Territorial competence in virtual defamation: harm location at plaintiff's domicile grants alternative jurisdiction

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018 la data de 14 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a afirmaţiilor mincinoase şi denigratoare făcute la adresa acestuia şi a încălcării de către pârât a dreptului reclamantului la imagine, onoare şi reputaţie în perioada 8 octombrie 2015 - 27 martie 2018, precum şi obligarea pârâtului să retracteze în mod public cele afirmate la adresa reclamantului în perioada 8 octombrie 2015 - 27 martie 2018, prin publicarea unui articol, pe cheltuială proprie, pe prima pagină a patru cotidiane de circulaţie naţională, dar şi pe pagina de facebook şi pe blog, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz contrar autorizarea reclamantului la publicarea articolului pe cheltuiala pârâtului.

La data de 21 septembrie 2018 pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Totodată, pârâtul a invocat necompetenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, arătând că domiciliul său este în Timişoara, astfel încât competenţa aparţine Tribunalului Timiş.

Prin Sentinţa civilă nr. 121 din 30 ianuarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a dispus declinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la domiciliul pârâtului, dacă legea nu prevede altfel, aceasta fiind regula generală.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Din cererea de chemare în judecată rezultă că toate faptele de care se plânge reclamantul constau în postările făcute de pârât pe facebook, care este un spaţiu virtual.

Atunci când legiuitorul a înţeles ca în caz de competenţă alternativă să lase competenţa la domiciliul reclamantului a făcut în mod expres această precizare.

De altfel, fapt necontestat, între părţi s-au purtat mai multe astfel de litigii, toate fiind soluţionate la domiciliul pârâtului.

Întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se deroga de la regula generală, Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamantul nu avea motive legale să îşi aleagă instanţa potrivit art. 116 C. proc. civ., astfel că, rămân aplicabile dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc, sub aspect teritorial, competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului, reclamantul nereuşind să înlăture de la aplicare aceste dispoziţii.

Atâta timp cât nu rezultă că sunt îndeplinite condiţiile privind atragerea competenţei alternative, Tribunalul Bucureşti a constatat că nu este competent teritorial nici potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ. şi nici potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 din acelaşi cod.

Astfel învestit, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 550 din 8 aprilie 2019, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestui conflict.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele considerente:

Necompetenţa teritorială a instanţei este o necompetenţă de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care aceasta trebuia şi putea fi invocată, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât şi doar prin întâmpinarea depusă în termen. Consecinţa nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, după cum dispune art. 208 alin. (2) din aceeaşi lege procedurală.

În speţă, cererea de chemare judecată a fost comunicată la domiciliul din actul de identitate al pârâtului (Timişoara, strada x) în data de 5 iulie 2018, cu menţiunea de a se formula întâmpinare în 25 de zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai depune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Cu toate acestea, întâmpinarea prin care pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti a fost depusă abia în data de 21 septembrie 2018, cu depăşirea vădită a termenului de 25 de zile prevăzut, sub sancţiunea decăderii, de art. 208 alin. (2) raportat la art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, formularea şi depunerea întâmpinării nu este facultativă, iar nedepunerea sa în termenul legal atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale, potrivit art. 130 raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. civ., verificarea depunerii în termen a întâmpinării trebuind făcută din oficiu.

Astfel fiind, câtă vreme pârâtul nu a invocat în termenul legal excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, aceasta a rămas câştigată instanţei arătate. Obligaţia instanţei de verificare a competenţei, potrivit art. 131 C. proc. civ., nu poate fi interpretată în sensul că instanţa ar putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale de ordine privată; unei astfel de opinii i se opun dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

Mai mult, în speţă este incidentă o situaţie de competenţă teritorială alternativă, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului fiind competentă, din punct de vedere teritorial, şi instanţa în circumscripţia căreia s-a produs prejudiciul, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Articolul arătat dispune că pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o faptă ilicită este competentă teritorial şi instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul. Or, în speţă, prejudiciul s-a produs în patrimoniul reclamantului, care domiciliază şi îşi desfăşoară activitatea în Bucureşti, competenţa teritorială aparţinând, şi din acest motiv, Tribunalului Bucureşti, câtă vreme, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte va constata că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Sunt însă situaţii în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă astfel încât, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe.

Regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

În acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care solicită acordarea de daune, urmare prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit.

În materia răspunderii civile delictuale, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În ceea ce priveşte locul producerii prejudiciului, Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, este competentă să soluţioneze cauza instanţa în a cărei rază teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, care, în circumstanţele particulare ale cauzei, în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediu virtual a unor afirmaţii neadevărate şi defăimătoare la adresa reclamantului, este reprezentată de instanţa de la domiciliul reclamantului.

În soluţionarea conflictului negativ de competenţă cu care a fost învestită, Înalta Curte va reţine prevederile art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora, "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente", ceea ce presupune că, în cazul competenţei teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptăţit să aleagă o instanţă dintre mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauză, prin depunerea acţiunii la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a ales între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

În consecinţă, având în vedere faptul că reclamantul a sesizat mai întâi Tribunalul Bucureşti, instanţă competentă în raport de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., acestei instanţe îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2019.

GGC - CP