Extraordinary appeal inadmissible for challenging substantive legal qualification and choice of law in aggravated theft and blackmail conviction

Asupra prezentului recurs în casaţie, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 1215 din data de 31.05.2018 pronunţată de Judecătoria Bacău, s-au hotărât următoarele:

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor.

1. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

2. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

3. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

S-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză.

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, invocând netemeinicia soluţiei de achitare a inculpatului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

III. Prin Decizia penală nr. 19 din data de 10.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, (îndreptată prin încheierea din data de 06.02.2019), s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 1215 din 31.05.2018 pronunţată de Judecătoria Bacău, s-a desfiinţat, în întregime, hotărârea apelată, iar în rejudecare s-a dispus condamnarea inculpatului D., după cum urmează:

- pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare;

- pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare şi

- pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor echivalent cu 1/3 din totalul celorlalte pedepse, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 864 C. pen. din 1969 a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 2400/2009 a Judecătoriei Bacău, care a fost adăugată la pedeapsa rezultantă aplicată în cauză, stabilindu-se, în final, o pedeapsă rezultantă de executat de 6 ani închisoare.

S-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În temeiul art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa rezultantă de executat aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la data de 03.12.2008 la data de 17.03.2009.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata de cheltuieli judiciare către stat, în cuantum de 2.000 RON.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, că, în pofida susţinerilor contrare ale instanţei de fond, probele administrate în cauză demonstrează, fără niciun dubiu, că: în noaptea de 16/17.10.2013, profitând de faptul că sistemul de închidere al autovehiculului marca x cu nr. x, aparţinând persoanei vătămate A., parcat pe strada x din Bacău, era defect, inculpatul D. a pătruns în acesta, de unde a sustras un CD player marca B. şi cartea de identitate a persoanei vătămate C., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) C. pen. ulterior, atât în noaptea de 17/18.11.2013, cât şi în ziua de 18.11.2013, a adresat persoanelor vătămate A. şi C., în mod repetat, ameninţări cu săvârşirea de acte păgubitoare constând în distrugerea actului de identitate al celei din urmă, precum şi cu acte de violenţă, pentru a le determina să-i remită sume de bani în schimbul bunurilor sustrase, fapte care întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) C. pen.

Ca urmare, constatând că inculpatul D. se face vinovat de săvârşirea faptelor anterior descrise în perioada în care se afla în vigoare C. pen. din 1969, în aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., instanţa de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă în cauză este noul C. pen.

În acest sens a notat că, în timp ce potrivit C. pen. din 1969, infracţiunea de furt calificat săvârşită de inculpat se încadrează în prevederile art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. g), alin. (2) lit. b), care stabilesc pentru această infracţiune pedeapsa cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani, iar infracţiunea de şantaj se încadrează în dispoziţiile art. 194 alin. (1), care o sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni şi 5 ani, potrivit noului C. pen., infracţiunea de furt calificat comisă de inculpat, incriminată prin dispoziţiile art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, iar infracţiunea de şantaj, incriminată prin dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi (3), este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

A mai notat că, având în vedere faptul că cel mai mare dintre minimele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii este de 3 ani închisoare, potrivit vechiul C. pen., precum şi împrejurarea că, fiind recidivist, comportamentul procesual al inculpatului nu este de natură a crea posibilitatea reţinerii în beneficiul acestuia a unor circumstanţe atenuante, noul C. pen. este legea penală mai favorabilă în cauză.

În acest context, procedând la individualizarea judiciară a pedepselor prin prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., instanţa de apel a aplicat inculpatului pedepse în cuantum egal cu minimul special al pedepselor prevăzute de noul C. pen. pentru infracţiunile de furt calificat (prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.) şi, respectiv, şantaj în variantă agravată (prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.), reţinând în acest sens conduita procesuală a inculpatului, care nu a colaborat cu organele judiciare şi nu s-a prezentat la judecată şi modalitatea de săvârşire a faptelor, care indică un grad de pericol social concret ridicat.

Ulterior, reţinând că faptele deduse judecăţii se află în concurs real, în aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., instanţa de apel a stabilit în sarcina inculpatului o pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În fine, notând că inculpatul a comis faptele deduse judecăţii în termenul de încercare de 5 ani, pe durata căruia s-a suspendat sub supraveghere executarea pedeapsei de 3 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 636/2009 a Judecătoriei Bacău, în temeiul art. 864 C. pen. din 1969, instanţa de apel a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei anterior menţionate, dispunând adiţionarea acestei pedepse la pedeapsa rezultantă stabilită în cauză, stabilindu-se astfel în sarcina inculpatului o pedeapsă de executat de 6 ani închisoare.

Împotriva Deciziei penale nr. 19 din data de 10.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie inculpatul D.

În motivarea căii de atac, inculpatul D. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut, în esenţă, că în apel a fost condamnat în alte limite decât cele legale întrucât, pe de o parte, raportat la Decizia nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care cele două infracţiuni de şantaj ce i se impută au fost comise de aceeaşi persoană, cu acelaşi scop, împotriva aceluiaşi subiect pasiv şi într-o perioadă scurtă de timp, în sarcina sa trebuia reţinută o singură infracţiune de şantaj, în formă continuată (iar nu două), cu consecinţele fireşti în plan sancţionator.

Pe de altă parte, a susţinut că, raportat la limitele de pedeapsă stabilite de C. pen. din 1969 pentru infracţiunea de şantaj ce i-a fost reţinută în sarcină (situate între 6 luni şi 5 ani închisoare), care sunt mai mici decât cele stabilite de noul C. pen. pentru aceeaşi infracţiune (situate între 2 ani şi 7 ani închisoare), legea penală mai favorabilă în cauză era, în mod evident, cea veche.

Pentru argumentele prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi pronunţarea unei soluţii cu "aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 7 iunie 2019, sub nr. x/2017, fixându-se termen pentru verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 27 septembrie 2019.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul D. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din 27 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, 25 octombrie 2019, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul D. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că inculpatul D. a invocat, ca unic motiv de recurs în casaţie, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., susţinând că în apel i s-au aplicat pedepse în afara limitelor legale atât ca urmare a greşitei încadrări juridice dată infracţiunilor de şantaj reţinute în sarcina sa, cât şi a greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile.

Critica privind greşita încadrare juridică dată infracţiunilor de şantaj reţinute în sarcina sa a fost argumentată pe aspectul că, date fiind statuările Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia nr. 368/2017 (publicată în M.Of. nr. 566/17.07.2017) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., în sarcina recurentului trebuia reţinută o singură infracţiune de şantaj, în formă continuată, întrucât cele două fapte ce i se impută au fost comise de aceeaşi persoană, cu acelaşi scop, împotriva aceluiaşi subiect pasiv şi într-o perioadă scurtă de timp.

Critica privind greşita stabilire, de către instanţa de apel, a legii penale mai favorabile în cauză a fost argumentată pe aspectul că, limitele de pedeapsă stabilite de C. pen. în vigoare pentru infracţiunea de şantaj fiind în mod evident mai mari decât cele stabilite de C. pen. din 1969, acesta din urmă are caracter de lege penală mai favorabilă în cauză.

Aceste critici nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de către instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.

În jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator. În toate cazurile însă, legalitatea sancţiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă şi la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată. (relevante în acest sens sunt Deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicate, www.x.ro).

În consecinţă, în incidenţa cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică şi la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greşitei stabiliri a încadrării juridice dată faptelor, respectiv, a greşitei stabiliri a legii penale mai favorabile, excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Încadrarea juridică a faptei este operaţiunea de stabilire a corespondenţei între fapta pretins comisă şi modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reţinerea normelor generale aplicabile (privind participaţia şi cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Deopotrivă, aplicarea principiului mitior lex este o operaţiune complexă, indisolubil legată de fapta comisă şi autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condiţiilor de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanţa stabileşte în cazul concret dedus judecăţii care dintre legi este mai favorabilă.

Ca urmare, atât stabilirea încadrării juridice a faptei, cât şi a legii penale mai favorabile sunt operaţiuni care intră în atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care nu pot fi cenzurate prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Acesta este motivul pentru care nici criticile recurentului inculpat D. prin care se invocă, punctual şi interdependent, greşita încadrare juridică dată faptelor de şantaj reţinute în sarcina sa, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 368/2017, respectiv, greşita decelare a legii penale mai favorabile în cauză, exclusiv prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute în legi penale succesive pentru aceeaşi infracţiune, nu pot fi supuse cenzurii instanţei în prezentul cadru procesual.

În consecinţă, fără a proceda la analiza lor, Înalta Curte notează doar că, deşi, ca efect al deciziei instanţei de contencios constituţional anterior menţionată, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" cuprinsă în definiţia legală a infracţiunii continuate prev. de art. 35 alin. (1) C. pen., această condiţie de existenţă a infracţiunii continuate presupune decelarea unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, reţinerea acestei forme de unitate legală de infracţiune se raportează, în mod necesar, şi la îndeplinirea altor condiţii vizând: pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp; omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor; unitate de subiect activ; unitate de rezoluţie infracţională. Ca urmare, în lipsa îndeplinirii oricăreia dintre aceste condiţii, forma continuată a infracţiunii nu poate fi reţinută.

Totodată, notează că, în cazul concursului de infracţiuni, aplicarea principiului mitior lex presupune o evaluare globală, a tuturor infracţiunilor deduse judecăţii, prin prisma criteriilor de stabilire a legii penale mai favorabile, decelarea acesteia neputându-se raporta numai la o parte din obiectul acuzaţiei.

În acest context, evaluând legalitatea pedepselor aplicate recurentului D. prin hotărârea atacată, prin raportare la încadrarea juridică dată faptelor, limitele de pedeapsă şi tratamentul sancţionator prevăzut de C. pen. în vigoare, stabilit de instanţa de apel ca fiind lege penală mai favorabilă şi, deci, aplicabil în speţă, Înalta Curte constată că nu se identifică situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform art. 207 alin. şi 3 C. pen., infracţiunea de şantaj este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, context în care se constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracţiune, se situează în limitele prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte infracţiunea de furt calificat prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., aceasta este sancţionată cu pedeapsa de la 1 la 5 ani închisoare. Ca urmare, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracţiune se înscrie în limitele prevăzute de lege.

În cadrul aceleiaşi evaluări constată că pedeapsa rezultantă de 3 ani aplicată recurentului îndeplineşte condiţia de legalitate raportat la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., fiind rezultatul adiţionării la pedeapsa cea mai grea dintre cele contopite, de 2 ani închisoare, a sporului de 1/3 din restul pedepselor (3 ani), respectiv, 1 an închisoare.

În fine notează că, în contextul săvârşirii, de către inculpatul D., a infracţiunilor deduse judecăţii, în termenul de încercare de 5 ani, pe durata căruia s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 636/2009 a Judecătoriei Bacău, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 864 C. pen. din 1969 şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 43 C. pen., pedeapsa finală de executat stabilită de instanţa de apel fiind rezultatul adiţionării la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare a pedepsei anterioare rămasă neexecutată (3 ani închisoare).

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat D., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, să fie plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul D. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2019.

GGC - NN