Divorce jurisdiction confirmed for claimant at Timişoara Court over respondent's foreign residence, per procedural agreement.

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara, la data de 26 iulie 2018, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei părţilor, prin acord, reluarea, de către reclamantă, a numelui de familie avut anterior căsătoriei, stabilirea locuinţei minorei B., la pârât, şi exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei în comun, de către ambele părţi.

Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 373 lit. a) şi art. 397 C. civ.

Prin Sentinţa nr. 11473 din 22 noiembrie 2018, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Timişoara şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti.

În motivare, a reţinut că mandatara avocată a pârâtului a arătat că pârâtul locuieşte în Danemarca, din anul 2011, iar în întâmpinarea formulată, s-a specificat de către pârât că ultima dată părţile au locuit împreună în Danemarca, şi că reclamanta este cea care a părăsit locuinţa comună, întorcându-se în România, în timp ce pârâtul şi cu fiica minoră a părţilor au continuat să locuiască în Danemarca, la aceeaşi adresă.

Instanţa a reţinut că reclamanta nu a contestat nici susţinerile mandatarei avocate a pârâtului şi nici cele relatate de pârât în întâmpinare, iar la termenul din data de 22 noiembrie 2018, ea însăşi a mărturisit că ultima dată părţile au locuit împreună în Danemarca, împreună şi cu fiica lor, şi că ea este cea care a revenit în ţară, în timp ce pârâtul cu minora au continuat să locuiască în Danemarca, la adresa la care au locuit toţi trei împreună, indicată în întâmpinare.

Astfel încât, faţă de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a reţinut că aceste aspecte privitoare la ultima locuinţă comună a părţilor şi la locuinţele actuale ale acestora sunt conforme cu realitatea. Cum rezultă şi din Referatul de anchetă psihosocială nr. x din 13 noiembrie 2018, întocmit de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Timişoara.

Întrucât pârâtul locuieşte în Danemarca, instanţa a reţinut că litigiul de faţă este un litigiu cu element de extraneitate, căruia, conform art. 1088 C. proc. civ., i se aplică legea procedurală română, şi care ridică o problemă de ordin procedural, a conflictului de jurisdicţii, conform art. 1071 C. proc. civ., prin a determina instanţa competentă să soluţioneze litigiul.

Judecătoria a reţinut existenţa Regulamentului nr. 2201/2003, al Consiliului Europei, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, dar potrivit pct. 31 din preambul, acesta nu se aplică Danemarcei.

Instanţa a făcut aplicarea art. 915 C. proc. civ., reţinând că determinantă pentru stabilirea competenţei instanţei este locuinţa efectivă a soţilor, iar nu domiciliul cu care acestea figurează în evidenţele privind populaţia, unde aceştia nu locuiesc, însă, în fapt.

Aşadar, nu prezintă importanţă, în speţă, faptul că, domiciliul legal al acestora, cu care figurează în cărţile lor de identitate, este în Timişoara, România.

Reţinând incidenţa, în speţă, a tezei 1 a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care exclude incidenţa celorlalte teze ale art. 915 alin. (1) C. proc. civ., în speţă negăsindu-şi aplicarea nici art. 915 alin. (2) C. proc. civ., şi constatând că, potrivit tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., competentă să soluţioneze cauza ar fi instanţa de la ultima locuinţă comună a părţilor, din Danemarca, unde continuă să locuiască pârâtul, dar şi că, aşa cum s-a mai arătat, instanţele române sunt competente să judece cererea de divorţ a reclamantei, Judecătoria Timişoara a apreciat că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziţii speciale în legislaţia internă, prevederile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la competenţa internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, potrivit cărora, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul - cum este şi cazul de faţă -, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenta materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, a pronunţat Sentinţa nr. 1294 din 28 februarie 2019, prin care a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Timişoara.

A constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă competentă să soluţioneze conflictul de competenţă.

În motivare, a reţinut, referitor la competenţa instanţei de la locuinţa reclamantei, că, în speţă, s-ar putea reţine şi aplicarea dispoziţiilor art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.

În acest sens, a constatat relevant faptul că pârâtul a acceptat în mod expres şi neechivoc competenţa Judecătoriei Timişoara, prin formularea întâmpinării la data de 20 august 2018, prin care a arătat că este de acord cu admiterea acţiunii în anumite condiţii.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara, la data de 26 iulie 2018, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei părţilor, prin acord, reluarea, de către reclamantă, a numelui de familie avut anterior căsătoriei, stabilirea locuinţei minorei B., la pârât, şi exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei în comun, de către ambele părţi.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a acceptat în mod expres şi neechivoc competenţa Judecătoriei Timişoara, prin formularea întâmpinării la data de 20 august 2018, prin care a arătat că este de acord cu admiterea acţiunii în anumite condiţii, învederându-se faptul că ultima dată părţile au locuit împreună în Danemarca, Vejle, că reclamanta este cea care a părăsit locuinţa comună, întorcându-se în România, în timp ce pârâtul şi cu fiica minoră a părţilor au continuat să locuiască în Danemarca, la aceeaşi adresă.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., "dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti". Dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc vreo cerinţă de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voinţă a părţilor să producă efectele preconizate de legiuitor. Din această perspectivă, este de reţinut că prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 1049/27.12.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte acordul de voinţă al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ, Înalta Curte constată că acesta există în cauză, în condiţiile în care prin întâmpinarea formulată, pârâtul a acceptat în mod expres şi neechivoc competenţa Judecătoriei Timişoara, prin formularea întâmpinării la data de 20 august 2018 (înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care cererea i-a fost comunicată pârâtului la 25 septembrie 2018, potrivit dovezii de la dosarul Judecătoriei Timişoara). Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză este întrunit acordul părţilor la care se referă dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Cum, în cauză, părţile şi-au manifestat acordul de voinţă pentru alegerea instanţei competente să judece divorţul, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - CP