Damages for suspended postal services: partial quash ordering regulatory authority to pay 61,294 RON while dismissing claims against individual officials

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x din 23 iulie 2013, reclamanta SC A. SRL - în faliment, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Telecomunicaţii, B., în calitate de Preşedinte al ANCOM, şi C., având funcţia de Director al Direcţiei Executive Monitorizare şi Control din cadrul ANCOM:

1. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 30.132.964,49 RON reprezentând daune materiale, din care:

- 14.006.653,49 RON reprezentând totalul creanţelor înscrise în tabelul definitiv împotriva averii reclamantei debitoare aflate în procedura falimentului;

- 16.126.311 RON reprezentând câştigul nerealizat de către reclamantă ca urmare a admiterii Deciziei nr. 617 din 17 iulie 2012;

2. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 32.252.622 RON ca urmare a prejudiciului de imagine creat;

3. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de la data de 28 octombrie 2013 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi tardivităţii (prescripţiei) invocate de pârâta ANCOM ca neîntemeiate, a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B. şi C. şi s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea în mod irevocabil a Dosarului nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Judecata cauzei a fost repusă pe rol la data de 26 ianuarie 2015, ca urmare a pronunţării Deciziei civile nr. 4507 din 26 noiembrie 2014.

2. Hotărârea Curţii de apel

Prin Sentinţa nr. 528 din 20 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a admis în parte cererea de majorare onorariu de expert şi a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 20.000 RON;

- a obligat reclamanta şi pârâta ANCOM la plata sumei de 7.500 RON, fiecare, cu titlu de diferenţă de onorariu de expert;

- a respins în rest cererea de majorare a onorariului de expert ca neîntemeiată.

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii B. şi C. ca neîntemeiată.

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, B. şi C.

- a obligat pârâţii Ancom şi B. la plata către reclamantă a sumei de 129.637 RON cu titlu de despăgubiri (câştig nerealizat).

- a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

În baza dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în cauză cu titlu de onorariu pentru expertiză şi a obligat, pe cale de consecinţă, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva Sentinţei civile nr. 528 din data de 20 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în cadrul Dosarului nr. x/2013, a declarat recurs reclamanta A. SRL, solicitând constatarea, în parte, a nelegalităţii acesteia şi pe cale de consecinţă, casarea în parte a acestei hotărâri pentru următoarele motive de casare:

1. Motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Sentinţa civilă nr. 528 din 20 februarie 2017 fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

2. Motivul de casare prevăzut de per. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Sentinţa civilă nr. 528 din 20 februarie 2017 nefiind motivată prin raportare la situaţia procesuală concretă.

3. Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Sentinţa civilă nr. 528 din 20 februarie 2017 fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Invocă nelegalitatea în parte, a hotărârii pentru încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat de imposibilitatea derulării şi reluării activităţii ca urmare a deciziei nelegale de suspendare.

Paguba care a fost dedusă judecăţii cu titlu de reparaţie ca urmare a sancţiunii nelegale de suspendare are două componente: partea rezultată din starea de insolvenţă şi partea rezultată din imposibilitatea derulării şi reluării activităţii de prestări servicii poştale în cadrul contractelor în vigoare la momentul aplicării sancţiunii nelegale de suspendare.

Componenta din cadrul contractelor în derulare a fost denumită în cadrul cererii de chemare în judecată ca fiind câştig nerealizat, urmând ca în cadrul dezbaterilor şi concluziilor scrise să fie clarificat sub aspectul instituţiei juridice incidente, respectiv ca fiind un prejudiciu material efectiv, aşa cum reiese şi din cele consemnate în încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2017, pagina 3.

Ca atare, reclamanta a indicat în mod concret calificarea de drept a pretenţiilor sale aferente veniturilor din contractele pe care societatea nu le-a mai putut derula ca urmare a deciziei nelegale de suspendare, fiind un prejudiciu material efectiv -damnum emergens şi nu un beneficiu nerealizat - lucrum cessans.

În continuare, raportat la obiectul concret al acestor pretenţii reprezentând prejudiciu material efectiv, instanţa de fond realizează o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material din perspectiva a două elemente ale răspunderii patrimoniale cu caracter administrativ şi anume: prin prisma întinderii pagubei suferite respectiv prin prisma legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit şi actul nelegal de suspendare.

În ceea ce priveşte primul considerent reţinut de instanţă în sensul că nu există o certitudine că acest câştig ar fi fost realizat, acele contracte a căror derulare şi reluare nu a mai fost posibilă, prin prisma obiectului lor, au servicii poştale şi corelativ sume determinate, precum şi perioada de valabilitate în concret stabilită, motiv pentru care nu se poate reţine vreo îndoială asupra prestării acelor servicii poştale şi, corelativ, asupra încasării sumelor aferente acestor prestări de servicii.

În ceea ce priveşte celelalte considerente legate de lipsa legăturii de cauzalitate între prejudiciul produs ulterior datei de 17 octombrie 2012 şi actul administrativ nelegal, actul nelegal de suspendare a determinat, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, imposibilitatea desfăşurării activităţii în cadrul acelor contracte, fapt ce a avut mai departe consecinţa imediată a pierderii acestor contracte.

Prima instanţă s-a oprit cu analiza legăturii de cauzalitate prin prisma consecinţelor faptei ilicite de suspendare doar la perioada suspendării, fără a avea în vedere această consecinţă imediată şi certă de pierdere a contractelor.

De asemenea, cu privire la celălalt considerent legat de posibilitatea încheierii de noi contracte şi a relansării din punct de vedere economic, această analiză nu are nicio legătură cu veniturile concrete care erau deja contractate şi care au fost pierdute, ele constituind chestiuni distincte.

Un alt aspect care a determinat imposibilitatea reluării activităţii a fost publicitatea negativă pe care societatea a avut-o ca urmare a măsurii nelegale de suspendare şi a comunicatelor ANCOM, fapt care a înlăturat cu totul credibilitatea şi seriozitatea societăţii în mediul de afaceri.

Invocă de asemenea nelegalitatea Sentinţei civile nr. 528 din 20 februarie 2017 cu privire la prejudiciul cauzat de imposibilitatea derulării şi reluării activităţii ca urmare a deciziei nelegale de suspendare, nelegalitate a hotărârii decurgând din:

- încălcarea normelor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - pct. 5;

- nemotivarea soluţiei prin raportare la situaţia procesuală concretă - pct. 6;

- încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prejudiciul suferit şi dreptul la reparaţie - pct. 8.

Instanţa de judecată a fost învestită cu repararea unei pagube suferite de pe urma actului administrativ, a cărui nelegalitate a fost constată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pagubă având mai multe componente atât două componente de ordin patrimonial, cât şi una de ordin moral.

Solicită instanţei de control judiciar să constate faptul că reclamanta nu şi-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată la momentul dezbaterilor, cum în mod eronat reţine prima instanţă, obiectul rămânând acelaşi.

Acest prejudiciu a fost determinat în cadrul raportului de expertiză prin aplicarea procentului de profitabilitate la cifra de afaceri pe care societatea o putea realiza din aceste contracte luând în considerare atât durata de valabilitate a contractelor cât şi momentul liberalizării pieţei, moment de la care putea fi prestată şi componenta de serviciu care până la acea dată era rezervată CNPR.

Instanţa de fond, considerând o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată precizarea în cifre a prejudiciului conform concluziilor raportului de expertiză, a încălcat atât normele de drept material care conferă drept la reparaţie, cât şi normele de drept procedural prevăzute de art. 204 C. proc. civ., norme procedurale pentru a căror nerespectare operează nulitatea virtuală conform art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, instanţa motivează această soluţie fără a se raporta la situaţia procesuală concretă din tot cursul procesului, din care reiese, fără tăgadă, faptul că nu a existat o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată.

În acest mod, prima instanţă face o aplicare greşită a normelor de drept material care conferă dreptul la reparaţie prin limitarea posibilităţii de reparare a unui prejudiciu cert, constatat prin raport de expertiză. Pe lângă normele de drept material menţionate anterior, prima instanţă pronunţă în acelaşi timp o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ. care statuează asupra principiului reparării integrale a prejudiciului suferit.

Nelegalitatea Sentinţei civile nr. 528 din 20 februarie 2017 rezultă şi din încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prejudiciul moral.

În motivarea solicitării de acordare a unei compensaţii patrimoniale pentru prejudiciul moral suferit, reclamanta a invocat:

- impactul avut de publicarea pe site-ul ANCOM a comunicatelor privind verificarea activităţii societăţii, care au declanşat apariţia mai multor articole în presă cu efecte negative puternice asupra imaginii şi credibilităţii subscrisei pe piaţa serviciilor poştale;

- adresele transmise de ANCOM clienţilor societăţii, prin care li se atrăgea atenţia asupra suspendării dreptului de furnizare a tuturor categoriilor de servicii poştale pentru care aceasta fusese autorizată.

Informarea referitoare la sancţionarea societăţii nu deţine caracterul de informaţie de interes public, ANCOM prevalându-se în mod abuziv de obligaţia de informare.

Informaţia publicată de ANCOM pe site-ul instituţiei referitoare la suspendarea dreptului reclamantei de furnizare a tuturor categoriilor de servicii poştale pentru care a fost autorizată nu se circumscrie sferei informaţiilor de interes public şi pe de altă parte ANCOM, prin dl. C. a prezentat trunchiat adevărul, nearătând în comunicatele făcute că reclamanta a atacat la instanţa de contencios administrativ decizia de suspendare.

În egală măsură se impune criticarea Sentinţei nr. 528/2017 prin prisma nesocotirii şi a dispoziţiilor Legii nr. 554/2001.

Deşi în speţă este îndeplinită cerinţa formulării cererii de acordare a despăgubirilor aferente prejudiciului moral ocazionat de Decizia nr. 617/2012, după cum sunt îndeplinite şi condiţiile de atragere a răspunderii administrative, instanţa a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate doar îndreptăţirea la repararea prejudiciului material, înlăturând ca nedovedit prejudiciul moral.

Procedarea de asemenea manieră, instanţa a nesocotit flagrant nu doar dispoziţiile Legii nr. 554/2001, anterior invocate, ci înseşi dispoziţiile art. 1385 C. civ. ce reclamă repararea integrală a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, fără distincţie după cum acesta este material sau moral.

Nelegalitatea hotărârii trebuie analizată şi din perspectiva prejudiciului rezultat din starea de insolvenţă, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Critică ca fiind nelegală soluţia dispusă de instanţa de fond cu privire la înlăturarea de la reparaţie a prejudiciului reprezentat de totalitatea creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe al reclamantei.

În speţă, reclamanta a solicitat, cu titlu de pierdere suferită, repararea prejudiciului reprezentat de creanţele înscrise în mod definitiv la masa credală, în contextul în care suspendarea activităţii dispusă prin Decizia nr. 617/2012 a generat imposibilitatea asigurării fondurilor necesare acoperii datoriilor "istorice" şi a condus totodată la crearea de noi datorii care au dus la starea iminentă de insolvenţă.

În mod nelegal instanţa a apreciat că partea nu a dovedit legătura de cauzalitate între creanţele înscrise la masa credală şi Decizia nr. 617/2012.

În contextul suspendării activităţii reclamantei, aceasta nu a mai putut asigura veniturile necesare acoperii datoriilor din anii anteriori anului pronunţării deciziei nr. 617/2012, fapt ce condus la incidenţa art. 27 din Legea 85/2006, odată îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, debitorul având obligaţia iar nu facultatea de a solicita intrarea sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Câtă vreme activitatea de prestare a serviciilor poştale are caracter continuu, prin suspendarea dreptului de efectuare a acesteia, reclamanta a pierdut clientela care asigura veniturile necesare desfăşurării activităţii şi acoperirii datoriilor din exploatare provenite din anii anteriori.

Ca atare nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond în sensul că decizia sancţionatorie nu a determinat niciun efect negativ, ele contravenind în mod flagrant realităţii şi nesocotind flagrant acte şi manifestări a căror valoare juridică a fost recunoscută anterior pronunţării soluţiei în prezenta cauză.

În acelaşi sens, recurenta critică inclusiv soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului C., în solidar cu ANCOM şi pârâtul B., la repararea prejudiciului suferit.

3.2. Pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii a formulat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 528 din 20 februarie 2017 şi a încheierii de şedinţă din data de 28 octombrie 2013, solicitând casarea în parte a hotărârilor judecătoreşti menţionate şi, în urma rejudecării litigiului în fond, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004:

1. În principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de A. SRL şi, pe cale de consecinţă, respingerea acesteia ca inadmisibilă;

2. În subsidiar, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de A. SRL.

3. În cazul oricăreia dintre soluţii, obligarea A. SRL la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Încheierea de şedinţă din data de 28 octombrie 2017 este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiilor de inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamantă, pentru următoarele considerente (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.):

Prima instanţă a încălcat dispoziţiile procedurale ale art. 25 lit. c) şi g) şi 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 şi ale art. 248 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora lichidatorul judiciar nu poate formula, în etapa falimentului, o acţiune având ca obiect obţinerea de daune materiale şi morale în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. O cerere de chemare în judecată formulată de o persoană care nu poate avea calitatea de reprezentant al reclamantei este lovită de nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, în temeiul art. 176 pct. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 octombrie 2013, instanţa a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii ar fi neîntemeiată tocmai pentru că obiectul acesteia l-ar reprezenta satisfacerea unei creanţe pe care intimata-reclamantă ar avea-o împotriva ANCOM, având în vedere emiterea de către această instituţie publică a unui act administrativ nelegal.

Apreciază că această soluţie este greşită întrucât ignoră prevederile exprese ale legii, extinzând nepermis termenul de "creanţă" avut în vedere de legiuitor în art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006.

Prima instanţă a încălcat dispoziţiile procedurale ale art. 8 alin. (1), coroborate cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora o acţiune în despăgubiri trebuie să fie formulată odată cu cererea vizând anularea actului în situaţia în care întinderea pagubei îi era cunoscută reclamantului la acel moment.

În speţă, eventualul prejudiciu produs de către Decizia de sancţionare putea fi estimat încă de la data comunicării acesteia, 17 iulie 2012. Este de necontestat că reclamanta este persoană juridică profesionistă în sensul Noului C. civ., astfel încât priceperea sa în evaluarea şi chiar estimarea unui eventual prejudiciu trebuie să fie raportată la standardul unui astfel de profesionist.

Sentinţa civilă nr. 528 din 20 februarie 2017 este nelegală atât prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 cât şi prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a încălcat prevederile art. 204 C. proc. civ., care permit modificarea cererii de chemare în judecată şi propunerea de noi dovezi numai până la primul termen de judecată (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.)

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat în mod expres că pretenţiile reprezentând beneficiul nerealizat decurg din lista de contracte în derulare la data de 17 iulie 2012, ataşată cererii de chemare în judecată. În funcţie de aceste pretenţii, pârâta ANCOM şi-a formulat apărările, prin întâmpinare, arătând că o mare parte dintre acele contracte încetaseră înainte de data la care a intervenit Decizia de sancţionare. Cu toate că a luat cunoştinţă cu privire la aceste apărări, intimata-reclamantă nu a indicat odată cu răspunsul la întâmpinare că doreşte să îşi întemeieze acţiunea, din punct de vedere faptic, pe alte contracte decât cele depuse în anexă la cererea de chemare în judecată. Mai mult, intimata-reclamantă nu a depus noua listă de contracte şi nici vreo cerere prin care să indice modificarea faptelor pe care se întemeiază acţiunea, nici măcar la primul termen de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 528 din 20 februarie 2017, prima instanţă a apreciat că trebuie să ţină seama de lista de contracte depusă de către reclamantă în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât această chestiune ţine de probatoriu, iar înscrisurile noi pot fi propuse şi depuse şi în recurs. Curtea de Apel a mai reţinut că prin "cauză" se înţelege "scopul avut în vedere de parte la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim dedus judecăţii", în speţă, cauza constituind-o "răspunderea administrativ patrimonială a autorităţii pârâte ca formă particulară a răspunderii civile delictuale" (a se vedea pagina 32 din hotărâre).

Aceste considerente reţinute de către prima instanţă sunt nelegale şi, ţinând de cerinţe extrinseci hotărârii judecătoreşti, conduc, practic, la nulitatea parţială a acesteia. Practic, prima instanţă face o confuzie destul de comună între:

• cauza acţiunii civile, care este reprezentată, într-adevăr, de scopul urmărit de petent la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim şi

• cauza cererii de chemare în judecată, care reprezintă tocmai situaţia de fapt, calificată juridic, care constituie temeiul de fapt şi de drept al cererii; în doctrină s-au dat exemple de cauze ale cererii de chemare în judecată, după cum urmează: "de exemplu, dacă se revendică un bun de la o persoană, cauza cererii de chemare în judecată poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea etc."

Prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 1352 C. civ., referitoare la fapta victimei, ca o cauză de exonerare de răspundere pentru emiterea actului administrativ constatat ca fiind nelegal (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

În legătură cu prejudiciul material, prima instanţă a reţinut că fapta ilicită care a determinat acest prejudiciu a fost strict emiterea Deciziei de sancţionare a cărei nelegalitate a fost constatată de instanţele judecătoreşti.

Prima instanţă nu a luat deloc în considerare considerentele reţinute de instanţele judecătoreşti care au condus la această soluţie şi care s-au bazat exclusiv pe faptul că legislaţia secundară în baza căreia s-a aplicat sancţiunea nu cuprindea elemente deosebit de precise pentru a se putea stabili în ce condiţii se poate aplica această sancţiune.

Prima instanţă a încălcat prevederile art. 1385 C. civ. referitoare la modalitatea de stabilire a prejudiciului şi la întinderea reparaţiei (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

În cazul de faţă prejudiciul nu este în niciun caz real şi cert, iar şansa obţinerii unui avantaj nu este efectivă şi serioasă chiar dacă ne raportăm numai la perioada de trei luni în care a operat Decizia de sancţionare. Pentru a-şi fundamenta pretenţiile constând în beneficiul nerealizat, reclamanta a solicitat, iar instanţa a încuviinţat administrarea probei cu expertiză contabilă. Concluziile acesteia nu sunt de natură a fundamenta aceste pretenţii ci, dimpotrivă, de a le înlătura.

Astfel, din multitudinea de obiective propuse de către părţi şi încuviinţate de către instanţă, singurul relevant cu adevărat din perspectiva stabilirii beneficiului nerealizat pentru perioada 17 iulie - 17 octombrie 2017 este obiectivul nr. 2 propus de către ANCOM. Acestea vizează evaluarea de către expert a câştigului (adică a beneficiului) pe care reclamanta îl putea înregistra, în absenta suspendării) pe perioada suspendării activităţii.

prima instanţă a încălcat prevederile art. 1385 C. civ., referitoare la modalitatea de stabilire a prejudiciului şi la întinderea reparaţiei, pretenţiile reclamantei referitoare la beneficiul nerealizat fiind contrazise în mod clar de probele administrate în cauză, în special de proba cu expertiză contabilă.

De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 1254 C. civ. întrucât s-a ţinut seama, la stabilirea prejudiciului, de veniturile pe care intimata-reclamantă ar fi putut să le obţină din contracte lovite de nulitate absolută (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

ANCOM a invocat nulitatea absolută a tuturor contractelor care încălcau dreptul rezervat furnizorului de serviciu universal CN Poşta Română, adică a acelor contracte care aveau ca obiect prestarea de servicii poştale cu privire la trimiteri de corespondenţă cu greutate mai mică de 50 g. şi cu tarif mai mic de 2 RON şi accesorii acestor servicii (gen servicii de printare şi împlicuire astfel de corespondenţă).

La încheierea contractelor de furnizare a anumitor servicii poştale dintre reclamanta şi beneficiarii acestor contracte, reclamanta a încălcat dreptul rezervat furnizorului de serviciu universal (Compania Naţională Poşta Română), drept ocrotit printr-o normă legală "instituită pentru ocrotirea unui interes general", în speţă dispoziţiile art. 5 alin. (1), (2) şi (4) şi (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile poştale, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 642/2002, cu modificările şi completările ulterioare .

Furnizorii de servicii poştale nu puteau, în niciun caz, să furnizeze servicii poştale constând în trimiteri de corespondenţă a căror greutate era mai mică de 50 gr şi la un tarif mai mic de 2 RON. în caz contrar, încălcând dreptul rezervat al CNPR (aspect de natură să aducă atingere chiar dreptului reglementat de dispoziţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002, potrivit cărora "Orice persoana are dreptul de acces la serviciul universal) şi, totodată, săvârşind contravenţia prevăzută de dispoziţiile art. 58 pct. l 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002.

Or, exact în acest mod a procedat reclamanta, fapt constatat în mod irevocabil de către instanţele de judecată, care au apreciat că aceasta a încălcat normele legale referitoare la dreptul rezervat, fapt constatat de ANCOM în cadrul a trei controale.

Or, este evident că atâta vreme cât instanţele de judecată au apreciat că reclamanta a încălcat normele legale referitoare la furnizarea serviciilor din sfera serviciului universal, norme care protejează un interes general, cel de a asigura permanent servicii poştale la anumite standarde de calitate, pe întreg teritoriul României, tuturor cetăţenilor ţării, sunt incidente prevederile art. 1247 alin. (1) şi art. 1250 din C. civ., referitoare la nulitatea absolută a contractelor încheiate "cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general."

Simplul fapt că intimata-reclamantă ar fi încasat venituri din aceste contracte în perioada 17 iulie - 17 octombrie 2012 nu este suficient pentru a concluziona în sensul că ANCOM ar trebui să suporte, la rândul său, contravaloarea prejudiciului suferit de reclamanta ca urmare a imposibilităţii derulării respectivelor contracte. Fiind vorba despre venituri ilicite, provenite din activităţi nelegale, ele nu dau dreptul la reparaţie.

În ipoteza în care nu ar fi luate în considerare susţinerile anterioare referitoare la netemeinicia cererii, în ansamblul său, şi s-ar determina totuşi veniturile pe care reclamanta le-ar fi putut obţine, corespunzător celor 3 luni de suspendare a dreptului de a presta servicii poştale, fără luarea în considerare a contractelor care nu mai erau în vigoare, a celor care nu respectau dreptul rezervat furnizorului de serviciu universal, precum şi a celor lovite de nulitate absolută, prin raportare la lista contractelor depuse odată cu cererea de chemare în judecată, s-ar ajunge, conform Anexei nr. 4 modificată şi refăcută conform susţinerilor pârâtei, precum şi celor precizate la pagina 11 din Răspunsul la obiecţiuni, la o valoare de 61.294 RON.

în continuare, referitor la calculul realizat de expert prin Răspunsul la obiecţiuni, în ceea ce priveşte suma de 410.843 RON, inclusă în calculul nivelului de profitabilitate pe care pârâta ar fi putut să îl obţină, deşi calculul indicatorului exprimat în obiectiv este corect (suma respectivă făcând parte din veniturile totale ce ar fi fost obţinute de reclamanta în cele 3 luni, alături de suma de 1.810.109 RON estimată pe baza contractelor aflate în derulare la data suspendării activităţii), nu este corect ca acest profit total să fie considerat prejudiciu, ci doar partea nerealizată a veniturilor (corespunzătoare contractelor în derulare ce nu au mai putut fi facturate). În ceea ce priveşte veniturile deja înregistrate în contabilitatea reclamantei (respectiv suma de 410.843 RON), indiferent de sursa acestora (sume încasate pentru servicii prestate anterior suspendării sau sume provenite din alte surse gen chirii, acestea trebuie eliminate din calculul prejudiciului întrucât, deşi ele fac parte din calculul profitului total calculat de expert conform obiectivului stabilit de instanţă, nu pot fi imputate ANCOM.

Practic, prin neeliminarea de la calculul pretenţiilor a sumei deja încasate de către reclamanta, aceasta obţine de două ori acelaşi folos material: o dată din partea clienţilor, iar a doua oară din partea ANCOM, în cadrul prezentului litigiu.

Aşadar, după eliminarea sumei de 410.843 RON venituri deja realizate din calculul prejudiciului, profitul nerealizat în perioada de 3 luni ar fi, prin raportare la Anexa nr. 4 modificată şi refăcută conform susţinerilor pârâtei, precum şi celor precizate la pagina 11 din Răspunsul la obiecţiuni, de numai 37.315 RON (în loc de 61.294 RON).

3.3. Pârâtul B. a formulat recurs împotriva SC 528/20 februarie 2017, solicitând, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive iar în subsidiar respingerea tuturor pretenţiilor formulate de intimata - reclamantă în contradictoriu cu el.

Hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care se poate angaja răspunderea civilă delictuală a "persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului".

De asemenea, prin Sentinţa recurată, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ca urmare a respingerii excepţiei calităţii procesuale pasive a subsemnatului (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.)

Instanţa a reţinut că:

"Pe de altă parte, actul în discuţie este emis de acest pârât, dar nu în nume propriu ci în calitate de Preşedinte al ANCOM, neputând fi primită distincţia artificială efectuată între pârâtul persoană fizică şi autoritatea publică în justificarea excepţiei calităţii procesuale pasive".

Chiar prima instanţă a reţinut în considerentele sale menţiunea din hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti cu ocazia judecării acţiunii în anularea actului:

"Preşedintele ANCOM a fost chemat în judecată în calitatea sa de emitent al actului administrativ contestat, iar nu în nume personal".

În cadrul Dosarului nr. x/2012, finalizat prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 4507 din 26 noiembrie 2014, dosar care a avut ca obiect numai anularea Deciziei nr. 617 din 17 iulie 2012, fără a fi solicitate despăgubiri, recurentul nu a fost parte, în calitate de persoană fizică, de persoană care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, ci Decizia nr. 617 din 17 iulie 2012 fiind emisă de Preşedintele ANCOM, instituţia Preşedintelui a fost parte în respectivul dosar.

În al doilea rând, acţiunea ce formează obiectul prezentului litigiu a fost întemeiată de A. pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, recurentul fiind chemat în judecată în nume personal.

În al treilea rând, distincţia între, pe de o parte, B., persoană care a contribuit la emiterea unui act administrativ anulat ulterior şi, pe de altă parte, Preşedintele ANCOM, instituţie care a emis actului administrativ, a fost catalogată în mod eronat ca fiind artificială de către prima instanţă.

În litigiul având ca obiect anularea actului administrativ a fost pronunţată o hotărâre împotriva ANCOM şi a Preşedintelui ANCOM. Acest lucru este necontestat şi rezultă din chiar menţiunile reţinute în hotărârea pronunţată în respectivul litigiu:

"(...) dar şi dispoziţiile Legii nr. 554/2004 în baza cărora litigiile în contencios administrativ se introduc în contradictoriu cu emitentului actului contestat în calitate de pârât şi reţinând că Decizia nr. 617 din 17 iulie 20î2 a fost emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, Curtea apreciază că şi acest pârât are calitate procesuală activă. (...)".

Prin urmare, angajarea răspunderii personale a recurentului nu putea să aibă loc decât dacă în prealabil ar fi fost parte în litigiul având ca obiect anularea actului administrativ, în calitate de persoană care a contribuit la emiterea acestuia.

În mod eronat prima instanţă a reţinut faptul că în cauza având ca obiect anularea actului administrativ s-a reţinut calitatea procesuală pasivă "a pârâtului persoană fizică". Instanţa care a judecat acţiunea în anulare a precizat expressis verbis: preşedintele ANCOM a fost chemat în judecată în calitatea sa de emitent al actului administrativ contestat, iar nu în nume personal"

De asemenea, prima instanţă a confundat instituţia cu persoana care exercită prerogative conferite de lege conducătorului acelei instituţii. Astfel, există o diferenţă de regim juridic între Preşedintele ANCOM şi B., persoană care a deţinut prerogativele de conducător a acestei instituţii.

În mod greşit prima instanţă a stabilit că se va angaja răspunderea persoanei care a contribuit Ia elaborarea, emiterea sau încheierea unui act administrativ este una obiectivă, fără a se analiza vinovăţia acestei persoane (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

Prima instanţă nu a analizat vinovăţia recurentului, considerând că răspunderea funcţionarului public în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ este independentă de culpă, altfel spus, ne-am afla în situaţia unei răspunderi obiective. Simpla contribuţie la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, chiar şi în limitele mandatului încredinţat de autoritatea angajatoare" conduce automat la angajarea răspunderii subsemnatului, fără a se analiza alte circumstanţe ale cauzei şi chiar fără a se putea dovedi existenţa unei cauze legale care ar înlătura vinovăţia în persoana pârâtului recurent.

De asemenea, a omis să ţină seama în soluţionarea cererii de dispoziţiile exprese cuprinse în Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.

În acest sens sunt şi considerentele care au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Cu ocazia examinării unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate cu privire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios constituţional a reţinut în Decizia nr. 679/2006 următoarele:

"Astfel, în acest sens, Curtea observă că persoana fizică care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim este funcţionar public şi din acest motiv se află într-o situaţie specială, statutul său fiind unul special, reglementat de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici".

Punctul de vedere reţinut de instanţa de fond conduce la consecinţe anormale pentru ordinea juridică, care contravin exigenţelor dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A stabili răspunderea persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului fără a se analiza condiţia vinovăţiei, echivalează cu o veritabilă încălcare a prezumţiei de nevinovăţie. Chiar dacă prezumţia de nevinovăţie stricto sensu este o garanţie specifică materiei penale, raţiunile acesteia se transpun, mutatis mutandis, pe tărâmul oricărei forme de răspundere juridică.

Nu în ultimul rând, această modalitate de interpretare şi aplicare a normelor de drept material care a fost realizată de către prima instanţă, contravine prevederilor art. 21 din Constituţia României, suprimând practic dreptul liberului acces la justiţie al subsemnatului, în condiţiile în care instanţa a refuzat de plano să analizeze vinovăţia recurentului pentru prejudiciile pe care le-ar fi suferit reclamanta.

3.4. C. a declarat recurs incident împotriva SC 528 din 20 februarie 2017, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerea, pe cale de consecinţă, a acţiunii.

Dispoziţiile referitoare la calitatea procesuală a persoanei sunt norme de ordine publică, extrinseci actului de procedură reprezentat de sentinţa recurată, a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute şi necondiţionate a hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.

Prima instanţă a apreciat în mod nelegal că nu era necesară chemarea în judecată a lui C. în cadrul acţiunii în anularea actului administrativ, ca o condiţie de admisibilitate a cererii îndreptate împotriva funcţionarului public.

Argumentul reţinut de instanţa cu privire la caracterul de normă de favoare pentru partea vătămată pe care îl are art. 16 nu justifică introducerea în cauză a funcţionarului ulterior anularii actului administrativ. Persoana vătămată avea posibilitatea de a se bucura de beneficiul acordat de art. 16, în sensul că putea introduce acţiunea împotriva funcţionarului, dar trebuia sa facă acest demers în cadrul acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ. Nu putem considera ca acest raţionament este făcut împotriva persoanei vătămate, având în vedere că sunt folosite principii de interpretare logică şi sistematică, respectându-se scopul legii.

Instanţa precizează totodată că într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ, calitatea procesuală pasiva incumba, în principal, autorităţii publice emitente a actului, iar numai în litigiul având ca obiect despăgubiri figurează ca parte pârâta şi persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului. Această menţiune este validă, însă nu conduce la concluzia că funcţionarul poate fi introdus în cauză în ipoteza art. 19. Deşi instanţa realizează în acest caz o distincţie utilă cu privire la calitatea procesuală pasivă în raport cu obiectul cererii, aceasta nu continuă raţionamentul până la capăt, ignorând diferenţa dintre procedura ordinară, prevăzută de art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, şi procedura specială, introdusă prin art. 19 din acelaşi act normativ.

În concluzie, raţionamentul folosit de prima instanţă pentru respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a lui C. este eronat şi încalcă scopul prevederilor legale incidente.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, A. SRL şi C. au formulat întâmpinări prin care şi-au exprimat poziţia procesuală cu privire la recursurile declarate în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 22 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 5 iunie 2019.

5.2. Aspecte de fapt relevante

Prin Certificatul Tip nr. x din 7 aprilie 2010, ANCOM a atestat dreptul reclamantei de a furniza pe perioadă nedeterminată următoarele servicii poştale pe baza regimului de autorizare generală:

- servicii poştale incluse în sfera serviciului universal (colectarea, sortarea, transportul şi livrarea trimiterilor poştale în greutate de până la 2 kg - corespondenţă, imprimate); publicitate prin poştă având ca obiect trimiteri poştale în greutate de până la 2 kg; serviciul de trimitere recomandată având ca obiect trimiteri poştale în greutate de până la 2 kg sau colete poştale în greutate de până la 10 kg, respectiv colete poştale cu limita de greutate între 10 şi 20 kg expediate din afara teritoriului României către o adresă aflată pe teritoriul acesteia; servicii având ca obiect trimiteri poştale în greutate mai mare de 2 kg - corespondenţă, imprimate);

- servicii poştale neincluse în sfera serviciului universal (serviciul de publicitate prin poştă având ca obiect trimiteri poştale în greutate mai mare de 2 kg; serviciul Schimbare destinaţie; serviciul Livrare specială; serviciul Confirmare de primire; serviciul de schimb de documente).

În baza acestui certificat, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea inclusiv în anul 2011 când ANCOM a demarat mai multe controale, soldate cu încheierea a trei procese-verbale de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, menţinute în instanţă, (PV nr. x din 7 octombrie 2011, PV nr. x din 29 mai 2012 şi PV nr. x din 12 iulie 2012) prin care s-a reţinut în sarcina reclamantei contravenţia prevăzută de art. 58 pct. 11 din O.G. nr. 31/2002 şi sancţionată de art. 59 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv încălcarea dreptului rezervat furnizorului de serviciu universal (Compania Naţională Poşta Română SA) de a presta servicii poştale având ca obiect trimiteri poştale a căror greutate este mai mică de 50 g şi al căror tarif este mai mic de 2 RON.

Prin Decizia nr. 617 din 17 iulie 2012, Preşedintele ANCOM a dispus suspendarea dreptului reclamantei de a furniza toate categoriile de servicii poştale menţionate în Certificatul Tip nr. x din 7 aprilie 2010 pe o perioadă de 3 luni pe considerentul că reclamanta a săvârşit, în mod repetat, contravenţia prevăzută de art. 58 pct. 11 din O.G. nr. 31/2002 şi sancţionată de art. 59 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin Sentinţa civilă nr. 6965 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, a admis acţiunea reclamantei şi a dispus anularea Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 617 din 17 iulie 2012.

S-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4507 din 26 noiembrie 2014, dată în soluţionarea recursului exercitat împotriva acestei hotărâri, că, prin Decizia nr. 617 din 17 iulie 2012, autoritatea pârâtă, reţinând săvârşirea în mod repetat a aceleiaşi contravenţii, a dispus suspendarea pe o perioadă de 3 luni a dreptului reclamantei de a furniza toate categoriile de servicii poştale autorizate, invocându-se ca temei legal dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002 şi ale art. 91 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) - (6) din Decizia nr. 2858/2007 a ANRCTI privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea serviciilor poştale.

Potrivit prevederilor art. 91 alin. (1) lit. b) din decizia menţionată, dreptul de a furniza toate sau anumite categorii de servicii poştale se suspendă în cazul aplicării sancţiunii suspendării, prin decizie a preşedintelui ANCOM, durata sancţiunii fiind conform alin. (4) de cel mult 6 luni şi putându-se dispune, conform alin. (6), retragerea dreptului de a furniza servicii poştale în cazul în care nu au fost eliminate cauzele care au determinat luarea măsurii.

Instanţa de fond a constatat în mod justificat că pârâta a dispus aplicarea sancţiunii suspendând pe o perioadă de 3 luni furnizarea tuturor categoriilor de servicii poştale, în lipsa unor prevederi clare şi transparente aplicabile tuturor societăţilor furnizoare de astfel de servicii.

Astfel, la nivel de normă juridică nu este reglementat un număr minim de încălcări care trebuie constatate pentru a îndreptăţi autoritatea de reglementare de a aplica sancţiunea suspendării dreptului de furnizare a serviciilor poştale, prin decizia contestată pârâta acţionând fără a avea un act normativ care să prevadă cu precizie şi în mod transparent la a câta încălcare a dreptului rezervat şi pe ce perioadă se poate aplica sancţiunea suspendării dreptului de a furniza servicii poştale.

Astfel cum a reţinut instanţa de fond, deşi, potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002, autoritatea de reglementare stabileşte condiţiile şi procedura de obţinere, modificare, suspendare şi retragere a dreptului de a furniza servicii poştale în condiţiile regimului de autorizare generală, decizia ANRCTI nr. 2858/2007, reţinută ca temei legal, nu este suficient de precisă şi previzibilă când se referă la gravitatea faptei care să justifice sancţiunea suspendării dreptului de a furniza servicii poştale.,,

Prin Încheierea nr. 50 din 4 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Ilfov în Dosar nr. x/2013, s-a dispus intrarea în faliment prin procedura simplificată a reclamantei,

În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a înţeles să formuleze acţiunea în despăgubiri şi personal împotriva persoanelor care, în opinia sa, au contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, respectiv:

- d-lui B., care, în calitate de Preşedinte al ANCOM a emis şi semnat Deciziei nr. 617 din 17 iulie 2012;

- d-lui C., care, în calitate de Director al Direcţiei Executive Monitorizare şi Control din cadrul ANCOM, a dat declaraţii care, susţine reclamanta, au generat o presiune mediatică cu consecinţe negative asupra imaginii reclamantei.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor prezentate, Înalta Curte reţine considerentele ce vor fi expuse în continuare.

6.1. În privinţa recursului declarat de către reclamantă, aceasta susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de fond pentru încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nemotivarea soluţiei din perspectiva situaţiei procesuale concrete, încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material cu referire la prejudiciul material cauzat de imposibilitatea derulării activităţii ca urmare a deciziei nelegale de suspendare a activităţii (damnem emergens rezultat atât din starea de insolvenţă cât şi din imposibilitatea derulării şi reluării activităţii, în cadrul contractelor pe care le avea în derulare) dar şi încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte prejudiciul moral.

De asemenea, critică nelegalitatea hotărârii primei instanţe sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de obligare a pârâtului C., persoană fizică, la repararea prejudiciului, în solidar cu ANCOM.

Faţă de motivarea cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, un prim motiv de recurs invocat de către recurenta reclamantă, în temeiul căruia aceasta a solicitat casarea deciziei recurate, vizează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).

Este vorba aşadar despre neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţiile având caracter general, constituind dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, întrucât includ toate încălcările normelor de procedură.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost nelegal îndeplinit.

Recurenta reclamantă susţine neîntemeiat, raportat la incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., că, deşi instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în repararea unei pagube suferite de pe urma actului administrativ, pagubă care are mai multe componente, aceasta nu a înţeles să aibă în vedere imposibilitatea desfăşurării activităţii reclamantei, după suspendare.

Cu încălcarea normelor de procedură, în opinia reclamantei, instanţa de fond nu a agreat susţinerile părţii potrivit cărora tocmai acest prejudiciu este obiect al cererii de despăgubiri astfel că nu a intervenit o modificare a cererii de chemare în judecată, reclamanta afirmând că aprecierile judecătorului fondului, sub acest aspect, ar putea constitui un motiv de casare a hotărârii în temeiul art. 488 pct. 5 din cod.

Modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestuia de a opera schimbări cu privire la părţile, obiectul sau cauza cererii sale. Aceasta este reglementată în cadrul art. 204 noul C. proc. civ., astfel:

(1) Reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când: ... reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii ...

În speţă, prima instanţă a apreciat corect că solicitarea obligării pârâţilor la prejudiciul suferit în perioada 2015 - 2016 reprezintă o modificare a acţiunii, realizată peste termenul procedural.

Este adevărat că titularul unei cereri de chemare în judecată are posibilitatea de a cuantifica, în mod estimativ, valoarea prejudiciului suferit, urmând să îl poată preciza, după administrarea probelor.

Cuantificarea prejudiciului, în modul indicat de recurenta-reclamantă, poate să fie făcută exclusiv în limitele obiectului cererii de chemare în judecată, determinat sau determinabil. Or, prima instanţă a reţinut în mod corect că în pagina nr. 6 din cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat în mod expres:

"Câştigul nerealizat de subscrisa ca urmare a suspendării dreptului de a furniza servicii poştale este în cuantum de 16.126.311 RON, reprezentând: ... câştigul nerealizat aferent lunilor iulie - decembrie 2012 ... câştigul nerealizat aferent anului 2013; ... câştigul nerealizat aferent anului 2014."

Aşadar, recurenta a stabilit ea însăşi, prin acţiune, care sunt limitele obiectului cererii de chemare în judecata (beneficiu nerealizat aferent perioadei iulie 2012 - decembrie 2014).

Ca atare, susţinerea recurentei conform căreia instanţa de fond a procedat la limitarea dreptului la reparaţie este nefondată. În opinia instanţei de casare, motivul de nelegalitate prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu poate viza situaţia în care instanţa a apreciat fondate/nefondate susţineri ale părţii, legea neprevăzând sancţiunea nulităţii pentru considerentele de acest fel arătate de recurenta-reclamantă.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta oprindu-se la teza nemotivării, prin raportare la situaţia procesuală concretă.

În acest sens, sunt redate paragrafe din sentinţă care, în opinia părţii, ar justifica critica formulată în recurs.

Contrar afirmaţiei recurentei, hotărârea este motivată, argumentarea acesteia fiind logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ.

De principiu, un raţionament logico-juridic eronat pot conduce la o nemotivare însă, faptul că recurenta-reclamantă nu a înţeles raţionamentul judecătorului fondului ori nu a fost în acord cu acesta, nu poate echivala cu o nemotivare.

În analiza sentinţei recurate, se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac.

Contrar opiniei recurentei-reclamante, motivarea instanţei cu privire la inadmisibilitatea modificării cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, după primul termen de judecată este amplă. Prima instanţă a reţinut că, în condiţiile în care prin cererea introductivă de instanţă recurenta-reclamantă a solicitat în mod expres beneficiul nerealizat în anii 2012 - 2014, aceasta poate să îşi majoreze pretenţiile numai în legătură cu aceşti ani, nu să solicite acoperirea beneficiului nerealizat pentru anii 2015 şi 2016.

Aşa cum sesizează însă intimata pârâtă ANCOM, nu această inadmisibilitate a modificării cererii de chemare în judecată a determinat în mod efectiv respingerea pretenţiilor aferente perioadei 2015 - 2016, ci faptul că prima instanţă a apreciat că recurenta reclamantă are dreptul exclusiv la beneficiul nerealizat în perioada de trei luni în care activitatea acesteia a fost suspendată ca urmare a Deciziei ANCOM, ulterior anulate în instanţă.

Prin urmare, în condiţiile în care argumentele recurentei vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea greşită a legii.

Raportat la obiectul acţiunii, prima instanţă a motivat că există o distincţie esenţială între majorarea pretenţiilor cerute până la sfârşitul anului 2014 (astfel cum este formulat obiectul cererii de chemare în judecată prin acţiune) şi faptul de a pretinde pretenţii aferente anilor 2015 - 2016.

În mod corect, prima instanţă a arătat că pretenţiile decurgând din beneficiul nerealizat în perioada 2015 - 2016 nu au fost invocate până la primul termen de judecată astfel că nu pot fi analizate.

Nu există în cursul judecăţii în primă instanţă vreo cerere precizatoare referitoare la anii 2015 şi 2016 care să fi impus instanţei respingerea ei ca urmare a intervenirii decăderii. Pretenţiile suplimentare au fost formulate direct prin concluzii, instanţa reţinând judicios că nu le poate avea în vedere, fiind formulate tardiv din punct de vedere procedural.

Recurenta reclamantă invocă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi reprezentat de prejudiciul rezultat din veniturile neîncasate din contractele aflate în derulare la momentul aplicării sancţiunii suspendării activităţii, ceea ce ar fi diferit de cuantificarea în cifre a prejudiciului la momentul introducerii cererii, cuantificarea fiind una estimativă provizoriu.

Aşa cum arată şi intimata pârâtă, nu poate fi pus semnul egalităţii între estimarea provizorie a unui prejudiciu la momentul sesizării instanţei şi modificarea acţiunii, prin solicitarea de acoperire a prejudiciului aferent şi unei alte perioade. Reclamanta şi-a limitat pretenţiile în timp, solicitând în mod expres beneficiul nerealizat aferent perioadei iulie 2012 - decembrie 2014, fără a face nicio menţiune la perioada de după anul 2014, până la momentul soluţionării în fond a acţiunii.

Cu privire la calificarea juridică a prejudiciului rezultat din imposibilitatea derulării activităţii, recurenta-reclamantă a indicat, în cererea de chemare în judecată, faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului presupune acordarea de despăgubiri atât pentru paguba efectivă - damnum emergens, cât şi pentru câştigul nerealizat de victimă ca urmare a faptei ilicite - lucrum cessans.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că înţelege prin paguba efectivă "totalul creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe", iar prin câştigul nerealizat, sumele pe care aceasta pretinde că le-ar fi realizat în perioada 2012 - 2014 în lipsa deciziei de suspendare.

Astfel, calificarea reţinută de către instanţa de fond cu privire la această ultimă categorie de venituri este chiar cea stabilită de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la distincţia dintre noţiunea juridică şi cea financiară a câştigului nerealizat.

Contractele pe care D. le avea în derulare la momentul suspendării activităţii erau contracte-cadru, prestarea serviciilor de către societate făcându-se pe baza comenzilor provenite de la clienţi. Aceste contracte nu garantau certitudinea prestării serviciilor şi a obţinerii veniturilor aferente, îndeplinirea obligaţiilor contractuale fiind dependentă de nevoile clienţilor. Astfel, probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat că exista o probabilitate reală de obţinere a câştigului în perioada ulterioară datei de 17 octombrie 2012.

Pe de altă parte, fiind vorba despre contracte-cadru, activitatea societăţii putea fi reluată ulterior datei de 17 octombrie 2012, reclamanta neadministrând probe din care să rezulte care contracte au încetat sau că a încercat să îşi contacteze clienţii în scopul reluării activităţii şi că aceştia ar fi refuzat.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, reclamanta putea să-şi reia activitatea din luna noiembrie 2012.

Or, E. SRL, societate care făcea parte din acelaşi grup de firme cu reclamanta, anterior sancţionării acesteia, a preluat, prin semnarea unor noi contracte sau prin încheierea unor contracte de novaţie, cea mai mare parte a clienţilor societăţii recurente (a se vedea Adresa E. nr. 28 din 31 august 2012 şi documentele anexate acesteia, transmisă de E. către ANCOM).

De asemenea, între A. şi E. SRL s-a încheiat Contractul de folosinţă marcă cu numărul x din 16 iulie 2012 prin care marca individuală combinată "F." este licenţiată în mod gratuit, E. SRL

În aceeaşi logică, parte din contractele depuse de către recurenta-reclamantă în susţinerea pretenţiilor erau deja finalizate prin ajungere la termen iar alte contracte fuseseră transferate ulterior Deciziei de sancţionare către aceeaşi E.

În aceste condiţii, nu se poate vorbi nici despre o certitudine a prejudiciului suferit de către reclamantă după data de 17 octombrie 2012 sau despre vreo pierdere de şanse, nici despre o legătură de cauzalitate certă între decizia de suspendare şi pretinsul prejudiciu.

Şi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la respingerea nelegală a pretenţiilor rezultate din starea de insolvenţă simt neîntemeiate, recurenta-reclamantă nedovedind legătura de cauzalitate dintre datoriile contractate anterior emiterii Deciziei de sancţionare şi Decizia nr. 617 din 17 iulie 2012.

Chiar dacă, prin raportul lichidatorului judiciar, validat de către judecătorul sindic, decizia de suspendare a activităţii a fost identificată ca fiind una dintre cauzele intrării în insolvenţă, nu se poate vorbi despre autoritate de lucru în condiţiile în care nu poate fi identificată tripla identităţi de părţi, obiect şi cauză. Pe de altă parte, decizia de suspendare a activităţii a fost apreciată de lichidatorul judiciar ca fiind numai una dintre cauzele care ar fi determinat insolvenţa, iar nu singura sau cea mai importantă dintre cauze.

În privinţa prejudiciului moral, o altă componentă a pagubei pretinse de către recurenta-reclamantă se referă la prejudiciul de imagine pe care aceasta susţine că l-a suferit ca urmare a publicării pe site-ul ANCOM a comunicatelor privind verificarea activităţii societăţii şi transmiterii de către ANCOM a unor adrese clienţilor societăţii, prin care li s-a adus acestora la cunoştinţă luarea măsurii suspendării.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, niciuna dintre aceste acţiuni nu reprezintă, în sine, un fapt ilicit, aducerea la cunoştinţă publică a unui act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, în virtutea obligaţiei de transparenţă decizională, neputând fi legată în niciun mod de constatarea nelegalităţii actului administrativ.

Niciuna dintre aceste acţiuni nu au generat un prejudiciu real, de imagine, recurentei-reclamante, aceasta nedemonstrând în niciun mod că şi-ar fi pierdut credibilitatea ca urmare a informaţiilor de interes public furnizate de către ANCOM şi că, din cauza acestor informaţii, potenţialii clienţi ar fi refuzat încheierea de contracte.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că fapta ilicită a emiterii unui act administrativ nelegal a fost remediată prin anularea acestuia de către instanţă, iar recurenta-reclamantă nu a demonstrat nici săvârşirea unei fapte ilicite în activitatea de comunicare a emiterii actului, nici suferirea unui prejudiciu moral, astfel încât pretenţiile sale, inclusiv sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Se invocă de către recurentă, în diferite stadii ale litigiului, că pârâtul C. a emis pentru ANCOM comunicate de presă prin care a popularizat sancţiunea suspendării dreptului de furnizare a reclamantei, că a emis adrese de înştiinţare a clienţilor cu privire la suspendarea dreptului reclamantei de prestare a serviciilor poştale, că, în calitatea sa de Director al Direcţiei Executive Monitorizare şi Control, a coordonat controalele care au condus, în final, la emiterea Deciziei nr. 617/2012, că a făcut propunerea de sancţiune care a fost aplicată prin Decizia nr. 617/2012.

Recurenta-reclamantă afirmă, în acelaşi timp, că ANCOM, prin dl. C. a prezentat trunchiat adevărul, nearătând, prin comunicatele făcute, că reclamanta a atacat la instanţa de contencios administrative decizia de suspendare.

În fapt, ANCOM a emis un singur comunicat, la data de 18 iulie 2012, moment la care decizia nu fusese contestată de către reclamantă astfel că era imposibil ca aceasta să facă menţiunile referitoare la formularea cererii de suspendare.

Comunicatul de presă la care face referire reclamanta conţinea informaţii neutre, circumscrise sferei definiţiei informaţiilor de interes public şi rezultând din activităţile instituţiei publice. Astfel, aşa cum arată şi intimatul C., în comunicatul de presă nu se fac afirmaţii denigratoare la adresa reclamantei ci se prezintă informaţii obiective, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul rezervat Companiei Naţionale Poşta Română. În acest context, instanţa de fond a apreciat în mod corect că "niciun comentariu negativ ori defavorabil reclamantei nu a fost făcut în spaţiul public de către reprezentanţii pârâtei" şi că "aceştia din urmă au dat publicităţii cu titlu de informaţii de interes public doar fapte, iar nu opinii ori judecăţi de valoare ".

În ceea ce priveşte adresele de înştiinţare a clienţilor cu privire la suspendarea dreptului reclamantei de prestare a serviciilor poştale, acte ulterioare şi distincte emiterii Deciziei nr. 617/2012, raţionamentul expus anterior este pe deplin aplicabil.

Referitor la coordonarea controalelor de către pârâtul C., reclamanta nu a adus nicio probă în sensul susţinerilor formulate atâta vreme cât numele sau calitatea acestuia nu apar în procesele-verbale de contravenţie care au precedat emiterea Deciziei nr. 617/2012. Simpla deţinere a funcţiei de conducere a Direcţiei Executive Monitorizare şi Control nu poate reprezenta un argument din care să se deducă incidenţa normelor Legii nr. 544/2004.

6.2. Cu privire la recursurile pârâtei ANCOM:

6.2.1. Recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28 octombrie 2017

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei ANCOM cu privire la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prin prisma unor dispoziţii din Legea nr. 85/2006 şi din C. civ., deşi se invocă o încălcare a unor dispoziţii legale de drept procedural, în fapt, se critică greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii.

Pornind de la dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 şi cele ale art. 288 alin. (1), (2) din C. civ., invocate de pârâta ANCOM, prin care se statuează asupra faptului că societatea aflată în faliment va derula activităţile aferente operaţiunilor necesare lichidării averii debitorului, păstrându-şi capacitatea civilă în acest sens şi coroborând aceste dispoziţii legale cu prevederile art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 care defineşte noţiunea de avere a debitorului (totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei), se poate concluziona că acţiunea în pretenţii, întemeiată pe Legea nr. 554/2004, poate avea ca obiect dreptul patrimonial de reparare a prejudiciului suferit prin actul administrativ nelegal.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei ANCOM cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei prin aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că acţiunea a fost introdusă cu respectarea termenului prevăzut de lege, soluţia prime instanţe fiind legală şi cu privire la acest aspect.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia.

Prin trimiterea pe care art. 19 alin. (2) o realizează, în mod deficitar, la art. 11 alin. (2), se instituie un termen identic ca durată cu cel de decădere reglementat de acest din urmă text, dar diferit ca natură juridică şi moment la care începe să curgă faţă de acesta.

Astfel, termenul reglementat de art. 19 alin. (2) este termen de prescripţie, şi nu de decădere, iar momentul de la care începe să curgă este momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Or, din acest punct de vedere, cunoaşterea întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt care nu este, în mod direct, legată de anularea actului administrativ sau de rămânerea definitivă a hotărârii de anulare.

Anularea actului administrativ (inclusiv rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ) prezintă semnificaţia certificării prejudiciului, în timp ce stabilirea întinderii acestuia depinde de conduita autorităţii sau instituţiei publice, în sensul înlăturării efectelor produse de actul administrativ anulat;

6.2.2. Recursul declarat împotriva SC 528 din 20 februarie 2013

Instanţa de fond a apreciat corect că eventualele despăgubiri trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

Reclamanta şi-a evaluat pierderea suferită prin raportate a totalul creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe, motiv pentru care judecătorul cauzei a apreciat judicios că aceste pretenţii, astfel formulate, ale reclamantei sunt vădit neîntemeiate.

Considerând că nu se mai impune reluarea considerentelor primei instanţe, pe care de altfel şi le însuşeşte, Înalta Curte constată că, în mod temeinic, cu argumente amplu prezentate şi în deplină concordanţă cu logica juridică, s-a reţinut că trebuie avută în vedere lipsirea reclamantei de veniturile aferente contractelor aflate în derulare la data de 17 iulie 2012 iar sub aspectul perioadei, se impune determinarea prejudiciului aferent perioadei de suspendare, iulie - octombrie 2012, numai în acest interval reclamanta fiind privată de dreptul de a-şi desfăşura în mod normal activitatea.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei ANCOM, prin care invocă încălcarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., trebuie validate susţinerile acesteia referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere doar contractele în derulare la data de 17 iulie 2012, ataşate cererii de chemare în judecată.

Câtă vreme reclamanta solicită obligarea pârâtei la repararea prejudiciului constând în beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilităţii de a-şi îndeplini obligaţiile asumate printr-o serie de contracte, existenţa acelor contracte reprezintă, aşa cum susţine recurenta pârâtă, unul dintre cele două motive de fapt pe care se sprijină cererea de chemare în judecată, al doilea fiind emiterea actului sancţionator.

Expertul desemnat în cauză a realizat, ca răspuns la obiecţiunile ANCOM, şi un calcul care nu lua în considerare contractele care nu mai erau în vigoare, care nu respectau dreptul rezervat furnizorului de serviciu universal, precum şi cele lovite de nulitate absolută, acest calcul reflectându-se în Anexa nr. 4 modificată şi refăcută prin Răspunsul la obiecţiuni.

Pentru a ajunge la rezultatele din Anexa nr. 4, expertul a înlăturat toate veniturile aferente contractelor cu privire la care instanţele de judecată constataseră că încălcau dreptul rezervat al CNPR.

Determinând veniturile pe care reclamanta le-ar fi putut obţine, corespunzător celor 3 luni de suspendare a dreptului de a presta servicii poştale, în condiţiile menţionate, prin raportare la lista contractelor depuse odată cu cererea de chemare în judecată, expertul a ajuns, conform Anexei nr. 4 modificată şi refăcută, precum şi celor precizate la pagina 11 din Răspunsul la obiecţiuni, la o valoare a rezultatului financiar estimat de 61.294 RON - f.3231 dosar fond.

6.3. Prin recursul formulat în cauză, pârâtul B. critică hotărârea pronunţată de instanţa de fond sub aspectul respingerii excepţiei calităţii sale procesuale pasive, critică reglementată de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, se invocă faptul că Sentinţa nr. 528 din 20 februarie 2017 a fost dată cu încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care se poate angaja răspunderea civilă delictuală a "persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului", respectiv fără a se analiza vinovăţia acestei persoane - critică reglementată de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., judicios arată instanţa de fond că admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive se opun două argumente principale, şi anume prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, pe de o parte, şi puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 6965 din 6 decembrie 2012, de anulare a Deciziei nr. 617 din 17 iulie 2012, prin care această problemă de drept a fost în mod expres tranşată, pe de altă parte.

Astfel, sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii administrativ patrimoniale a persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului nelegal, şi anume cea referitoare la existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare în mod definitiv a unui act administrativ, precum şi cea referitoare la obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv despăgubiri.

Actul anulat a fost emis de acest pârât în calitate de Preşedinte al ANCOM, Curtea de Apel Bucureşti statuând, prin sentinţa sus arătată, că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 în baza cărora litigiile în contencios administrativ se introduc în contradictoriu cu emitentul actului contestat în calitate de pârât. Decizia nr. 617 din 17 iulie 2012 a fost emisă de Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, astfel că şi acest pârât are calitate procesuală pasivă.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu împărtăşeşte punctul de vedere al instanţei de fond, referitor la faptul că angajarea răspunderii patrimoniale a funcţionarului nu ar fi condiţionată de o conduită culpabilă proprie, respectiv acesta să fi acţionat cu vinovăţie, depăşindu-şi atribuţiile legale de serviciu.

Greşit se apreciază astfel că nu prezintă relevanţă, sub aspectul răspunderii patrimoniale, ipoteza în care angajatul acţionează în limitele atribuţiilor de serviciu încredinţate, actul fiind afectat de un viciu distinct de nelegalitate, astfel cum este cazul în speţă (cadrul legislativ impropriu).

Este real faptul că Legea nr. 554/2004 (prin art. 1, art. 8, art. 18) recunoaşte dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ imputabil autorităţii publice emitente dar, cu titlu de condiţie de admisibilitate a acţiunii împotriva funcţionarului din cadrul autorităţii publice, Înalta Curte apreciază că se cere şi existenţa unei conduite culpabile proprii a angajatului autorităţii. Or, în speţă, chiar instanţa de fond constată că nu este evidentă o conduită nelegală a funcţionarului raportat la angajatorul său.

Astfel, în acord cu susţinerile recurentului, angajarea răspunderii acestuia a fost făcută cu încălcarea normelor de drept material referitoare la regimul răspunderii civile delictuale, prin excluderea în mod automat de la analiză a îndeplinirii condiţiei existenţei vinovăţiei.

Trimiterea la Decizia nr. 679/2006 a Curţii Constituţionale este oportună, instanţa constituţională reţinând:, persoana fizică care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim este funcţionar public şi din acest motiv se află într-o situaţie specială, statutul său fiind unul special, reglementat de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici...Întrucât elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori refuzul de a rezolva cererea petentului se realizează în exercitarea atribuţiilor profesionale ale funcţionarului, este firesc ca stabilirea răspunderii persoanei în cauză şi, pe cale de consecinţă, obligarea ei la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică, să fie strâns legată de examinarea legalităţii actului administrativ şi să urmeze aceeaşi procedură de judecată."

Prin urmare, pretenţiile reclamantei, formulate împotriva acestui pârât, se impun a fi respinse, în integralitate, pe fond.

6.4. În ceea ce priveşte recursul incident, în faţa primei instanţe, pârâtul C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere:

- pe de-o parte, că acţiunea pârâtului, de a comunica informaţii, nu se circumscria sferei acţiunilor identificate de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 privitoare la "elaborarea, emiterea sau încheierea actului", fiind o acţiune atât distinctă cât şi ulterioară emiterii acestuia;

- pe de altă parte, că furnizarea de informaţii de interes public în numele autorităţii administrative emitente a unui act nelegal nu justifică atragerea răspunderii personale a funcţionarului care a furnizat aceste informaţii, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- în al treilea rând, comunicatul de presă semnat de C., în calitate de Director al Direcţiei Executive Monitorizare şi Control din cadrul ANCOM, nu conţinea decât informaţii corecte la acea vreme, referitoare la sancţionarea reclamantei, fără a conţine aprecieri personale cu privire la comportamentul acesteia.

Reclamanta a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului C. prin fapta proprie a acestuia, constând în declaraţii date în spaţiul public şi prin care s-a cauzat o presiune mediatică cu consecinţe negative asupra imaginii reclamantei, faptă aptă a produce un prejudiciu moral.

Corect a reţinut instanţa de fond că există identitate între pârât şi subiectul raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, raportat la emiterea comunicatului şi la declaraţiile date.

Cu toate acestea, argumentele reclamantei, nesusţinute de nicio probă, nu justifică pronunţarea unei soluţii de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ci respingerea pretenţiilor pe fond, aşa cum corect a procedat instanţa de fond.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune în sensul admiterii recursurilor formulate de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 528 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va fi casată în parte sentinţa şi, rejudecând:

Se va admite în parte acţiunea, urmând a fi obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii la plata sumei de 61.294 RON cu titlu de despăgubiri către reclamanta SC A.

Va fi respinsă în rest acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi pârâtul C.

Va fi respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B.

Vor fi menţinute în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Va fi respins recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii împotriva încheierii din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va fi respins recursul formulat de reclamanta SC A. SRL şi recursul incident formulat de pârâtul C. împotriva Sentinţei nr. 528 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi pârâtul B. împotriva Sentinţei nr. 528 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea.

Obligă pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii la plata sumei de 61.294 RON cu titlu de despăgubiri către reclamanta SC A.

Respinge în rest acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi pârâtul C.

Respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii împotriva Încheierii din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL şi recursul incident formulat de pârâtul C. împotriva Sentinţei nr. 528 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2019.

GGC - LM