Quashed and remanded: uninsured tractor accident compensable under broader “vehicle accident”, not restricted to public roads.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi intervenientul forţat I., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri după cum urmează: pentru A., soţia victimei decedate, 600.000 RON reprezentând daune morale şi 1167.81 RON reprezentând daune materiale; pentru B., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru C., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru D., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru E., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru F., nepoata victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru G., fiica victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale şi pentru H., fiica victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 1134/08 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins, în consecinţă, acţiunea reclamanţilor.

3. Apelul declarat în cauză:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., anularea hotărârii apelate şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

4. Decizia pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 301/12 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G. şi H., împotriva Sentinţei civile nr. 1134/08 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca organism de plată a despăgubirilor - Direcţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii şi cu intimatul-intervenient I..

5. Cererea de recurs:

Împotriva Deciziei nr. 301/12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii C., G., D., H., A., E., B. şi F. solicitând admiterea căii de atac şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.

Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1. Prima critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă pentru vehiculul, respectiv tractorul implicat în accidentul mortal, s-a încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie.

Au arătat că din actele de urmărire penală rezultă că accidentul s-a produs pe un drum neamenajat, deschis circulaţiei publice, iar vehiculul era înregistrat, fiind necesar să aibă o poliţă RCA.

Pe de altă parte, potrivit Codului rutier, singurele vehicule care nu trebuie înmatriculate şi nici înregistrate sunt bicicletele şi vehiculele trase sau împinse cu mâna.

În opinia recurenţilor, decizia atacată este nelegală întrucât, la data accidentului, pentru vehiculul implicat, era obligatorie încheierea unei asigurări pentru răspundere civilă.

2. Cea de a doua critică vizează nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 în detrimentul dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 136/195 şi, respectiv, în Ordinul nr. 14/2011, dat în aplicarea acestei legi.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a considerat în mod eronat că, prin raportare la locul producerii evenimentului, în cauză nu se poate reţine că este vorba de un accident rutier, şi, pe cale de consecinţă, nu se poate atrage răspunderea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.

În opinia acestora, legea specială nu condiţionează acordarea despăgubirii de către asigurătorii de răspundere civilă obligatorie de constatarea în concret a normelor rutiere încălcate, ci de existenţa culpei conducătorului auto al vehiculului cauzator de prejudicii, de existenţa legăturii de cauzalitate între fapta delictuală culpabilă şi prejudiciul suferit de persoanele vătămate şi de existenţa prejudiciului.

Toate textele de lege fac referire la accidente de vehicule şi nu la accidente de circulaţie, aşa cum au statuat instanţele de fond.

În opinia recurenţilor, având în vedere faptul că la data producerii accidentului nu exista o poliţă valabilă RCA, obligaţia de despăgubire revine Fondului de Protecţie al Victimelor Străzii, conform art. 61 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 şi Ordinului CSA nr. 1/2008, modificat prin Ordinul CSA nr. 13/2008.

Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii, în calitate de garant, răspunde în situaţia dată ca un asigurător, în sensul că se supune normelor de drept material obligatorii în aceste situaţii. În susţinerea acestui argument sunt şi Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, în vigoare la momentul producerii accidentului, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Au mai arătat recurenţii că legea specială nu condiţionează acordarea despăgubirii de constatarea, în concret, a unor norme rutiere încălcate, ci de existenţa culpei conducătorului auto al vehiculului cauzator de prejudicii, de existenţa legăturii de cauzalitate între fapta delictuală culpabilă şi prejudiciul suferit de persoanele vătămate şi de existenţa prejudiciului.

Faptul că s-a reţinut şi încălcarea normelor de securitate în muncă, nu poate conduce instanţa civilă la concluzia că accidentul nu a fost şi unul de vehicule, deopotrivă cum a fost unul de muncă.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că numai normele privind sănătatea şi securitatea în muncă au fost încălcate, câtă vreme organele de cercetare penală au stabilit că inculpatul se face vinovat inclusiv de încălcarea normelor rutiere.

3. Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi au criticat aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Ordinul CSA nr. 14/2011, arătând că norma legală prevede că asigurătorul răspunde indiferent de locul unde s-a produs accidentul de vehicul, neexistând o dispoziţie potrivit căreia nu poate fi antrenată răspunderea dacă drumul nu este amenajat.

4. Recurenţii au susţinut, de asemenea, că instanţele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că Legea nr. 136/1995 (lege specială) şi normele privind asigurarea de răspundere RCA pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, aflate în vigoare la momentul producerii accidentului (fiind aprobate prin CSA nr. 14/2011), sunt aplicabile în speţă, urmând a fi coroborate cu prevederile C. civ. (legea generală), care prevăd dreptul la dezdăunare a persoanelor aflate în astfel de situaţii.

5. Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că în speţă au fost greşit interpretate şi aplicate normelor prevăzute în Directiva 2009/103/CE; instanţa de apel a interpretat greşit această directivă, reţinând că ea se aplică numai accidentelor de circulaţie, respectiv că nu are în vedere accidentele de vehicul.

Intimata Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia fondul pentru protecţia victimelor străzii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu de la 5 iunie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., H., A., E., C., G., B. şi F. împotriva Deciziei nr. 301A/12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fixându-se termen de judecată în şedinţă publică, la 9 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, aplicabile în cauză având în vedere că erau în vigoare la data producerii evenimentului soldat cu decesul autorului recurenţilor-reclamanţi (10 mai 2014) şi la data formulării cererii de chemare în judecată (28 aprilie 2017), respectiv faţă de dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (care a abrogat Legea nr. 136/1995), Fondul pentru protecţia victimelor străzii a fost constituit în vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării/înregistrării, precum şi de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul (sau, după caz, tramvaiul) nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule.

Alin. 8 al aceluiaşi text legal prevedea că: "În caz de litigiu, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării/înregistrării, precum şi de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule se exercită împotriva administratorului Fondul de protecţie a victimelor străzii, desemnat de Autoritatea de Supraveghere Financiară (...)."

În speţă, reclamanţii au chemat în judecată Fondul de protecţie a victimelor străzii arătând că vehiculul implicat în producerea accidentului soldat cu decesul autorului lor era supus înregistrării şi nu era asigurat pentru pagube produse terţilor.

Instanţa de apel, deşi a reţinut incidenţa acestor prevederi, ca şi a dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, în forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii, conform cărora Fondul se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, a apreciat că în speţă nu este îndeplinită condiţia care impune ca paguba să fie rezultatul unui eveniment care să reprezinte un accident de vehicul în sensul legii.

În acest sens, curtea de apel a făcut referire la prevederile art. 76 din O.U.G. nr. 195/2002 care dispun în sensul că este necesară încheierea asigurării obligatorii pentru răspundere civilă în caz de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, în condiţiile legii, pentru vehiculele care sunt înmatriculate sau înregistrate şi circulă pe drumurile publice, cu excepţia celor cu tracţiune animală.

În continuare, curtea de apel a examinat condiţiile prevăzute de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 pentru calificarea unui eveniment drept accident de circulaţie şi a conchis că interpretarea coroborată a acestei norme cu art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, conduce la concluzia că răspunderea civilă obligatorie are în vedere pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, în acelaşi sens fiind şi directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

Recurenţii-reclamanţi au contestat acest raţionament al instanţei de apel susţinând, în esenţă, că în examinarea legitimării procesuale pasive a pârâtului Fondul de protecţie a victimelor străzii trebuie stabilit dacă vehiculul implicat în accident, respectiv un tractor cu remorcă, era supus înmatriculării sau înregistrării, în condiţiile legii, faţă de prevederile art. 48 din Legea nr. 136/1995.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că vehiculul aflat în discuţie era înregistrat de comuna Dăeşti, judeţul Vâlcea, astfel că exista obligaţia asigurării acestuia pentru răspundere civilă.

Sub un alt aspect au arătat că, aşa cum rezultă din cartea de identitate a vehiculului, acesta corespundea reglementărilor privind admiterea în circulaţia pe drumurile publice, astfel că putea circula pe drumurile publice, obligaţia deţinerii poliţei RCA impunându-se şi din perspectiva art. 76 alin. (1) O.U.G. nr. 195/2002, cu atât mai mult cu cât accidentul a avut loc pe un drum care, deşi era neamenajat, era deschis circulaţiei publice.

Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, în temeiul cărora a conchis că pârâtul nu justifică legitimare procesuală întrucât evenimentul aflat în discuţie nu constituie un accident de circulaţie.

După cum rezultă din dispoziţiile legale evocate, sediul materiei pentru atragerea în proces a Fondului de protecţie a victimelor străzii îl reprezintă art. 61 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 251 din Legea nr. 32/2000, dispoziţii care erau în vigoare la data producerii evenimentului soldat cu decesul autorului recurenţilor-reclamanţi (10 mai 2014) şi care fac trimitere la accidentele de vehicule, iar nu la accidentele de circulaţie, acestea din urmă fiind o subcategorie de accidente de vehicule.

În plus, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule ar fi înlăturate de la aplicare de un act normativ cu forţă juridică mai mare, respectiv O.U.G. nr. 195/2002; aşa cum s-a menţionat, dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 nu sunt relevante în stabilirea calităţii procesuale pasive.

Prin urmare, în speţă, instanţa de apel avea obligaţia de a examina, sub aspectul criticilor vizând calitatea procesuală a pârâtului, dacă este îndeplinită condiţia premisă ca vehiculul să facă parte din cele supuse înmatriculării/înregistrării şi, în caz afirmativ, dacă la data de 10 mai 2014 exista, cu privire la acest vehicul, un contract de asigurare pentru răspundere civilă vizând pagube produse prin accidente de vehicule, susţinerile recurenţilor-reclamanţi fiind pertinente în ceea ce priveşte trimiterea la dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995.

În cauză o asemenea analiză, care implică verificări de fapt, nu a fost făcută, astfel că, din perspectiva controlului de nelegalitate, Înalta Curte nu poate statua în concret cu privire la legitimarea procesuală pasivă a intimatului-pârât.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, care dispuneau în sensul că asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, în ipoteza întrunirii condiţiilor mai sus-menţionate, în sfera accidentelor de vehicule intră şi cele produse pe drumuri care, deşi nu sunt amenajate, sunt deschise circulaţiei publice.

Împrejurarea că accidentul aflat în discuţie a fost calificat drept accident mortal de muncă nu-i împiedică pe recurenţi să solicite despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme prejudiciul pretins nu a fost reparat.

Cu alte cuvinte, atunci când reclamantul dispune de mai multe căi procedurale, în lipsa unor dispoziţii contrare, acesta are dreptul de alegere; cu toate acestea prejudiciul trebuie reparat o singură dată.

În speţă nu s-a susţinut că reclamanţii ar fi beneficiat deja, în procedura de constatare a accidentului de muncă ori în procesul penal soluţionat de Judecătoria Râmnicu Vâlcea prin Sentinţa penală nr. 112/09 martie 2017, de despăgubiri pentru prejudiciul invocat în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând a casa decizia atacată.

Văzând dispoziţiile art. 497 şi 480 alin. (3) C. proc. civ. şi constatând că prin cererea de apel, respectiv prin întâmpinarea depusă în faza procesuală a apelului, nu s-a solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, Înalta Curte va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., G., D., H., A., E., B. şi F. împotriva Deciziei nr. 301 din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - GV