Jurisdictional error in labor claim for unpaid salary and bonuses upon mandate expiration; judgment quashed and remanded to labor court

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2014*, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 1.137.354 RON reprezentând indemnizaţii salariale compensatorii cuvenite la data încetării mandatului de Preşedinte al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;

2. obligarea pârâtei la plata bonificaţiei reprezentând echivalentul a 12 salarii brute, conform Anexei 1 la Regulamentul de salarizare în cuantum de 682.039 RON;

3. obligarea pârâtei plata dobânzii legale de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului conform O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1939 din 7 iunie 2016 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de reclamantă, a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca fiind prescrisă.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 1939 din 7 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal recurenta-reclamantă A. a declarat recurs solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII -a Conflicte de muncă şi asigurări sociale, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi Fiscal, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., consideră că secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti este singura competentă material şi funcţional să judece cauza.

În primul rând, drepturile băneşti solicitate au natura unor drepturi salariale şi nu se circumscriu tezei finale din art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.

În aprecierea naturii raportului dedus judecaţii, Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit sa aibă în vedere următoarele:

1. Raportul dintre reclamanta şi C.S.A. este un raport complex.

Raportul dintre membrii Consiliului CSA şi CSA nu poate fi calificat ca un mandat de drept civil pur şi nici nu poate fi calificat ca un raport de dreptul muncii pur, el având o natură complexă. În acest sens menţionează:

• Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (denumita în continuare Legea nr. 32/2000) menţionează în art. 24 ca "Membrii Consiliului CSA îşi exercită mandatul potrivit legii, iar în art. 4 alin. (12) ca "Preşedintele Consiliului C.S.A. este numit pentru un mandat de 5 ani" sugerând că este vorba despre un raport de drept civil;

• Pe de altă parte, tot Legea nr. 32/2000 menţionează "C.S.A. emite decizii, sau după caz, circulare, prin care se stabileşte salarizarea membrilor Consiliului C.S.A. şi a personalului sau ". După cum se vede, Legea nr. 32/2000 menţionează în mod specific salarizarea membrilor care este o instituţie specifică raportului de muncă şi nu mandatului civil;

• Totodată Regulamentul Intern al C.S.A. precum şi Contractul Colectiv de Muncă la nivel de C.S.A. includ prevederi referitoare la concedii de odihnă, vechime în muncă etc. pentru membrii Consiliului C.S.A., din nou instituţii specifice raporturilor de muncă;

Este normal ca un astfel de raport care este bazat pe o decizie a Parlamentului, care este încheiat în baza acestei decizii a Parlamentului cu C.S.A., şi pentru care legea conţine o serie de reglementari să nu aibă o natură simplă, unică. Aşa cum se poate lesne observa din întâmpinarea pârâtei, nici pârâta nu poate să facă o calificare clară a acestui raport, citând la rândul sau prevederi contradictorii, care nu fac decât să justifice această natură complexă.

Pârâta susţine că cel mai important argument împotriva existenţei unui raport de muncă este "absenţa unei relaţii de subordonare între aceasta şi instituţie. Această subordonare se manifestă prin dreptul angajatorului de a da salariatului ordine şi dispoziţii şi dreptul anagajatorului de a controla munca salariatului sau". Or, trebuie subliniat că astfel de drepturi există, însă nu în relaţie cu C.S.A. ceea ce ar fi fost total ilogic, având în vedere că aceste persoane asigurau conducerea C.S.A. ci în raport cu Parlamentul României. În acest sens Legea nr. 32/2000 prevede "În numele Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, preşedintele acesteia prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care cuprinde activităţile acesteia, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit ..." Totodată membrii Consiliului C.S.A. puteau fi sancţionaţi imediat, prin revocarea acestora de către Parlament. Ceea ce este şi mai relevant insa în acest context este ca solicitarea reclamantei este una referitoare la drepturi salariale şi deci o solicitare de dreptul muncii.

2. Solicitarea reclamantei este o solicitare de dreptul muncii, referitoare la drepturi de natură salarială

Legea nr. 32/2000 prevede ca "C.S.A emite decizii, sau după caz, circulare, prin care se stabileşte salarizarea membrilor Consiliului C.S.A. şi a personalului său."

Exact în aplicarea acestui articol a fost adoptat Regulamentul privind salarizarea personalului C.S.A. ("Regulamentul") împreună cu Anexa 1, care reglementează drepturile salariale ale membrilor Consiliului C.S.A., aşa cum prevede legea, precum şi ale altor categorii de personal ale C.S.A.

În plus:

• chiar daca activitatea reclamantei s-a desfăşurat în temeiul Legii nr. 32/2000, la stabilirea naturii raporturilor dintre aceasta şi CSA trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din C. muncii care prevede:

"Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale".

• toate Deciziile CSA referitoare la stabilirea nivelului salariului reclamante au ca şi temei legal şi prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii;

• prin analogie, situaţia Preşedintelui CSA este identica cu situaţia unui administrator al unei societăţii comerciale (cu excepţia societăţilor pe acţiuni) care, deşi numirea, atribuţiile, revocarea etc. sunt stabilite potrivit Legii nr. 31/1990, poate deveni subiect de drept al muncii atunci când este vorba de drepturile sale salariale cuvenite pentru activitatea prestata;

• punctul de vedere al Ministerului Muncii invocat cuprinde un răspuns incomplet şi inexact care nu analizează situaţia membrilor Consiliului C.S.A. pentru care legea prevede în mod specific drepturi salariale şi respectiv nu analizează situaţia unui raport juridic complex, care include elemente de dreptul muncii şi căruia, în consecinţa, art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 nu îi este oricum aplicabil;

Sumele solicitate de către reclamanta, respectiv, compensaţiile şi bonificaţiile la care este îndreptăţită potrivit prevederilor aplicabile, sunt drepturi de natură salarială, aşa cum menţionează în mod specific Legea nr. 32/2000 când se refera la recompensarea membrilor Consiliului CSA.

3. Litigiul nu este unul de contencios administrativ.

Raportul dintre reclamanta şi CSA este unul complex, incluzând elemente de dreptul muncii şi elemente de mandat civil. Dincolo de aceasta insa, cu certitudine, litigiul este unul de dreptul muncii referitor la venituri de natura salarială.

În susţinerea afirmaţiei ca litigiul nu este unul de contencios administrativ subliniază următoarele:

• în mod eronat parata considera ca ne aflam în ipoteza prevăzuta de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 32/2000. Astfel, potrivit acestui text de lege:

"(1) împotriva deciziilor adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în conformitate cu art. 8 alin. (2), persoana implicată poate face plângere la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, potrivit legii. Or, prezentul litigiu nu are ca obiect o plângere îndreptată împotriva unei decizii a CSA, ci vizează obţinerea de către reclamanta a unor drepturi salariale cuvenite şi neachitate de pârâtă.

• Solicitarea unor drepturi de natura salarială nu poate fi deferita unei secţii de contencios administrativ, deoarece aceasta ar însemna, pe cale de consecinţa, că orice solicitarea a unor drepturi salariale de către orice angajat al CSA să fie deferit unei secţii de contencios, argumentele principale pe care pârâta le invoca în acest sens respectiv că CSA este o autoritate publică centrală şi că neplata reprezintă refuzul CSA de a îndeplini o operaţiune administrativă (paragraful 24 lit. b) şi c) fiind aplicabile în orice situaţie.

4. Litigiul nu este unul intre o autoritate publica şi un funcţionar public

Anexa I a Legii nr. 188/1999 cuprinde lista funcţiilor publice, anexa ce enumera în mod explicit şi limitativ funcţiile publice ce conferă persoanelor care le ocupa statutul de funcţionar public. Membrii CSA nu se regăsesc în aceasta anexa şi deci aceştia nu sunt funcţionari publici.

• Potrivit Legii nr. 188/1999 pentru ca o funcţie să devină funcţie publica trebuie să existe avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, aviz ce lipseşte în cazul membrilor CSA;

• Potrivit art. 25 din Legea nr. 188/1999 pentru ca o funcţie să fie funcţie publică, ulterior avizului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, ea trebuie să se regăsescă în evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici. Membrii CSA nu se regăsesc în această evidenţă a funcţiilor publice.

• consideră că pârâta face o gravă confuzie între funcţia aleasă sau numita denumită generic demnitate publică şi noţiunea de funcţie publică. Potrivit art. 6 lit. e) din Legea nr. 188/1999:

"Prevederile prezentei legi nu se aplică: (...) e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică".

• Legea nr. 32/2000 nu menţionează că membrii Consiliului CSA sunt funcţionari publici şi nimic din cuprinsul său nu sugerează o asemenea calificare.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că nu se poate pune în discuţie problema competentei secţiilor de contencios administrativ (toată deciziile invocate de pârâtă se referă la raporturi cu funcţionari publici, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă). Noţiunea de "funcţionar public" nu poate fi interpretată în sens larg ci în sensul strict reglementat de lege.

Concluzionând, faţă de toate aceste argumente, consideră că secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti este singura competentă material şi funcţional să judece cauza

II. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. consideră că prevederile de contencios administrativ referitoare la prescrierea dreptului la acţiune nu sunt aplicabile în cazul de faţă.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Regimul juridic al raporturilor dintre membrii Consiliului CSA şi autoritatea în cadrul căreia îşi exercită mandatul nu este guvernat de dispoziţiile dreptului muncii. Între A., în calitate de membru al CSA, şi CSA nu a existat un raport de muncă sau un raport asimilat acestuia.

Legislaţia CSA respectiv Legea nr. 32/2000 are în vedere două categorii de persoane care funcţionau în cadrul CSA - Membrii Consiliului CSA şi personalul salariat al CSA - stabilind un tratament diferit al al acestora şi astfel regimuri juridice distincte: pe de o parte, membrii din Consiliul de conducere a CSA numiţi prin Hotărâre a Parlamentului şi care îşi exercitau mandatul în temeiul legii, şi pe de altă parte, personalul salariat al CSA care îşi exercita funcţiile în temeiul unui contract individual de muncă.

Instanţa de control judiciar trebuie să observe că doar personalul salariat al CSA îşi exercita funcţiile în temeiul unui contract individual de muncă şi este supus Codului muncii, ca reglementare aplicabilă.

Dimpotrivă, regimul membrilor Consiliului CSA nu este guvernat de dispoziţiile dreptului muncii întrucât aceştia nu şi-au exercitat funcţia în temeiul unui contract individual de muncă sau a unui contract civil de prestări servicii sau de mandat civil ci dimpotrivă, raportându-ne la recurenta din prezenta cauză, aceasta a fost numită direct de către Parlament, prin Hotărârea nr. 23 din 28 iunie 2006, deci printr-un act administrativ. Prin urmare, aceasta nu a fost angajată de autoritate prin intermediul unui contract individual de muncă.

Lipseşte astfel un element definitoriu în materia raporturilor de muncă, respectiv acordul părţilor, deci o relaţie contractuală care, în limitele legii, concordă cu principiul autonomiei de voinţă al ambelor părţi aflate în raporturi juridice.

Dimpotrivă, în prezenta cauză, suntem în prezenţa unui raport juridic de altă natură, scopul numirii membrilor Consiliului CSA fiind acela al exercitării prerogativelor conferite de lege acestora, din acest motiv, numirea şi revocarea din funcţie a membrilor CNVM se fac exclusiv de către Parlament, fără nici o prerogativă a autorităţii publice în cadrul căreia membrii îşi exercită atribuţiile.

Tot astfel, în raporturile dintre recurenta şi CSA nu a existat trăsătura esenţială a unui raport de muncă, respectiv relaţia de subordonare între aceasta şi CSA, întrucât recurenta nu era subordonată autorităţii publice pe care o coordona împreună cu ceilalţi membrii ai Consiliului CSA.

De asemenea, durata şi modul de exercitare a mandatului de membru al Consiliului CSA sunt prevăzute de Legea nr. 32/2000, în acest sens fiind art. 4 alin. (10), potrivit căruia membrii Consiliului CSA erau numiţi pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Legea nr. 32/2000 prevede limitativ modalităţile în care poate înceta calitatea de membru al Consiliului CSA, iar printre acestea nu este prevăzută modalitatea încetării mandatului acestora ca formă de sancţionare disciplinară, rezultând concluzia că, spre deosebire de personalul salariat al CSA (şi în general, spre deosebire de salariaţi), membrii Consiliului CSA nu puteau fi concediaţi, nici din considerente care ţin de persoana lor şi nici din motive neimputabile acestora.

Având în vedere modalitatea de numire şi revocare a membrilor Consiliului CSA, lipsa raportului de subordonare ierarhică între aceştia şi CSA, precum şi atribuţiile pârâtei care au decurs din calitatea sa de preşedinte al Consiliului CSA, care exercită aceste atribuţii alături de ceilalţi membrii, în calitate de organ colegial, rezultă că între recurentă şi CSA nu au existat raporturi contractuale de muncă, şi nici raporturi de muncă sui generis sau alte raporturi asimilate celor de muncă.

Rezultă astfel că, raportul juridic născut din exercitarea mandatului de membru al Consiliului CSA este un raport juridic reglementat prin norme speciale derogatorii de la normele de dreptul muncii, fiind distincte de raportul juridic de muncă.

În mod neîntemeiat recurenta încearcă să acrediteze ideea că regimul juridic al membrilor Consiliului CSA se coroborează cu dispoziţiile dreptului muncii, invocându-se pe calea cererii de recurs aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din C. muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, raportul pe care aceasta îşi întemeiază pretenţiile nu este unul de dreptul muncii, şi nici măcar unul de muncă sui generis sau asimilat celui de muncă.

Astfel, prevederile Codului Muncii se aplică numai în privinţa raporturilor dintre CSA şi personalul salariat al acestei autorităţi publice, iar nu şi cu privire la membrii Consiliului CSA, printre care s-a numărat şi recurenta, în calitate de preşedinte.

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este neîntemeiat, pentru motivele expuse pe larg, în întâmpinare.

De asemenea, cererea de chemare în judecată formulată de A. este neîntemeiată, intimata expunând considerentele pentru care, în opinia sa, acţiunea se impune a fi respinsă, inclusiv pe fondul cauzei.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerente circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., vizând necompetenta materială şi funcţională a secţiei de contencios administrativ al Curţii de Apel Bucureşti în prezenta cauza.

Este de subliniat, în cauză, cu prioritate, că drepturile băneşti solicitate de reclamanta recurentă nu se circumscriu ipotezei din art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod nelegal prima instanţă declarându-se competentă în temeiul acestui text de lege, prin raportare la calitatea intimatei pârâte, de autoritate administrativă autonomă publică centrală.

Este real faptul că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la competenta instanţei de contencios administrativ în funcţie de două criterii: criteriul valoric şi criteriul poziţionării autorităţii parate, respectiv central sau local însă, în cauză, dată fiind natura raportului dintre reclamanta şi CSA (nu este vorba despre un raport de funcţie publică şi nici despre un raport civil), dat fiind faptul că litigiul nu este unul între o autoritate publică şi un funcţionar public (nu există un ordin de încadrare, raport de serviciu etc. ci doar un act emis de către angajator) precum şi faptul că drepturile băneşti solicitate, reprezentând compensaţii, sunt rezultate din raporturi de muncă în sens larg, nu dintr-un contract individual de muncă sau dintr-un contract de management, opinia Înaltei Curţi este în sensul că instanţa fond - Curtea de Apel nu era competentă material şi funcţional să soluţioneze pricina.

Aceasta deoarece toate raporturile de muncă, altele decât cele reglementate prin legi speciale, sunt raporturi de dreptul muncii, supuse acestei jurisdicţii speciale.

Astfel, instanţa de fond a reţinut greşit că, pornind de la obiectul acţiunii pe care 1-a interpretat ca fiind cenzurarea refuzului acestei autorităţi de a efectua plata compensaţiilor financiare, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza finala din Legea nr. 554/2004.

Solicitarea reclamantei este o solicitare referitoare refuzul plăţii unor drepturi de natura salarială, Legea nr. 32/2000 prevăzând că "C.S.A. emite decizii, sau după caz, circulare, prin care se stabileşte salarizarea membrilor Consiliului C.S.A. şi a personalului său, necontestându-se, în cauză, vreun act administrativ tipic ori asimilat, care să atragă incidenţa aplicării art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte numirea recurentei reclamante în funcţia de preşedinte al CSA, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţă, Hotărârea nr. 23/2006 a Parlamentului nu întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerată un act administrativ unilateral cu caracter individual, observând în acest sens că potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin "act administrativ" se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Hotărârea a fost adoptată în exercitarea prerogativelor constituţionale ale funcţiei care vizează implicarea Parlamentului în constituirea altor autorităţi publice, în speţă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor/Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor, raporturile care se nasc între Parlament, ca reprezentant legitim al poporului şi acestea sunt raporturi care au fundament constituţional şi exprimă rolul de garant al Constituţiei şi control al bunei funcţionări.

Ea nu constituie manifestarea de voinţă a Parlamentului în cadrul unui raport de drept privat şi nici de drept administrativ ci forma în care s-a obiectivizat manifestarea de voinţă a Camerelor reunite în şedinţa comună rezultată din desfăşurarea procedurilor parlamentare conform Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Este adevărat că în activitatea celor două Camere ale Parlamentului pot fi emise şi adoptate şi acte care întrunesc trăsăturile juridice ale actului administrativ, dar nu trebuie ignorată distincţia între actele de autoritate prin care acestea îşi realizează propria lor competenţă şi actele de autoritate prin care se realizează o activitate strict administrativă, privind propria organizare şi funcţionare, numai acestea din urmă pot fi supuse controlului de legalitate în condiţiile contenciosului administrativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2342 din 4 mai 2007 a ÎCCJ - SCAF).

Această hotărâre, în temeiul căreia reclamanta recurentă a fost numită în funcţia de Preşedinte al CSA, aparţine categoriei actelor juridice specifice autorităţii legiuitoare potrivit art. 67 din Constituţia României, fiind emisă în exercitarea prerogativelor de numire şi revocare a membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor conform prevederilor Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, iar adoptarea acestei hotărâri şi în baza prevederilor acestei legi nu îi conferă acesteia caracterul de act administrativ.

Aceste hotărâri ale Plenului Parlamentului României prin care se fac numiri sau revocări din funcţii, se validează diferite consilii pe domenii de activitate sunt expresia competenţei proprii, de natură constituţională, fiind adoptate în exercitarea prerogativelor funcţiei care priveşte implicarea Parlamentului în constituirea altor autorităţi publice, nefiind în prezenţa unor acte de punere în executare a legii în sensul legii contenciosului administrativ.

În concluzie, hotărârea nu constituie un act administrativ cenzurabil pe calea acţiunii în contencios administrativ ci reprezintă un act cenzurabil exclusiv pe calea contenciosului constituţional, conform dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, aşa cum a reţinut instanţa constituţională inclusiv prin Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 534/2014.

În continuare, corect susţine recurenta că punctul de vedere al Ministerului Muncii invocat cuprinde un răspuns care nu analizează situaţia membrilor Consiliului C.S.A. pentru care legea prevede în mod specific drepturi salariale.

Nu trebuie omis nici faptul că există inclusiv o decizie pentru plata sumelor pretinse de către reclamantă, nepusă în executare (Decizia nr. 913 din 1 octombrie 2008, emisă în considerarea Legii nr. 53/2003, decizie care, la art. 1, stabileşte că, la încetarea mandatului său, d-na A. va primi compensaţii financiare) precum şi o hotărâre a Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, din 27 septembrie 2011, care aprobă plata drepturilor salariale compensatorii pentru reclamantă.

Raportat la aceste concluzii şi la soluţia preconizată, instanţa de recurs apreciază că nu se impun a fi analizate celelalte critici de nelegalitate invocate de către recurentă, nici motivul de nulitate absolută invocat de către intimat în privinţa Anexei 1 din Regulamentul de salarizare al CSA.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva Sentinţei nr. 1939 din 7 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014*.

Va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva Sentinţei nr. 1939 din 7 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014*.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2019.

GGC - LM