Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1711/2019 AI generated

Liability of central coordinating ministry for systemic penitentiary overcrowding under Article 3 ECHR

Case Number Decizia nr. 1711/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal (recurso) filed by the Ministry of Justice against the Court of Appeal’s decision, thereby upholding the first-instance judgment that ordered the Ministry to pay the former inmate €120,000 in moral damages for inadequate detention conditions. The dispute arose from a civil liability claim where a prisoner, incarcerated for twelve years, alleged that the Ministry of Justice was liable for inhuman and degrading conditions of detention (overcrowding, poor hygiene, lack of ventilation) that caused severe suffering, while the defendant argued it lacked passive standing and that the specific causal link to the inmate's leukemia was unproven. The court ruled that the Ministry of Justice possessed proper standing as the central authority responsible for coordinating the penitentiary system and ensuring respect for human dignity under Article 3 of the European Convention on Human Rights, and that the failure to establish a direct causal link between detention conditions and the specific illness did not preclude compensation for the systemic failure to maintain minimum standards of detention, a violation recognized under the Convention's positive obligations and domestic civil law regarding non-contractual liability.

Legislator headnote

AI generated

art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 222 din C. civ, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, art. 56 din Legea nr. 254/2013, art. 36 C. proc. civ; Liability of central coordinating ministry for systemic penitentiary overcrowding under Article 3 ECHR: În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să achite în favoarea statului suma de 100 RON.

Keywords

AI generated
compensation for detention european Convention on Human Rights prisoner civil liability moral damages human rights violations

Cited Legislation

AI generated
art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008
În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să achite în favoarea statului suma de 100 RON.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:
art. 222 din C. civ
Potrivit art. 222 din C. civ., "persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel".
art. 9 alin. (1) din Legea nr. 254/2013
Mai mult, conform art. 9 alin.
art. 56 din Legea nr. 254/2013
Totodată, în exercitarea drepturilor lor, persoanele private de libertate se pot adresa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013.
art. 36 C. proc. civ
Faţă de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ.
art. 492 C. proc. civ
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.
art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013
Prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, invocate în cauză, sunt în sensul că: (1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 20 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei Bucureşti, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 5.000 euro/zi, pentru condiţiile de detenţie existente în Penitenciarul Oradea, în perioada de 12 ani în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii pe care le-a apreciat ca inumane, din cauza spaţiului mic şi murdar al celulei, instalaţiilor ruginite, absenţei aerisirii, ceea ce a determinat şi îmbolnăvirea sa de leucemie.

La data de 01.03.2017, reclamantul a precizat că pretinde despăgubiri în cuantum de 120.000 euro.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 156/C din 13 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea introdusă de reclamantul A., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Bihor şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea introdusă de reclamantul A., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, care a fost obligat să achite reclamantului suma de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri. S-au respins restul pretenţiilor.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să achite în favoarea statului suma de 100 RON.

3. Cererea de apel şi hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerii cererii de chemare în judecată faţă de această instituţie, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 269 din 21 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi intimaţii pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva Sentinţei civile nr. 156/C din 13 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:

Instanţa de apel a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei, prin raportare la art. 6 pct. IV şi art. 6 pct. VII din H.G. nr. 652/2009, dispoziţii potrivit cărora această instituţie coordonează activitatea sistemului penitenciar, a executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri privative ori neprivative de libertate, asigură condiţiile pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri, asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului în calitate de ordonator principal de credite şi repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, urmăreşte modul de utilizare a acestora.

Or, în vederea realizării şi exercitării obiectivelor şi funcţiilor din domeniul său de activitate, Ministerul Justiţiei îndeplineşte anumite atribuţii specifice, strict determinate de lege, iar, în calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor şi unităţilor care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în H.G. nr. 652/2009.

Cu privire la calitatea de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei, s-a învederat că Ministerul Justiţiei centralizează proiectele de buget transmise de instituţiile aflate în subordinea acestuia, printre care şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin urmare, Ministerul Justiţiei nu are nicio atribuţie legată de elaborarea proiectului de buget al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau al unităţilor penitenciare din subordinea ANP, proiectul de buget centralizat al acestora realizându-se de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în baza solicitărilor formulate.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016, "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Totodată, în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare" (art. 6 alin. (1) lit. a), "elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării" [art. 6 alin. (1) lit. c)], "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile privind asigurarea dreptului la asistenţă medicală al deţinuţilor, persoanelor internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa şi al personalului din sistemul administraţiei penitenciare" [art. 6 alin. (1) lit. i)].

Potrivit art. 222 din C. civ., "persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel".

În ceea ce priveşte executarea pedepselor, Ministerul Justiţiei a creat cadrul legal pentru funcţionarea eficientă a sistemului respectiv, în acest sens emiţând Ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aplicabil în perioada de referinţă.

Mai mult, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, "Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege (...)".

De asemenea, potrivit alin. (2) lit. a) al aceluiaşi articol, judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege.

Totodată, în exercitarea drepturilor lor, persoanele private de libertate se pot adresa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Din probele administrate, nu rezultă că intimatul-reclamant ar fi sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu vreo plângere privind condiţiile în care şi-a executat pedeapsa.

Aşadar, din dispoziţiile legale invocate anterior, rezultă că respectarea drepturilor persoanelor private de libertate este o obligaţie stabilită în sarcina locului de deţinere în care intimatul-reclamant a executat pedeapsa, în speţă, Penitenciarul Oradea.

Pe fondul cauzei, deşi instanţa de apel a considerat ca fiind fără relevanţă împrejurarea că, în cauză, nu s-a făcut dovada că boala de care suferă intimatul-reclamant ar fi fost declanşată sau agravată de condiţiile de detenţie, a apreciat că acesta este îndreptăţit, în condiţiile răspunderii civile delictuale şi a prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană, la o despăgubire pentru condiţiile de detenţie, stabilită în sarcina Ministerului Justiţiei.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat despăgubiri pentru faptul că, din cauza condiţiilor inumane de cazare, relelor tratamente şi indiferenţei personalului medical, s-a îmbolnăvit de leucemie.

Prin urmare, faţă de cererea intimatului-reclamant care a invocat tratamentul inuman şi degradant care i-a determinat boala, instanţa de apel trebuia să constate că nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale a Ministerului Justiţiei, prin raportare la situaţia de fapt, conform dispoziţiilor art. 998 din vechiul C. civ., respectiv art. 1349 şi art. 1357 din noul C. civ.

Ca atare, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Ministerului Justiţiei, se impunea constatarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii delictuale, conform dispoziţiilor din C. civ. menţionate, în urma administrării probelor corespunzătoare.

Obligaţia de reparaţie ia naştere numai ca urmare a existenţei unui prejudiciu, iar pentru acordarea pretenţiilor, trebuia să se constate că intimatului-reclamant i-au fost încălcate drepturile prin nerespectarea prevederilor legale de către Ministerul Justiţiei, astfel încât să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Aplicarea tratamentului inuman sau degradant a fost clarificată de Curtea Europeană în sensul în care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul urmărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă şi dacă, în funcţie de consecinţe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului.

Ca atare, tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană ca fiind atunci când a fost aplicat premeditat, ore în şir, şi a cauzat fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice sau psihice profunde, aspecte care nu au fost probate în cauză.

Faţă de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. şi în considerarea situaţiei de fapt, s-a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a Ministerului Justiţiei, apreciindu-se în mod greşit de către instanţa de apel asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, doar în raport de prevederile generale din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

În cauză, nu au fost formulate întâmpinări.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului şi procedura desfăşurată în faţa instanţei de recurs:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 5 iunie 2019, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Deciziei nr. 269 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă; a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 9 octombrie 2019, pentru dezbaterea recursului.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Un prim motiv de recurs s-a raportat la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, susţinându-se de către recurent că, în cauza dedusă judecăţii, ar avea legitimare procesuală pasivă Penitenciarul Oradea, întrucât respectarea drepturilor persoanelor private de libertate este o obligaţie stabilită în sarcina locului de deţinere al reclamantului.

În acest context, este important de reţinut că instanţele de fond au analizat alegaţiile reclamantului nu doar din unghiul dispoziţiilor art. 1353 - 1357 din C. civ., dar şi din perspectiva art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care interzice tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impune obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, aplicând în cauză jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

În acest sens, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei [cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, parag. 46].

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii se regăseşte în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, din 25 aprilie 2017, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).

Or, raportându-ne la statuările Curţii Europene pe terenul articolului 3 al Convenţiei cu privire la condiţiile de detenţie enunţate supra, dar şi la dispoziţiile art. 5 şi 6 din H.G. nr. 652 din 27 mai 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, reţinute de instanţele fondului, nu se poate aprecia, în circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, că ar avea legitimare procesuală pasivă Penitenciarul Oradea sau Administraţia Naţională a Penitenciarelor, astfel cum pretinde recurentul.

În consecinţă, în mod corect, recurentului Ministerul Justiţiei i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, în raport de natura faptei ilicite reţinute, fiind considerat, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor structurale constatate privind condiţiile de detenţie în Penitenciarul Oradea şi în considerarea atribuţiilor specifice ce îi revin în coordonarea executării pedepselor şi a altor măsuri privative de libertate şi asigurării condiţiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus astfel de măsuri sau pedepse, răspunzător de producerea prejudiciului, ceea ce determină respingerea, ca nefondat, a acestui motiv de recurs.

Pe un alt palier, un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată ar consta, în opinia recurentului, în faptul că intimatul - reclamant nu ar fi sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu privire la condiţiile în care şi-a executat pedeapsa, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Se poate observa că, deşi acest argument nu a fost structurat ca un motiv de recurs distinct, ci a fost inserat în conţinutul criticii privind absenţa legitimării procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, instanţa de recurs, considerând că acesta are autonomie, îl va analiza în mod distinct, în cele ce urmează.

Prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, invocate în cauză, sunt în sensul că: (1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.

(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

Astfel cum reiese din economia normei juridice enunţate, prin aceasta, se deschide persoanelor aflate în starea de detenţie o procedură specială, administrativ jurisdicţională, prin care pot reclama neregularităţi care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului.

Finalitatea căii procedurale astfel reglementate este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluţiona, în timp util, astfel de contestaţii, în vederea asigurării pentru viitor a unui exerciţiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menţionată.

Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condiţiile de detenţie, în care este inclusă şi asistenţa medicală a persoanelor condamnate, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

Referitor la statutul judecătorului de supraveghere a privării de libertate, este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 9 alin. (2) lit. b) şi alin. (5), precum şi cele ale art. 9 alin. (1) şi alin. (3) din aceeaşi lege, norme conform cărora:

(2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuţii administrative şi administrativ-jurisdicţionale: soluţionează plângerile privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate;

(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege. (...)

(3) Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere.

Prin prisma acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate desfăşoară o activitate administrativ - jurisdicţională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuţii nu sunt unele pur jurisdicţionale.

Având în vedere trăsăturile procedurii plângerii ce poate fi formulată în condiţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea acestei proceduri de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acţiunea dedusă judecăţii, această acţiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiţie, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu plenitudine de competenţă, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procedurale specifice procesului civil, precum şi cu parcurgerea gradelor de jurisdicţie stabilite prin legea procedurală de drept comun.

În acest punct, trebuie menţionat că, în hotărârea pilot din cauza Rezmiveş şi alţii contra României, s-a stabilit, în considerentele hotărârii referenţiale şi concluziile Comitetului de Miniştri, cuprinse în parag. 47, următoarele: În ceea ce priveşte căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de supraaglomerare şi condiţii materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniştri a evaluat, în acelaşi memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) şi a constatat că acestea nu permit instanţelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunţate şi să dispună măsuri de reparaţie în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerinţele care decurg din jurisprudenţa Curţii. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunţate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales, într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce priveşte latura compensatorie, Comitetul de Miniştri a constatat că exemplele prezentate de autorităţi în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenţei unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniştri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicaţiile adresate de Curte autorităţilor române în hotărârea Iacov Stanciu împotriva României, în legătură cu instituirea unui sistem adecvat şi eficient de căi de atac.

În acelaşi sens, în parag. 124, în ceea ce priveşte căile de atac compensatorii, Curtea Europeană a constatat că unele instanţe examinează diferite aspecte ale condiţiilor materiale de detenţie şi acordă despăgubiri în acest sens unor deţinuţi (supra, pct. 96). Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în dreptul român, răspunderea civilă delictuală este un regim care se bazează pe răspunderea subiectivă şi care se bazează, aşadar, pe culpa autorului prejudiciului. Or, în materie de rele condiţii de detenţie, Curtea a reamintit că sarcina probei, care revine justiţiabililor, nu trebuie să constituie o sarcină excesivă. (...) Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (Ananyev şi alţii, parag. 113; Român Karasev împotriva Rusiei, parag. 81 - 85, hotărârea din 25 noiembrie 2010).

Aceste considerente sunt suficiente pentru a respinge argumentele recurentului Ministerul Justiţiei privind un pretins fine de neprimire a cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, procedură care, de altfel, nu era accesibilă reclamantului încarcerat încă din anul 2005 decât de la momentul intrării sale în vigoare - anul 2013.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la neîndeplinirea cumulativă în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate în art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

În susţinerea acestui motiv, s-a argumentat că nu s-a probat că recurentului i-a fost aplicat în mod intenţionat, pe o perioadă lungă de timp, un tratament inuman sau degradant care să-i fi cauzat o vătămare corporală sau suferinţe fizice sau psihice profunde şi nici nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi leucemie, boala de care suferă intimatul reclamant şi despre care pretinde că i-a fost determinată de aceste condiţii.

Or, invocând acest motiv de recurs, recurentul ignoră însuşi obiectul cererii de chemare în judecată şi limitele obiective fixate prin efectul introducerii acesteia. În acest sens, instanţa de recurs reaminteşte că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. s-au solicitat daune morale pentru condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Oradea (absenţa spaţiului şi a aerisirii, mizeria) şi nu s-a invocat sau pretins aplicarea unui tratament inuman sau degradant de către o anumită persoană şi care să fie supus condiţiei realităţii (dovedirii) şi imputabilităţii acestuia.

În acest context, instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speţei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi acestea dobândesc o conotaţie specifică în cazul persoanelor care suferă de boli fizice, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, deja citată, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare; de altfel, şi anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa contra României, Curtea Europeană a subliniat că a observat deja situaţii de suprapopulare, corespunzătoare unor perioade care coincid cu perioadele de detenţie a reclamantului din prezenta cauză, în Penitenciarul Oradea (e.g. cauzele Ardelean împotriva României, parag. 52-54, hotărârea din 30 octombrie 2012, şi Hadade împotriva României, parag. 75-77, hotărârea din 24 septembrie 2013).

Cum, în litigiul dedus judecăţii, s-a dovedit şi reţinut că reclamantul A. a fost încarcerat în Penitenciarul Oradea, în perioada 15.02.2005 - 18.05.2017, şi au fost analizate, într-o manieră detaliată şi convingătoare, condiţiile în care acesta a fost deţinut, în mod corect, s-a făcut de către instanţele fondului aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene, reţinându-se caracterul necorespunzător al condiţiilor din penitenciar, raportat la faptele speţei.

Astfel, chiar dacă instanţa de recurs ar admite că, în prezenta cauză, nu există niciun element care să indice intenţia de a-l umili sau înjosi pe intimatul reclamant A., lipsa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3 al Convenţiei Europene, întrucât condiţiile de detenţie, astfel cum au fost descrise şi reţinute de prima instanţă, necombătute de recurentul pârât, raportate la durata privării de libertate a reclamantului - 12 ani şi la boala gravă de care acesta suferă - leucemie cu celule păroase, l-au supus pe reclamant unei suferinţe de o intensitate care depăşeşte nivelul de suferinţă inerent detenţiei.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument invocat de către recurent pentru susţinerea respingerii cererii de chemare în judecată, referitor la faptul că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi boala de care suferă intimatul reclamant, acesta trebuie, de asemenea, respins, raportat la realitatea contextuală a speţei dedusă judecăţii şi la considerentele expuse în hotărârile atacate, prin care instanţa de fond a stabilit că, în privinţa bolii diagnosticate a reclamantului, din perspectiva neîndeplinirii atribuţiilor personalului din penitenciar, nu se pot contura fapte ilicite, ci, din contra, luarea unor măsuri prompte pentru diagnosticarea şi tratarea deţinutului A..

În acelaşi sens, s-a constatat că nicio probă a cauzei nu relevă faptul că boala de care suferă reclamantul a fost declanşată sau agravată din cauza detenţiei, mai mult, se remarcă că aceasta a fost supus unor investigaţii medicale ample, atât în Oradea, cât şi în spitale din Cluj-Napoca şi Bucureşti, ulterior diagnosticării fiindu-i aplicat tratamentul specific.

Cum considerentele de fapt şi de drept care au condus la admiterea cererii de chemare în judecată nu s-au raportat la declanşarea sau agravarea bolii reclamantului sau la absenţa tratamentului medical adecvat, ci la condiţiile de detenţie în esenţa lor, argumentele invocate de recurentul pârât Ministerul Justiţiei privind absenţa legăturii de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi leucemie, boala de care suferă intimatul reclamant, ca element al răspunderii civile delictuale, sunt străine cauzei şi nu pot determina reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Deciziei nr. 269 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Deciziei nr. 269 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - GV