Appeal over utility and rent claims quashed as debtor’s bankruptcy extinguished action

Casare cu trimitere spre rejudecare. Caracterul obligatoriu al deciziei de casare. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Recursul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

procedura insolvenței

încetarea acțiunii

casare

caracter obligatoriu

C. proc. civ. din 1865, art. 315 alin. (1)

Legea nr. 85/2014, art. 75 alin. (1), alin. (2) lit. a)

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În cazul în care instanța de rejudecare a apelului a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu este nesocotit caracterul obligatoriu al deciziei de casare dacă această chestiune de drept nu a fost dezlegată de instanța de casare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1653 din 8 octombrie 2019

Prin cererea reconvenţională disjunsă din dosarul nr. x/3/2008 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, sub nr. x/3/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei totale de 1.261.969 euro, compusă din:

1. 18.268 euro, reprezentând contravaloarea utilităţilor (energie electrică, gaz, apă rece, REBU, etc.);

2. 1.431 euro, reprezentând împrumutul acordat pârâtei pentru plata impozitelor si efectuarea de reparaţii la centrala termică;

3. 1.172.610 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea chiriilor aferente perioadei cuprinse între mai 2005 şi noiembrie 2008, pe care trebuia să o încaseze reclamanta, ca proprietar al construcției situate în Bucureşti, str. X, sector 5 şi suma datorată de aceasta către pârâtă (1.429.391 euro - 256.781 euro);

4. 69.660 euro, reprezentând chiria pe care trebuia s-o încaseze reclamanta, ca proprietar, pentru închirierea unor panouri publicitare pe aceeaşi perioadă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115 şi art. 118 C. proc. civ. din 1865.

Prin sentinţa comercială nr. 16646 din 23 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială a admis în parte cererea reconvenţională formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat-o pe pârâta B. S.A. la plata către reclamanta a sumei de 19.699 euro şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.184,04 lei.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.

Prin încheierea din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a suspendat judecata apelurilor, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs A. S.R.L.

Prin decizia nr. 555 din 18 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/2010*.

Prin decizia nr. 1233 din 4 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 4.402.941,03 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiilor aparţinând reclamantei şi dobânda legală aferentă, a sumei de 57.880,73 lei (echivalentul în lei a sumei de 15.517,43 euro), reprezentând contravaloarea utilităţilor şi împrumutului, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 54.914,03 lei; a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la admiterea în parte a cererii; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.303,40 lei, rezultate în urma compensării cheltuielilor datorate reciproc.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs B. S.A.

Prin decizia nr. 5147 din 4 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., însuşit de lichidatorul judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei instanţei de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de casare a reţinut că, în apel, s-a statuat asupra naturii obligaţiilor încălcate de către B. S.A., pe baza celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti preexistente, intrate în puterea lucrului judecat, şi anume că intimata-pârâtă nu şi-a respectat obligaţia de predare a imobilului vândut de către vânzător şi obligaţia de garanţie a vânzătorului împotriva evicţiunii.

Aceeaşi instanţă a apreciat că, fiind făcută această distincţie şi întrucât cele două obligaţii au un conţinut diferit, raţionamentul judiciar al instanţei de apel trebuia să diferenţieze modul în care a operat punerea în întârziere pentru fiecare dintre cele două, deoarece regulile de drept impun o abordare diferențiată. Astfel, dacă pentru încălcarea obligaţiei de garanţie împotriva evicţiunii, obligaţie negativă, de a nu face nimic care să tulbure folosinţa liniștită şi utilă a bunului transmis către cumpărător, vânzătorul este plasat de drept în întârziere, conform art. 1078 C. civ., pentru încălcarea obligaţiei de predare, obligaţie pozitivă de a face, ca şi condiţie de stabilire a prejudiciului, trebuia verificat în cauză, potrivit art. 1079 C. civ., modul în care a operat punerea în întârziere a debitorului în raportul juridic dedus judecăţii.

În aceste condiţii, instanţa de recurs a constatat că există un deficit de motivare a deciziei atacate cu privire la aspectele constatate, astfel încât nu poate verifica în cadrul recursului dacă dispoziţiile legale referitoare la punerea în întârziere au fost corect aplicate.

De aceea, instanţa de casare a statuat că va reveni instanţei de rejudecare sarcina de a stabili, în raport cu răspunderea reţinută în sarcina intimatei-pârâte B. S.A., ca efect al încălcării ambelor obligaţii ale vânzătorului, dacă şi în ce mod a fost realizată punerea în întârziere a debitorului, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

Aceeaşi instanţă a reţinut că instanţa de apel nu a realizat un examen particular al pretenţiilor, în scopul identificării întinderii exacte a fiecăruia dintre capetele de cerere formulate în cadrul acţiunii. În acest sens, instanţa de casare a constatat că, deşi, în cadrul dezbaterilor din apel, B. S.A. a invocat chestiunea majorării nelegale în apel a sumelor pretinse în faţa primei instanţe, această apărare relevantă nu a fost examinată.

În aceste condiţii, instanţa de recurs a statuat că în rejudecarea apelului trebuie examinate comparativ pretenţiile formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului.

De asemenea, s-a reţinut că este necesar să se verifice dacă în apel s-a produs o modificare a obiectului cererii, cu încălcarea art. 294 C. proc. civ. şi să analizeze, pe baza probelor administrate, temeinicia şi întinderea fiecăreia dintre pretenţiile care se identifică în capete de cerere distincte.

Instanţa de casare a constatat că este fondată şi critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor care rezolvă apărarea intimatei-pârâte pe temeiul prescripţiei extinctive.

În continuare, aceeaşi instanţă a statuat că este necesară explicitarea, în rejudecarea apelului, a modului în care instanţa de apel a apreciat că a operat prescripţia extinctivă, care sunt actele de recunoaştere la care se raportează şi efectul acestora în determinarea cursului prescripţiei prin raportare la fiecare dintre pretenţiile recunoscute.

De asemenea, instanţa de recurs a mai stabilit că instanţa de apel va trebui să identifice modul de stabilire a dobânzii pentru fiecare dintre pretenţiile arătate, prin raportare la scadenţa obligaţiilor neexecutate, determinare care va trebuie să aibă un suport probator adecvat, interpretat nemijlocit de instanţa de judecată.

Prin încheierea din 12 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/3/2018, Tribunalul București, Secţia a VII-a civilă a admis cererea debitoarei B. S.A. și a dispus intrarea în faliment prin procedura simplificată a debitoarei, numind lichidator judiciar provizoriu pe C. I.P.U.R.L.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/3/2010.

Prin decizia civilă nr. 1135 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecăţii apelurilor; a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și de apelanta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C. I.P.U.R.L., împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o şi a dispus încetarea acţiunii, în temeiul art. 75 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 75 şi art. 178 din Legea nr. 85/2014, după care a reţinut că teza finală a celei din urmă dispoziţii are caracter special față de prima teză, referitoare la suspendarea acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, astfel încât se impune a se aplica prioritar.

Aceeaşi instanţă a constatat că, prin încheierea din 12 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/3/2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă a dispus intrarea în faliment prin procedura simplificată a debitoarei B. S.A.

Reţinând că această încheiere a rămas definitivă ca urmare a neexercitării căii de atac, instanţa de apel a apreciat că se impune aplicarea art. 75 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea acțiunii.

Aceeaşi instanţă a reţinut că soluţia admiterii apelurilor și a anulării sentinței atacate este consecința firească a aplicării dispozițiilor mai sus-citate, referitoare la încetarea acțiunii, dispoziții care derogă de la art. 633-634 C. proc. civ.

Instanţa de apel a mai reţinut că încetarea acţiunii are drept consecinţă necercetarea fondului cererii deduse judecăţii, astfel încât presupusul drept de creanţă va putea şi va trebui verificat, în condiţiile legii speciale, în cadrul procedurii insolvenţei.

Au fost înlăturate susținerile apelantei-reclamante referitoare la inaplicabilitatea art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, prin raportare la obiectul acţiunii cu care aceasta pretinde că ar fi învestit instanța.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că nu se poate admite că apelanta-reclamantă ar fi solicitat doar constatarea existenței dreptului său de creanță, întrucât din modul de formulare a petitului cererii rezultă că se urmărește valorificarea unor drepturi de creanță, instanţa fiind învestită cu o veritabilă acțiune în realizare.

Totodată, aceeaşi instanţă a constatat că, deși art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează soluția încetării acțiunii în cazul apelului declarat de apelanta-pârâtă, nu ar putea fi admisă o altă concluzie, deoarece întreaga creanță urmează a fi analizată în procedura insolvenței, neputându-se imagina ca apelul declarat de apelanta-pârâtă să fie judecat în procedura de drept comun, deși privește aceeași creanță.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. din 1865, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi act normativ.

În concret, aceeaşi parte a arătat că, prin decizia instanţei de recurs, a fost admis recursul declarat de B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei instanţei de apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Prin această decizie, instanţa de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept şi, totodată, a impus instanţei de rejudecare a apelului lămurirea anumitor aspecte, care au fost evocate în detaliu prin cererea de recurs.

În aceste condiţii, autorul recursului a subliniat că decizia instanţei de casare era obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ. din 1865, aceasta din urmă fiind ţinută să respecte dezlegările date chestiunilor de drept.

Mai mult decât atât, la data soluţionării recursului, situaţia juridică a societăţii B. S.A. era identică cu cea de la momentul rejudecării apelului, din perspectiva stadiului procedurii insolvenţei.

Astfel, la momentul pronunţării deciziei de casare, respectiv la 14 decembrie 2018, era deja definitivă încheierea din 12 aprilie 2018, prin care Tribunalul Bucureşti a dispus intrarea în faliment a debitoarei B. S.A. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de casare nu a aplicat dispoziţiile art. 75 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014, întrucât a apreciat că litigiul nu se încadrează în aceste dispoziţii pentru a se dispune încetarea acţiunii. Or, instanţa de casare a soluţionat recursul, dând dispoziţii clare ce trebuiau avute în vedere de instanţa de rejudecare.

Aceeaşi parte a subliniat că, prin modul în care a procedat, instanţa de rejudecare a încercat să corecteze decizia instanţei de casare, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În cadrul acestui motiv, aceeaşi parte a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

După evocarea unor considerente din decizia nr. 746 a Curţii Constituţionale, recurenta-reclamantă a susţinut că, dacă s-ar fi impus suspendarea judecăţii şi încetarea acţiunii, instanţa de casare nu ar mai fi admis recursul părţii adverse şi trimis cauza spre rejudecare.

În plus, aceeaşi parte a susţinut că, întrucât nu deţinea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, a solicitat numai recunoaşterea dreptului de creanţă, nu şi valorificarea acestui drept în afară procedurii insolvenţei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. din 1865, întrucât nu putea fi dispusă încetarea acţiunii în rejudecarea apelului, de vreme ce instanţa de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept şi, totodată, a impus instanţei de rejudecare lămurirea anumitor aspecte.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, care prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Textul de lege anterior evocat instituie caracterul obligatoriu al deciziei de casare în privinţa problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Verificând respectarea acestui text de lege de către instanţa de rejudecare, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept, aceasta nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, nefiind invocate în faţa sa aspectele privind suspendarea judecăţii şi încetarea acţiunii.

Aşadar, în cuprinsul deciziei de casare nu fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

Neexistând o dezlegare a instanţei de casare cu privire la această chestiune, rezultă că instanţa de rejudecare a apelului nu a nesocotit caracterul obligatoriu al deciziei de casare când a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

Împrejurarea că încheierea din 12 aprilie 2018, prin care Tribunalul Bucureşti a dispus intrarea în faliment a debitoarei B. S.A., era deja definitivă la momentul pronunţării deciziei de casare, nu poate conduce concluzia contrară, întrucât instanţa de casare a fost învestită numai cu recursul debitoarei B. S.A.

Or, conform art. 75 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 85/2014, „nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului”.

Prin urmare, instanţa de casare nici nu ar fi putut antama şi dezlega chestiunile suspendării judecăţii şi încetării acţiunii din moment ce a fost învestită numai cu recursul debitoarei.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că instanţa de rejudecare a apelului nu a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi act normativ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, recurenta-reclamantă a susţinut că, dacă s-ar fi impus suspendarea judecăţii şi încetarea acţiunii, instanţa de casare nu ar mai fi admis recursul părţi adverse şi trimis cauza spre rejudecare.

Caracterul nefondat al acestei critici rezultă din considerentele anterior expuse, în cuprinsul cărora s-a reţinut că instanţa de casare a fost învestită numai cu recursul debitoarei B. S.A., exceptat de la suspendarea judecăţii, conform art. 75 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Ultima critică, prin care recurenta-reclamantă a arătat că a solicitat numai recunoaşterea dreptului de creanţă, nu şi valorificarea acestui drept în afară procedurii insolvenţei, astfel încât nu erau incidente dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Referitor la această critică, instanţa supremă constată că, prin cererea reconvenţională ce formează obiectul prezentului dosar, societatea A. S.R.L. a solicitat obligarea societăţii B. S.A. la plata unor sume de bani.

Aşadar, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o veritabilă acţiune în realizare, urmărind valorificarea unor drepturi de creanţă pe calea dreptului comun.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. din 1865, care reglementează acţiunea în constatare, aspect care denotă că instanţa nu a fost învestită cu o astfel de acţiune.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. din 1865, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1135 din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.