Complicity in embezzlement: sufficiency of financial facilitation as decisive aid and civil liability of embezzled bank as sole victim

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 764 din 11.05.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus printre altele, în temeiul art. 386 C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., faţă de inculpatul A., schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare a instanţei, după cum urmează:

din infracţiunile de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 26 raportat la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969, în infracţiunile de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu ref. la art. 309 C. pen. şi, respectiv, constituire de grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu ref. la art. 309 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi administrator de drept/de fapt, de a fi asociat sau de a ocupa orice funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o durata de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Au fost interzise inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) C. pen. arătate mai sus, pe durata executării pedepsei.

În temeiul art. 367 alin. (2) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a fi administrator de drept/de fapt, de a fi asociat sau de a ocupa orice funcţie de conducere în cadrul unei societăţi comerciale şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Au fost interzise inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) C. pen. arătate mai sus, pe durata executării pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A., a constat în aceea că, în calitate de director general al B. S.A., a efectuat în mod sistematic plasamente în C. S.A., plasamente constând în sume importante de bani în condiţiile în care se înregistra o supraexpunere pe această bancă datorată depozitelor colaterale constituite, ajutându-l pe inculpatul D. să folosească şi să realizeze traficul sumelor de bani în alte scopuri, cu consecinţa prejudicierii B.. şi a altor persoane fizice şi juridice, clienţi ai băncii, şi totodată l-a ajutat pe acelaşi inculpat să atragă şi să folosească fonduri ale S.C. B. S.A. în C., prin intermedierea neautorizată de titluri de stat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. (fapta care a avut consecinţe deosebit de grave).

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel, printre alţii, şi inculpatul A., care a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, atât sub aspectul laturii penale, cât şi civile a procesului.

În ceea ce priveşte solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, apărarea a invocat mai multe aspecte procedurale, respectiv (i) împrejurarea că la momentul redactării sentinţei apelate judecătorul nu îşi mai desfăşura activitatea la instanţă şi nu a semnat sentinţa motivată; (ii) încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin prisma faptului că judecătorul care a pronunţat şi a motivat hotărârea de condamnare nu ar fi examinat personal toate probele şi nu a evaluat sub niciun aspect probele invocate în apărare şi nici nu a administrat probele pe care şi-a fundamentat soluţia de condamnare; (iii) suprimarea unui grad de jurisdicţie prin intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., inclusiv a procedurii de cameră preliminară; (iv) nemotivarea corespunzătoare a sentinţei, prin neindicarea motivelor pe care se întemeiază soluţia de condamnare şi omisiunea de efectuare a analizei a probelor administrate în cauză şi a apărărilor formulate în susţinerea nevinovăţiei; (v) omisiunea primei instanţei de a se pronunţa asupra unor aspecte esenţiale ale cauzei, cu referire la cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de delapidare în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, cât şi cu privire la latura civilă a procesului, prin omisiunea de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii de parte civilă pentru unele persoane fizice şi juridice (toate celelalte persoane fizice şi juridice prezentate în rechizitoriu ca părţi civile), invocată de B. S.A. şi (vi) depăşirea limitelor învestirii instanţei prin faptul condamnării şi pentru alte fapte decât cele pentru care inculpatul fusese trimis în judecată, conform rechizitoriului întocmit în cauză.

Cu privire la fondul cauzei, pe latură penală, s-a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare, în sensul reţinerii infracţiunilor de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 48 C. pen., rap. la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi art. 308 C. pen. şi constituire de grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., încetarea procesului penal pentru ambele infracţiuni de care era acuzat ca urmare a intervenirii prescripţiei penale, conform art. 16 lit. f) C. proc. pen., iar, în condiţiile în care, potrivit art. 18 C. proc. pen., inculpatul înţelege să solicite continuarea procesului penal să se dispună achitarea acestuia şi, totodată, să fie admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 956 din 10.11.2006 pronunţată de Tribunalul Braşov, în Dosarul nr. x/2005, prin care s-a statuat în mod definitiv şi irevocabil cuantumul prejudiciului cauzat B. de către inculpatul E. (autor al infracţiunii de delapidare) prin faptele care i se impută acestuia prin rechizitoriu, ca fiind de 46.216.270 RON.

Prin Decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010, printre altele, s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 764 din data de 11 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

A fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. în referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen., ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale conform art. 155 alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

A fost menţinută pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa apelată pentru infracţiunea de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., precum şi pedepsele accesorii şi complementare aplicate inculpatului pentru aceeaşi infracţiune, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), c) şi k) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii, respectiv pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 12.01.2002 la 18.10.2002.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la primul motiv de apel al inculpatului A. care a vizat trimiterea cauzei spre rejudecare în fond că din menţiunile consemnate în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (aprobat prin HCSM nr. 1375 din 17 decembrie 2015) pe ultima pagină a Sentinţei penale nr. 764 din data de 11 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rezultă că această hotărâre a fost redactată de către însuşi judecătorul care a participat la judecarea în fond a cauzei, a asistat la dezbaterile ce au avut loc după terminarea cercetării judecătoreşti, a deliberat asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi a pronunţat soluţia dată prin respectiva sentinţă, aspecte întru-totul confirmate şi prin relaţiile comunicate de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, la solicitarea apărătorului inculpatului A.

Împrejurarea că la momentul finalizării redactării/motivării sentinţei anterior menţionate, judecătorul cauzei, care nu îşi pierduse calitatea de magistrat, ci dimpotrivă fusese promovat în grad la instanţa ierarhic superioară, nu îşi mai desfăşura activitatea în cadrul secţiei I penale a Tribunalului Bucureşti, nu afectează nicidecum valabilitatea actului final al judecăţii, întrucât din bogata jurisprudenţă a instanţei europene de contencios al drepturilor omului şi a instanţei naţionale de contencios constituţional se reţine că, pentru garantarea concretă, deplină şi efectivă a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa privitoare la asigurarea unei justiţii independente şi imparţiale, înfăptuită în numele legii, este imperios necesar, ca hotărârea judecătorească prin care "se spune dreptul" să fie întocmită de către însuşi judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberare, ceea ce în cauza pendinte s-a şi realizat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel invocat, Curtea a constatat că în cauză nu poate fi vorba despre o posibilă nesocotire a garanţiilor recunoscute părţilor pentru protecţia dreptului la un proces echitabil, în maniera descrisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Cutean, respectiv Beraru împotriva României, întrucât ulterior datei de 09.05.2013, când judecătorul care a pronunţat sentinţa în prezent supusă controlului judiciar a fost învestit cu judecarea cauzei de faţă, adică în decursul unei perioade de aproape 2 ani de zile, acesta a realizat cu respectarea principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii numeroase acte de cercetare judecătorească, administrând suficiente probe (înscrisuri, audieri de inculpaţi, de martori, respectiv de experţi) care să-i permită, odată cu evaluarea întregului ansamblu probator strâns în cauză, a-şi forma o convingere corectă şi completă asupra temeiniciei acuzaţiilor deduse judecăţii.

Mai mult decât atât, la finalul celor aproape 2 ani de cercetare judecătorească, judecătorul fondului a avut prilejul adecvat ca în cadrul dezbaterilor desfăşurate în faţa sa să asculte şi să evalueze în mod nemijlocit atât pledoariile profesioniste ale avocaţilor inculpaţilor, cât şi apărările formulate şi argumentele aduse personal de către inculpaţi în combaterea acuzaţiilor prezentate de parchet, astfel încât şi-a putut forma o imagine imparţială şi obiectivă asupra tuturor împrejurărilor esenţiale ale cauzei, necesare justei soluţionări a acesteia.

Apelantul inculpat A. a mai susţinut că rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti s-ar impune cu atât mai mult cu cât urmare a intrării în vigoare şi a aplicării în cauză a prevederilor noului C. proc. pen., potrivit căruia se reduce numărul gradelor de jurisdicţie de la 3 la 2, i-a fost suprimat un grad de jurisdicţie (recursul ca şi cale ordinară de atac) şi nu a beneficiat nici de procedura camerei preliminare.

Referitor la acest motiv de apel, Curtea a constatat totuşi, că în cauza pendinte, de-a lungul întregului proces penal, inculpaţilor le-a fost pe deplin asigurată exercitarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare, ca formă de manifestare a dreptului la un proces echitabil, prin aceea că le-a fost facilitată posibilitatea neîngrădită de a formula cereri şi excepţii potrivit legii procesual penale, de a beneficia de serviciile de asistenţă calificată ale unor apărători aleşi sau, după caz, desemnaţi din oficiu, de a-şi expune personal poziţia procesuală faţă de acuzaţiile ce le sunt imputate, de a participa la administrarea probelor invocate de acuzare şi de a solicita şi administra probe în apărare, în aceleaşi condiţii cu acuzarea, astfel încât, nici din această perspectivă, nu se identifică vreun motiv pertinent care să justifice o reluare a judecăţii în fond a cauzei.

Referitor la observaţia inculpatului A., conform căreia hotărârea primei instanţe nu cuprinde expunerea motivelor pe care se întemeiază soluţia de condamnare pronunţată împotriva sa şi nu realizează analiza probelor administrate în cauză şi a apărărilor pe care le-au formulat în susţinerea nevinovăţiei lor, Curtea a constatat că această critică este nefondată, întrucât, deşi prima instanţă nu a făcut o expunere exhaustivă a probelor şi a argumentelor pe baza cărora a ajuns la concluzia că este justă şi legal posibilă angajarea răspunderii penale a inculpaţilor, totuşi, cu unele excepţii, situaţia de fapt stabilită de aceasta, chiar prin validarea şi însuşirea întocmai a bazei factuale prezentată de acuzare, reflectă în mod corespunzător ansamblul probatoriului cauzei, astfel cum se va evidenţia şi de către instanţa de control judiciar.

În acelaşi timp, motivele susţinute printre alţii şi de către inculpatul A. nu pot determina soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare, deoarece, pe de o parte, o astfel de soluţie nu îşi găseşte temei legal în dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., care permit dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa a cărei hotărâre este desfiinţată numai în anumite cazuri, expres şi limitativ prevăzute (între care şi acela al incidenţei unei cauze de nulitate absolută), care nu se regăsesc în speţă, iar, pe de altă parte, situaţia de fapt reţinută în sentinţa de condamnare şi apărările formulate de inculpaţi sunt supuse examinării directe a Curţii, care, având în vedere caracterul integral devolutiv al apelurilor cu care a fost sesizată, este abilitată să realizeze, nu doar în drept, dar şi în fapt, o analiză proprie a acestora, prin prisma întregului probatoriu al cauzei, inclusiv cel administrat nemijlocit în calea de atac.

Astfel, inculpatul A. a mai arătat şi că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la latura civilă a cauzei, în sensul că a omis a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii de parte civilă pentru unele persoane fizice şi juridice (toate celelalte persoane fizice şi juridice prezentate în rechizitoriu ca părţi civile), invocată de C. S.A.

În această privinţă, din examinarea sentinţei apelate se poate lesne observa că, chiar dacă nu a făcut-o într-o manieră explicită, instanţa de fond, a tranşat şi această chestiune, întrucât dispunând admiterea acţiunilor civile ale acestor persoane fizice şi juridice care s-au declarat a fi fost prejudiciate patrimonial prin faptele deduse judecăţii şi obligarea solidară a inculpaţilor condamnaţi în cauză la dezdăunarea acestora, judecătorul fondului le-a recunoscut implicit calitatea de a sta ca părţi civile în procesul penal.

În ceea ce priveşte infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat reţinută printre alţii şi în sarcina inculpatului A., s-a constatat că instanţa de fond a reţinut că împreună cu inculpatul D. inculpaţii au acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale unice, îndreptată într-un singur scop şi anume acela de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (constituire grup infracţional organizat prevăzute de art. 367 alin. (2) C. pen.). Instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., a constat în aceea că, în calitate de director general la B. S.A., a iniţiat/constituit un grup infracţional organizat în vederea săvârşirii de diferite acte materiale care au intrat în componenţa infracţiunii continuate de delapidare, împreuna cu inculpatul D., F., G. şi H., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

De concluzionat că instanţa de fond a stabilit cu argumente pertinente şi convingătoare că aceste fapte există, prezintă caracter penal şi au fost săvârşite de inculpaţi cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, numai că, în prezent, raportat la data comiterii acestor fapte, angajarea răspunderii penale a inculpaţilor este împiedicată de intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că inculpatul A. se face vinovat şi de comiterea infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., concluzia formulată fiind motivată cu argumente de fapt şi de lege, amplu dezvoltate în cuprinsul deciziei pronunţate, aşa cum se va arăta în continuare cu ocazia examinării prezentei cereri de recurs în casaţie.

Împotriva Deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 21 februarie 2019.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.:

"fapta nu este prevăzută de legea penală".

În motivarea cererii de recurs în casaţie s-a arătat că inculpatul A. a criticat hotărârea atacată cu privire la faptul că activitatea infracţională pentru care este cercetat şi condamnat nu îndeplineşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare pentru infracţiunea de complicitate la delapidare în modalitatea ajutorului dat autorului infracţiunii de delapidare (inculpatul D.) pentru folosirea sumelor de bani, neexistând o corespondenţă între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fără a-l ajuta pe inculpatul D. în activitatea de executare a infracţiunii de delapidare, şi nu a avut nicio contribuţie în executarea faptei.

A solicitat ca instanţa de recurs să admită recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010 şi în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., casarea în tot atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a sentinţei instanţei de fond cât şi a deciziei atacate în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. şi, în rejudecare să se dispună pe latură penală, în temeiul art. 448 alin. (2) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. achitarea inculpatului pentru infracţiunea de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., precum şi achitarea pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (2) C. pen.

Referitor la latura civilă, în principal, a solicitat să se ia act că C. nu a formulat cerere de constituire parte civilă împotriva inculpatului A., în termenul prevăzut de art. 14 din vechiul C. proc. pen., iar în subsidiar a solicitat să se respingă acţiunea civilă formulată de către C. împotriva inculpatului A.

A solicitat şi ridicarea sechestrului asigurator instituit în Cauza nr. x/2010 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.

S-a arătat astfel că din considerentele deciziei instanţei de apel, rezultă că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a constatat că în perioada 08.10.2001 - 06.12.2001, din conturile B. S.A deschisă la C. S.A. au fost efectuate transferuri, fără documente justificative în conturile I. S.A., provenind sin desfiinţarea de către C. S.A. - S.M.B. a mai multor depozite la termen, în RON şi valută, constituite de S.C B. S.A., cât şi a unor depozite colaterale constituite cu titlu de garanţie pentru creditele angajate de S.C. J. S.R.L. Deva.

S-a arătat că, în considerentele deciziei sale, instanţa de apel a prezentat toate cele opt depozite la termen care au fost desfiinţate, menţionând duse la fiecare că desfiinţarea nu a fost efectuată în baza vreun ei solicitări care să provină din partea titularului de cont, ele fiind doar consemnate în jurnalul de operaţiuni ale lui D., K., L. (angajaţi ai B.).

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că sumele aferente acestor depozite au fost transferate fără documente justificative de către inculpatul D. sau din dispoziţia acestuia, de pe conturile B. S.A. în contul de clienţi al I. S.A., ca urmare a operaţiunilor de desfiinţare abuzivă, tot de către sau din dispoziţia aceluiaşi inculpat, aceste sume fiind utilizate şi ajungând în conturile utilizatoare finale a diverse persoane fizice şi juridice (printre acestea nefiind enumerat nici inculpatul A. şi nici alt inculpat angajat al B. S.A).

S-a mai arătat că în considerentele deciziei penale nu se reţinuse ca în patrimoniul inculpatului A. să fi ajuns vreo sumă din bani scoşi de inculpatul D. din patrimoniul C.

În speţă, infracţiunea care a făcut obiectul cercetării a fost reprezentată de infracţiunea de delapidare a C., de către inculpatul D. (preşedinte al C.), în complicitate cu inculpatul A. (preşedinte conform rechizitoriului/director general al B. SA - client al C.).

Acuzaţia adusă inculpatului A., prin rechizitoriu, este aceea că l-a ajutat pe inculpatul D. să săvârşească infracţiunea de delapidare în modalitatea folosirii.

Or, din cele reţinute în decizia instanţei de apel nu rezultă la inculpatul A. să fi acordat vreun ajutor pentru scoaterea din patrimoniul B. a sumelor de bani de către inculpatul D., că ar fi fost complicele inculpatului D. atunci când acesta a scos banii din patrimoniul C.

Prin urmare, s-a solicitat să se constate că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. nu îndeplineşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare pentru infracţiune de complicitate la delapidare în modalitatea ajutorului dat autorului pentru folosirea sumelor de banii, în condiţiile în care acesta nu l-a ajutat pe inculpatul D. în activitatea de executare a infracţiunii de delapidare şi nu a avut nicio contribuţie pe care să i-o fi acordat în cursul executării faptei, prin acte efectuate de el concomitent cu executarea infracţiunii de către inculpatul D.

Referitor la latura civilă a cauzei, s-a arătat că C. s-a constituit parte civilă în faţa primei instanţe, la data de 20.01.2011, numai împotriva inculpaţilor D. şi M., aspect care a fost reţinut şi de către instanţa de fond, iar instanţa de apel încălcând principiul disponibilităţii s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, odată cu admiterea acţiunii civile a C. împotriva inculpatului A. (cerere care nu a fost formulată) şi obligării acestuia la plata de despăgubiri civile şi de cheltuieli de judecată către C., precum şi când a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii şi instituirea de noi măsuri cu privire la toate bunurile mobile şi imobile ale inculpatului.

Prin încheierea din 23 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 434 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalităţii, respectiv al concordanţei cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărui dubiu că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Înalta Curte constată că motivul invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie doar formal cazului de recurs în casaţie indicat.

În acest sens, s-a invocat că faptele, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, nu sunt prevăzute de legea penală, soluţia justă fiind aceea de achitare, în temeiul art. 448 alin. (2) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunea de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen.

În esenţă, s-a arătat că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. nu îndeplineşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare pentru infracţiune de complicitate la delapidare în modalitatea ajutorului dat autorului pentru folosirea sumelor de banii, neexistând o corespondenţă între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, în condiţiile în care acesta nu l-a ajutat pe inculpatul D. în activitatea de executare a infracţiunii de delapidare şi nu a avut nicio contribuţie pe care să i-o fi acordat în cursul executării faptei, prin acte efectuate de el concomitent cu executarea infracţiunii de către inculpatul D.

Înalta Curte constată însă că în cuprinsul deciziei pronunţate în apel au fost descrise faptele care au justificat încadrarea acestora ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de complicitate la delapidare prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., fiind reţinută în concret contribuţia avută de inculpatul contribuţia A. şi motivele pentru care s-a considerat că aceasta constituie un ajutor dat autorului D.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în perioada iunie - decembrie 2001, demersurile inculpaţilor D. şi A. s-au concentrat înspre atragerea în B. S.A - Sucursala Bucureşti a unor tot mai importante fonduri băneşti aparţinând S.C. B. S.A., care apoi, au fost folosite şi traficate în mod discreţionar de către inculpatul D., potrivit unei "politici financiare" proprii, deosebit de păgubitoare pentru patrimoniul băncii.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că în perioada în care a deţinut funcţia de director general al S.C. B. S.A. (martie iunie 2001), inculpatul G. a solicitat în mod expres C. S.A. ca sumele ce au făcut obiectul depozitelor bancare constituite ca garanţie pentru creditele acordate S.C. J. S.A.R.L. fără acordul Consiliului de Administraţie al S.C. B. S.A. să fie trecute în contul curent pentru a putea fi transferate în alte bănci (solicitare căreia oricum nu i s-a dat curs), ulterior, când funcţia de director general al S.C. B. S.A. a fost preluată de către inculpatul A., iar inculpatul G. a trecut pe funcţia de director executiv economic, acesta din urmă şi-a schimbat opţiunea asupra politicii de plasamente a B. în B., considerând alături de ceilalţi factori de decizie din B. că este oportun ca pe lângă depozitele colaterale deja constituite ca garanţie în favoarea B. S.A., să efectueze şi alte plasamente consistente în această bancă.

Pe de altă parte, politica tenace a factorilor de decizie din conducerea S.C. B. S.A. de efectuare de plasamente financiare în C. S.A. s-a materializat şi prin angrenarea S.C. B. S.A. în activitatea de tranzacţionare a titlurilor de stat pe piaţa secundară de capital prin intermediul acestei bănci, ca bancă de decontare a intermediarului.

Instanţa de apel a mai reţinut că în scopul de a crea un instrument eficace şi aparent legal care, pe de o parte să mascheze supraexpunerea ce se înregistra prin plasarea în B. S.A. a unui procent semnificativ din totalul disponibilităţilor deţinute de S.C. B. S.A., iar pe de altă parte să faciliteze inculpatului D. efectuarea operaţiunilor frauduloase asupra disponibilităţilor financiare aflate în conturile S.C. B. S.A deschise la B. (respectiv desfiinţarea depozitelor la termen şi colaterale şi folosirea fondurilor rezultate în beneficiu personal şi al altor persoane), cu consecinţe păgubitoare pentru depozitarul acestor sume, inculpaţii A. şi G. s-au implicat în încheierea cu S.C. I. S.A. a unui contract având ca obiect intermedierea de titluri de stat pe piaţa secundară de capital.

În ceea ce priveşte apărările inculpatului A. în sensul că selectarea intermediarului S.C. I. S.A. s-ar fi realizat de către o comisie anume constituită în acest scop, s-a reţinut de către instanţa de apel că încheierea contractului cadru dintre S.C. B. S.A. şi S.C. I. S.A. s-a făcut fără respectarea hotărârii Consiliului de Administraţie al S.C. B. S.A., în sensul că nu au fost întreprinse niciun fel de demersuri pentru selectarea ca intermediar a S.C. I. S.A. pe baza unei analize a bonităţii acesteia, a autorizărilor specifice şi a comisioanelor practicate, iar circumstanţele şi modalitatea în care s-a ajuns la alegerea acestei societăţi pentru a se ocupa de achiziţionarea de titluri de stat pentru B., pune în evidenţă legătura infracţională ce a existat între persoanele din conducerea celor trei entităţi juridice implicate în derularea acestor tranzacţii: respectiv inculpaţii A. şi G. (director general şi director economic executiv în cadrul B.), H. (director general în cadrul I.) şi D. (preşedinte al C. S.A.).

S-a arătat de către instanţa de apel că toate operaţiunile financiar bancare desfăşurate de către inculpatul A. au avut drept scop atingerea obiectivului care a constat tocmai în faptul că a pus la dispoziţie fondurile băneşti necesare săvârşirii infracţiunii de delapidare, fiind evident că această acţiune a constituit un fapt decisiv în ceea ce priveşte participaţia sub forma complicităţii la delapidarea C., fiind irelevantă apărarea inculpatului referitoare la inexistenţa infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave.

În raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., din situaţia de fapt astfel cum a fost ea reţinută rezultând că inculpatul A. a pus la dispoziţie fondurile băneşti necesare săvârşirii infracţiunii de delapidare de către inculpatul D., iar această acţiune a constituit chiar un fapt decisiv în ceea ce priveşte participaţia sub forma complicităţii la delapidarea C.

În acest sens, Înalta Curte, din analiza situaţiei de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, în acord cu aceasta, constată că operaţiunile efectuate de către inculpat (astfel cum au fost reţinute în mod definitiv de către instanţa de apel) se circumscriu elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., activitatea desfăşurată de către inculpat subsumându-se normei de incriminare.

Referitor la latura civilă a cauzei, Înalta Curte îşi însuşeşte fără rezerve observaţiile şi considerentele instanţei de apel, în sensul că C. este singurul subiect pasiv în dauna căruia a fost pricinuită paguba rezultând din comiterea faptelor de delapidare şi complicitate la delapidare, toate celelalte persoane fizice şi juridice care s-au pretins a fi fost vătămate din punct de vedere material prin săvârşirea acestor fapte, neavând în fapt decât un drept de creanţă asupra băncii, izvorât din alte raporturi juridice distincte.

Conchizând, Înalta Curte constată că situaţia de fapt aşa cum a fost stabilită de instanţele anterioare relevă săvârşirea faptei de către inculpatul A. în modalitatea reţinută, fiind îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea.

Faţă de aceste considerente, având în vedere şi conţinutului raportului asupra admisibilităţii recursului în casaţie, Înalta Curte nu va lua în examinarea critica formulată din perspectiva greşitei reţineri a infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) C. pen., având în vedere că soluţia de încetare a procesului penal dispusă prin hotărârea instanţei de apel cu privire la această infracţiune.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2019.

GGC - NN