 1991) certificatelor de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile care se aflau în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, la data înfiinţării acestora, terenuri care erau necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate. Societăţile comerciale care au beneficiat de un astfel de mod de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor au fost cele înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.

Ţinând seama de acest context procesual, prezenţa în dosar a relaţiilor din cuprinsul Adresei nr. x/2000 nu putea constitui un obstacol în a se solicita lămuriri suplimentare, ci, dimpotrivă, era de natură a permite conceperea unei strategii procesuale apte să conducă la verificarea informaţiilor pe care le conţinea respectivul înscris, atât sub aspectul caracterului lor complet (adică dacă emitentul a avut în vedere şi situaţia juridică a terenului anterioară certificării dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991, sau numai la situaţia juridică contemporană emiterii răspunsului) cât şi sub aspectul preciziei lor, în măsura în care părţile erau preocupate să conteste existenţa şi întinderea dreptului de administrare (drept care trebuia să constituie premisa atribuirii pe temeiul H.G. nr. 834/1991) asupra terenului în litigiu pentru perioada anterioară anului 1991.

Argumentele expuse de recurenţi cu privire la împrejurarea că prezenţa la dosar a aceleiaşi adrese cu nr. x/2000 ar fi determinat o falsă reprezentare şi instanţei (de apel) care a pronunţat decizia atacată cu revizuire, sunt lipsite de relevanţă în această etapă procedurală, prin raportare la motivul de revizuire reglementat prin art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. În coordonatele analizei permise de soluţionarea unei cereri de revizuire întemeiate pe norma menţionată, instanţa nu era ţinută, şi nu putea să verifice dacă şi în ce măsură ar fi putut instanţa a cărei hotărâre se cere a fi revizuită să stabilească (din oficiu) posibilitatea şi necesitatea administrării înscrisului nou invocat ca temei al revizuirii.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine, în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., un viciu de nelegalitate a deciziei recurate, decizie prin care s-a reţinut în mod judicios caracterul inadmisibil al cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. în condiţiile în care susţinerile revizuenţilor - în coordonatele în care ele au fost dovedite - relative la dificultăţile de a obţine înscrisul nou invocat nu îndeplinesc cerinţa esenţială de a putea fi circumscrise unei împrejurări mai presus de voinţa lor, adică unei cauze obiective care, chiar fără a fi evaluată prin raportare la exigenţele unei situaţii de forţă majoră, să excludă culpa acestora în îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau în cadrul procesului în care s-a pronunţat decizia atacată cu revizuire.

Pe cale de consecinţă, urmează a fi respins ca nefondat recursul, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentele A., B., C., D. şi S.C. E. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 889 A din 3 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2019.

GGC - NN