Res judicata binding appellate court to special privatization law’s one-month prescription term under lex specialis

Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1.516 C. civ. și pe cele ale legislației speciale în materia privatizărilor. Aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: obligație de a face

competența de atribuțiune

excepția prescripției dreptului material la acțiune

putere de lucru judecat

principiul specialia generalibus derogant

O.U.G. nr. 88/1997, art. 322

Legea nr. 137/2002, art. 12, art. 39, art. 40 alin. (1)

C. civ., art. 1516

C. proc. civ., art. 14, art. 22, art. 430 alin. (2) teza a II-a, art. 431

În cazul în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 1.516 C. civ., cât și pe cele ale legislației speciale din materia societăților și din materia privatizărilor, iar în cursul judecății în primă instanță s-a dezlegat cu putere de lucru judecat aspectul că reclamanta a învestit instanțele cu o acțiune întemeiată pe legislația specială - instanțele dând în acest scop eficiență principiului specialia generalibus derogant atât atunci când și-au verificat competența de atribuțiune, cât și atunci când au examinat excepția prescripției dreptului material la acțiune -, instanța de apel, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanță - art. 1.516 C. civ., nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile legii speciale şi nu poate obliga instanța de fond ca, în rejudecare, să examineze prescripția dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 1.516 C civ.

Trecând peste puterea de lucru judecat legată de temeiurile juridice ale acțiunii, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității, aceasta întrucât, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanță - art. 1.516 C. civ., a înlăturat aplicarea dispozițiilor legii speciale - art. 39 din Legea nr. 137/2002 și a încălcat principiul specialia generalibus derogant.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1322 din 2 iulie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 7 septembrie 2015 sub nr. x/299/2015, A. S.P.R.L., în calitate de administrator judiciar al reclamantei B. S.A., în insolvenţă, a chemat-o în judecată pe pârâta Societatea Energetică C. S.A., solicitând instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să o oblige la îndeplinirea obligaţiei de a face diligenţele legale şi statutare în sensul majorării capitalului social al B. S.A. cu contravaloarea terenurilor situate în str. D. nr. 71, comuna E., județul Ilfov, respectiv în bulevardul F., nr. 104, sector 6, Bucureşti.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., ale art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale şi ale art. 12 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Prin sentinţa civilă nr. 158/2016 din 13 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2016 la 15 februarie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3467 din 7 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâta Societatea Energetică C. S.A. şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar G. S.P.R.L.

Prin decizia nr. 2325 A din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Societatea Energetică C. S.A., care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o nouă judecată.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, instanță care a pronunțat decizia atacată, la 27 iunie 2018, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat pe rolul Secției a II-a civile la 29 iunie 2018.

În motivarea recursului, recurenta a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, apreciind că în mod greşit a aplicat prima instanţă dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, faţă de temeiul legal al acţiunii - art. 1.516 C. civ., curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 158 din 13 ianuarie 2016, prin care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi, în aplicarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În acest context, a arătat că reclamanta a avut o poziţie oscilantă în ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, iar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dat deja o calificare acestuia atunci când şi-a stabilit competenţa, statuând, cu autoritate de lucru judecat, că temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997.

Or, recalificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, făcută în condiţiile legii, ar fi putut duce la punerea în discuţie, de către instanţa de apel, a competenţei Tribunalului Bucureşti de a judeca în primă instanţă cererea de chemare în judecată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, deşi reclamanta şi-a întemeiat iniţial acţiunea pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, ulterior a invocat şi aplicarea art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi a art. 12 din Legea nr. 137/2002.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 39 din Legea nr. 137/2002.

În acest sens, a arătat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., omiţând faptul că, deşi a invocat iniţial prevederile Codului civil, autoarea acţiunii tinde la valorificarea unui drept conferit de legea specială în materia privatizării, astfel că devine aplicabil termenul special de prescripţie de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Or, în speţă, termenul special de prescripţie de o lună, prevăzut la art. 39 din Legea nr. 137/2002 a început să curgă de la data la care au fost emise cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor (23 decembrie 2008 şi 28 februarie 2014), iar reclamanta a formulat acţiunea la 07 septembrie 2015, cu depăşirea termenului legal.

La 23 august 2018 intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 14 septembrie 2018 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Recurenta şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este declarat admisibil, recursul să fie soluţionat de completul de filtru, însă intimata nu a făcut nicio menţiune cu privire la acest aspect.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 martie 2019, constatându-se că recursul nu poate fi soluţionat conform art. 493 alin. (5) sau art. 493 alin. (6) C. proc. civ., calea de atac a fost admisă în principiu şi s-a stabilit termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 158 din 13 ianuarie 2016, întrucât Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că cererea intimatei-reclamante este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, iar instanţa de apel a reţinut în considerente că temeiul legal al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1.516 C. civ.

Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs în limitele și pentru argumentele ce succed:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 1.516 C. civ. (preambulul cererii), cât și pe dispozițiile legislației speciale din materia societăților - Legea nr. 31/1990 și H.G. nr. 834/1991 și din materia privatizărilor - O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 137/2002.

În acest context, în care în apărare s-au invocat atât excepția necompetenței materiale a judecătoriei, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune, judecătoria a apreciat că este învestită cu o acțiune întemeiată pe legislația specială în materia privatizărilor și, în raport de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului.

Înalta Curte constată că reclamanta nu a opus pârâtei în fața judecătoriei, în apărare pe excepția necompetenței materiale întemeiate pe legislația specială din materia privatizărilor și nici în fața tribunalului, în vederea unei eventuale declanșări a unui conflict de competență, împrejurarea că și-a întemeiat cererea pe dreptul comun, și nu pe legea specială, nici măcar în apărare pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, deși și această din urmă excepție era fundamentată tot pe legislația specială din materia privatizărilor.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că în cursul judecății în primă instanță s-a dezlegat cu putere de lucru judecat aspectul că reclamanta a învestit instanțele cu o acțiune întemeiată pe legislația specială, instanțele dând în acest scop eficiență principiului specialia generalibus derogant atât atunci când și-au verificat competența de atribuțiune, cât și atunci când au examinat excepția prescripției dreptului material la acțiune (această excepție fiind analizată doar de tribunal și pusă în discuție și întemeiată doar pe dispozițiile Legii nr. 137/2002).

Instanța de apel a confirmat susținerea pe care a făcut-o reclamanta în cadrul motivelor de apel cu privire la faptul că a urmărit valorificarea unui drept prevăzut de art. 1.516 C. civ. și a imputat tribunalului că nu a lămurit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, deși în apel nu a avut o critică expresă în acest sens și deși dezbaterile în fața instanțelor de fond și chiar și parte din motivele de apel relevă faptul că reclamanta se întemeiază funciarmente pe obligații pretins decurgând în sarcina pârâtei din legislația specifică societăților și din cea a privatizărilor.

Or, un asemenea raționament nu poate fi primit; el reprezintă o contradicție în termeni, întrucât autorizează concluzia următoare: competența de primă instanță se determină în funcție de legislația specială, dar prescripția se examinează în funcție de dreptul comun.

Procedând astfel, instanța de apel a înfrânt puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 158/2016 din 13 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2015, în condițiile în care în fața tribunalului reclamanta nu a invocat, legat de temeiul juridic al acțiunii, excepția de necompetență materială și nici nu a criticat în apel sentința civilă nr. 3467 din 7 iunie 2016 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2016 ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material, chestiunea temeiului juridic al acțiunii căzând astfel în puterea lucrului judecat și nemaiputând fi rediscutată.

Înalta Curte apreciază, în funcție de considerentele expuse în precedent, că în cauză este incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în primul rând pentru că autoritatea de lucru judecat la care face referire punctul 7 al aceluiași articol vizează efectul negativ al autorității de lucru judecat, ca excepție de fond (primul alineat al art. 431 C. proc. civ.) și în al doilea rând pentru că în speță este vorba despre un efect pozitiv atașat unei chestiuni de procedură (art. 430 alin. 2 teza a II-a C. proc. civ.), respectiv limitele învestirii instanței din perspectiva temeiurilor juridice, pe care instanța inițial sesizată (judecătoria) și tribunalul (care și-a verificat competența ratione materiae) le-au examinat și determinat în condițiile art. 14 și 22 C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilității.

Trecând peste puterea de lucru judecat legată de temeiurile juridice ale acțiunii, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale la care s-a făcut referire în cele ce preced, cu precădere dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității, norme imperative, a căror încălcare este sancționată cu nulitatea întrucât a produs recurentei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât instanța de apel, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanță - art. 1.516 C. civ., a înlăturat aplicarea dispozițiilor legii speciale - art. 39 din Legea nr. 137/2002 și a încălcat principiul specialia generalibus derogant, obligând instanța de fond ca, în rejudecare, să examineze prescripția dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 1.516 C. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, întrucât intimata-reclamantă şi-a întemeiat cererea atât pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., cât şi pe cele ale legislaţiei speciale din domeniul privatizării (art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 12 din Legea nr. 137/2002), sunt aplicabile în speţă şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 referitoare la termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea. A mai susţinut recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, instanţa de apel reţinând în mod greşit că reclamanta şi-ar fi întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1.516 C. civ.

Înalta Curte nu va primi acest motiv de recurs, întrucât acesta ar fi fost întemeiat numai în situația în care instanța de apel, reținând incidența legii speciale, ar fi făcut un examen eronat și o aplicare greșită a textului de lege la situația de fapt din cauză. Or, în cauză casarea deciziei recurate va avea loc tocmai în scopul ca instanța de apel să examineze pricina din perspectiva legislației speciale, nu pentru că ar fi examinat-o și ar fi aplicat greșit aceste prevederi legale.

Numai că instanța de apel nu a examinat prescripția din perspectiva art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci a afirmat, dimpotrivă, că acest text legal nu este incident într-o acțiune întemeiată pe art. 1.516 C. civ., hotărârea instanței de prim control judiciar fiind nelegală exclusiv din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., expus în precedent.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a și al art. 497 teza I C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Energetică C. S.A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.