Civil liability for road infrastructure rockfall: non-compliance with force majeure impreviability requirement despite protective wire mesh installation

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 15.03.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei totale de 144.714,21 RON, reprezentând repararea prejudiciului patrimonial suferit de reclamant ca urmare a evenimentului produs pe DN 7 (Valea Oltului) în data de 01.12.2015, constând în: 4166,92 RON costurile de constatare a avariilor produse autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x, aflat în proprietatea reclamantului A., conform facturii nr. x/16.12.2015 emise de C. SRL; 138.879,29 RON costurile de reparaţie a avariilor produse autoturismului, conform calculului de reparaţie din dosarul de daună nr. x, deschis la C. SRL; 1.200 RON costurile transportului autoturismului, după avarierea acestuia, de la locul producerii prejudiciului către Bucureşti (pe ruta Râmnicu Vâlcea - Bragadiru - Bucureşti), conform facturii nr. x/11.01.2016 emise de D. SRL; 150 RON costul evaluării psihologice a reclamatului A. ca urmare a traumei suferite în urma incidentului din 01.12.2015, conform facturii nr. x/07.12.2015 şi chitanţei nr. x/07.12.2015 emise de CIP E.. Obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 400.000 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant (suferinţa psihică şi trauma, cauzate de incidentul produs în data de 01.12.2015). Obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei totale de 150 RON, reprezentând costul evaluării psihologice şi tratamentului psihologic urmate de aceasta, ca urmare a traumei suferite în urma incidentului din 01.12.2015. Obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 400.000 RON, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces (onorarii avocaţiale achitate, taxe de timbru, alte costuri efectuate în cauză).

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2759 din 6.07.2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume: către reclamantul A., 4166,92 RON, reprezentând cheltuieli de constatare a avariilor produse autoturismului x, 138.897,29 RON, reprezentând costuri de reparaţie a avariilor produse autoturismului, 1200 RON, reprezentând costurile transportului autoturismului, 150 RON reprezentând costul evaluării psihologice, precum şi 30.000 RON, cu titlu de daune morale; către reclamanta B., 150 RON, reprezentând costul evaluării psihologice, precum şi 30.000 RON, cu titlu de daune morale. Au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta să plătească statului suma de 7367,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, la 1 decembrie 2015, autoturismul x cu număr de înmatriculare x care circula pe DN 7, km 200 în direcţia Sibiu-Bucureşti, condus de reclamantul A. şi în care se afla ca pasager reclamanta B., a fost surprins de căderea unui volum mare de pietre şi anrocamente care au împins autoturismul spre albia râului Olt. Autoturismul a suferit avarii directe de impact şi avarii secundare de rulare pe roci. Constatările agentului constatator din cadrul IPJ Vâlcea au fost în sensul că reclamantul A. nu are nicio răspundere în producerea accidentului.

Instanţa a înlăturat apărarea pârâtei privind forţa majoră, reţinând că pârâta nu a dovedit caracterul imprevizibil al evenimentului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Naţionala de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcţia Regionala Drumuri şi Poduri Craiova, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul pârâtei, ca nefondat.

4. Motivele de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de absolut niciun argument adus prin cererea de apel.

Cu privire la motivarea deciziei tribunalului, referitoare la faptul că pârâta nu ar fi adus dovezi ale caracterului extraordinar al cantităţii de precipitaţii ce au dus la producerea incidentului, se susţine, în motivarea recursului, că nici nu era posibilă producerea unei asemenea dovezi, cantitatea imensă de precipitaţii căzute fiind evidentă, având în vedere dimensiunile mari ale rocilor desprinse de pe versant.

Mai mult, modul de ancorare şi/sau caracteristicile plaselor de sârmă montate de-a lungul DN 7 nu diferă în funcţie de cantităţile de precipitaţii ce vor cădea ulterior montării. Este imposibil de prevăzut cantitatea exactă de precipitaţii care ar duce la desprinderea rocilor de pe versant. Imposibil de prevăzut este şi locul exact al eventualelor desprinderi.

Accidentul s-a produs în urma unei alunecări de teren, care, conform art. 1351 alin. (1) şi (2) din C. civ., se înscrie în cazul forţei majore, exonerator de răspundere.

Aşa cum reiese şi din procesul-verbal încheiat de agentul F., "conform declaraţiei conducătorului auto, acesta a fost surprins de o cădere mai mare de pietre". Este evident faptul că administratorul drumului nu putea să intervină instantaneu în degajarea părţii carosabile, aşa cum este stipulată obligaţia în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

Instanţa nu a ţinut cont nici de faptul că versantul cu pricina avea montată plasă de sârmă, sub forma unei perdele fixate la partea superioară a versantului. Pe parcursul exploatării, această plasă a redus amplitudinea traiectoriei de cădere a fragmentelor desprinse de pe versant, înlăturând, până la anumite dimensiuni, ajungerea acestora pe partea carosabilă. În acest caz, blocurile de dimensiuni mari din componenţa ebulmentului căzut la 01.12.2015 au smuls ancorele de fixare a plaselor, degradând totodată şi plasele ancorate.

Cât priveşte pretenţiile materiale solicitate de reclamanţi, recurenta susţine că acestea sunt vădit exagerate, solicitând cenzurarea lor, pe de o parte, ţinând cont de faptul că devizul de reparaţie nu reprezintă o operaţiune efectiv realizată, ci numai estimativă, pe de altă parte, neexistând o evaluare corectă şi profundă a stării de anxietate invocate. Două facturi emise fără a ţine cont de prevederile art. 319 alin. (20) lit. f).) din Legea nr. 227/2015 nu pot face dovada vreunui prejudiciu.

Întregul deviz este de fapt o cotaţie a reparaţiei, care pe alocuri are preţurile modificate de către utilizatorul programului (a se vedea nota de la finalul devizului, care menţionează foarte clar că tot ceea ce este marcat cu * este introdus de către utilizator). Numai preţul parbrizului a fost supraevaluat cu peste 700 de RON. O simplă căutare a codului acestuia pe site-urile cu specific vânzări piese auto duce la aceeaşi concluzie.

Instanţa a trecut cu vederea susţinerea expertului tehnic auto, potrivit căreia unele preţuri au fost modificate de către utilizatorul programului de estimare a reparaţiei, când programul conţine de fapt absolut toate dotările pe care le poate avea autoturismul respectiv.

De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont de valoarea exagerată a facturii de evaluare a reparaţiilor, 4.167 de RON. Reclamanţii nu au putut face dovada vreunui prejudiciu cauzat de presupusele daune de ordin psihologic, urmate de o eventuala imposibilitate de a munci sau de a socializa.

Sunt vădit exagerate sumele acordate de către instanţa de fond cu titlu cheltuieli de constatare şi de daune morale.

Nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, deoarece nu poate fi vorba sub nicio forma de o inacţiune a administratorului drumului naţional.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 7 septembrie 2018 şi repartizat completului de filtru CF x.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a opinat în sensul că recursul formulat este admisibil în principiu, iar criticile se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva invocării de către recurentă a pronunţării hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1351 alin. (1) şi (2) C. civ., care reglementează forţa majoră.

Prin încheierea din 30 mai 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul formulat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, împotriva Deciziei civile nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a stabilit termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de apel a efectuat o amplă analiză asupra stării de fapt şi a motivat în drept soluţia pronunţată, reţinând, în acord cu cele reţinute şi de instanţa de fond, că, în principiu, cazul de forţă majoră se referă şi la evenimente naturale precum alunecările de teren, dar în acelaşi timp acest eveniment trebuie să aibă un caracter extraordinar, imprevizibil, aşa încât împrejurările în care s-a produs să elimine orice suspiciune cu privire la faptul că debitorul nu a putut interveni pentru a preveni şi înlătura pericolul producerii consecinţelor vătămătoare. În acest context, Curtea de apel a precizat că, în măsura în care din contextul factual ar reieşi că debitorul ar fi putut deduce, cu certitudine sau numai probabil, pericolul cauzării unui prejudiciu, în raport de împrejurările concrete ale speţei, acesta nu poate invoca, în apărarea sa, forţa majoră.

În litigiul de faţă, instanţa a constatat, potrivit probelor administrate, că autoturismul a fost surprins de o cădere mare de pietre, chiar în momentul în care traversa zona al cărei administrator este pârâta; partea carosabilă a fost blocată la momentul căderii de rocă ce a lovit autoturismul, cădere care l-a împins în afara zonei de rulare. În aceste condiţii, fapta ilicită a pârâtei pentru care instanţa a înţeles să îi antreneze răspunderea civilă a constat în inacţiunea legată de administrarea corespunzătoare a drumului naţional DN 7 şi a zonei de siguranţă, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă.

Instanţa de apel a precizat în mod expres în considerentele deciziei că în speţă nu se impută pârâtei omisiunea ori tardivitatea intervenţiei pentru degajarea părţii carosabile, obligaţie instituită de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, iar în ceea ce priveşte apărarea acesteia potrivit căreia versantul din zona de impact avea montată o plasă de sârmă, sub forma unei perdele fixate la partea superioară a versantului, curtea de apel a reţinut că acest aspect nu înlătură răspunderea, câtă vreme pârâta nu a administrat dovezi din care să rezulte că alunecările de teren au fost consecinţa unor fenomene meteorologice mai mult decât obişnuite; nu s-a probat că plasa în discuţie se afla chiar în perimetrul în care a fost avariat autoturismul şi nici faptul că modul în care a fost ancorată plasa ori starea acesteia erau corespunzătoare. Faţă de această situaţie, elementele de fapt au determinat concluzia că alunecările nu au avut un caracter neaşteptat, insurmontabil, iar în cauza de faţă nu au fost administrate dovezi ale caracterului de excepţie al fenomenului ce a avariat autoturismul.

În recurs, pârâta reiterează aceleaşi critici, susţinând că alunecarea de teren care a determinat accidentul se înscrie în cazul de forţă majoră, exonerator de răspundere şi că nu putea interveni instantaneu în degajarea părţii carosabile, aşa cum este stipulată obligaţia la art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

Critica este nefondată, instanţele de fond şi de apel făcând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1351 alin. (1) şi (2) din C. civ., dispoziţiile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 nefiind incidente în speţă, câtă vreme, aşa cum s-a reţinut în decizia recurată, pârâtei nu i se impută nerespectarea obligaţiei de a degaja partea carosabilă.

Potrivit definiţiei forţei majore, cuprinse în art. 1351 alin. (2) C. civ., acest caz exonerator de răspundere civilă reprezintă un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

Se includ în această categorie şi fenomenele naturale, însă numai dacă acestea au caracter extraordinar, cum ar fi: cutremurele grave, inundaţiile catastrofale, trăsnetele, tornadele, etc.

Instanţele au constatat că pârâta nu a dovedit caracterul imprevizibil al evenimentului, astfel încât, raportat la probatoriul a cărui evaluarea nu constituie atributul instanţei de recurs, în mod corect s-a concluzionat că forţa majoră nu poate fi reţinută în cauză.

Pentru a fi incidentă această cauză exoneratoare de răspundere, este necesar ca imprevizibilitatea să se refere atât la producerea evenimentului, cât şi la efectele sau consecinţele sale. În lipsa dovedirii caracterului imprevizibil, pârâta este chemată să răspundă, deoarece a săvârşit o faptă culpabilă, respectiv, nu a luat măsurile corespunzătoare desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă, pentru a preîntâmpina sau evita urmările unui asemenea eveniment.

În ceea ce priveşte criticile privind cuantumul daunelor materiale acordate, Curtea de apel a arătat că raţiunea legiuitorului a fost aceea de a acoperi şi prejudicii viitoare, în cazul de faţă fiind certă suma care tinde la repararea integrală a urmărilor nemijlocite ale faptei ilicite. Faptul că până la acest moment autoturismul nu a fost reparat nu justifică respingerea cererii de acordare a sumelor reprezentând costul lucrărilor de reparaţii necesare pentru aducerea autoturismului în starea de dinaintea producerii evenimentului rutier, estimate pe baza unui deviz cenzurat prin expertiza tehnică efectuată în cauză. Curtea a precizat că apelanta pârâtă s-a limitat a relua argumente cuprinse în întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi care au făcut obiectul verificării chiar prin proba cu expertiză tehnică; or, expertul a reţinut că toate piesele şi manoperele incluse în acest deviz au un corespondent real în constatarea daunelor efectuată de expert şi planşele fotografice. S-a răspuns de către expert, punctual, şi chestiunii privind pretinsa modificare a preţurilor de către utilizatorul programului în sensul că operarea manuală prin introducerea unor preţuri din alte baze de date sau alte surse de informaţii s-a justificat în prezentul litigiu din cauza lipsei datelor de preţ recomandat din partea fabricantului de piese pentru autoturismul x.

S-a mai reţinut că apelanta pârâtă nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză şi nu a indicat un alt preţ al pieselor pe care consideră că partea reclamantă le-a supraevaluat; nu a produs nici în apel o probă care să susţină pretinsa supraevaluare.

În aceeaşi măsură, suportarea costului activităţilor de stabilire a daunelor şi întocmirea devizului a fost probată prin înscrisurile aflate la dosar fond şi reprezintă un prejudiciu cert suportat de către intimatul reclamant A..

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, Curtea de apel a arătat că despăgubirile ce pot fi valorificate în cadrul acestei acţiuni vizează prejudiciul cert şi real încercat de către persoanele păgubite. În stabilirea întinderii acestor daune s-au avut în vedere criterii precum gravitatea prejudiciului nepatrimonial, vârsta, sexul, împrejurările speciale de viaţă care fac ca persoana păgubită să dea o apreciere diferită consecinţelor psihice ale accidentului. Contrar celor afirmate de apelantă, Curtea a reţinut că, în cauză, a fost probată existenţa unui prejudiciu de această natură, aspect valorificat temeinic de către instanţa fondului. Astfel, cei doi reclamanţi au fost evaluaţi de un expert psiholog la scurt timp după producerea incidentului, rapoartele întocmite în cauză susţinând starea de depresie, anxietate şi stres. Martorul audiat a evidenţiat starea de spaimă pe care aceştia au avut-o, maşina fiind împinsă de valul de bolovani către râul Olt.

Chiar dacă incidentul în care au fost implicaţi nu a avut urmări constând în imposibilitatea de a munci sau socializa, aceste consecinţe fiind menţionate cu titlu exemplificativ de către apelanta pârâtă, totuşi Curtea a considerat că, în cauză, nu se justifică diminuarea suplimentară a cuantumului daunelor morale, evaluat în mod judicios de către prima instanţă la suma de 30.000 RON.

Se constată că, în calea de atac a recursului, pârâta nu formulează critici de nelegalitate cu privire la modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza sub aspectul cuantificării daunelor materiale şi morale, ci reia întocmai susţinerile din întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi din motivele de apel, făcând abstracţie de faptul că instanţa de apel a răspuns motivat acestor critici.

În speţă, recurenta, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., criticile formulate, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale şi morale, nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu critică însă această hotărâre, rezumându-se la reluarea criticilor din apel. Fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta nesocoteşte existenţa judecăţii anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.

În privinţa criticilor formulate, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi cenzurat cuantumul despăgubirilor care ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de verificare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova împotriva Deciziei civile nr. 996 A din 15 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2019.

GGC - GV