Invalidation of supplementary tax assessment: violation of right to fair trial and immediacy principle by relying exclusively on extrajudicial accounting report without judicial expert examination

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF - DGRFP Ploieşti - AJFP Teleorman, anularea deciziei de impunere fiscală suplimentară nr. x din 17 aprilie 2015, sinteză a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 17 aprilie 2015, şi a Deciziei nr. 1030 din 23 noiembrie 2015 emisa de DGFP Prahova.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2362 din data de 5 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în favoarea căreia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalul Teleorman prin Sentinţa civilă nr. 90 din 22 februarie 2016, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi, în consecinţă, a anulat parţial Decizia de impunere nr. x din 17 aprilie 2015, Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 17 aprilie 2015, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, şi Decizia nr. 1030 din 23 noiembrie 2015 emisă de DGFP Prahova, în ce priveşte suma de 1.756.237 RON, reprezentând diferenţa dintre obligaţiile suplimentare de plată reţinute de organele fiscale (1.961.158 RON) şi obligaţiile suplimentare de plată reţinute de instanţă (204.921 RON).

A respins ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor sus menţionate în ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată în sumă de de 204.921 RON, reprezentând TVA: 58.277 RON, impozit pe profit: 121.000 RON, majorări TVA: 8481 RON, majorări impozit pe profit: 6906 RON, penalităţi TVA: 5653 RON şi penalităţi impozit pe profit: 4604 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 2362 din data de 5 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând casarea acesteia, în principal cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recurenta a invocat, mai întâi, excepţia nulităţii Sentinţei civile nr. 2362 din 5 iulie 2016, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., arătând că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este redactată în totalitate prin preluarea ad litteram a conţinutului contestaţiei, precum şi a conţinutului raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Judecătorul fondului nu a prezentat propriile sale argumente de fapt şi de drept în susţinerea hotărârii pe care a pronunţat-o şi nu a arătat punctual motivele pentru care a înlăturat fiecare dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă. În plus, instanţa de fond avea atribuţia de a evalua materialul probator şi de a examina prin prisma dispoziţiilor legale incidente dacă probele administrate fac dovada celor susţinute de intimata-reclamantă.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în speţă fiind încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991 coroborate cu art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (4) lit. f) din Codul fiscal şi cu cele ale pct. 12 şi pct. 44 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal şi OMFP nr. 3055/2009, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, şi prevederile art. 1341 alin. (1), art. 1342 alin. (1), art. 138 lit. a) şi b), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal în ceea ce priveşte TVA.

A evocat circumstanţele de fapt ale litigiului şi aspectele reţinute prin actele administrativ-fiscale contestate în speţă şi a argumentat că obligaţiile suplimentare de plată au fost corect stabilite. Contrar reţinerilor instanţei de fond cu privire la soluţionarea cauzei penale, Tribunalul Teleorman s-a pronunţat doar cu privire la vinovăţia pe latură penală, efectele raportului de inspecţie fiscală şi ale deciziei de impunere putând fi înlăturate doar de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

1.4. Apărările intimatei

Legal citată, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

A solicitat respingerea excepţiei nulităţii sentinţei recurate, susţinând că faptul că instanţa, urmare a cercetării judecătoreşti efectuate şi a analizei probatoriului efectuat, a împărtăşit opiniile exprimate de intimată şi ale consultantului fiscal independent, nu echivalează cu lipsa unei opinii proprii în cântărirea adevărului obiectiv al cauzei.

Intimata a făcut referire la soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman şi la concluziile raportului de expertiză realizat în cauza penală şi a arătat că argumentele recurentei privind lipsa impactului cauzei penale încalcă prevederile art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la CEDO, aşa cum s-a statuat în cauze similare (dintre care a menţionat cauza Lucky vs. Suedia şi Lungu vs. România).

2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO, include dreptul părţii de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

În strânsă legătură cu acest din urmă aspect este principiul nemijlocirii, care presupune obligaţia instanţei de judecată de a cerceta direct şi nemediat toatele elementele care ţin de justa soluţionare a cauzei. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.

În speţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, concluzionând că recurenta-reclamantă nu datorează toate sumele imputate prin actele a căror anulare se solicitase.

Din analiza hotărârii astfel pronunţate se constată, însă, că instanţa de fond s-a limitat la a da aparenţa unei minime examinări a cauzei, raportându-se preponderent, în considerente, la concluziile unui raport de expertiză contabilă extrajudiciară, specialitatea fiscalitate, întocmit de expertul independent B. în dosarul nr. x/2013 din 10 iulie 2015 al Inspectoratului de Poliţie al judeţului Teleorman Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice, ale cărui concluzii şi le-a însuşit în totalitate.

Acest înscris a fost depus în probă de către intimata-reclamantă, iar instanţa de fond nu a argumentat şi nici nu a expus motivul pentru care apărările pârâtei privind legalitatea impunerii au fost considerate neîntemeiate sau raţiunea pentru care a ales să dea prevalenţă înscrisului menţionat în detrimentul altor mijloace de probă depuse la dosar sau pe care ar fi avut posibilitatea să le administreze.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 16 şi art. 22 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorul este dator să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept şi să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, care vor fi administrate de către instanţa care judecă procesul.

Instanţa de fond a reţinut şi valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume un raport de expertiză contabilă extrajudiciară, considerând această probă determinantă, fără ca partea adversă să aibă posibilitatea efectivă de a administra probe în combatere şi în condiţiile în care avea posibilitatea de a dispune efectuarea unei expertize contabile judiciare adecvate specificului prezentei speţe şi problemelor de drept ce se dezbat.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să administreze mijloacele de probă care se impun în vederea justei soluţionări a cauzei.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 2362 din data de 5 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iulie 2019.

GGC - MM