Harboring a criminal offense: sufficiency of in-rem investigation status for perpetrator classification and objective intent requirements

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 713 din 05.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a admis cererea formulată de Ministerul Public şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., din infracţiunile de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen., în infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi două infracţiuni de compromiterea intereselor justiţiei, prevăzute de art. 277 alin. (1) din C. pen. şi art. 277 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 269 alin. (1) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A., la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. i -a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe perioada executării pedepsei principale, ce se va executa în măsura anulării sau revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 92 alin. (1) din C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare, pe un termen de supraveghere de 4 ani.

În baza art. 92 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 93 alin. (1) din C. pen. a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Buzău la datele fixate de consilierul de probaţiune;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) din C. pen. a impus inculpatului să execute obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare, în cadrul Primăriei Buzău sau S.C. B. S.R.L. Buzău.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare a măsurilor de supraveghere sau în caz de neexecutare a obligaţiilor impuse de instanţă ori stabilite de lege, precum şi dacă pe parcursul termenului de supraveghere săvârşeşte o nouă infracţiune.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, de la data de 10.08.2016 la 11.08.2016.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească suma de 3000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Serviciul Teritorial Bucureşti, emis la data de 26.10.2016, în dosarul cu nr. x/2016, s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi de compromitere a intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1), 2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în cursul anului 2014, inculpatul A., în calitate de director executiv în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, după ce i-a informat pe făptuitorii C. şi D., cercetaţi în dosarul cu numărul x/2013, cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, de obţinere de date privind mai multe societăţi comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociaţi sau administratori, i-a sprijinit cu intenţie, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul menţionat şi tragerii la răspundere penală a acestora, prin acordarea de sfaturi şi consiliere, în sensul modificării de urgenţă a declaraţiilor 394 pentru societăţile comerciale pe care le controlau în drept sau în fapt, pentru ca tranzacţiile comerciale suspecte şi avute în vedere de ancheta D.I.I.C.O.T. să nu mai figureze în baza de date şi să nu poată fi astfel descoperite. De asemenea, s-a reţinut că în anul 2014 inculpatul A., în calitate de director în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, luând cunoştinţă în virtutea funcţiei, de informaţii privind modul în care urmează să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013, a divulgat aceste date îngreunând urmărirea penală şi a dezvăluit fără drept mijlocul de probă şi înscrisul oficial (ordonanţa şi adresa din dosarul cu numărul x/2013) înainte de dispunerea unei soluţii de trimitere în judecată ori de soluţionarea definitivă a cauzei.

Analizând actele şi lucrările cauzei, respectiv probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la infracţiunile de compromitere a intereselor justiţiei, că faptele de care inculpatul A. este acuzat, constând în aceea că în anul 2014, în calitate de director în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, luând cunoştinţă în virtutea funcţiei de informaţii privind modul în care urmează să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013, a divulgat aceste date îngreunând urmărirea penală şi a dezvăluit fără drept mijlocul de probă şi înscrisul oficial (ordonanţa şi adresa din dosarul cu numărul x/2013) înainte de dispunerea unei soluţii de trimitere în judecată ori de soluţionarea definitivă a cauzei, nu există.

Prealabil analizării acuzaţiilor aduse inculpatului, instanţa de fond, având în vedere solicitarea Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracţiunile de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1) şi (2) din C. pen., în infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi două infracţiuni de compromiterea intereselor justiţiei, prevăzute de art. 277 alin. (1) din C. pen. şi 277 alin. (2) din C. pen., dar şi faptul că, aşa cum este descrisă în drept acuzaţia, văzând conţinutul constitutiv abstract al infracţiunilor prevăzute de art. 277 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi considerând, contrar apărării, că infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei este una cu conţinuturi alternative şi, în consecinţă, poate fi reţinută oricare dintre cele două variante ori ambele cumulativ, în baza art. 386 alin(1) C. proc. pen.. a admis cererea formulată de procuror şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, din infracţiunile de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi compromiterea intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) în infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi două infracţiuni de compromiterea intereselor justiţiei, prevăzute de art. 277 alin. (1) din C. pen. şi 277 alin(2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În continuare, analizând fondul acuzaţiilor de compromitere a intereselor justiţiei, prima instanţă a reţinut că Ministerul Public nu a dovedit fapta inculpatului A. constând în aceea că a divulgat martorilor informaţii privind modul în care urma să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013 şi nici fapta aceluiaşi inculpat că a dezvăluit mijlocul de probă şi înscrisul oficial - ordonanţa şi adresa din Dosarul nr. x/2013

Deşi probele de la dosar dovedesc că inculpatul A. a dezvăluit fără drept martorilor C. şi D. solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti -, adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, materializate în Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, instanţa de fond a reţinut că nu a identificat nicio dovadă că acelaşi inculpat a divulgat informaţii privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urma să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013 şi nici că acesta a divulgat ordonanţa şi adresa din Dosarul nr. x/2013

În ce priveşte fapta de divulgare a modului în care urma să se administreze o probă în Dosarul nr. x/2013, instanţa de fond a reţinut că nu a identificat, nici cel puţin din descrierea faptei, care a fost proba în privinţa căreia inculpatul a divulgat modul în care aceasta putea fi administrată în dosarul D.I.I.C.O.T. şi a concluzionat că analiza suportului probator pe situaţia de fapt nu poate fi făcută. Sub acest aspect, s-a apreciat că, la acest moment, este tardivă indicarea de către parchet a probei în privinţa căreia inculpatul ar fi divulgat modul în care aceasta putea fi administrată în dosarul D.I.I.C.O.T. Această chestiune trebuia lămurită în procedura camerei preliminare, pentru a se proceda la stabilirea obiectului acuzării şi, în definitiv, al judecăţii, întrucât numai în ipoteza descrierii faptei în concret, instanţa poate proceda ulterior la verificarea probelor cu care se susţine acuzarea. Ca să respecte exigenţele echitabilităţii procedurii, acuzaţia formulată împotriva unei persoane nu poate rezulta din conţinutul constitutiv generic al infracţiunii, astfel că neindicarea probei în privinţa căreia se pretinde că s-a divulgat modalitatea de administrare a ei, în contextul în care în Cauza penală nr. 2200/D/P/2013 au fost administrate numeroase probe, confirmă o acuzaţie neîntemeiată, nici formal şi nici substanţial. A aprecia altfel, ar însemna ca instanţa de judecată să stabilească acuzaţiile, în cursul judecăţii, aspect contrar exigenţelor dreptului la un proces echitabil, consacrat inter alia de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la fapta de a divulga ordonanţa şi adresa din Dosarul nr. x/2013, instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul rechizitoriului rezultă că nici pentru această acuzaţie Ministerul Public nu a individualizat care anume ordonanţă şi adresă din Dosarul D.I.I.C.O.T. nr. x/2013 au fost divulgate de inculpat martorilor C. şi D., în contextul în care, în acelaşi dosar au fost emise zeci de ordonanţe şi adrese (numai în legătură cu solicitările adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi instituţia de parchet a emis Ordonanţa nr. 2200/D/P/2013 din 26.08.2014, Ordonanţa nr. 2200/D/P/2013 din 27.10.2014 şi Ordonanţa nr. 2200/D/P/2013 din 04.11.2014, dar şi adresele cu acelaşi nr. 2200/D/P/2013, la datele de 27.08.2014, 02.09.2014 şi 27.10.2014).

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că nu a identificat nicio probă din care să rezulte, nu doar că inculpatul A. ar fi divulgat vreuna din ordonanţele emise în Dosarul nr. x/2013 ori vreo adresă cu acelaşi număr de dosar, dar nici că vreo ordonanţă sau adresă cu nr. 2200/D/P/2013 ar fi ajuns în posesia sau ar fi fost adusă la cunoştinţă inculpatului.

Din această perspectivă, dincolo de vreo dovadă care să susţină existenţa acuzaţiei privind infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei, instanţa de fond a subliniat că, din chiar conţinutul denunţului formulat de martorul C. rezultă că, într-adevăr inculpatul l-a informat cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T, nu şi că i-ar fi comunicat vreo ordonanţă sau adresă cu nr. 2200/D/P/2013, ci doar conţinutul adresei emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

Mai mult, s-a apreciat ca fiind deosebit de relevant faptul că, din conţinutul comunicărilor instituţionale dintre D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a rezultat, fără putere de tăgadă, că Ordonanţele nr. 2200/D/P/2013 din datele 26.08.2014, 27.10.2014 şi 04.11.2014 au fost adresate doar Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, iar din verificările efectuate a reieşit, aşa cum au dovedit documentele aflate la dosar, că aceleaşi ordonanţe nu au ajuns niciodată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău. Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că din corespondenţa electronică purtată între Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - chiar dacă s-a făcut referire la ordonanţe şi adrese D.I.I.C.O.T - nu a fost identificat niciun ataşament care să dovedească transmiterea vreuneia din Ordonanţele nr. 2200/D/P/2013. Deopotrivă, din cuprinsul extraselor din registrele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău a reieşit că, în registrul intrări al instituţiei, nu a fost identificată vreo menţiune din care să rezulte că a fost comunicată acestei instituţii vreo ordonanţă sau adresă a D.I.I.C.O.T cu nr. 2200/D/P/2013.

Dincolo de cele reţinute anterior, referitoare la lipsa vreunei dovezi care să ateste că vreo ordonanţă sau adresă D.I.I.C.O.T., care să poarte nr. 2200D/P/2013, a fost transmisă nemijlocit la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, instanţa a considerat că singurele documente care ar fi putut să fie divulgate, aşa cum rezultă din tabloul situaţiei de fapt construite în urma administrării probelor, ar fi fost Ordonanţa nr. 2200/D/P/2013 din 26.08.2014 şi adresa din 27.08.2014, dar în privinţa acestora din urmă nu rezultă că au fost comunicate instituţiei conduse de inculpat, ci, că în Adresa nr. x/02.09.2014 nici nu a fost menţionat numărul Dosarului x/2013, ci doar referirea la "adresa D.I.I.C.O.T.

A mai reţinut instanţa de fond, că Ministerul Public nu a menţionat între mijloacele de probă cu care susţine acuzarea vreuna din Ordonanţele nr. 2200/D/P/2013 adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi ori altă ordonanţă din care să rezulte că s-au solicitat informaţii cu privire la societăţile comerciale conduse de martorii C. şi D.

Prin urmare, considerând că o acuzaţie nu poate fi formulată constitutiv pentru prima dată în faţa instanţei de judecată întrucât contravine exigenţelor dreptului la un proces echitabil şi că nici nu există vreo probă care să o susţină, chiar dacă s-ar fi apreciat că acuzaţia se subînţelege, instanţa de fond, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1) din C. pen. şi a infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (2) din C. pen.

În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la infracţiunea de favorizarea făptuitorului instanţa de fond a reţinut că în luna septembrie 2014, inculpatul A., în calitate de director executiv în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, i-a informat pe făptuitorii C. şi D. cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Bucureşti adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, de obţinere de date privind mai multe societăţi comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociaţi sau administratori, în scopul împiedicării şi îngreunării tragerii la răspundere penală a acestora.

Astfel, s-a reţinut că martorul C. a declarat că îl cunoştea pe inculpatul A. de mai mult de 10 ani şi că în vara anului 2014, în timp ce se afla pe str. x, în incinta unei săli de sport aparţinând unei societăţi comerciale unde era acţionar, a fost sunat de acesta şi întrebat unde se află, stabilind să se întâlnească la sala de sport. După aproximativ o oră de la apelul telefonic, inculpatul a venit la sala de sport, având în mână o foaie de fax rulată, pe care i-a prezentat- o martorului, ocazie cu care acesta a observat antetul regionalului Galaţi, dar şi că prin acea adresă se solicitau informaţii cu privire la societăţile comerciale E., F. şi G. la care era acţionar. A mai declarat martorul că inculpatul nu i-a lăsat înscrisul respectiv, ci doar i l-a prezentat, şi că i-a spus inculpatului că întrucât nu se pricepe la informaţiile furnizate îl va trimite la el la birou pe martorul D., cei doi având o relaţie foarte bună. Martorul a declarat că inculpatul i-a sugerat să îl trimită la el la birou pe martorul D. pentru a-i explica acestuia despre ce este vorba. A doua zi, martorul D. s-a deplasat la biroul inculpatului, ocazie cu care acesta i-a spus martorului că este vorba despre neconcordanţele între datele care figurau în evidenţele organelor fiscale privind relaţia dintre unele societăţi comerciale pe care martorul le deţinea şi alte societăţi comerciale. A arătat martorul că la începutul anului a trimis anumite rectificări care, din câte a înţeles, nu au fost preluate de sistem. De asemenea, martorul a arătat că de-a lungul timpului, ori de câte ori inculpatul a avut nevoie, i-a cerut şi a primit de la martor produse rezultate din activitatea societăţilor comerciale pe care acesta le deţinea.

Instanţa de fond a reţinut că declaraţiile martorului C. se coroborează, sub aspectul situaţiei de fapt, cu declaraţiile martorilor D., H., I., J., K. şi L., cu conţinutul listingului convorbirilor telefonice dintre martorul C. şi inculpatul A. şi cu Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi. De asemenea, s-a reţinut că probatoriul menţionat anterior este confirmat şi de declaraţiile nesincere ale inculpatului, dar şi de modalitatea în care s-a dat curs solicitării Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, în data de 26.08.2014.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că martorul D. a declarat că îl cunoaşte pe inculpatul A. din perioada 2011 - 2012, când deţinea doar funcţia de şef serviciu în cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Buzău şi că în anul 2014, martorul C. i-a spus că inculpatul a venit la bazinul olimpic şi i-a spus despre solicitarea unor declaraţii de către DGRFP Galaţi, din partea DIICOT, în legătură cu anumite societăţi ale martorului. A declarat martorul că a doua zi s-a întâlnit cu inculpatul care i-a arătat adresa primită de la DGRFP Galaţi, aceasta fiind scrisă pe o hârtie de fax şi l-a întrebat dacă sunt neclarităţi în legătură cu declaraţiile referitoare la societăţile pe care le administra, iar el i-a spus că nu cunoaşte. A arătat martorul că îşi aminteşte că în cadrul acelor discuţii, inculpatul i-a spus că va verifica aspectele menţionate şi că se vor întâlni peste câteva zile. În continuare, martorul a declarat că după câteva zile s-a deplasat la biroul inculpatului, iar acesta i-a prezentat o sinteză a unor neconcordanţe între declaraţiile privind unele societăţi comerciale deţinute de C. şi cele privind societăţi comerciale partenere, în sensul că anumite operaţiuni declarate de unele societăţi nu fuseseră declarate de societăţile implicate în acele operaţiuni. Inculpatul i-a spus să verifice declaraţiile respective şi în situaţia în care există neconcordanţe să facă declaraţii rectificative astfel ca aceste neconcordanţe să nu mai apară, nu i-a remis sinteza respectivă, dar i-a permis să noteze anumite date pe baza cărora să verifice situaţia declaraţiilor respective şi să facă eventualele rectificări. A mai declarat martorul că a mers la contabilitate şi a solicitat să se facă declaraţii rectificative, aşa cum îi spusese inculpatul, că atât el, cât şi martorul C. au avut cu inculpatul o relaţie normală, în cadrul căreia se întâmpla ca în anumite ocazii acesta să le ceară diverse cantităţi de vin, pe care le ridica, fie personal, fie îl trimitea pe martorul M.

Instanţa de fond a reţinut că împrejurarea că inculpatul A. avea cu martorul C. o relaţie în cadrul căreia solicita şi primea de la cel din urmă diverse bunuri rezultă şi din declaraţiile martorilor H., I., J., K. şi L.

Astfel, martorul H. a declarat că îl cunoştea din vedere pe inculpat, întrucât l-a văzut venind de mai multe ori la crama martorului C. şi lua de la acesta diferite produse (vin, miei, porc). A arătat martorul că nu cunoştea natura relaţiilor dintre inculpat şi martorul C., întrucât el era un simplu angajat care punea vinul în bidoane şi ulterior îl ducea la maşina inculpatului. Martorul a mai precizat că inculpatul venea, fie personal la cramă, fie îl trimitea pe şoferul acestuia, că a văzut când inculpatul a luat doar vin, despre alte produse, doar a auzit de la colegii săi de serviciu.

Martorul I. a declarat că îl cunoaşte pe inculpat din vedere şi că acesta venea destul de des la crama din N. de unde încărca vin în bidoane sau alte produse (odată a luat un miel, altădată un porc). A arătat martorul că la solicitarea şefilor, în mai multe ocazii, a umplut câteva bidoane cu vin şi le-a încărcat în autoturismul cu care venise inculpatul, despre care ştie că lucra la finanţe.

De asemenea, martorul J. a declarat că a lucrat la O. în calitate de inginer tehnolog şi că în acest cadru l-a cunoscut pe inculpat, pe care i l-a prezentat administratorul societăţii, care l-a rugat să îi umple câteva bidonaşe cu vin, iar martorul a solicitat unui muncitor să facă acel lucru. A precizat martorul că ştie că de câteva ori a venit la cramă un şofer de la finanţe şi, la solicitarea administratorului societăţii, se umpleau câteva bidonaşe cu vin care se dădeau acestuia.

Martorul K. a declarat că nu îl cunoaşte pe inculpat însă, lucrând ca manipulant la F., ştie că în anul 2014 a venit un şofer de la Administraţia Finanţelor Publice Buzău, cu o x de culoare albă şi a luat vin. A precizat martorul că şoferul respectiv, era un bărbat care avea în jur de 40 ani, mai grăsuţ şi cu ochelari, venea de două ori pe săptămână şi încărca în jur de 20 cutii.

Martorul L. a declarat că la indicaţiile şefului său, de mai multe ori a încărcat vin la cutie într-un autoturism marca x, de culoare alb, cu care venea un domn de la Finanţe (era mai grăsuţ, de înălţime medie spre mică).

Instanţa de fond a reţinut că prin Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, i-au fost solicitate Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, pentru S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. şi S.C. E. S.R.L., informaţii şi documente - copii certificate de pe declaraţiile x şi INTRASAT, de pe bilanţul şi fişa sintetică detaliată, precum şi neconcordanţele rezultate din declaraţiile informative tip 394, privind livrări/prestări şi achiziţii efectuate pe teritoriul naţional, respectiv fişa 390 privind achiziţiile/livrările intracomunitare, dacă societăţile menţionate deţin puncte de lucru cu sau fără CIF şi în caz afirmativ să pună la dispoziţie toate documentele solicitate pentru societăţile menţionate şi care sunt înregistrate în ROI, datele solicitantului, data cererii, data eliberării, respectiv data anulării şi documentaţia depusă de solicitant, în copie certificată, toate informaţiile fiind cerute pentru perioada 01.01.2010 - prezent. Adresa nr. x/02.09.2014 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi a fost trimisă Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, respectiv inculpatului A. la data de 02.09.2014, la ora 16:23, prin e-mail, iar în cuprinsul acesteia se menţiona că solicitarea informaţiilor a fost motivată de adresa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut şi faptul că din lista cu detaliile convorbirilor aferente numărului de telefon x rezultă că inculpatul A. a efectuat mai multe apeluri telefonice către martorul D., inclusiv în perioada în care au avut loc faptele şi a concluzionat că probatoriul reţinut anterior este confirmat şi de declaraţiile nesincere ale inculpatului care, deşi a susţinut că nu a avut nicio legătură şi relaţie cu martorii C. şi D., acesta a purtat mai multe discuţii telefonice, cel puţin cu martorul D., din care, esenţial este că trei discuţii au avut loc a doua zi după ce a primit adresa de la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, la data de 03.09.2014,

Susţinerea inculpatului potrivit căreia singurele contacte pe care le-a avut cu cei doi martori au fost în legătură cu cantitatea de vin depozitată de instituţia pe care o conducea într-una din locaţiile societăţilor administrate de martorul C. a fost considerată de instanţă ca fiind neverosimilă. Discuţiile telefonice au fost purtate îndeosebi cu martorul D., iar discuţiile instituţional oficiale sunt precedate de adrese şi comunicări oficiale, iar nu de multiple apeluri telefonice private. De altfel, deşi rezultă fără putere de tăgadă că a doua zi după primirea sesizării a efectuat apeluri telefonice către martorul D., în declaraţia dată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, inculpatul a susţinut, în mod neadevărat, că nu a avut nici un contact, de nicio natură cu martorii C. şi D., în intervalul de timp dintre momentul primirii sesizării până la data furnizării răspunsului.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că susţinerea inculpatului potrivit căreia nu a cunoscut faptul că martorii C. şi D. aveau vreo legătură cu societăţile comerciale menţionate în adresă este absurdă, câtă vreme societăţile conduse de martorul C. erau unele de rezonanţă pe raza judeţului Buzău, chiar inculpatul menţionând că una dintre societăţi avea un spaţiu potrivit şi condiţii pentru depozitarea unei cantităţi impresionante de vin, fiind vorba chiar despre S.C. E. S.R.L., menţionată în cuprinsul adresei comunicate martorilor. Susţinerea inculpatului că de fapt nu cunoştea calitatea martorilor în structura organizatorică a societăţilor, în contextul probatoriului administrat- chiar inculpatul susţinând că a discutat cu aceştia în legătură cu cantitatea de vin - a fost, de asemenea, apreciată ca fiind profund neadevărată.

Concluzionând, instanţa de fond a considerat că probele administrate, aşa cum au fost reţinute anterior, sunt suficiente pentru a conduce dincolo de orice dubiu la concluzia că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., care, în luna septembrie 2014, în calitate de director executiv în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, i-a informat pe făptuitorii C. şi D., cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, de obţinere de date privind mai multe societăţi comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociaţi sau administratori, în scopul împiedicării şi îngreunării tragerii la răspundere penală a acestora întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că elementul material al infracţiunii de favorizarea făptuitorului este reprezentat de acţiunea şi/sau inacţiunea autorului faptei, prin care se acordă ajutor unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În prezenta cauză, inculpatul A. a acordat ajutor martorilor C. şi D., cercetaţi în Dosarul nr. x/2013, prin informarea acestora cu privire la solicitarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti de a comunica instituţiei de parchet date privind societăţile comerciale S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. şi S.C. E. S.R.L., controlate de cei doi martori. Din momentul în care o persoană este informată că se efectuează cercetări în ceea ce o priveşte, mai ales având în vedere specificul infracţiunilor cercetate, aceasta poate să îşi coordoneze activitatea în sensul ascunderii eventualelor acţiuni ilicite săvârşite în derularea activităţii economice desfăşurate.

Din perspectiva elementului material al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, s-a susţinut că ajutorul nu trebuie dat neapărat unui infractor întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea, în concret, să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Aceasta deoarece, verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal şi nu în raport de aprecierea făcută de favorizator.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că fapta constituie infracţiunea de favorizarea făptuitorului, chiar dacă făptuitorul favorizat este ulterior achitat sau nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită. Deopotrivă, s-a menţionat că sintagma "într-o cauză penală", utilizată de legiuitor în textul de incriminare al art. 269 din C. pen., are o semnificaţie mai largă decât noţiunea de "proces penal", referindu-se la orice activitate a organelor judiciare specifică, atât descoperirii faptei şi a făptuitorului, cât şi declanşării procesului penal in rem şi in personam, astfel că apărarea inculpatului potrivit căreia nu cunoştea despre existenţa unui proces penal în ceea îi priveşte pe martorii C.

şi D. ori societăţile administrate de aceştia nu poate fi reţinută câtă vreme textul legii nu impune o atare condiţie şi totodată este de neconceput ca o persoană cu pregătirea inculpatului să nu cunoască obiectul de activitate a Ministerului Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti. S-a susţinut că apărarea potrivit căreia inculpatul nu ar fi cunoscut că D.I.I.C.O.T. a solicitat informaţii despre societăţile comerciale deţinute de martorii C. şi D., în vederea descoperirii unor fapte prevăzute de legea penală şi că instituţia efectuează şi alte activităţi- ex. bilanţ, statistici, nu este de asemenea verosimilă în raport de pregătirea inculpatului, dar mai ales în raport de faptul că tocmai inculpatul a depus la dosarul cauzei articole de presă din care rezultă că începând chiar cu anii 2004 societăţile deţinute de martorul C., persoane cu notorietate pe plan local, erau acuzate de posibile fapte prevăzute de legea penală.

Faptul că inculpatul a avut reprezentarea că motivul pentru care D.I.I.C.O.T. a solicitat informaţii despre S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. şi S.C. E. S.R.L. a vizat efectuarea de cercetări referitoare la eventuale fapte prevăzute de legea penală, iar nu bilanţuri ori statistici, rezultă din chiar susţinerile inculpatului, potrivit cărora, martorul C. era "cunoscut ca evazionist, deosebit de periculos" astfel rezultând fără dubiu că inculpatul cunoştea situaţia de potenţial, cel puţin făptuitor, cercetat de organele judiciare.

A mai reţinut instanţa de fond, că pentru existenţa faptei de favorizare nu are relevanţă dacă cel favorizat este autor, complice, instigator, dacă fapta favorizată este sub formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile, existând elementul material al infracţiunii chiar în situaţia în care fapta favorizată nu constituie infracţiune, condiţia esenţială vizând existenţa unei fapte prevăzute de legea penală. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea de a da ajutor a fost executată şi a produs urmarea imediată, adică starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei datorită acţiunii săvârşite, care conţine posibilitatea împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, s-a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie calificată prin scop, probele administrate în cauză dovedind că şi-a dat seama şi a dorit să dea ajutor martorilor C. şi D., prevăzând că prin faptele sale creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

În legătură cu scopul în care a acţionat, instanţa de fond a considerat că inculpatul a avut reprezentarea reală că D.I.I.C.O.T. investighează posibile fapte prevăzute de legea penală săvârşite de societăţile deţinute de cei doi martori şi a dorit, în virtutea relaţiei pe care o avea în special cu martorul C., de a acorda ajutor acestora.

Cu toate acestea, instanţa nu a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt încadrate juridic în infracţiunea de favorizarea făptuitorului, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de favorizare şi prin acordarea de sfaturi şi consiliere martorilor denunţători, în sensul modificării de urgenţă de către aceştia a declaraţiilor 394 vizând societăţile comerciale pe care le controlau, pentru ca tranzacţiile comerciale suspecte şi avute în vedere de ancheta D.I.I.C.O.T. să nu mai figureze în baza de date şi să nu poată fi astfel descoperite. În acest sens, instanţa de fond a considerat că Ministerul Public nu a dovedit dincolo de orice dubiu că inculpatul a fost cel care i-a şi consiliat pe martorii C. şi D., în sensul modificării declaraţiilor 394, având în vedere datele la care au fost depuse, precum şi faptul că inculpaţii aveau cunoştinţă de o atare procedură, întrucât societăţile administrate de aceştia rectificaseră, şi înainte de momentul infracţional, declaraţiile 394.

Sub acest aspect, instanţa a considerat că în privinţa acuzaţiei că inculpatul A. a fost cel care i-a consiliat pe martorii C. şi D., în sensul modificării declaraţiilor 394, Ministerul Public nu a dovedit judiciar dincolo de orice dubiu că inculpatul a deţinut toate datele privind situaţia fiscală a societăţilor administrate de cei doi martori, dar mai ales că modificarea declaraţiilor 394 a fost consecinţa sfaturilor inculpatului. Chiar şi în condiţiile în care martorii C. şi D. au procedat la rectificarea declaraţiilor 394, instanţa a considerat că Ministerul Public nu a făcut dovada deplină că acest fapt a fost consecinţa consilierii inculpatului A., ori consilierii altor persoane cu sau fără studii de specialitate, lăsând astfel loc unei puternice îndoieli în privinţa existenţei acestei situaţii de fapt.

Concluzionând, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de favorizarea făptuitorului, în modalitatea reţinută ca fiind săvârşită de inculpatul A., atrage răspunderea penală a acestuia conform art. 15 din C. pen.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 476/A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 713 din 05.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o judicioasă evaluare a probelor administrate în cauză şi a stabilit o corectă situaţie de fapt, precum şi o corespunzătoare încadrare juridică, soluţia fiind conformă cu probele administrate.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care inculpatul a fost achitat, dincolo de cele reţinute de prima instanţă, susţinerile parchetului se fundamentează pe prezumţia că, văzând ordonanţa, este prezumat că inculpatul ar fi ştiut că se desfăşoară la adresa denunţătorului un proces penal; or, asemenea prezumţii nu pot duce la certitudini în lipsa unor probe cu care să se coroboreze, dubiile profitând inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului, s-a reţinut că fapta constituie infracţiune chiar dacă făptuitorul favorizat este achitat, ori nu este trimis în judecată.

Astfel, inculpatul i-a informat pe făptuitorii C. şi D., cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, adresate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, despre obţinerea de date privind mai multe societăţi comerciale la care cei doi aveau calitatea de asociaţi sau administratori, în scopul împiedicării şi îngreunării tragerii la răspundere penală a acestora, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de favorizarea făptuitorului este reprezentat de acţiunea şi/sau inacţiunea autorului faptei, prin care se acordă ajutor unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

În cauză, inculpatul a acordat ajutor martorilor C. şi D., cercetaţi în Dosarul nr. x/2013, prin informarea acestora cu privire la solicitarea D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Bucureşti, de a comunica instituţiei de parchet date privind societăţile comerciale S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. şi S.C. E. S.R.L., controlate de cei doi martori. Din momentul în care o persoană este informată că se efectuează cercetări în ceea ce o priveşte, mai ales având în vedere specificul infracţiunilor cercetate, aceasta poate să îşi coordoneze activitatea în sensul ascunderii eventualelor acţiuni ilicite săvârşite în derularea activităţii economice desfăşurate.

Împotriva Deciziei penale nr. 476/A din 09 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat dispoziţiile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., susţinând că fapta pe care instanţa de apel a apreciat-o ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, s-a susţinut că nu sunt realizate două dintre condiţiile normei de incriminare, respectiv calitatea de făptuitori a celor doi martori - C. şi D. - şi finalitatea specială pretinsă de lege, adică "scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate".

Cu privire la prima condiţie, s-a susţinut că, în cauza penală ce formează obiectul Dosarului nr. x/2013, în legătură cu care s-a considerat că s-a comis fapta de favorizare a făptuitorului, nu există încă o soluţie definitivă din care să rezulte cu certitudine că cei doi martori denunţători - C. şi D. - au comis cel puţin o faptă prevăzută de legea penală. De altfel, cei doi martori nici măcar nu au fost trimişi în judecată.

În opinia apărării, simpla cercetare sau urmărire penală a unor persoane nu este suficientă pentru reţinerea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, deoarece la finalul procesului se poate constata că fapta nu există, că este incidentă vreuna dintre cauzele justificative sau de neimputabilitate ori că nu a fost comisă de către suspect sau inculpat, în toate aceste cazuri, persoanele urmărite penal neputând fi considerate că au calitatea de făptuitori. Aşadar, în aceste situaţii, nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, întrucât persoanele anterior menţionate nu au comis fapte prevăzute de legea penală. Apărarea a învederat că recurentul a fost condamnat pentru favorizarea unor persoane în legătură cu care nu există certitudinea că au calitatea de făptuitori. Înfăptuirea justiţiei, ca valoare socială, este afectată numai dacă un terţ interferează cu această activitate ce vizează o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, în caz contrar, nu se poate vorbi despre lezarea înfăptuirii justiţiei.

Referitor la cea de-a doua condiţie, s-a susţinut că inculpatul A. nu avea cunoştinţă de împrejurarea că cei doi martori denunţători sunt cercetaţi penal, întrucât înscrisurile pe care le-a avut la dispoziţie nu cuprindeau niciun fel de menţiuni referitoare la persoane fizice, astfel că nu se poate discuta despre un eventual scop, pe care acesta să-l fi urmărit.

De asemenea, s-a arătat că, din considerentele cuprinse în decizia recurată nu se poate desprinde în niciun fel condiţia privind scopul special prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor privitoare la martorii C. şi D. - în lipsa căruia fapta nu poate constitui infracţiune.

Faptul că înscrisurile intrate în posesia recurentului făceau referiri la anumite societăţi controlate de cei doi martori denunţători, iar nu la aceştia, în lipsa nominalizării lor şi a precizării privind eventuala calitate procesuală de suspecţi sau inculpaţi, determină, în opinia apărării, neîntrunirea condiţiei privitoare la scopul special pretins de lege. O posibilă culpă cu prevedere sau poate o intenţie indirectă nu satisfac cerinţa legală a existenţei intenţiei directe, calificate prin scop.

Prin urmare, apărarea a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi, pe fond, achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 septembrie 2019, Înalta Curte, constatând că aspectele invocate de recurentul A. se circumscriu formal cazului de casare - art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.- invocat în cererea de recurs în casaţie şi că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie şi a trimis cauza completului C7, în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie declarat de inculpatul A. este nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la aprecierea situaţiei de fapt.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent în cererea de recurs în casaţie formulată, care este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu, putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a reţinut că, "dispoziţiile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu - zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" - Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro.

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" - Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro.

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Analizând în continuare criticile formulate de apărare, privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat, Înalta Curte constată că infracţiunea de favorizarea făptuitorului care, potrivit art. 269 din C. pen., constă în "ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate (...)," are corespondent în incriminarea din art. 264 din C. pen. anterior. Potrivit acestui din urmă text de lege, care avea denumirea marginală Favorizarea infractorului, constituia infracţiune "ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii (...)".

Se observă că, spre deosebire de incriminarea din C. pen. anterior, care prevedea că ajutorul era dat unui infractor, potrivit actualei reglementări, ajutorul este acordat unui făptuitor. De asemenea, actuala reglementare prevede că ajutorul este dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, în timp ce potrivit incriminării anterioare, ajutorul era acordat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

Situaţia premisă în cazul favorizării făptuitorului constă în aceea că o anumită persoană, căreia i se acordă ajutorul, se află în faza cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin ajutorul dat unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Ajutorul poate fi dat prin acte comisive sau omisive şi poate fi material sau moral, direct sau indirect, poate privi întreaga activitate infracţională a făptuitorului sau numai o parte a acesteia. Astfel, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a reţinut că "ajutorul poate fi dat în mod direct sau indirect, pe faţă sau în mod clandestin, poate fi material (când favorizatorul ascunde lucrurile provenite din infracţiune) sau intelectual (dacă de exemplu, favorizatorul îl sfătuieşte pe infractor cum să procedeze pentru a se putea sustrage urmăririi sau executării - Decizia nr. 2628/19.09.2014 - www.x.ro). De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 2526/1969, Tribunalul Suprem a reţinut că "pentru ca ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, în scopul de a îngreuna urmărirea penală sau judecata, să constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, nu prezintă relevanţă dacă acel ajutor se referă la toate actele infracţionale comise sau numai la o parte din ele" (C.D.1969, p.380 în R.R.D. nr. 19/1969, p.158).

Pentru a întregi elementul material al laturii obiective este necesară întrunirea condiţiei privind scopul infracţiunii, adică acela al împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Această cerinţă a legii se referă la latura obiectivă a infracţiunii, deoarece ea indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare, şi nu finalitatea subiectivă a acestui act.

Ajutorul trebuie acordat unui făptuitor, adică unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Întrucât norma de incriminare nu face nicio distincţie, fapta săvârşită de către făptuitorul favorizat poate fi oricare dintre faptele prevăzute în legislaţia penală, fie în partea specială a C. pen., fie în legile speciale cu dispoziţiuni penale.

În C. pen. şi în C. proc. pen., noţiunii de făptuitor nu îi este atribuit un înţeles de sine stătător. În aceste condiţii, la stabilirea înţelesului penal al noţiunii de făptuitor trebuie avut în vedere întreg ansamblul legislativ reprezentat de actele normative în care se regăseşte prevederea legală în al cărei conţinut este cuprinsă această noţiune.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi art. 16 din C. pen., care definesc infracţiunea şi prevăd formele de vinovăţie în materie penală, rezultă că făptuitorul este persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în C. proc. pen. (art. 44, care reglementează competenţa în caz de reunire a cauzelor; art. 48, care reglementează competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului; art. 61, care se referă la actele întocmite de unele organe de constatare; art. 62, care se referă la actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave; art. 1461, care reglementează procedura de obţinere a datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; art. 147, care reglementează reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; art. 148, care reglementează utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor) rezultă că făptuitorul este persoana implicată într-o procedură judiciară în care se efectuează cercetări cu privire la o faptă prevăzută de legea penală.

Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Cod, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în M.Of. nr. 780/3.10.2017 a reţinut că "prin «făptuitor» se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, Curtea constată că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală" (parag. 24). Referitor la înţelesul noţiunii de «făptuitor» din cuprinsul art. 269 alin. (1) din C. pen., instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în acelaşi sens, şi prin Decizia nr. 810 din 7 decembrie 2017, publicată în M.Of. Decizia nr. 203/6.03.2018 (parag. 34); Decizia nr. 249 din 25 aprilie 2017, publicată în M.Of. , Decizia nr. 768 din 27 septembrie 2017 (parag. 18 - 20).

Raportând consideraţiile teoretice şi jurisprudenţa anterior menţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor apărării, că în luna septembrie 2014, când au fost informaţi de către recurent cu privire la relaţiile solicitate de parchet, martorii denunţători C. şi D. aveau calitatea de făptuitori. Aceştia erau implicaţi într-o procedură judiciară, aflată în desfăşurare, urmare înregistrării pe rolul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, a Dosarului nr. x/2013, în care se efectuau cercetări în legătură cu societăţile comerciale la care cei doi aveau calitatea de administratori sau asociaţi, ori pe care le controlau direct sau prin interpuşi.

Astfel, din actele dosarului rezultă că, în baza procesului-verbal de sesizare din oficiu din data de 18.11.2013, pe rolul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, a fost înregistrat Dosarul nr. x/2013, în care se efectua urmărirea penală faţă de un grup infracţional organizat, format din mai multe persoane fizice şi juridice care controlau peste 50 de societăţi comerciale tip "fantomă" şi care puneau la dispoziţia diferiţilor agenţi economici din piaţă facturi fiscale şi acte subsecvente ce atestau prestări de servicii sau livrări de mărfuri, toate fictive, în scopul diminuării obligaţiilor fiscale către bugetul de stat .

Prin Ordonanţa nr. 2200/D/P/2013 din data de 10.02.2014, procurorul a dispus începerea urmăririi penale in rem, în urma cercetărilor efectuate fiind identificate, printre societăţile comerciale care au declarat şi înregistrat achiziţii de bunuri sau servicii de la societăţile controlate de grupul infracţional organizat, şi S.C. E. S.R.L., F. S.R.L., S.C. Q. (din luna mai 2013, devenită S.C. P.), societăţi la care martorii C. şi D. aveau calitatea de asociaţi sau acţionari, ori le controlau direct sau prin interpuşi.

Pentru administrarea probatoriului, prin Ordonanţa nr. 2200/D/P/2013 din 26.08.2014, înaintată Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, la data de 27.08. 2014, parchetul a solicitat să-i fie puse la dispoziţie, în copie, declaraţiile fiscale şi alte informaţii vizând activitatea societăţilor comerciale anterior menţionate . În adresa Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, trimisă recurentului inculpat, care îndeplinea funcţia de director executiv în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, prin email, la data de 2.09.2014, pentru răspuns, se preciza că solicitarea informaţiilor referitoare la societăţile comerciale anterior menţionate era urmare a adresei Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti.

Susţinerea apărării în sensul că simpla cercetare sau urmărire a unor persoane nu este suficientă pentru reţinerea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, deoarece la finalul procesului se poate constata că fapta nu există, că este incidentă vreuna dintre cauzele justificative sau de neimputabilitate, ori că nu a fost comisă de suspect sau de inculpat, în toate aceste cazuri, persoanele urmărite penal neputând fi considerate că au calitatea de făptuitori, nu poate fi primită.

Înalta Curte notează că obiectul juridic al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, este reprezentat de relaţiile sociale privind activitatea de înfăptuire a justiţiei, relaţii care sunt incompatibile cu faptele prin care se acordă ajutor unui făptuitor în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Ceea ce se protejează prin incriminarea faptei de favorizare a făptuitorului este activitatea de justiţie penală, a cărei înfăptuire poate fi împiedicată, inclusiv, prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea, din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. rezultă raţiunea pentru care în noua reglementare a infracţiunii de Favorizarea făptuitorului legiuitorul a renunţat la folosirea noţiunilor de "infracţiune" şi de " infractor" (din conţinutul incriminării prevăzute la art. 264 din C. pen. anterior) în favoarea celor de "faptă prevăzută de legea penală" şi de "făptuitor". Astfel, se arată că activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (de pildă minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal şi nu în raport de aprecierea făcută de favorizator.

În plus, Înalta Curte reţine că favorizarea făptuitorului este o infracţiune autonomă, distinctă de cea săvârşită de făptuitorul favorizat, astfel încât favorizatorul poate fi trimis în judecată şi condamnat chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită. În acelaşi sens s-a pronunţat şi fostul Tribunal Suprem prin Decizia penală nr. 2658/1974, prin care a reţinut că "favorizatorul poate fi condamnat chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor în condiţiile prevăzute de art. 264 C. pen. nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită (Trib. Supr., Secţ. pen., Decizia nr. 2658/1974, R.R.D. nr. 10/1975, p. 69). De asemenea, s-a reţinut că "ajutorul dat unui infractor pentru a zădărnici urmărirea penală poate avea loc în intervalul de la săvârşirea infracţiunii până la trimiterea în judecată. Ca atare, ajutorul dat unui infractor, înainte de începerea urmăririi penale sau în timpul urmăririi penale, indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare contra infractorului, constituie elementul material al infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (C. pen.." (Trib. Supr., Secţ. pen., Decizia nr. 1469/1973 în C.D.1973, p. 430; R.R.D. nr. 11/1973, p. 170; Decizia nr. 3304/1973 în R.R.D. nr. 4/1974, p. 147).

A mai susţinut apărarea că din considerentele deciziei instanţei de apel nu se poate desprinde scopul special prevăzut de lege, respectiv, împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor privitoare la martorii C. şi D., ca şi condiţie pentru existenţa infracţiunii.

Prioritar, Înalta Curte notează, că această critică face obiect al analizei prezentului recurs în casaţie în considerarea faptului că scopul prevăzut de art. 269 din C. pen. este o cerinţă ce priveşte latura obiectivă şi nu latura subiectivă a infracţiunii, aşa cum a susţinut apărarea.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a reţinut că recurentul inculpat a acordat ajutor martorilor denunţători, prin informarea acestora cu privire la solicitările D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, de obţinere de date privind mai multe societăţi comerciale la care aceştia aveau calitatea de administratori sau asociaţi, în scopul împiedicării şi îngreunării tragerii lor la răspundere penală. A mai reţinut instanţa de apel că, din momentul în care o persoană este informată că se efectuează cercetări în ceea ce o priveşte, mai ales, având în vedere specificul infracţiunilor cercetate, aceasta poate să îşi coordoneze activitatea în sensul ascunderii eventualelor acţiuni ilicite săvârşite în derularea activităţii economice desfăşurate.

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca prin activitatea sa, favorizatorul să fi reuşit în mod efectiv să împiedice sau să îngreuneze cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Infracţiunea se consumă în momentul în care este dat ajutor făptuitorului, acesta fiind şi momentul în care se produce urmarea socialmente periculoasă a faptei, care constă în starea de pericol creată pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

A mai susţinut apărarea, că recurentul inculpat nu avea cunoştinţă de împrejurarea că martorii denunţători sunt cercetaţi penal, întrucât înscrisurile pe care acesta le-a avut la dispoziţie nu cuprindeau niciun fel de menţiuni referitoare la persoane fizice, astfel că nu se poate discuta despre un eventual scop pe care acesta să îl fi urmărit, iar o posibilă culpă cu prevedere sau poate o intenţie indirectă, nu satisfac cerinţa legală a existenţei intenţiei directe, calificate prin scop. Aceste aspecte, care aşa cum rezultă din susţinerile apărării, vizează forma de vinovăţie cu care a acţionat recurentul, excedează analizei prezentului recurs în casaţie întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, în jurisprudenţa sa, instanţa supremă a statuat că lipsa de tipicitate subiectivă constituie o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Concluzionând, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că fapta recurentului inculpat A. care, în calitate de director executiv în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, în luna septembrie 2014, a acordat ajutor martorilor C. şi D., cercetaţi în Dosarul nr. x/D/P 2013, prin informarea acestora cu privire la solicitarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, adresată Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, de a comunica instituţiei de parchet, date privind societăţile comerciale S.C. P. S.R.L., S.C. F. S.A. şi S.C. E. S.R.L., controlate de cei doi, în scopul împiedicării şi îngreunării tragerii lor la răspundere penală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. şi ped. de art. 269 din C. pen.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie pe care acesta l-a formulat împotriva Deciziei penale nr. 476/A din 09 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 476/A din 09 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 03 decembrie 2019.

GGC - NN