Falsification of private document via false "conform with original" certification of altered copy; scope of cassation review under Art. 438(1)(7) CPC excluding subjective element

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2224 pronunţată la data de 22.12.2017, Judecătoria Cluj-Napoca a condamnat pe inculpaţii A., B., C. şi D. la pedeapsa de 200 de zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participaţiei improprii, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi pe inculpata E. la pedeapsa de 200 de zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen., s-a stabilit cuantumul unei zile-amendă la suma de 70 RON şi a fost aplicată inculpaţilor pedeapsa amenzii în cuantum de 14.000 RON, fiecare, atrăgându-li-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen. privind consecinţele neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, în tot sau în parte.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea înscrisului falsificat constând în copia "Registrului Acţionarilor S.C. F. S.A.".

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că faptele inculpaţilor A., B., C. şi D. care, la data de 30.08.2011, prevalându-se de calitatea de membrii ai consiliului de administraţie ai SC. "F." S.A. Cluj-Napoca, au determinat-o pe martora G. să falsifice o copie a Registrului Acţionarilor SC. "F." S.A., după care aceasta din urma, fără vinovăţie, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii pe o copie a Registrului Acţionarilor SC. "F." S.A., obţinută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participaţiei improprii, prev. de art. 47 C. pen., rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. şi art. 5 C. pen.

În acelaşi timp, prima instanţă a reţinut că fapta inculpatei E. care, la data de 30.08.2011, pe o copie a Registrului Acţionarilor al SC. "F." S.A., obţinută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., B., C. şi D., instanţa a reţinut infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de 47 C. pen., rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. şi art. 5 C. pen., deoarece, aşa cum s-a reţinut şi prin rechizitoriu, aceştia au determinat-o pe martora G. să falsifice sub semnătură privată, după care aceasta, fără vinovăţie, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugirii unor înscrisuri olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii pe acel înscris sub semnătură privată, fiind astfel îndeplinite condiţiile prev. de art. 47 C. pen. potrivit cărora instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

În acelaşi timp, s-a reţinut că participaţia improprie constă, potrivit art. 52 alin. (3) C. pen., în determinarea, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

În concret, instanţa a stabilit că martora G. a participat la săvârşirea faptei fără vinovăţie, aceasta fiind o angajată a societăţii care a pus în aplicare dispoziţiile imperative date de Consiliul de Administraţie reprezentat de inculpaţii anterior menţionaţi. În ceea ce priveşte intenţia inculpaţilor de a o determina pe martoră să săvârşească infracţiunea, judecătorul a considerat că aceasta rezultă fără urme de îndoială din întregul material probatoriu analizat.

Referitor la inculpata E., instanţa a reţinut săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., deoarece prin efectuarea mai multor modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii pe o copie a Registrului Acţionarilor al SC. "F." S.A., obţinută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta a săvârşit în mod nemijlocit infracţiunea reţinută în sarcina sa.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., instanţa a reţinut că legea penală nouă este mai favorabilă inculpaţilor datorită limitelor de pedeapsă prevăzute.

În ceea ce priveşte pedepsirea participanţilor şi a autorului infracţiunii, instanţa a reţinut că sub aspectul gravităţii faptei nu există vreun element din care să reiasă că unul sau altul dintre inculpaţi a avut o contribuţie mai mare sau mai mică, iar din punct de vedere al situaţiei personale situaţia este similară.

Văzând dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen., instanţa a apreciat că în cazul inculpaţilor se impune aplicarea pedepsei amenzii, aceasta fiind aptă să ducă la prevenirea săvârşirii altor infracţiuni şi în măsură să ducă la reeducarea lor.

Instanţa a apreciat că inculpaţii au resurse interioare care să îi facă să conştientizeze gravitatea faptei săvârşite şi a consecinţelor acesteia şi să înţeleagă care este rolul procesului penal.

Văzând dispoziţiile art. 61 alin. (1), (2), (4) lit. c) C. pen., instanţa a constatat că poate aplica un număr de zile amendă între 180 şi 300, motiv pentru care, raportat la gravitatea faptei reţinute, a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse peste minimul special, respectiv de 200 de zile-amendă, în cazul fiecăruia dintre inculpaţi, acest cuantum fiind îndestulător pentru a duce atât la reeducarea inculpaţilor, cât şi la atingerea scopului punitiv al pedepsei.

În baza art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen., instanţa a stabilit cuantumul sumei unei zile-amendă la suma de 70 RON, având în vedere că inculpaţii sunt persoane care au o situaţie materială bună, dispunând de resurse financiare cu ajutorul cărora să nu le fie pusă în pericol existenţa.

În consecinţă, în cazul fiecăruia dintre inculpaţi, instanţa a aplicat pedeapsa amenzii în cuantum de 14.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel persoanele vătămate H., I., J., K., L., M. şi N. şi inculpaţii D., C., B., E. şi A.

Prin Decizia penală nr. 503/A din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins, ca nefondate, toate apelurile declarate în cauză, dispunându-se obligarea apelanţilor la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că principala critică în apel privind condamnarea inculpaţilor pentru o faptă pentru care nu au fost trimişi în judecată nu este fondată, starea de fapt reţinută de prima instanţă fiind aceeaşi cu fapta descrisă în rechizitoriu.

În concret, judecătorul a reţinut că, fapta inculpaţilor A., B., C. şi D. care, la data de 30.08.2011, prevalându-se de calitatea de membri ai consiliului de administraţie al SC. "F." S.A. Cluj-Napoca, au determinat-o pe martora G. să falsifice o copie a Registrului Acţionarilor SC. "F." S.A., iar aceasta din urma, fără vinovăţie, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugări, a unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii, pe o copie a Registrului Acţionarilor SC. "F." S.A., obţinută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participaţiei improprii, prev. de art. 47 C. pen., rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. şi art. 5 C. pen.

De asemenea, a reţinut că fapta inculpatei E. care, la data de 30.08.2011, pe o copie a Registrului Acţionarilor al SC. "F." S.A., obţinută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Această stare de fapt, şi nu alta, a fost încadrată juridic în infracţiunile pentru care judecătorul a pronunţat condamnarea, motivul de apel potrivit căruia există contrarietate între considerentele sentinţei şi dispozitiv, fiind de asemenea nefondat.

Trecând la analiza temeiniciei sentinţei de condamnare, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut starea de fapt redată anterior pe baza readministrării probelor din cursul urmăririi penale şi a celor încuviinţate inculpaţilor, toate probele confirmând şi dovedind acuzaţia adusă.

Astfel, nu s-a contestat că inculpaţii A., B., C. şi D., la data de 30.08.2011, au determinat-o pe martora G. să opereze mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii, pe o copie conformă cu originalul a Registrului aferent SC. "F." S.A., obţinută din Dosarul nr. x/2008, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată, după cum nu s-a contestat nici faptul că inculpata E. la aceeaşi dată, pe aceeaşi copie conformă cu originalul, a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii.

Susţinerea inculpaţilor apelanţi că o copie nu poate face obiect infracţiunii de fals este contrazisă atât de doctrina juridică, cât şi de jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti.

S-a statuat că, în cazul falsificării unei copii, fapta constituie infracţiune chiar dacă nu există înscrisul original, din moment ce respectiva copie, dacă ar fi fost adevărată ar fi produs consecinţe juridice. (Decizia nr. 411/1971 a instanţei supreme, citată în O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Român - Partea Specială - ediţia a IV-a, Editura Şansa - 2001, p. 534).

În concret, inculpaţii au instigat, respectiv modificat un înscris deja existent, iar alterarea unui înscris prin modificarea conţinutului, ştampilarea şi folosirea lui ca probă în procesele civile constituie fals.

Faptele inculpaţilor nu au putut fi justificate nici de apărarea lor cum că erau îndreptăţiţi să procedeze astfel, nici de susţinerea că doar au actualizat un registru, deoarece legea nu îndreptăţeşte la falsificarea unui înscris.

Intenţia inculpaţilor de a instiga la realizarea falsului, respectiv, în cazul inculpatei E., de a falsifica nemijlocit, rezultă ex re din fapta lor de a determina o persoană să modifice un înscris, respectiv de a-l modifica nemijlocit, mai mult, chiar din fapta de a se aplica ştampila conform cu originalul, ştiind că nu deţineau originalul şi de a aplica chiar o altă ştampilă a societăţii.

De aceea, existenţa intenţiei falsificării copiei înscrisului obţinut dintr-un dosar judiciar nu a fost înlăturată de realizarea falsului pe baza unei expertize contabile ori de aparenţa veridicităţii conţinutului modificărilor operate.

Împotriva acestui fals nu putea fi invocată autoritatea de lucru judecat ori puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 945/2016 a Curţii de Apel Cluj, fiindcă decizia menţionată nu a statuat asupra existenţei falsului ce face obiectul acestei acţiuni penale.

Instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data comiterii infracţiunii, respectiv 30 august 2011, când inculpata E. a falsificat nemijlocit înscrisul, iar ceilalţi inculpaţi au comis infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, determinând martora G. să falsifice înscrisul pentru a fi folosit în instanţa civilă.

Inculpaţii au invocat faptul că acest termen s-a împlinit ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, în sensul că nu exista un act de procedură care să întrerupă cursul prescripţiei.

În acelaşi timp, inculpaţii au mai susţinut că şi în ipoteza în care s-ar considera că termenul prescripţiei a fost întrerupt, totuşi acesta s-a împlinit în luna martie 2019, ca urmare a curgerii depline a termenului prescripţiei speciale de 7 ani şi 6 luni prevăzut de art. 124 din vechiul C. pen., anterior modificării sale prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012.

În această formă, textul menţionat prevedea că prescripţia înlătura răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 vechiul C. pen. este depăşit cu încă jumătate.

Referitor la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018, instanţa a observat că prin aceasta s-a declarat neconstituţională sintagma îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din textul art. 155 C. pen., iar în considerente s-a precizat că este neconstituţional ca orice act de procedură să întrerupă cursul prescripţiei, constituţional fiind ca doar actele de procedură ce trebuie comunicate inculpatului să întrerupă prescripţia.

Analizând argumentul potrivit căruia termenul prescripţiei speciale, în speţă de 7 ani şi 6 luni, prevăzut de art. 124 C. pen. anterior, s-ar fi împlinit în luna martie 2019, Curtea a constatat că în cauză a operat suspendarea cursului termenului prescripţiei.

Astfel, potrivit art. 128 C. pen. anterior, regăsit în art. 156 din C. pen. actual, cursul termenului prescripţiei este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală împiedică continuarea procesului penal, iar prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În apel, cursul prescripţiei a fost suspendat în perioada 19 decembrie 2018 - 21 martie 2019, potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. pen. urmare a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi până la pronunţarea Deciziei nr. 5/2019.

La data suspendării cursului termenului prescripţiei din durata totală a prescripţiei speciale totale de 7 ani şi 6 luni s-au scurs 7 ani, 4 luni şi 20 zile, rămânând o perioadă de o lună şi 10 zile, ce şi-a reluat cursul în 21 martie 2019 şi care s-a împlinit la data de 1 mai 2019, ulterior pronunţării deciziei.

Relativ la critica persoanelor vătămate vizând temeinicia pedepsei aplicate, Curtea a reţinut că procesul penal a durat 7 ani - organul de urmărire penală fiind sesizat cu fapta la data de 01.02.2012 împrejurare ce ridică probleme sub aspectul respectării drepturilor inculpaţilor de soluţionare a cauzei lor într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Ca atare, pentru a se oferi inculpaţilor o compensaţie adecvată pentru durata îndelungată a procesului penal, era necesară menţinerea pedepsei mai blânde a amenzii penale, fără suportarea de către inculpaţi a unor consecinţe suplimentare, precum pedepsele complementare solicitate în apel de către persoanele vătămate, fiind amintită în acest sens Cauza Vişan şi alţii contra României,

Împotriva Deciziei penale nr. 503/A din data de 24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A., B., C., E. şi D., fundamentându-şi demersul judiciar exclusiv pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17.07.2019.

Prin încheierea din 13 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate constatând că, formal, criticile privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care au fost condamnaţi, în calitate de instigatori, în forma participaţiei improprii, inculpaţii A., B., C. şi D., respectiv, în calitate de autor - inculpata E., altele decât cele vizând latura subiectivă a infracţiunii, se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Aspectele vizând lipsa laturii subiective a infracţiunii anterior menţionate, invocate în mod expres de către recurenţii inculpaţi A., B., C. şi E. şi doar antamate de recurentul inculpat D., excedează cazului de recurs invocat, care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară) şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv în şedinţa din data de 11 octombrie 2019, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua hotărârii.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De altfel, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeaşi viziune reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

Procedând la evaluarea acestei corespondenţe, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, constau în esenţă, în aceea că inculpata E. şi martora G., aceasta din urmă acţionând din culpă la instigarea inculpaţilor A., B., C. şi D., membrii ai consiliului de administraţie ai SC. "F." S.A. Cluj-Napoca, au falsificat o copie a Registrului Acţionarilor aparţinând societăţii, copie obţinută prin fotocopierea actului care se afla ataşat la Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte remarcă existenţa unei situaţii litigioase între acţionarii S.C. F. S.A. în legătură cu valabilitatea unor cesiuni de acţiuni, împrejurare care a declanşat numeroase procese civile. Or, tocmai pe fondul acestor neînţelegeri, s-a obţinut o copie a Registrului Acţionarilor din dosarul civil în care a fost depus în probaţiune, adăugirile vizând chiar tranzacţiile respective, în contextul în care originalul se afla în posesia persoanei vătămate H.

Se remarcă, de altfel, că susţinerile recurenţilor şi ale intimaţilor în prezentul recurs în casaţie antamează chestiunile civile asupra cărora poartă diferendul, fiecare susţinând în esenţă că opinia sa este cea corectă. Din punct de vedere al răspunderii penale, justeţea argumentelor nu are relevanţă, instanţa penală nefiind chemată să lămurească disputa dintre acţionarii S.C. F. S.A., însă existenţa situaţiei litigioase constituie în cauză situaţia premisă fără de care existenţa infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale nu ar fi fost posibilă.

În ceea ce priveşte acţiunea propriu-zisă de falsificare, aceasta a constat în adăugarea unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii şi aplicarea unei ştampile şi a menţiunii "conform cu originalul", aşa cum reţine instanţa de apel, deşi nu se aflau în posesia originalului.

S-a mai reţinut că, înscrisul astfel falsificat a fost folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Faptele reţinute în sarcina inculpaţilor au fost încadrate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma autoratului sau în forma instigării, reţinându-se în această din urmă situaţie participaţia improprie.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată este definit de art. 322 din C. pen., astfel:

"Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.".

În ceea ce priveşte variantele alternative ale elementului material, reţinem că art. 320 din C. pen., prevede:

"(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.", iar art. 321 din C. pen. statuează în sensul că:

"Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări".

Înalta Curte constată că sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a realizat atât în varianta modificării materiale a redactării textului prin adăugiri de menţiuni şi a unei noi ştampile, cât şi în varianta prevăzută de art. 321 din C. pen., respectiv prin atestarea faptului că înscrisul respectiv, cu toate modificările înscrise cu privire la tranzacţiile acţiunilor S.C. F. S.A., este o copie conformă cu originalul, în contextul în care asupra originalului nu au fost operate astfel de modificări, situaţia atestată fiind în mod evident necorespunzătoare adevărului.

În acest context, apărările inculpaţilor în sensul că tranzacţiile adăugate sunt valide şi că aveau dreptul să opereze modificările respective în Registrul Acţionarilor sunt lipsite de relevanţă, excedând obiectului judecăţii.

Astfel, faptele deduse judecăţii şi pentru care au fost condamnaţi inculpaţi nu vizează caracterul real sau nereal al situaţiei tranzacţiilor intervenite cu privire la acţiunile societăţii, această chestiune nefiind, de altfel, antamată de instanţa penală.

Acuzaţia adusă inculpaţilor nu a avut în vedere chestiunea titularului dreptului de a reconstitui registrul respectiv sau de a aduce la zi menţiunile din cuprinsul acestuia, ci exclusiv modalitatea în care s-a procedat la adăugarea unor menţiuni şi a ştampilei, precum şi la certificarea copiei înscrisului în sensul că este conform cu originalul, ceea ce în mod evident nu avea corespondent în realitatea faptică, originalul nefiind în posesia inculpaţilor.

Mai mult, alterarea înscrisului prin efectuarea unor adăugiri în maniera în care au procedat inculpaţii nu poate fi asimilată unei "reconstituiri" şi nici unor completări ale registrului, ci se subsumează elementul material al infracţiunii, constituind o "alterare în orice mod". Realitatea tranzacţiilor respective excedează obiectului judecăţii, acuzaţia nu vizează corespondenţa menţiunilor cu situaţia tranzacţiilor, ci maniera în care inculpaţii au procedat efectiv la plăsmuirea unui înscris pe care ulterior l-au şi folosit în cadrul unor procese civile.

Aşadar, acuzaţia nu a vizat conţinutul propriu-zis al registrului acţionarilor şi dacă menţiunile respective sunt reale sau nu, ci exclusiv modalitatea în care inculpaţii au realizat respectivele "actualizări", menţiunea "conform cu originalul" fiind aptă de a produce consecinţe juridice, altele decât cele pe care le-ar fi produs dacă aceasta nu ar fi fost înscrisă. Astfel, modificările operate în cuprinsul înscrisului concomitent cu certificarea copiei ca fiind conformă cu originalul reprezintă un înscris plăsmuit care are aptitudinea de a produce consecinţe juridice, respectiv de a face dovada împrejurărilor pe care le atestă.

De altfel, chiar inculpaţii au arătat că între acţionarii S.C. F. S.A. au existat numeroase litigii civile şi că originalul registrului acţionarilor se află la H. care refuză să îl predea şi de aceea au procedat în maniera arătată. Această situaţie, chiar dacă ar fi reală, nu justifică modul în care au procedat inculpaţii, care aveau posibilitatea de a reconstitui înscrisul sau de a introduce o acţiune având ca obiect obligaţia de a face, solicitând obligarea lui H. să predea înscrisul respectiv persoanelor îndreptăţite sau orice altă acţiune de natură a rezolva situaţia creată.

Aşadar, criticile invocate de recurenţii inculpaţi nu vizează în realitate corespondenţa între norma de incriminare şi situaţia de fapt reţinută, ci constituie o justificare a acţiunilor lor care însă nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, fiind o împrejurare de fapt ce vizează elementul subiectiv a cărui analiză excedează prezentei.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate, iar în considerarea art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În ceea ce priveşte cererea intimaţilor la obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariul apărătorului, Înalta Curte notează că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., statuează în sensul că, în celelalte cazuri decât cele prevăzute expres de legea procesual penală, instanţa penală stabileşte obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, potrivit legii civile.

Se reţine că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte regula generală potrivit căreia "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.", iar art. 455 reglementează situaţia în care obligaţia revine mai multor persoane stabilind că "vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei."

Ca atare, observând că obligaţia inculpaţilor la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de intimatul H. nu este solidară în lipsa unei dispoziţiile legale în acest sens, iar culpa procesuală a recurenţilor nu poate fi evaluată decât ca fiind egală, urmează a obliga pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 1.200 RON către acesta, reprezentând onorariul achitat avocatului care a asigurat asistenţa judiciară în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de recurenţii-condamnaţi E., D., B., C. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 503/A din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 1200 RON către intimatul H., reprezentând cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - NN