Criminal review denied: non-novelty of evidence flaws and non-applicability of unconstitutionality rulings on classified document access

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 59/PI/2019, pronunţată la data de 21 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 124/PI din 8 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 309/A din 7 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Oradea a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2019, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinţei penale menţionate prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004.

În drept, au fost invocate de către revizuent dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi f), alin. (3) şi (4) C. proc. pen.. De asemenea, au fost invocate mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, care, potrivit susţinerilor revizuentului, ar avea legătură cu procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv decizia nr. 126 din 3 martie 2016 şi decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018.

În motivarea cazului de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul a arătat că au fost declarate în parte ca neconstituţionale unele protocoale de colaborare, pe baza cărora au fost administrate probe în cursul urmăririi penale şi pe baza cărora au fost gestionate informaţii clasificate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, în cauza în care acesta a fost condamnat.

Revizuentul a susţinut că este admisibilă în principiu cererea sa întrucât vizează fapte şi aspecte care nu au fost cunoscute în perioada în care s-a derulat procedura ordinară. În fine, revizuentul a mai arătat că anumite probe asupra cărora a existat o aparenţă de legalitate, se vădesc în prezent ca fiind nelegale.

În motivarea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 lit. f) C. proc. pen., revizuentul a precizat că în cauza în care a fost judecat a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi 12 din C. proc. pen., cerere care a fost însă respinsă în cursul judecăţii apelului, prin încheierea din data de 12 iunie 2014, încheiere menţinută de completul de 5 judecători de la Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 88 din 16 iulie 2014. În continuare, faţă de aceste aspecte, revizuentul a arătat că într-o altă cauză, a fost admisă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la aceleaşi dispoziţii legale (art. 352 alin. (11) şi 12 din C. proc. pen.) şi astfel apreciază că suntem în câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 453 lit. f) din C. proc. pen., văzând şi dispoziţiile Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale.

S-a reţinut că, potrivit susţinerilor revizuentului, revizuirea întemeiată pe motivul menţionat, vizează în concret documentele clasificate aflate la dosarul de urmărire penală nr. x/D/P/2007 al DIICOT - Sucursala Centrală.

S-a arătat că în cursul judecării apelului, instanţa a admis cererea formulată de revizuent în calitate de apelant şi a solicitat declasificarea unui număr de 111 file reprezentând transcrierea unor convorbiri telefonice, aflate în volumul cuprinzând documente clasificate. Ulterior, Înalta Curte a dispus revenirea cu adresa prin încheierile din 11 februarie 2013 şi 30 mai 2014, fiind consemnat şi faptul că avocaţii inculpatului intimat A. au depus la dosarul cauzei copii de pe certificatele de acces la informaţii clasificate, eliberate de Orniss, însă Serviciul Român de Informaţii a refuzat să dea curs acestor cereri.

Prin adresa din 26 februarie 2014, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi totodată şeful Structurii de Securitate, a comunicat instanţei faptul că prin adresa din 24 februarie 2014, Serviciul Român de Informaţii a apreciat că nu este oportună declasificarea respectivelor înscrisuri, adresa de răspuns fiind la rândul său clasificată ca fiind secret de serviciu, se află în custodia Departamentului Documente Clasificate şi poate fi consultată în condiţiile Legii nr. 182/2002 şi ale Regulamentului privitor la accesul magistraţilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 140 din 6 februarie 2014. În opinia revizuentului, declasificarea a fost refuzată fără nicio justificare rezonabilă.

S-a arătat că avocaţii au avut acces doar la adresa de refuz a Serviciului Român de Informaţii (considerată şi aceasta ca fiind un document clasificat).

Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, prima instanţă a constatat că prin decizia penală nr. 309/A din data de 7 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT şi a condamnat pe inculpatul A., revizuent în prezenta cauză, la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, constând în aceea că, în perioada 23 iunie - 30 iunie 2006, a planificat şi înlesnit, împreună cu B. şi C., ieşirea frauduloasă din România a lui D., cunoscând faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor acte de terorism prin organizarea şi finanţarea operaţiunii de răpire a trei jurnalişti români în Iraq.

Ca situaţie de fapt, Înalta Curte a reţinut faptul că "A. l-a preluat pe D., s-au deplasat împreună la vasul E. şi înainte cu puţin de ora 02:00, l-a urcat la bordul navei", iar "din interpretarea comunicaţiilor telefonice purtate şi a verificărilor efectuate în zona portului Constanţa a rezultat în mod indubitabil că ieşirea din România a numitului D. s-a realizat în noaptea de 30.06 - 1.07.2006 orele 04:40" .

Curtea de Apel Oradea, analizând motivele invocate de către revizuent, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; [...] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

S-a menţionat că revizuirea este o cale de atac extraordinară, menită să înlăture erorile de fapt în baza cărora instanţele au dat o soluţionare greşită a cauzei.

S-a arătat că revizuentul nu a indicat vreo faptă sau împrejurare nouă, necunoscută de instanţa de fond cu ocazia soluţionării dosarului, considerându-se că, prin cererea formulată acesta încearcă doar să obţină o prelungire a probaţiunii sau o reapreciere a probelor administrate. S-a menţionat că este însă inadmisibil, ca pe calea revizuirii, să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza sau o rejudecare a cauzei în baza probelor deja administrate.

Prima instanţă a precizat că nelegalitatea unor protocoale de colaborare între două instituţii ale statului, indiferent că în baza acestora au fost administrate sau nu mijloace de probă, nu se pot încadra în noţiunea de fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, întrucât aceste mijloace de probă, chiar clasificate, s-au aflat la dosarul cauzei, iar judecătorii au avut acces la ele. Instanţa a arătat că teoria revizuentului, potrivit cărora ar fi existat unele documente clasificate, la care nici instanţele nu au avut acces, sunt simple speculaţii şi, chiar dacă ar fi real, nici o instanţă nu poate pronunţa o soluţie pe fondul cauzei, pe baza unor probe la care nu a avut acces. Practic, orice probă la care instanţa nu are acces, este ca inexistentă.

S-a constatat că reţinerea vinovăţiei revizuentului A., s-a făcut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel cum reiese în mod exhaustiv din motivarea deciziei de condamnare.

De asemenea, s-a considerat că revizuentul nu a indicat nicio faptă sau împrejurare nouă care să ţină de situaţia de fapt. Mai mult, s-a arătat că A. a mai formulat o revizuire întemeiată pe acelaşi temei legal (art. 453 lit. a) C. proc. pen.), care a fost respinsă în mod definitiv ca inadmisibilă.

Prin urmare, s-a arătat că revizuentul a avut posibilitatea în apel să solicite înlăturarea eventualelor greşeli sau să propună probe care să-i susţină apărările invocate, drept de care, de altfel, a şi uzat, instanţele reţinând cu autoritate de lucru judecat, o situaţie de fapt, care nu mai poate fi în prezent schimbată.

S-a mai precizat că faptele şi împrejurările noi care pot justifica admiterea în principiu a unei cereri de revizuire, trebuie să fie cu adevărat noi, nu doar în aparenţă, iar toate elementele invocate de revizuent, au fost analizate de instanţa de control judiciar care a modificat sentinţa instanţei de fond şi a dispus condamnarea sa.

Faţă de împrejurarea că aspectele invocate de revizuent nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Oradea a apreciat că cele invocate de către revizuent în cuprinsul cererii de revizuire nu se circumscriu cazului de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul de a nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă. Această condiţie exprimă cerinţa ca elementul de noutate să fie pentru instanţa de judecată faptă probatorie şi nu mijlocul de probă care ar dovedi o faptă probatorie pe care instanţa de fond a considerat-o inexistentă/nefondată. Astfel, s-a arătat că pe parcursul soluţionării pe fond a cauzei, instanţele au cunoscut poziţia revizuentului, dar pe baza probelor administrate au reţinut ca fiind dovedită pe deplin vinovăţia sa, apărările acestuia fiind examinate de instanţele de judecată, dar înlăturate pe baza materialului probator administrat.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 453 lit. f) C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea a menţionat că şi acesta este nefondat, întrucât este necesar ca prevederea legală invocată, în speţă art. 352 alin. (11) şi 12 din C. proc. pen., să fie declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în cauză, şi doar dacă consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Prin urmare, s-a constatat că prima condiţie, şi anume, ca dispoziţia legală invocată să fi fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în cauză, în mod evident, nu este îndeplinită. Astfel cum a arătat şi revizuentul, acesta a solicitat instanţei de apel sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la posibila neconstituţionalitate, printre altele şi a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi 12 din C. proc. pen., însă instanţele au respins ca inadmisibilă cererea revizuentului, pe motiv că respectivele dispoziţii legale pretins neconstituţionale, nu au legătură cu cauza.

Aşadar, s-a menţionat că este lipsit de relevanţă faptul că ulterior, într-o altă cauză a fost admisă o cerere similară cu privire la aceleaşi dispoziţii legale, atâta timp cât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că aceste dispoziţii legale nu au legătură cu cauza în care revizuentul a fost condamnat.

Împotriva acestei sentinţe penale, a declarat apel revizuentul A..

Apelantul revizuent A. a criticat soluţia primei instanţe reiterând cazurile de revizuire invocate şi motivele de fapt şi de drept pentru care le consideră incidente.

Astfel, în ce priveşte cazul de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a arătat în esenţă că "faptele noi" se referă la aceea că numitul F. a fost audiat în cauză atât sub identitatea sa reală, cât şi sub identitate protejată, chestiune ce rezultă în opinia apărării, din înscrisurile aflate la dosar din care reiese că acesta este un traficant de droguri extrem de periculos condamnat pentru traficarea unei cantităţi de 30 kg de cocaină şi că a acesta a fugit din România înainte de condamnare.

De asemenea, s-a mai arătat că un alt martor determinant - G., comandantul navei E., a fost audiat prin comisie rogatorie în Liban în condiţii de constrângere psihică.

Cu privire la cazul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 453 lit. f) C. proc. pen., apelantul a arătat că a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen. a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia nr. 21/2018 a Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării transmise într-o altă cauză penală.

Astfel, în opinia apelantului este lipsit de relevanţă faptul că instanţa de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale prin încheierea pronunţată la data de 12 iunie 2014, cazul de revizuire fiind incident în considerarea argumentelor instanţei de contencios constituţional prezentate în Decizia nr. 126/2016.

În opinia revizuentului se impune valorificarea Deciziei CCR nr. 21/2018 şi în cauza dată, cu consecinţa admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru ca în rejudecarea cauzei să se dispună declasificarea transcrierilor convorbirilor telefonice dintre D. şi procurorul de caz H. şi "continuarea administrării sau readministrării probelor necesare stabilirii corectei situaţii de fapt".

Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei să revină asupra propriei sale hotărâri, precum şi caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erori judiciare.

Aşadar, revizuirea constituie remediul procesual care are ca scop anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi doar hotărârile menţionate de art. 452 C. proc. pen. şi doar pentru cazurile prevăzute de art. 453 din acelaşi cod, singurele care pot determina o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Înalta Curte notează că revizuentul A. a invocat prin cererea de revizuire, incidenţa cazurilor prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) C. proc. pen.

În ce priveşte cazul de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul a arătat că faptele noi constau în aceea că martorul F. a fost audiat în cauză atât sub identitatea sa reală, cât şi sub identitate protejată, iar asupra martorului determinant G. ar fi fost exercitate presiuni. Totodată, revizuentul a menţionat că ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a fost pronunţată Decizia nr. 26/2019 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. x din 4 februarie 2009, şi că această constatare atestă existenţa unui fapt nou care justifică rejudecarea.

Potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când "s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză" Înalta Curte constată că acesta nu este incident.

Totodată, art. 453 alin. (4) din C. proc. pen. accentuează condiţiile de admisibilitate, astfel "Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal ...", cu alte cuvinte să conducă la pronunţarea unei soluţii diametral opuse.

Înalta Curte reţine că niciuna dintre împrejurările învederate de revizuent nu constituie fapte probatorii care să fi apte să servească pronunţării unei soluţii diametral opuse, argumentele invocate tind la înlăturarea declaraţiilor martorilor F. şi G., precum şi a altor eventuale probe obţinute în condiţiile menţionate de decizia instanţei de contencios constituţional amintită.

Or, prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate ajunge, în fapt, la judecarea unui al doilea apel, prin prelungirea probaţiunii sau reevaluarea probelor urmare a înlăturării unor mijloace de probă ca rezultat al unor pretinse nelegalităţi în administrarea acestora.

Motivele invocate de revizuent cu privire la situaţia martorilor menţionaţi nu constituie elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi nici la cunoaşterea altor împrejurări care să contribuie la aflarea adevărului şi cu atât mai puţin atestă prin ele însele, netemeinicia soluţiei de condamnare.

Mai mult, niciuna dintre împrejurările expuse vizând proba testimonială nu este o chestiune de fapt nouă, necunoscută de instanţă la momentul judecării cauzei, iar aprecierea cu privire la modalitatea administrării acestora cu implicaţii asupra credibilităţii declaraţiilor date, respectiv fiabilitatea acestor probe în cadrul procesului s-a realizat la momentul soluţionării cauzei, chestiunea fiind de competenţa exclusivă a instanţelor care au judecat în fond.

Astfel, presupusa presiune exercitată asupra martorului G. cu ocazia audierii prin comisie rogatorie a fost susţinută atât la judecata în fond, cât şi în apel.

Cât priveşte cea de-a doua susţinere privind proba testimonială, identitatea reală a martorului sub acoperire nu se circumscrie unei împrejurări necunoscute de instanţă la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, instanţa având acces la datele de identificare reale ale acestuia.

Deciziile Curţii Constituţionale pot fundamenta o cerere de revizuire doar în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., iar argumentaţia privind existenţa unui fapt nou urmăreşte, în concret, eludarea condiţiilor legale a căror îndeplinire atrage incidenţa cazului de revizuire şi care, în mod evident, nu sunt întrunite în cauză.

Astfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 126/2016, instanţa de contencios constituţional a stabilit limitele în care o decizie de admitere poate constitui temei al revizuirii şi a statuat explicit că în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicare, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată, iar "o decizie de admitere nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei pentru trecut" (paragraf 25, teza finală).

De altfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 26/2019, invocată ca "fapt nou" de revizuent, paragraful 210, Curtea Constituţională reia argumentele privind efectele deciziilor sale:

"În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea unei decizii a Curţii Constituţionale, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată Curtea a reţinut că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Cu acelaşi prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reţinut că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 27 şi 30)."

Ca atare, criticile apărării cu privire la incidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sunt nefondate, niciuna dintre împrejurările pretinse ca fiind fapte noi nu se circumscrie acestui caz. În realitate, pe calea revizuirii se tinde la reanalizarea conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia, a legalităţii şi fiabilităţii acestora. Or, această analiză excedează limitelor cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Referitor la cel de-al doilea caz de revizuire pe care revizuentul şi-a întemeiat cererea, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acesta a arătat că a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi 12 din C. proc. pen., dispoziţii legale ce au făcut obiectul Deciziei nr. 21 din 18 ianuarie 2018, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în altă cauză penală. Revizuentul arată că, deşi cererea de sesizare pe care a formulat-o a fost respinsă prin încheierea din data de 12 iunie 2014, definitivă prin decizia penală nr. 88 din 16 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul de 5 judecători, cazul de revizuire este totuşi incident, fiind îndeplinite condiţiile textului invocat.

Nici acest caz de revizuire nu este incident în cauză, soluţia primei instanţe fiind corectă însă pentru alte considerente decât cele prezentate în hotărârea atacată.

Prioritar, Înalta Curte notează că prin Decizia nr. 21/2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "instanţa solicită" cu raportare la "permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din C. proc. pen., respectiv sintagma "autoritatea emitentă" din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din C. proc. pen., sunt neconstituţionale.

Textele de lege la care se referă decizia amintită au următorul cuprins:

"(11) În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. (12) Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză."

În raport de conţinutul reglementării, Curtea Constituţională a arătat explicit în considerentele deciziei că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată prevăd una dintre modalităţile de declanşare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanţă judecătorească, care, considerând "esenţiale pentru soluţionarea cauzei" anumite informaţii clasificate, se adresează autorităţii care a clasificat informaţia. Curtea a subliniat că prescripţia normativă nu reglementează cu privire la refuzul autorităţii emitente de a declasifica sau de a trece într-un alt grad de clasificare un înscris, care se realizează în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 şi care nu au făcut obiectul analizei de constituţionalitate.

Ca atare, reţinem că decizia invocată de revizuent vizează exclusiv chestiunea privind permiterea accesului părţilor la documentele clasificate.

Curtea Constituţională a apreciat ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate care vizează accesul la informaţiile clasificate condiţionat de îndeplinirea cerinţei unei forme de autorizare prealabilă, însă a statuat în sensul că soluţia legislativă, care condiţionează folosirea informaţiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esenţiale pentru soluţionarea procesului penal şi cu privire la care apreciază incidenţa dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorităţii publice administrative emitente de a le accesa, echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecinţe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi, prevăzut de art. 16 alin. (1) şi alin. (2) şi de art. 124 alin. (2) din Constituţie.

Aşadar, se impune ca în analiza incidenţei acestui caz de revizuire să fie avute în vedere limitele în care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea textelor respective.

În continuarea examinării, se remarcă faptul că declasificarea documentelor a fost solicitată înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., respectiv înainte de 1 februarie 2014. Or, reglementarea anterioară nu prevedea printre condiţiile declanşării acestei proceduri aceea că informaţiile clasificate să fie considerate de instanţa de judecată ca fiind esenţiale pentru soluţionarea cauzei.

Mai mult, din considerentele încheierii pronunţate la data de 12 iunie 2014, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă de apel a respins sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind informaţiile clasificate şi a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi 12 din C. proc. pen. menţionând expres că excepţia nu are legătură cu cauza, deoarece dispoziţiile respective nu sunt incidente în cauză. Înalta Curte a arătat că soluţionarea excepţiilor nu este de natură să producă un efect concret, dispoziţiile menţionate nefiind incidente, deoarece "documentele a căror declasificare s-a solicitat nu sunt esenţiale în soluţionarea cauzei" (pagina 3 din considerentele încheierii).

Or, asupra acestei aprecieri a instanţei de apel cu privire la caracterul esenţial al documentelor clasificate şi implicit asupra incidenţei dispoziţiilor legale respective nu se poate reveni pe calea revizuirii.

Astfel, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. are ca situaţie premisă ipoteza conform căreia hotărârea atacată se întemeiază pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională şi este incident doar în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă, ceea ce ar fi presupus ca instanţa de apel să aprecieze că documentele respective au caracter esenţial şi, în ciuda acestei aprecieri, apărării să i se fi refuzat accesul de către autoritatea emitentă. Or, nu ne regăsim în această ipoteză şi, ca atare, nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei încălcări a dispoziţiei constituţionale care continuă să se producă, în contextul în care accesul revizuentului la documentele clasificate nu a fost permis lipsind caracterul esenţial cerut de art. 352 alin. (11) din C. proc. pen.

Este adevărat că revizuentul a susţinut cu ocazia argumentării excepţiei de neconstituţionalitate că "dreptul suveran al instanţei de a aprecia în prealabil dacă informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru cauză" este neconstituţional, însă dispoziţia legală nu a fost declarată neconstituţională sub acest aspect.

Pentru considerentele anterior expuse, apreciind legală şi temeinică hotărârea atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge apelul declarat de revizuentul A., ca nefondat.

În raport cu soluţia dispusă, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 59/PI/2019 din dat de 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 noiembrie 2019.

GGC - MM