Supreme Court jurisdiction over recourses against tribunal appellate judgments in non-pecuniary land law disputes

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 10 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Primăria Oraşului Otopeni, prin primar, să dispună obligarea pârâtei la eliberarea către reclamantă a titlului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 5000 mp, situat în Bucureşti, Str. x, prin emiterea Ordinului prevăzut de lege.

În drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000, nr. 247/2005, nr. 165/2013 şi nr. 168/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 8740 din 05 decembrie 2016, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cu motivarea că terenul cu privire la care se solicită emiterea titlului de proprietate se află în sectorul 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2016*.

Prin Sentinţa civilă nr. 3822 din data de 05 mai 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Oraşului Otopeni şi a respins, în consecinţă, acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 3593/A/25.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva Sentinţei civile nr. 3822 din 05 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2016*, la data de 04 iunie 2018.

Prin recursul formulat, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea şi completarea hotărârii atacate, iar prin decizia ce se va pronunţată să se dispună ca Primăria Sectorului l Bucureşti - Comisia de specialitate fond funciar, să fie obligată la eliberarea Titlul de proprietate pentru suprafaţa de 5000 m.p., teren situat în str. x, sectorul 1 Bucureşti.

În motivarea recursului, în esenţă, recurenta a susţinut că Primăria Sectorului l Bucureşti are calitatea de ordonator principal de credite, conform Legii nr. 215/2001, iar Comisia de specialitate fond funciar are sarcina de a emite titlul nou de proprietate pentru suprafaţa de 5000 m.p. având în vedere înscrisurile doveditoare, anexate la dosar, înscrisuri pe care, în opinia recurentei, instanţele fondului nu le-au observat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 coroborat cu art. 485 şi art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. art. 30 din Legea nr. 58/1974, respectiv art. 36 alin. (3) coroborat cu art. 23 din Legea nr. 18/1991; art. 3 coroborat cu art. 47 alin. (2) - (3) din Legea nr. 165/2013; Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997; Legea 247/2005 actualizată privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente; H.G. nr. 890/2005; Legea nr. 168/2015; O.U.G. nr. 66/2015 şi art. 888 din C. civ.

La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2018, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017 şi la prevederile art. XVIII din Legea 2/2013 coroborate cu cele ale art. 483 C. proc. civ. precum şi la cele stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 454/2018.

Prin Decizia nr. 538 din 23 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 ianuarie 2019.

Prin rezoluţia din data de 8 martie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare.

Prin raportul întocmit la data de 28 mai 2019, s-a reţinut că hotărârea atacată prin prezentul recurs a fost pronunţată în apel de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, într-un litigiu în materia fondului funciar, soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, astfel că, în opinia raportorului, competenţa de soluţionare în cauză a recursului revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, completul de filtru urmând a aprecia cu privire la acest aspect.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că art. 493 alin. (3) C. proc. civ. este abrogat prin Legea nr. 310/2018, astfel că a solicitat judecarea recursului în baza probelor aflate la dosarul cauzei.

Examinând excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată din oficiu, instanţa reţine următoarele:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, nejustificându-se competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal, care are ca obiect o cerere de chemare în judecată în materia fondului funciar.

Decizia civilă nr. 3593/A din 25 octombrie 2018, atacată prin prezentul recurs, a fost pronunţată în apel de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, într-un litigiu în materia fondului funciar, soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 18 din data de 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965/14.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel".

În prezenta cauză, deşi litigiul are ca obiect o cerere în materia fondului funciar, nefiind unul evaluabil în bani, având în vedere că analiza instanţei supreme din decizia anterior menţionată a pornit de la constatarea lipsei unei reglementări exprese cu privire la competenţa de soluţionare a recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, cele dezlegate prin considerentele acestei decizii sunt aplicabile mutatis mutandis în prezentul litigiu.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a reţinut că, potrivit prevederilor art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă, ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege, iar, conform dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

A constatat că, din norma de competenţă citată, rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie, competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

A apreciat că, astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

De asemenea, a arătat că se impun constatări similare şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, a reţinut că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi, numai prin excepţie, competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, a constatat că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din acelaşi act normativ, curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum, în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, Înalta Curte reţine că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea normelor anterior evocate, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 18 din data de 1 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din data de 14 noiembrie 2018, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 3593/A din 25 octombrie 2018 pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (3) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Bucureşti, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 3593/A din 25 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - GV