Tax evasion revision rejected: res judicata claim lacks triple identity; prior civil ruling not contradictory.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 14.02.2018, precizată la data de 06.03.2019, revizuentul A., în contradictoriu cu intimaţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi B., a solicitat revizuirea exclusiv pe latura civilă a Deciziei penale nr. 138A/05.02.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1, 3, 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1472/9.05.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 pct. 1, 3 şi 5 C. proc. civ., a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a disjuns judecata cererii de revizuire formulate în temeiul art. 509 pct. 8 C. proc. civ. şi a dispus înaintarea acesteia în vederea înregistrării sub număr de dosar separat.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1803A/6.06.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. şi a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11.09.2019, sub nr. x/2019.

Prin cererea formulată, revizuentul a solicitat schimbarea deciziei penale atacate sub aspectul laturii civile, prin anularea prejudiciului în cuantum de 528.000 RON adus bugetului general consolidat, reţinut de instanţa penală în sarcina acestuia.

În motivarea cererii, revizuentul a arătat că există decizii definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În acest sens, a indicat Decizia nr. 1390 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, care confirmă că, începând cu data de 23.11.2009, S.C. C. S.R.L. a avut activitatea suspendată ca efect al Deciziei nr. 7404 (care a fost anulată la 13.04.2018), dovedindu-se astfel că, după această dată, societatea nu a realizat venituri şi, pe cale de consecinţă, a fost lipsită de orice sursă materială care să-i permită să înregistreze profituri impozabile.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, întrucât nu se regăseşte în cauză situaţia impusă de dispoziţiile art. 509 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, revizuentul a susţinut că Decizia nr. 138 din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală este contradictorie şi faţă de Decizia nr. 3731/2.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2014, prin care sunt validate concluziile RIF nr. x/4.12.2013 şi ale Deciziei de impunere nr. x/4.01.2013. A învederat că decizia ce se cere a fi revizuită nu face dovada certă, cuantificabilă şi precis determinată în timp, a existenţei vreunui prejudiciu. Analizând cererea de revizuire dedusă judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată în raport de următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că obiectul învestirii instanţei de judecată îl reprezintă revizuirea Deciziei nr. 138 din 5 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., pretins a fi contrară cu Decizia nr. 1390 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014.

Or, împrejurarea învederată de revizuent prin răspunsul la întâmpinare, conform căreia există contradictorialitate şi între decizia atacată şi o altă hotărâre judecătorească (în speţă Decizia nr. 3731/2.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2014), excede analizei Înaltei Curţi în condiţiile în care această precizare a cererii de revizuire este formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 511 pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul cererii de revizuire, Înalta Curte observă că, prin Sentinţa penală nr. 1079/22.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, analizând latura penală a cauzei, a reţinut că inculpatul, în singura declaraţie pe care a dat-o în faţa organelor de cercetare penală, a făcut referire la Decizia nr. 3961/02.10.2012 a Curţii de Apel Braşov, prin care s-a anulat, în mod definitiv, Decizia de impunere nr. x/19.08.2009. Prin acea hotărâre s-a dispus desfiinţarea tuturor actelor subsecvente Deciziei de impunere nr. x. Cum această decizie a vizat plata accizelor de către S.C. C. S.R.L. şi a stat la baza Rechizitoriului cu nr. x, s-a apreciat că apărările inculpatului legate de anularea Deciziei de impunere nr. x/19.08.2009 nu au nicio legătură cu fapta ce face obiectul prezentului dosar.

Sub aspectul laturii civile, tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de partea civilă ANAF, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti Sector 2, şi a dispus obligarea inculpatului A. la plata către partea civilă a sumei de 859.237 RON, reprezentând prejudiciu cauzat, format din 528.000 RON impozit pe profit, suma ce se va actualiza cu dobânda fiscală şi cu indicele de inflaţie, de la data de 20.01.2014 şi până la plata efectivă.

Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, ultimul act material fiind consumat în anul 2012, când era deja în vigoare noul C. civ., iar, ţinând cont de faptul că sumele solicitate de partea civilă au fost dovedite în parte prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, precum şi prin celelalte înscrisuri, în baza art. 19 C. proc. pen., raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 859.237 RON, reprezentând prejudiciu cauzat, format din 528.000 RON impozit pe profit şi 331.237 RON TVA, sumă ce se va actualiza cu dobânda fiscală şi cu indicele de inflaţie, de la 20.01.2014 până la plata efectivă.

În apel, prin Decizia penală nr. 138/5.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - suma de 528.000 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului.

În considerentele acestei hotărâri, asupra laturii penale, instanţa de apel a reţinut că faptul că S.C. C. S.R.L. nu ar fi desfăşurat în perioada respectivă nicio activitate aducătoare de venituri şi, deci, nu ar fi obţinut profit nu înlătură caracterul penal al faptei. Curtea a constatat că, deşi potrivit susţinerilor inculpatului, această societate nu ar fi desfăşurat vreo activitate economică, totuşi înscrierea în contabilitate a facturii fiscale menţionate a fost de natură să aducă anumite avantaje economice acestei societăţi, avantajele fiind reprezentate pe de o parte prin micşorarea artificială a bazei de impozitare pentru impozitul pe profit prin mărirea cheltuielilor de exploatare, iar pe de altă parte prin mărirea artificiala a taxei pe valoarea adăugată deductibilă din partea S.C. C. S.R.L. Astfel, chiar dacă la momentul înregistrării în contabilitate a facturii fiscale S.C. C. S.R.L. nu ar fi obţinut vreun venit şi, deci, nu ar fi avut vreun profit impozabil, totuşi această factură fiscală, care atestă operaţiuni frauduloase, i-ar fi dat drept de deducere a impozitului pe profit în viitor, când, în situaţia în care ar fi obţinut venituri din desfăşurarea activităţilor comerciale, conform obiectului de activitate, ar fi putut să îşi diminueze veniturile cu contravaloarea bunurilor şi serviciilor pretins achiziţionate prin intermediul Facturii fiscale nr. x/01.05.2010 şi, prin urmare, nu ar mai fi plătit impozitul pe profit.

Pe de altă parte, curtea a apreciat că, în speţă, constatările expuse în legătură cu activitatea infracţională desfăşurată de inculpat prin intermediul S.C. C. S.R.L., corespunzătoare actelor materiale reţinute, nu sunt infirmate de susţinerile acestuia, în sensul că actele care au stat la baza întocmirii raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi raportului de expertiză contabilă (respectiv Raportul de inspecţie fiscală nr. R-S2 239 din data de 04.12.2013 şi Decizia de impunere x din data de 04.12.2013) ar fi fost desfiinţate ca efect al anulării Deciziei de impunere nr. x/19.08.2009, prin Decizia nr. 3961/02.10.2012 a Curţii de Apel Braşov.

Din cuprinsul acestei decizii civile, curtea a reţinut că, prin Decizia de impunere nr. x/19.08.2009, emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, au fost stabilite în sarcina S.C. C. S.R.L. obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 528.610 RON, iar, prin Decizia nr. 508/17.11.2009, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, a fost admisă contestaţia inculpatului împotriva deciziei de impunere anterior menţionate, desfiinţată în parte decizia de impunere pentru suma totală de 183.065 RON şi respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată pentru suma totală de 345.545 RON, compusă din 256.797 RON, reprezentând accize stabilite suplimentar de plată şi 88.748 RON, reprezentând majorări de întârziere.

Ca atare, în mod just a observat prima instanţă că Decizia nr. 3961/02.10.2012 a Curţii de Apel Braşov a vizat plata accizelor de către S.C. C. S.R.L., iar nu plata vreunei sume cu titlu de TVA sau impozit pe profit, astfel că anularea în parte a Deciziei nr. 508/17.11.2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, respectiv anularea Deciziei de impunere nr. x/19.08.2009 emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov (dispusă prin hotărârea civilă menţionată) nu au nicio legătură cu faptele care au constituit obiectul prezentului dosar penal.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, curtea a constatat că, în raport de modalitatea de calcul a prejudiciului, urmează să fie modificat corespunzător cuantumul prejudiciului la care va fi obligat A., respectiv la suma de 528.000 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului.

Instanţa de apel a considerat, totodată, că în mod greşit prima instanţă a dispus actualizarea debitului cu dobânda fiscală şi cu indicele de inflaţie, de la data de 20.01.2014 şi până la plata efectivă a acestei sume de bani, întrucât, în raport de dispoziţiile art. 119 - 120 din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data faptelor, obligaţiile fiscale accesorii (dobânzile şi penalităţile de întârziere) se calculează începând cu data scadenţei fiecărei obligaţii fiscale în parte.

Prin Decizia nr. 1390 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 5268/28.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administraţia Sectorului 2 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, a fost casată în tot sentinţa recurată şi, în rejudecare, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes, a fost admisă acţiunea restrânsă şi obligată pârâta să desfiinţeze Decizia nr. 7404/23.11.2009.

Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 7404/23.11.2009, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov a dispus suspendarea activităţii antrepozitului S.C. C. S.R.L., întrucât societatea nu a efectuat la scadenţă, 20.09.2009, plata accizei şi a sumelor reprezentând majorări stabilite prin Decizia de impunere nr. x/19.08.2009 a D.R.A.O.V. Braşov, respectiv a sumei de 526.554 RON.

Prin Decizia nr. 3961/2.10.2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. şi a dispus anularea punctului 2 din Decizia nr. 508/17.11.2009, emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/19.08.2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/19.08.2009, emis de pârâta Direcţia Regională de Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov pentru suma de 345.545 RON, din care suma de 256.797 RON reprezentând accize stabilite suplimentar la plată şi suma de 88.748 RON reprezentând majorări de întârziere aferente accizelor. Or, având în vedere desfiinţarea, cu titlu irevocabil, a actului administrativ fiscal care a stat la baza emiterii, de către Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, a Deciziei nr. 7404/23.11.2009, se impunea, în conformitate cu dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 92/2003, desfiinţarea de către organul fiscal a acestei decizii, act administrativ fiscal subsecvent deciziei de impunere.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte revizuirea, cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

De asemenea, conform art. 513 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

În speţă, se invocă faptul că Decizia penală nr. 138A/05.02.2019, atacată cu revizuire cât priveşte latura civilă, încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1390 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care confirmă că, începând cu data de 23.11.2009, S.C. C. S.R.L. a avut activitatea suspendată ca efect al Deciziei nr. 7404, ceea ce probează faptul că societatea în cauză nu a realizat venituri şi, astfel, a fost lipsită de orice sursă materială care să-i permită să înregistreze profituri impozabile.

Raportat la datele speţei, se observă că hotărârile pretins potrivnice nu îndeplinesc condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, litigiul finalizat cu Decizia nr. 1390 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a vizat o acţiune, formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, având ca obiect constatarea nulităţii Deciziei nr. 7404/23.11.2009 emise de Direcţie Judeţeană de Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, respectiv să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a face aplicarea art. 47 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar cea de-a doua hotărâre, nr. 138A din 5 februarie 2019, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost pronunţată într-o cauză penală privind pe inculpatul A., Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ocazie cu care inculpatul a fost obligat, cât priveşte latura civilă, să plătească părţii civile suma de 528.000 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului, reţinându-se în sarcina acestuia săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) şi art. 80 alin. (1), (2) C. pen. 1969 coroborat cu art. 5 C. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

În speţă, revizuentul invocă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1390 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul că aceasta confirmă, prin considerentele expuse, că, începând cu data de 23.11.2009, S.C. C. S.R.L. a avut activitatea suspendată ca efect al Deciziei nr. 7404 (care a fost anulată la 13.04.2018), dovedindu-se astfel că, după această dată, societatea nu a realizat venituri şi, pe cale de consecinţă, a fost lipsită de orice sursă materială care să-i permită să înregistreze profituri impozabile.

Însă, astfel cum rezultă din cele prezentate anterior, soluţionând cauza penală instanţa de apel a reţinut că faptul că S.C. C. S.R.L. nu ar fi desfăşurat în perioada respectivă nicio activitate aducătoare de venituri şi, deci, nu ar fi obţinut profit nu înlătură caracterul penal al faptei.

În cauză, se constată că în ambele litigii a fost analizată problema efectelor produse de suspendarea activităţii S.C. C. S.R.L. prin Decizia nr. 7404, cele statuate, sub acest aspect, în cauza civilă fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu.

Prin urmare, ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reţine, implicit, prin raportare la Decizia nr. 3961/2.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, cele invocate de revizuent prin prezenta cerere, apreciind că aceasta nu este o piedică în aplicarea unei sancţiuni penale, care are efecte şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă a persoanei condamnate în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.

Aşadar, fără a nega dezlegările jurisdicţionale anterioare, cea de-a doua instanţă se fundamentează pe temeiuri juridice distincte în adoptarea soluţiei, găsind nerelevantă, faţă de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, măsura dispusă de instanţa civilă.

În acest context, dezlegările date prin decizia civilă invocată, făcând obiect al judecăţii în cel de-al doilea dosar, nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate.

De altfel, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat, izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

Faţă de considerentele expuse, constatând că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 138 din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 138 din 5 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2019.

GGC - NN