Hospital liability for civil delict arising from unauthorized dissemination of medical surveillance footage

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28.03.2017 pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti - Argeş, S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro - echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul moral cauzat în urma nerespectării de către aceştia a dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie umană, obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să sisteze difuzarea înregistrărilor postate pe site-ul www.x.com şi intitulate "I-a tăiat gâtul cu sabia".

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin Sentinţa civilă nr. 452 din 07 decembrie 2017, Tribunalul Argeş a respins ca nefondată acţiunea, dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei de 1.300 RON către pârâta S.C. B. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin Decizia civilă nr. 3781 din data de 28 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată, iar pe fond a admis în parte cererea formulată împotriva Spitalului Judeţean de Urgenţă Piteşti, s-a dispus obligarea pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral, cât şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 150 RON (taxă judiciară de timbru), către reclamant; a fost menţinută în rest sentinţa (în privinţa celeilalte pârâte); s-a dispus obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că, în opinia sa, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Totodată, recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, decizia recurată fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Astfel, în mod nelegal soluţia instanţei de apel se întemeiază, sub un prim aspect, pe necontestarea de către Spital că imaginile în litigiu provin de la acesta.

Recurentul afirmă că o atare motivare este nelegală deoarece la fila x a întâmpinării din apel a contestat în mod clar împrejurarea că imaginile provin de la SJUP; de asemenea, a arătat în cuprinsul aceleiaşi întâmpinări că imaginile respective nu pot fi asociate cu persoana reclamantului.

Pe de altă parte, în mod nelegal instanţa de apel a motivat că pârâtul a invocat doar lipsa unui element al răspunderii, şi anume lipsa prejudiciului şi nu ar fi contestat celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Recurentul susţine că a învederat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., nefiind îndeplinite în mod cumulativ cerinţele prevăzute de aceste norme, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite, vinovăţia sa, producerea unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În mod nelegal instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că dovada acţiunii trebuie făcută de reclamant, el fiind ţinut să probeze ceea ce afirmă, potrivit regulii "actori incumbit probatio" (sarcina probei revine aceluia care reclamă); or, în cauza de faţă, reclamantul nu a probat în niciun mod întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Recurentul mai învederează că hotărârea este nemotivată, deoarece nu argumentează admiterea acţiunii reclamantului, precizând numai că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ. instituie principiul general potrivit cu care orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, ceea ce înseamnă că instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor ridicate de părţi şi să răspundă la toate argumentele folosite de părţi pentru susţinerea pretenţiilor.

În mod constant în practica instanţei supreme s-a reţinut că dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., prevăd necesitatea motivării hotărârii judecătoreşti pronunţate, pentru ca instanţa de control judiciar să-şi poată exercita atribuţiile corespunzătoare în vederea analizării temeiniciei şi legalităţii hotărârii care face obiectul căii de atac.

Recurentul reiterează că a susţinut în cauză faptul că imaginile nu provin de la SJUP, iar persoana care apare în filmare nu poate fi identificată ca fiind persoana reclamantului; mai mult decât atât, atât martorul cât şi apărătorul reclamantului au spus: "o persoană", deci orice persoană, având în vedere ca imaginile aflate pe www.x.com. nu permit identificarea directă sau indirectă a reclamantului; prin urmare, hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind nemotivată (a se vedea fila x parag. 2 din decizie).

De asemenea, recurentul susţine că dispoziţiile art. 253 alin. (4) raportate la art. 252 din noul C. civ. au fost interpretate eronat de instanţa de apel.

Prin decizia recurată sunt greşit aplicate dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ. raportate la prevederile art. 25 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, deoarece în mod nelegal instanţa de apel motivează o pretinsă imixtiune a spitalului în viaţa privată a pacientului; acesta motivare este nelegală deoarece din probele administrate nu rezultă nicio imixtiune în viaţa privată a pacientului, ci, datorită profesionalismului şi îngrijirilor primite în urgenţa spitalului, viaţa pacientului a fost salvată, ţinând seama că pacientul a avut vena jugulară tăiată cu o sabie.

Din conţinutul art. 1357 C. civ. rezultă fără putinţă de tăgadă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să existe un prejudiciu săvârşit printr-o faptă ilicită, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă; ca atare, trebuie demonstrata cel puţin o uşoară culpă în sarcina autorului prejudiciului şi, evident, trebuie demonstrat că există un prejudiciu; or, în speţa de faţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de ipoteza normei statuate de legiuitor în art. 1357 C. civ.

Răspunderea civilă delictuală sau reparatorie are ca primă finalitate repararea prejudiciului cauzat, iar prejudiciul reprezintă condiţia, dar şi măsura răspunderii reparatorii, întrucât aceasta se angajează numai în limita prejudiciului injust cauzat.

Cum nu există o faptă a recurentului prin care să fi fost lezat un drept al reclamantului, consacrat de lege, se susţine de către recurent că nu poate fi obligat la plata daunelor morale stabilite de instanţa de apel.

Se mai arată că nu s-a făcut dovada că înregistrarea provine de la SJU Piteşti şi nu s-a probat în niciun fel vinovăţia sa.

Recurentul învederează că a contestat şi cuantumul sumei astronomice de 50.000 euro solicitate de reclamant cu titlu de daune morale, având în vedere că pretinsa faptă ilicită nu există, iar imaginile de pe www.x.com nu conţin informaţii de natura sa conducă la identificarea reclamantului, astfel încât acesta nu a suferit niciun prejudiciu.

Motivul care a condus la suferinţa reclamatului este reprezentat de vătămarea sa ca urmare a tăierii venei jugulare, astfel aşa cum precizează şi martorul audiat în cauză.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţă (Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Recurentul mai susţine că înscrisul depus la dosar de reclamant, denumit "Adeverinţă" emis de un psiholog la data de 18.08.2015 nu dovedeşte în niciun fel că motivul şedinţelor de psihoterapie este altul decât vătămarea reclamantului prin tăierea venei jugulare, deoarece în cuprinsul înscrisului, motivul şedinţelor de psihoterapie este precizat astfel: ca urmare a unui eveniment traumatic", iar martora audiată a precizat că în prezent nu mai face terapie la psiholog, fapt atestat de psiholog care arată în cuprinsul adeverinţei că la data de 18.08.2015 efectuează şedinţe de psihoterapie, dar nu precizează şi câte.

Suma solicitată de reclamant tinde la o îmbogăţire fără just temei. Unul dintre principiile ce fundamentează răspunderea civilă fiind principiul conform căruia această răspundere este menită a acoperi o pagubă şi nu a asigura un câştig. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu unei satisfacţii patrimoniale (Decizia nr. 2356/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)

Aşa cum rezultă din Dosarul nr. x/2016, în care s-a judecat tentativa de omor asupra reclamantului, inculpatul a fost obligat să-i plătească acestuia suma de 200.000 RON daune morale, iar în speţa de faţă reclamantul solicită ca daune morale suma de 50.000 euro (230.000 RON), mult mai mult decât a solicitat de la cel care i-a tăiat vena jugulară.

Daunele morale reprezintă consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta culpabilă.

Nefiind dovedit niciun fel de prejudiciu, nu se justifică acordarea de despăgubiri.

Pentru considerentele expuse, recurentul solicită admiterea recursului, cu consecinţa respingerii în integralitate a acţiunii reclamantului.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, respectiv în termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată recurentului-pârât şi intimatei-pârâte, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile legale invocate. În subsidiar, pentru ipoteza în care se va aprecia că recursul poate fi încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi judecarea cauzei în lipsă.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, în termenul legal de 10 zile de la comunicare. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, a solicitat respingerea acesteia, arătând că motivele invocate se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

II.3 Procedura de filtru

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, recurentul-pârât comunicând un punct de vedere asupra acestuia la 27.05.2019.

La 3.06.2019, recurentul-pârât a formulat cerere de suspendarea a executării hotărârii atacate cu recurs, cerere care a fost admisă de această instanţă prin încheierea din 11.06.2019.

Ulterior, prin încheierea din camera de consiliu din 17 septembrie 2019, completul de filtru CF x a respins excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-reclamant, a admis în principiu recursul declarat de către pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti şi a fixat termen în şedinţa publică de azi, 15 octombrie 2019, pentru analizarea pe fond a recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul declarat în cauză pentru motivele ce succed.

Recurentul-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti a invocat ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, s-a susţinut, pe de o parte, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar pe de altă parte, că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Având în vedere că nu întotdeauna cele două ipoteze normative se exclud (întrucât o hotărâre insuficient motivată, ar putea conţine motive contradictorii), Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă.

În plus, în rejudecarea fondului în apel, curtea de apel a făcut o corectă analiză a condiţiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului recurent, analizând obiectul cererii, susţinerile părţilor, arătând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, argumentele juridice pentru care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, şi cele pentru care s-a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor reclamantului împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată; de asemenea, instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât, decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Contrar celor susţinute de către recurent, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune a se răspunde tuturor argumentelor invocate de părţile cauzei, întrucât instanţa poate răspunde prin intermediul unor considerente comune acelor argumente esenţiale sau determinante pentru soluţionarea cauzei, invocate de părţi, adică a acelora care pot conduce fie la admiterea pretenţiilor, fie la respingerea acestora.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenţie, include, în esenţă, obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iunie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Având în vedere că recurentul a invocat şi ipoteza motivelor contradictorii din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că o atare susţinere este pur formală, întrucât nu au fost indicate considerente care se contrazic ori se exclud, atare ipoteză normativă nefiind detaliată prin motivele de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1349, 1357 şi urm. C. civ., precum şi a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.

Prealabil, se impune precizarea că instanţa de recurs realizează exclusiv un control de legalitate, nu şi de temeinicie a hotărârii recurate, astfel încât, Înalta Curte nu va proceda verificarea situaţiei de fapt deja stabilite şi nici la reaprecierea materialului probator al cauzei - atribuţie exclusivă a instanţelor de fond - către care tinde recurentul prin amplele referiri la probele cauzei (înscrisuri, declaraţii de martori), probe care, în opinia sa, ar fi impus o altă concluzie în verificarea condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Întrucât curtea de apel a răspuns unora dintre motivele reiterate prin memoriul de recurs, acestea nu vor fi reevaluate, deoarece acestea sunt susţineri omisso medio care ignoră judecata realizată în apel; în plus, nu vor putea fi analizate nici susţinerile recurentului ce vizează soluţia pronunţată de prima instanţă.

Astfel, din perspectiva prezentei etape procesuale este lipsită de relevanţă comparaţia pe care recurentul o face între valoarea obiectului pricinii de faţă (valoarea pretenţiei formulate de către reclamant - 50.000 euro daune morale) - prin ignorarea împrejurării că instanţa de apel a acordat cu acest titlu suma de 10.000 RON - şi pretenţiile formulate în calitate de parte civilă în cauza penală în care autorul agresiunii a fost judecat pentru tentativa de omor asupra reclamantului (200.000 RON); totodată, un atare aspect este unul de temeinicie, întrucât vizează aprecierea instanţei de apel asupra cuantumului reparaţiei acordate şi, prin urmare, nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs.

Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecăţii, intimatul-reclamant s-a îndreptat cu o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva intimatei-pârâte, furnizor de servicii media, şi împotriva recurentului-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă Argeş, pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat unui drept al personalităţii umane dintre cele ocrotite de art. 252 C. civ. - dreptul la demnitate şi intimitatea vieţii private -, solicitând o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, în temeiul art. 253 alin. (4) C. civ.

Premisa obţinerii unei asemenea reparaţii o constituie antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului pretinsei fapte ilicite, răspundere care presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, producerea prejudiciului de natură nepatrimonială reclamat, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut că tribunalul a respins acţiunea pentru neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără a indica în mod explicit care dintre acestea nu se verifică în cauză; cu toate acestea, s-a apreciat că din motivarea sentinţei reiese că prima instanţă a avut în vedere lipsa prejudiciului moral invocat de către reclamant; pe de altă parte, se constată că instanţa de apel a fost învestită doar cu apelul declarat de reclamant, pârâţii neformulând nici apel incident şi nici apel la considerente; prin urmare, această dezlegare dată de prima instanţă este intrată sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că recurentul nu a formulat, în prezentul recurs, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, critici prin care să invoce greşita aplicare de către instanţa de apel a regulilor procedurale ce reglementează fixarea limitelor devoluţiunii în apel, respectiv în special prin art. 477 C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de către recurent, instanţa de apel a reţinut că niciunul dintre pârâţi nu a negat existenţa înregistrărilor ce redau imagini cu reclamantul din holul spitalului (aflat în stare gravă ca urmare a unei agresiuni pe care a suferit-o în zona venei jugulare) şi nici postarea acestora pe canalul x, în cele două variante (blurate şi neblurate), în condiţiile în care aceste imagini au fost captate de camerele de supraveghere instalate pe holul Spitalului Judeţean de Urgenţă Piteşti.

Prin motivele de recurs însă, recurentul-pârât SJUP susţine că în cauză nu s-a dovedit că imaginile provin de la SJUP, ceea ce reprezintă o susţinere care vizează temeinicia deciziei recurate şi, drept urmare, nu poate fi analizată de instanţa de recurs.

Înalta Curte constată că, din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu prezintă relevanţă faptul că în cauză nu s-a reţinut că recurentul însuşi ar fi pus la dispoziţia intimatei S.C. B. S.R.L. sau a oricărui alt terţ imaginile captate de camerele sale de supraveghere, întrucât răspunderea civilă delictuală poate fi angajată şi pentru culpa cea mai uşoară, iar nu numai în cazul săvârşirii faptei cu intenţie.

Or, astfel cum corect a constatat instanţa de apel, imaginile au fost captate de camerele de supraveghere instalate pe holul spitalului.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a reţinut că paza juridică şi materială a acestora revenea unităţii spitaliceşti în cauză; prin urmare, ele nu puteau fi vizualizate de persoane neautorizate şi cu atât mai mult, având în vedere specificul acestora, nu puteau fi utilizate în scopul difuzării în spaţiul public sau în mediul virtual, fără acordul persoanelor surprinse în imagini (între care, şi reclamantul), spitalul fiind cel care era ţinut de asigurarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora, ca persoană juridică ce are responsabilitatea organizării sistemului de supraveghere.

Înalta Curte reţine că o atare concluzie rezultă fără echivoc şi din dispoziţiile art. 74 lit. g) din C. civ., potrivit cărora: "Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind stare de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite."

Iar art. 75 C. civ. - care ar putea conduce la înlăturarea aplicabilităţii art. 74 - stabileşte astfel: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute la această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute de prezenta secţiune."

Din perspectiva textului anterior citat, în special art. 75 alin. (1), rezultă că o conduită în sensul art. 74 lit. g) ar putea să nu constituie o încălcare a drepturilor la respectarea vieţii private şi a demnităţii persoanei umane, dacă ea este permisă de lege.

Or, o atare condiţie nu este îndeplinită în speţă, întrucât o astfel de conduită nu numai că nu este permisă de lege, ci este interzisă în mod explicit de dispoziţiile legii speciale, anume prin art. 25 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, care prevede: "(1) Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazului în care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului. (2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică."

Cum în speţă nu au fost conturate împrejurări de natură a se încadra în categoria excepţiilor enunţate de textele citate, rezultă că nu a fost răsturnată prezumţia caracterului ilicit al faptei descrise la art. 74 lit. g) C. civ. şi implicit constatarea instanţei de apel privind încălcarea drepturilor ocrotite prin dispoziţiile art. 252 C. civ.

Înalta Curte reţine că şi cerinţa prejudiciului moral produs intimatului reclamant a fost corect evaluată de instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, astfel cum eronat susţine recurentul, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic (prerogativele care constituie atributul personalităţii umane), astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a daunelor reale şi efective produse victimei.

Se constată că instanţa de apel în mod legal a înlăturat susţinerile pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti în sensul că intimatul era ţinut a proba în mod concret suferinţele cauzate prin difuzarea imaginilor în mediul virtual pentru a i se putea pune în sarcină repararea daunelor morale sau a prejudiciului de imagine reţinut.

De asemenea, curtea de apel a reţinut judicios că o astfel de apreciere rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, în Cauzele Danev împotriva Bulgariei şi Iovtchev împotriva Bulgariei în care instanţa de contencios european a reţinut că: "abordarea formalistă a instanţelor naţionale care atribuiseră reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa uni prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină. (...) Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate. (...) Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil."

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti.

În aplicarea dispoziţiilor art. 451 - 453 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în această etapă procesuală, în cuantum de 1.500 RON, potrivit dovezii de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti împotriva Deciziei nr. 3781 din data de 28 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2019.

GGC - NN