Antitrust fine for price-fixing and sales control in buy-back campaigns upheld; appeal dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei anularea Deciziei nr. 10 din 17 martie 2014 emisă de pârâtă, prin care reclamanta a fost amendată pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi ale art. 101 alin. (1) TFUE cu amendă în cuantum de 1.411.376 RON, reprezentând 2,2% din cifra de afaceri realizată la nivelul anului 2012, pentru: încheierea unei înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect fixarea discounturilor pe care urmau să le practice la comercializarea produselor lor, în cadrul campaniilor de buy-back iniţiate de către B. în perioada 2008 - 2009 şi pentru controlul comercializării produselor lor, în cadrul campaniilor de buy-back iniţiate de către B. în perioada 2008 - 2010, ambele fapte reprezentând o încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei şi prevederilor art. 101 alin. (1) TFUE.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 2350 din 5 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. SRL, solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea sentinţei recurate cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 10 din data de 17 martie 2014 prin care A. a fost amendată pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi ale art. 101 alin. (1) TFUE cu amendă în cuantum de 1.411,376 în sensul anulării deciziei, iar în subsidiar diminuarea cuantumului amenzii cu 50%.

2.1. Primul motiv de nelegalitate se referă la greşita definire a noţiunii de "piaţă relevantă a produsului"

Piaţa relevantă nu este piaţa comercializării produselor de tip şi nici piaţa serviciilor de colectare C., întrucât membrii B. nu desfăşoară în mod comercial/economic activităţi ce implică C., mai degrabă asociaţii sprijină B. pentru ca aceasta la rândul său să îşi poată îndeplini targetul de ţară, deoarece îndeplinirea acestui target de mediu profită indirect membrilor sistemului colectiv.

Recurenta-reclamantă susţine că piaţa relevantă o constituie piaţa serviciilor şi nu a produsului D., respectiv piaţa serviciilor de colectare a C.

Instanţa de fond a ignorat argumentele invocate de reclamantă, în sensul că piaţa relevantă o constituie piaţa serviciilor şi nu a produsului D., respectiv piaţa serviciilor de colectare a C.

Instanţa de fond a ignorat argumentele invocate de reclamantă, în sensul că piaţa relevantă o constituie piaţa serviciilor de colectare a C. şi anume faptul că, din punct de vedere al strategiei de marketing, B. a oferit discountul de 15% tuturor consumatorilor care ajungeau să predea B. un produs C.; asociaţii au contribuit la compensaţia plătită de către B. şi nu au oferit asemenea compensaţie direct consumatorilor; serviciul de buy-back a reprezentat cauza determinantă pentru oferirea compensaţiei consumatorilor şi astfel compensaţia devine o parte intrinsecă a serviciului de colectare şi nu are legătură directă cu piaţa D.; acordarea de discounturi sau presupusa fixare de preţuri prin metoda fixării de discounturi nu poate fi izolată de prestarea serviciului de buy-back către consumator.

Recurenta-reclamantă indică, în susţinerea criticii, opinia de specialitate întocmită de doamna conf. univ. dr. E., însă instanţa de fond, deşi a preluat aspectele invocate la punctul 59 din opinie, nu a preluat şi concluzia paragrafului în sensul că pieţele D. şi C. nu se confundă, dar au o strânsă relaţie, fiecare reprezentând pentru cealaltă o piaţă conexă.

Instanţa de fond ajunge astfel la concluzia greşită că piaţa reciclării de C. determină schimburile de la vânzarea de D., iar prin acest schimb în regim buy-back este vizată atât piaţa comercializării, cât şi piaţa reciclării.

2.2. Cea de-a doua critică priveşte greşita definire a noţiunii de "concurenţă"

Instanţa de fond a plecat de la o definire greşită a pieţei relevante a produsului şi a ajuns la o concluzie greşită în ceea ce priveşte definirea şi calificarea concurenţilor.

Pentru a putea fi calificate drept "societăţi concurente" trebuie să se demonstreze că societăţile erau active pe aceeaşi piaţă relevantă.

În speţă, cei 8 membri ai B. se aflau în concurenţă unul faţă de celălalt sau faţă de ceilalţi concurenţi de pe piaţa D., prin urmare nefiind posibilă denaturarea concurenţei pe piaţa relevantă a comercializării D., când presupusa fixare a unui preţ are loc pe piaţa colectării C. şi presupune aplicarea unei compensaţii unitare care nu este percepută, ci este oferită consumatorilor.

Avându-se în vedere că producătorii au încredinţat îndeplinirea targetului de colectare a C. către B., aceasta din urmă este activă pe această piaţă.

2.3. Un alt motiv de nelegalitate se referă la controlul comercializării D. în cadrul campaniilor de buy-back de către intimatul-pârât

Instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte dovedirea situaţiei de fapt, A. ar fi dat o interpretare proprie e-mailurilor transmise de F., în datele de 2 septembrie 2008 şi 24 martie 2010 conducerii executive a B. şi s-ar fi limitat doar la acestea, deşi în decizia contestată, intimatul-pârât a expus întregul mecanism al înţelegerii ca acord de voinţă al membrilor Asociaţiei de a adopta un comportament comun pe piaţă.

Analiza celor două e-mailuri a fost făcută tocmai pentru a clarifica situaţia de fapt existentă în întregul context al deciziei a cărei anulare s-a cerut.

Recurenta-reclamantă arată că, prin e-mailul din data de 2 septembrie 2008, F. a solicitat informaţii privind mecanismul de alocare a unei părţi din bugetul B. către fiecare dintre membrii săi şi nu se presupune că fiecare membru ar fi avut acces la informaţii privind bugetul alocat membrilor, deoarece s-a solicitat numai transmiterea către fiecare membru în parte a bugetului propriu alocat şi nu transmiterea încrucişată a bugetelor tuturor membrilor către toţi membrii.

Şi cu privire la e-mailul din data de 24 martie 2010, s-a ajuns la o concluzie greşită, dacă se are în vedere organizarea sistemului black box, care nu permitea asemenea predicţii, deoarece valoarea fixă a timbrului verde este inegală şi conduce la imposibilitatea aproximării cantităţii de D. comercializate de membrii B.

Nu s-a putut dovedi decât posibilitatea teoretică de control al comercializării şi nu realizarea controlului.

2.4. În ceea ce priveşte lipsa încălcării prin "obiect" a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 raportat la art. 101 alin. (1) TFUE

Recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că fixarea discountului de 15% pentru electrocasnicele mari şi de 20% pentru electrocasnicele mici reprezintă o încălcare prin obiect a regulilor de concurenţă, întrucât vizează un element de preţ, procentul se aplică asupra preţului.

În opinia recurentei-reclamante, judecătorul fondului nu a analizat prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin. (1) TFUE, ci doar a preluat concluziile intimatului-pârât.

Acordul încheiat între părţi putea să cadă sub incidenţa disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, numai în situaţia în care membrii acestuia ar fi stabilit preţurile de cumpărare pentru C. în nume propriu, astfel încât să devină în mod individual proprietari ai C. sau ar fi stabilit în mod individual preţul de vânzare al D. cu ceilalţi membri, fără să lege vânzările membrilor de cumpărarea de către B. a diverselor cantităţi de C. de la consumatori, adică în afara campaniilor de buy-back.

2.5. Cu privire la metoda corectă de analiză a practicilor anticoncurenţiale, prin obiect, conform Orientărilor privind aplicabilitatea art. 101 din TFUE, acordurilor de cooperare orizontală

Susţine recurenta-reclamantă, în cadrul acestei critici, pornind de la prevederile art. 101 alin. (1) TFUE, că pentru a evalua dacă un acord are ca obiect restrângerea concurenţei, trebuie să se examineze concurenţa în contextul real în care aceasta ar apărea, în absenţa acordului respectiv cu presupusele sale restricţii.

Deducţia logică, potrivit căreia, odată ce un preţ sau un element de preţ este fixat, reprezintă una prin obiect, nu este automată, iar instanţa de fond era obligată să evalueze dacă, indiferent de tipul de încălcare, aceasta este aptă în mod obiectiv să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa într-un mod semnificativ.

2.6. În ceea ce priveşte calificarea legală a mecanismului de organizare a unei companii de buy-back în sistemul 1:1 din perspectivă concurenţială

Deşi s-a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că acordul de oferire a serviciului de buy-back nu a condus la un schimb de informaţii strategice privind aspecte care ţin sau nu de domeniul de aplicare a acordului de cooperare sau de suportare în comun a costurilor, instanţa de fond nu a realizat o calificare legală a mecanismului de organizare a unei astfel de campanii în sistemul 1:1 din perspectiva concurenţei.

Acordul de cooperare orizontală de mediu nu este susceptibil să denatureze concurenţa, ci este un mod obiectiv/indispensabil pentru oferirea serviciului de buy-back de către B.

Stabilirea unui procent maxim din bugetul total al B., care să asigure finanţarea activităţilor de colectare, era o consecinţă firească a oricărei activităţi economice şi o consecinţă firească a obligaţiei impuse de legislaţia de mediu de a finanţa schema de colectare cu valoarea corespunzătoare cotei de piaţă deţinute de fiecare membru contribuitor.

B. finanţează şi cheltuielile legate de tratare, reciclare, valorificare, eliminare şi refolosire, de unde rezultă necesitatea ca bugetarea oricărei astfel de activităţi să fie făcută în sensul evitării riscului rămânerii fără resurse disponibile pentru finanţarea unei activităţi în detrimentul altei activităţi.

Numai dacă membrii B. ar fi stabilit preţul D. sau elementele acesteia pe piaţa D. pe care aceştia acţionează, ar fi fost îndeplinite premisele existenţei unei fapte anticoncurenţiale.

În absenţa mecanismului de buy-back şi în absenţa stabilirii nivelului compensaţiei acordate de fiecare producător, s-ar fi ajuns la pierderea uniformităţii serviciului de colectare sau s-ar fi putut crea un avantaj producătorilor cu preţuri mai mici, în ipoteza stabiliri unei valori fixe.

2.7. În ceea ce priveşte analiza efectelor favorabile şi argumente în favoarea aplicării exceptării prevăzute la art. 101 alin. (3) TFUE şi art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/1996

Instanţa de fond nu a înţeles să analizeze condiţiile de exceptare prevăzute de art. 5 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (3) TFUE, deşi acestea erau îndeplinite prin beneficiile economice aduse de companiile de buy-back şi anume, contribuţia la îmbunătăţirea producţiei/distribuţiei produselor sau la promovarea programului tehnic/economic, dar şi beneficiile pentru consumatori prin scăderea indirectă a preţului de achiziţie a unui D.

2.8. În ceea ce priveşte durata şi gravitatea presupuselor încălcări

Recurenta-reclamantă susţine că, în contextul analizării legalităţii actului administrativ contestat, instanţa de fond ar fi trebuit să ţină seama că societatea este un actor de mici dimensiuni pe piaţa românească a D.

2.9. Aplicarea art. 106 alin. (2) TFUE (Servicii Economice de interes General)

Instanţa de fond a ignorat analiza incidenţei disp. art. 106 alin. (2) TFUE, normă direct aplicabilă.

2.10. Cu privire la individualizarea sancţiunii, recurenta-reclamantă susţine că încălcarea nu a fost dovedită, cuantumul mare al amenzii fiind de natură să perturbe grav activitatea comercială.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analiza motivelor de casare

Criticile susţinute de recurenta-reclamantă prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2350/05.07.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, urmează să fie grupate în cuprinsul considerentelor de faţă, astfel:

- greşita definire a noţiunilor de "piaţă relevantă a produsului" şi "concurenţă"

- imposibilitatea controlului comercializării D. în cadrul campaniilor de buy-back;

- lipsa încălcării prin "obiect" prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi art. 101 alin. (1) TFUE; inexistenţa unei analize din perspectiva restrângerii sau denaturării concurenţei;

- argumente în favoarea aplicării exceptării prevăzute de art. 101 alin. (3) TFUE şi art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/1996; durata şi gravitatea presupuselor încălcări, aplicarea art. 106 alin. (2) TFUE;

- greşita individualizare a sancţiunii.

Astfel, piaţa relevantă a produsului, susţine recurenta-reclamantă o constituie piaţa serviciilor de colectare a C. şi nicidecum piaţa comercializării produselor de tip D.

Recurenta-reclamantă susţine acest punct de vedere, deoarece mecanismul acordării discounturilor s-a realizat în cadrul campaniilor de buy-back în sistem 1:1, iar definirea corectă a pieţei relevante a produsului este esenţială pentru a se stabili existenţa unei fapte anticoncurenţiale ce poate fi analizată numai în legătură cu pieţele.

În susţinerea criticilor, recurenta-reclamantă se bazează şi pe opinia de specialitate depusă la dosarul cauzei, încă în faţa instanţei de fond.

Prin Decizia nr. 10 din 17 martie 2014, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a constatat că opt întreprinderi membre ale B., ce acţionau pe piaţa comercializării echipamentelor electrice şi electronice noi (D.) au încheiat două înţelegeri anticoncurenţiale - prima de fixare a preţurilor, prin stabilirea unui discount de 15% pentru electrocasnicele mari şi de 20% pentru cele mici, la comercializarea produselor lor în cadrul campaniilor buy-back, iar cea de-a doua, de control reciproc al comercializării produselor în cadrul acţiunilor de buy-back derulate.

Această a doua înţelegere anticoncurenţială a fost posibilă în contextul alocării bugetului la 20% - prin stabilirea unei condiţionări ferme între contribuţia unei întreprinderi la bugetul asociaţiei, ca urmare a încasărilor din timbru verde şi participarea sau nivelul participării întreprinderii în cauză la campaniile buy-back la 20% pentru o întreprindere, prin care cele opt întreprinderi în cauză puteau previziona cu grad ridicat de certitudine dimensiunea participării fiecăreia la campaniile buy-back.

Înalta Curte susţine, în acord cu cele arătate de prima instanţă, că piaţa relevantă, în speţă, este constituită din piaţa comercializării D.

Cele mai importante argumente sunt deduse din faptul că cele opt întreprinderi comercializează electrocasnice noi, iar obligaţia de mediu, de gestionare a C. a fost transferată către B., aceasta din urmă acţionând pe piaţa serviciilor C.

Mai mult, înţelegerile descrise mai sus (de fixare a discounturilor şi de control al comercializării) se referă la electrocasnicele noi, mai precis la vânzarea/comercializarea de D., este adevărat, în cadrul campaniilor de buy-back.

Discountul de 15% se aplică la vânzarea electrocasnicelor noi, iar bugetul de 20% este utilizat pentru a se acoperi reducerile la vânzările acestor produse, scop în care previzionarea nu are ca obiect colectarea deşeurilor, ci vânzările de D.

Obligaţia de colectare a deşeurilor este o obligaţie legală şi nu există o piaţă concurenţială a deşeurilor, prin urmare, opinia de specialitate invocată de recurenta-reclamantă este nerelevantă în speţă, mai ales că sunt redate speţe existente la nivel european din materia concentrărilor economice, iar analiza este generală, lipsindu-i fundamentarea specifică cauzei.

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de "concurenţi", recurenta-reclamantă susţine că o definire greşită a pieţei relevante a condus şi la o concluzie greşită în definirea şi calificarea concurenţilor.

Piaţa relevantă a fost definită în mod corect de către prima instanţă ca fiind piaţa comercializării D., iar cele opt societăţi, printre care şi recurenta-reclamantă aveau în portofoliu asemenea produse, astfel că, în mod logic, întreprinderile erau concurente pe piaţa comercializării D.

Indiferent că aceste societăţi participau la campanie cu un produs sau cu toate produsele nu conduce la o altă concluzie, deoarece între acestea exista o concurenţă potenţială, admisă de disp. art. 101 TFUE şi jurisprudenţa CJUE, prin cauza indicată de intimatul-pârât C-373/14 Toshiba/Consiliul Concurenţei.

Referitor la controlul comercializării D. în cadrul campaniilor buy-back, recurenta-reclamantă susţine că analizarea e-mailurilor din 2 septembrie 2008 şi 24 martie 2010 conduce la o concluzie opusă celei reţinute de prima instanţă.

E-mailul din data de 2 septembrie 2008 a fost transmis de societatea F. către B. şi către toate întreprinderile ce au fost parte la înţelegere, aceasta solicitând informaţii cu privire la bugetul alocat de Asociaţie fiecărui producător/importator pentru astfel de acţiuni pentru a decide cum îl va folosi, programul de acţiuni şi producătorii/beneficiarii de electrocasnice mari şi mici, regula de coordonare a acţiunilor buy-back, în funcţie de cota de piaţă, de sumele strânse din colectarea timbrului verde.

Prin acelaşi e-mail, societatea F. susţinea că toţi membrii B./G. trebuie să beneficieze în acelaşi timp de informaţiile cerute.

Din conţinutul e-mailului, se desprinde concluzia contrară arătată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, anume aceea că s-ar fi solicitat transmiterea către fiecare membru în parte a bugetului propriu şi nu transmiterea încrucişată a bugetelor tuturor membrilor către toţi membri.

Referitor la valoarea probatorie a e-mailului din data de 24 martie 2010, instanţa de fond a apreciat în mod corect că aceasta se analizează coroborat cu toate celelalte probe administrate în cauză şi, în special, cu e-mailurile transmise în perioada 2008 - 2010.

Din cuprinsul e-mailului reiese că societatea F. putea determina participarea importatorilor de produse F. la campaniile buy-back, stabilind chiar numărul de bucăţi ce urmau să fie comercializate de aceştia.

S-a stabilit şi un algoritm de calcul, ce pornea de la alocarea unui buget de 20% şi conducea la determinarea dimensiunii participării fiecărei societăţi la campanie cu un grad destul de ridicat de certitudine.

Recurenta-reclamantă nu a combătut în niciun mod algoritmul de calcul exemplificat de intimatul-reclamant, respectiv valoarea fixă a timbrului verde = 20 RON; număr timbre verzi = 4.500; contribuţie societate la bugetul asociaţiei = 4.500 x 20 = 90.000 RON; procent retragere stabilit = 20%; valoare totală vouchere sprijin de la B.: 20% din 90.000 = 18.000 RON; voucher fix stabilit în cadrul asociaţiei = 50 RON; număr vouchere şi număr bucăţi ce urmau să fie vândute 18.000:50 = 360.

Cu privire la critica prin care s-a susţinut lipsa încălcării prin "obiect" şi, implicit a neîndeplinirii disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) TFUE, precum şi a metodei de analiză a practicilor anticoncurenţiale prin obiect, Înalta Curte observă, pornind de la dispoziţiile legale sus-menţionate, că înţelegerile prin obiect conduc la restricţionarea prin ele însele, a concurenţei, fără a fi necesar să fie analizate efectele produse.

Recurenta-reclamantă, insistând pe aspectul stabilirii valorii compensaţiei de către B., susţine că numai în situaţia în care membrii asociaţiei ar fi stabilit preţurile de cumpărare pentru C. în nume propriu sau preţul de vânzare al C. cu ceilalţi membri, ar fi fost îndeplinite situaţiile clasice enumerate la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

Este cunoscut, din jurisprudenţa Comisiei Europene şi a CJUE că stabilirea unor elemente ale preţului (discount) reprezintă înţelegeri de fixare indirectă a preţului şi sunt înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect.

Aşadar, înţelegerea analizată este una "clasică" şi se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar această dispoziţie nu limitează/exceptează înţelegerile prin care o asociaţie, în speţă B., a stabilit valoarea compensaţiei sau aceasta este realizată chiar de către membrii asociaţiei.

Recurenta-reclamantă, în cadrul argumentelor ce privesc analizarea practicii anticoncurenţiale, prin obiect, susţine că nu s-a examinat concurenţa în contextul real în care aceasta ar apărea în absenţa acordului şi că nu orice încălcare este aptă în mod obiectiv să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa într-un mod semnificativ.

Instanţa de fond a răspuns în mod corect acestei critici de nelegalitate şi care este reiterată ca motiv de nelegalitate al sentinţei pronunţate, arătând că, în lipsa acordului prin care s-au stabilit discounturile de 15% şi 20%, societăţile ar fi acordat discounturi diferite deoarece în acest sens se manifesta concurenţa între ele, iar practicarea unor discounturi fixe reprezintă tocmai încheierea unei înţelegeri anticoncurenţiale între întreprinderile ce deţineau mai mult de 70% din totalul pieţei .

În continuare, recurenta-reclamantă susţine că în lipsa mecanismului buy-back şi în absenţa stabilirii nivelului compensaţiei acordate fiecărui producător, s-ar fi ajuns la pierderea uniformităţii serviciului de colectare sau, în ipoteza stabilirii unei valori fixe s-ar fi creat un avantaj producătorilor cu preţuri mai mici.

De asemenea, se susţine că în absenţa stabilirii unei cote de buget alocate societăţilor, s-ar fi diminuat în mod considerabil resursele B.

Aceste susţineri/critici formulate de recurenta-reclamantă conduc spre concluzia existenţei unei relaţionări între campaniile buy-back şi promovarea vânzărilor societăţilor parte la acord.

Astfel, schimbul de informaţii între societăţi a limitat nesiguranţa cu privire la funcţionarea pieţei, pe viitor şi a eliminat riscul unei concurenţe libere pe piaţă, acordul încadrându-se la ceea ce Legea nr. 21/1996 şi TFUE numesc "înţelegere anticoncurenţială prin obiect".

Recurenta-reclamantă mai reproşează instanţei de fond, neanalizarea disp. art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (3) TFUE, care prevăd situaţiile de excepţie ale interdicţiei conţinută de art. 5 alin. (1) din legea naţională şi art. 101 alin. (1) din TFUE.

Prin urmare, interdicţia nu se aplică, dacă înţelegerile, practicile, etc. îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea programului tehnic sau economic, asigurând în acelaşi timp consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie ori practică concertată;

- impun întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

- nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză.

Înalta Curte apreciază neîndeplinirea condiţiilor cumulative necesare pentru exceptarea prev. de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, având în vedere că, cel puţin, eliminarea concurenţei de pe piaţa comercializării D. este pe deplin dovedită, nemaifiind astfel necesar să se continue analiza şi în privinţa celorlalte două condiţii.

Recurenta-reclamantă nu face parte dintre întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general, acesteia nu i-a fost încredinţată nicio misiune specială, în sensul disp. art. 106 alin. (2) din TFUE, mai ales că aceasta arată că este un actor de mici dimensiuni pe piaţa românească a D., urmând a se respinge ca nefondată critica expusă la pct. 2.9 din motivele de recurs.

În ceea ce priveşte durata şi gravitatea presupuselor încălcări, cererea de reducere a cuantumului amenzii cu 50%, în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile unei încălcări prin obiect, dar şi cererea de individualizare a amenzii, Înalta Curte urmează să le respingă, deoarece s-a dovedit existenţa unei încălcări prin obiect, iar durata şi gravitatea încălcării nu sunt analizate în funcţie de cota de piaţă a uneia dintre cele opt întreprinderi.

Cu privire la individualizarea sancţiunii amenzii, se constată că prin motivele de recurs doar se enunţă chestiunea, fără a se aduce niciun argument care să conducă la adoptarea unei soluţii contrare.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Sentinţei nr. 2350 din 5 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - LM