Intellectual forgery via false attestation of presence in notarial authentication deeds: criminal liability of notary for attesting unverified declarations

Deliberând asupra apelului declarat de inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 26/P din data de 11 februarie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen., dispunând totodată suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 7 luni.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, i s-a interzis inculpatului dreptul de a exercita profesia de notar în temeiul art. 71 C. pen. 1968 coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. 1968, atrăgându-i-se, totodată, atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. 1968, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

Deopotrivă, în referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de fond a dispus desfiinţarea unui număr de 81 de încheieri de autentificare întocmite fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în primă instanţă, evaluate coroborat, faptul că inculpatul A. a săvârşit cu intenţie infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, constând în aceea că, în perioada august - octombrie 2012, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de notar public, a atestat în fals în cuprinsul a 81 de încheieri de autentificare, că o parte din angajaţii S.C. B. S.A. au declarat în faţa sa, la sediul biroului notarial, după prealabila lor identificare, că au citit declaraţiile de renunţare la drept şi au consimţit la autentificarea lor deşi, în realitate, aceste persoane au semnat declaraţiile de renunţare la drept în faţa unor salariaţi ai compartimentului resurse umane şi ai oficiului juridic din cadrul S.C. B. S.A., în lipsa acestuia.

Această situaţie a fost constatată cu privire la declaraţiile date de numiţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE..

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de condamnare a reţinut că situaţia de fapt reiese din coroborarea următoarelor mijloace de probă: declaraţiile angajaţilor S.C. B. S.A. care au renunţat la drepturile băneşti doar în prezenţa unor salariaţi ai societăţii din cadrul biroului de resurse umane, depoziţii de martori, declaraţii notariale, declaraţiile date de numitul FFFF. în dosarul penal nr. x/2014 în calitate de inculpat şi declaraţiile inculpatului A..

Ca atare, instanţa de fond a reţinut că în cursul anului 2010, Sindicatul Personalului Operativ B. a solicitat Tribunalului Constanţa, în numele membrilor de sindicat, obligarea S.C. B. S.A. la plata unor sporuri salariale (condiţii speciale de muncă, condiţii nocive şi condiţii periculoase).

Întrucât acţiunea a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 3693/3 iulie 2012 a Tribunalului Constanţa, instanţa civilă a obligat angajatorul S.C. B. S.A. să plătească celor 345 de salariaţi reclamanţi diverse sporuri, cuantificate sub forma unor procente din salariul de bază brut pentru intervalul de timp 27 mai 2007 - 27 mai 2010.

Pe de o parte, având în vedere că hotărârea judecătorească în discuţie era definitivă şi executorie potrivit art. 448 C. proc. civ., la data de 10 iulie 2012, S.C. B. S.A. a solicitat instanţei să dispună suspendarea provizorie a executării acestei sentinţe civile.

Din cuprinsul cererii a rezultat că societatea debitoare a estimat că suma care ar fi trebuit plătită salariaţilor era de circa 1.500.000 EURO, iar declanşarea procedurii silite ar fi condus la insolvenţa S.C. B. S.A..

Pe de altă parte, la data de 3 august 2012, ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 3693/3 iulie 2012 a Tribunalului Constanţa, s-a întrunit Comisia Paritară a S.C. B. S.A., prilej cu care a fost întocmit un proces-verbal, din cuprinsul căruia a rezultat că numitul FFFF. a afirmat că acţiunea salariaţilor era injustă, că cei care doreau acordarea sporurilor solicitau de fapt foloase necuvenite şi că, pe cale de consecinţă, "exista incompatibilitate între firmă şi salariaţi". Mai mult, la acel moment, doi salariaţi formulaseră deja cereri de executare silită.

Aşadar, din probele administrate în cauză a rezultat că în acea perioadă, în scopul de a evita plata sporurilor obţinute în instanţă de salariaţi, numitul FFFF., în calitate de director general al S.C. B. S.A., a efectuat o serie de demersuri prin care i-a constrâns pe mulţi dintre angajaţi să renunţe la drepturile câştigate, astfel încât refuzul de a renunţa la drepturi urma să fie sancţionat cu disponibilizarea şi, în anumite cazuri, evacuarea din căminul de nefamilişti al unităţii.

Ca urmare a acestui conflict între sindicat şi reprezentanţii patronatului, numitul FFFF. a decis, după consultarea consilierului juridic, să solicite unui notar public să redacteze declaraţii individuale de renunţare la drepturile câştigate în instanţă, considerând că era singurul mijloc procedural prin care calea de atac formulată de S.C. B. S.A. împotriva Sentinţei nr. 3693 din 3 iulie 2012 a Tribunalului Constanţa putea fi soluţionată favorabil societăţii.

Ca atare, fiind constrânşi să aleagă între semnarea declaraţiilor şi pierderea locului de muncă, cei mai mulţi dintre salariaţi au renunţat la drepturile câştigate, semnând declaraţii autentice în acest sens, ce au fost depuse ulterior de către angajator în dosarul civil aflat pe rolul instanţei de judecată pentru a se lua act de renunţarea la drept.

Astfel, serviciile notariale solicitate de către conducerea S.C. B. S.A. au fost asigurate de inculpatul A., criteriul de alegere al acestuia fiind cuantumul tarifului perceput în raport de alţi notari publici.

În concret, ca situaţie de fapt, instanţa de condamnare a reţinut că, în cursul judecăţii, inculpatul a descris modul de lucru convenit la nivelul S.C. B. S.A., precizând că în urma discuţiilor cu conducerea societăţii a stabilit de comun acord un model de declaraţie de renunţare la drepturi, care a fost afişată pentru luare la cunoştinţă atât la sediul societăţii, cât şi la diferitele puncte de lucru şi pe care a expediat-o şi prin poştă electronică. Tot în urma acestor discuţii, i-au fost comunicate pe e-mail sau prin fax copiile actelor de identitate ale solicitanţilor, fapt pentru care a procedat la întocmirea din timp a declaraţiilor la sediul biroului notarial. După redactarea acestor declaraţii şi încărcarea lor pe un stick, inculpatul a procedat la întocmirea declaraţiilor în formă scrisă la sediul S.C. B. S.A., folosind logistica unităţii, pe baza unei programări fixate de angajator, fără a avea asupra sa registrul notarial, ci numai ştampila notarială. În procedura de autentificare a declaraţiilor, inculpatul a procedat la identificarea angajaţilor, cărora le-a înmânat declaraţiile spre a fi citite, explicându-le conţinutul acestora şi cerându-le să îşi verifice datele de identitate, precum şi perioada la care renunţarea la drepturile salariale se referă.

Ulterior, lua legătura cu secretara biroului pe cale telefonică şi obţinea numerele de înregistrare a declaraţiilor ce trebuiau trecute în registru. În cazul în care datele de identitate ale anumitor angajaţi nu îi erau comunicate în prealabil, proceda la redactarea declaraţiilor la sediul S.C. B. S.A., folosind logistica ce îi era pusă la dispoziţie. Inculpatul a precizat că a avut convingerea că toţi angajaţii au semnat declaraţiile în deplină cunoştinţă de cauză, în sensul renunţării voluntare la sporurile salariale şi că abia cu ocazia studierii dosarului de urmărire penală la sediul DNA a aflat că respectivele declaraţii au fost folosite atât pentru deblocarea situaţiei financiare a societăţii, cât şi cu prilejul soluţionării căii de atac formulate împotriva hotărârii date în fond de instanţa de judecată.

Deopotrivă, inculpatul a precizat că procedura de autentificare s-a derulat pe parcursul unui număr de 5 - 6 deplasări şi că, în raport de numărul ridicat al angajaţilor, a întocmit aproximativ 300 de declaraţii, al căror conţinut nu a fost contestat niciodată, menţionând, de asemenea, că declaraţiile angajaţilor care nu doreau să semneze erau distruse.

Inculpatul a admis însă că în cursul lunii octombrie 2012, datorită problemelor de sănătate ale coasociatului din cadrul biroul notarial, a convenit să nu se mai deplaseze la sediul societăţii, urmând ca ultimele declaraţii date spre finalul procedurii de autentificare să îi fie trimise la sediul biroului pentru a primi număr de înregistrare şi pentru a fi semnate. În sfârşit, a mai arătat inculpatul că la sediul biroului notarial s-au deplasat şi anumiţi angajaţi, în special şoferi, cărora timpul de lucru nu le permitea să se încadreze în graficul stabilit de conducerea societăţii pentru a semna declaraţiile la sediul biroului personal.

Instanţa de condamnare a reţinut că această situaţie de fapt descrisă de către inculpat în cursul judecăţii s-a coroborat cu celelalte probe din dosar, cele mai relevante fiind declaraţiile martorilor GGGG., HHHH., IIII. şi JJJJ..

Aşadar, martorul HHHH., care ocupa, la momentul săvârşirii faptei, funcţia de inspector resurse umane în cadrul S.C. B. S.A., a declarat că, din dispoziţia numitului FFFF., convoca salariaţii să se prezinte la biroul resurse umane pentru a semna declaraţiile de renunţare la drepturi. Aceste declaraţii erau trimise prin e-mail de către inculpatul A. şi nu erau în totalitate redactate. Potrivit martorului, numitul FFFF. purta, în hol, înainte de a intra în birou, discuţii cu angajaţii care erau convocaţi să semneze declaraţiile.

Din declaraţia acestui martor a rezultat că notarul public (inculpatul A.) a fost prezent la sediul societăţii atâta timp cât salariaţii erau convocaţi prin şefii de compartimente.

Ulterior, când au reînceput activitatea salariaţii aflaţi în concedii, notarul public nu a mai fost prezent, respectivele declaraţii fiind date în prezenţa martorului şi a celorlalţi salariaţi din biroul resurse umane.

Aceste declaraţii erau remise ulterior biroului juridic, care ţinea legătura cu notarul public.

Martorul a mai declarat că numitul FFFF. îi solicitase să ţină o evidenţă a persoanelor care refuzau să semneze declaraţia de renunţare la drepturi.

Alte aspecte relevante ce au reieşit din declaraţia acestui martor priveau faptul că percepţia salariaţilor concediaţi era că aceştia au fost disponibilizaţi întrucât nu au semnat declaraţiile.

Deopotrivă, martorul IIII. a lucrat în perioada relevantă în cadrul secretariatului S.C. B. S.A.. Din depoziţia acestuia a rezultat că biroul folosit pentru semnarea declaraţiilor era situat în imediata vecinătate a biroului său. Astfel, a observat că numitul FFFF. purta discuţii cu salariaţii convocaţi în vederea semnării declaraţilor, înainte ca aceştia să intre în biroul în care se afla notarul public.

Mai mult, martorul a precizat că declaraţiile erau date de către salariaţii care se întorseseră din concedii în faţa juristului societăţii, fără ca notarul public să fie prezent. De asemenea, în referire la situaţia de fapt, martorul a menţionat că au fost întocmite liste cu cei care au semnat şi cu cei care au refuzat semnarea acelor declaraţii.

Totodată, din declaraţia martorului JJJJ., angajată în cadrul KKKK. şi A., a rezultat că, la începutul colaborării cu S.C. B. S.A., cărţile de identitate ale salariaţilor erau trimise pe fax sau mail la sediul societăţii notariale în vederea pregătirii declaraţiilor de renunţare la drepturi. Declaraţiile şi încheierile de autentificare (neînregistrate) erau duse de inculpatul A. la sediul S.C. B. S.A. unde erau semnate de salariaţii renunţători. Apoi, martorul transmitea telefonic inculpatului numere pentru încheierile de autentificare. După ce inculpatul revenea la sediul societăţii notariale, declaraţiile de renunţare la drepturi şi cererea de autentificare semnată de fiecare persoană în cauză erau ştampilate, un exemplar se arhiva, iar alte două exemplare erau preluate de un angajat al S.C. B. S.A..

Din aceeaşi declaraţie a rezultat, pe de o parte, că onorariul şi taxele notariale erau suportate întotdeauna de S.C. B. S.A., iar pe de altă parte, martora a precizat că, spre finalul colaborării, au existat situaţii în care au fost autentificate şi declaraţii notariale fără ca inculpatul să se deplaseze la sediul S.C. B. S.A. sau ca declarantul să se deplaseze la sediul societăţii notariale.

În aceste cazuri, declaraţiile salariaţilor erau aduse la sediul societăţii notariale gata semnate de un delegat al S.C. B. S.A. şi remise inculpatului A.. Fără ca măcar să-i vadă pe declaranţi, inculpatul semna încheierile de autentificare, iar ulterior dădea declaraţiile martorului JJJJ. pentru a le înregistra, ştampila şi restitui delegatului S.C. B. S.A..

Deopotrivă, în referire la situaţia de fapt, instanţa de condamnare a reţinut, ca fiind relevante, printre altele, şi declaraţiile martorilor EEEE. şi LLLL., potrivit cărora, ambii, în calitate de şoferi ai S.C. B. S.A., au transportat în repetate rânduri documente de la sediul angajatorului la sediul inculpatului, primul martor afirmând, totodată, că a dat declaraţia de renunţare la drepturile băneşti în faţa numitelor IIII. şi HHHH. din cadrul Biroului Resurse Umane al S.C. B. S.A., în lipsa notarului public.

Ca atare, din actele dosarului a rezultat că toate declaraţiile notariale, în număr de 212, au fost întocmite şi autentificate în datele de 27 august 2012, 28 august 2012, 29 august 2012, 31 august 2012, 5 septembrie 2012, 11 septembrie 2012 şi 9 octombrie 2012.

Instanţa de condamnare a reţinut că mulţi dintre salariaţii declaranţi, circa 40%, au precizat ori că nu l-au văzut niciodată pe notarul public A., ori că l-au întâlnit pe acesta o singură dată, când au refuzat semnarea declaraţiilor.

Raportat la cele reţinute anterior coroborat cu actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că unii salariaţi au refuzat iniţial să semneze declaraţiile autentice de renunţare la drepturile salariale, dar ulterior, observând că cei care procedaseră în acelaşi fel erau disponibilizaţi şi chiar evacuaţi urgent din căminele în care locuiau (proprietatea angajatorului), au revenit asupra deciziei şi au acceptat să semneze.

Toţi aceşti salariaţi, precum şi cei care în luna august 2012 fuseseră în concedii, au semnat declaraţiile de renunţare la drepturi în faţa inspectorului de resurse umane HHHH. sau altor angajaţi ai S.C. B. S.A., în lipsa notarului public.

Deopotrivă, instanţa de condamnare a constatat că din centralizatorul întocmit şi depus la dosar chiar de către inculpatul A. a reieşit că, în mod cert, acesta nu a fost prezent la momentul semnării unui număr de 70 de declaraţii.

Ca atare, având în vedere modalitatea concretă în care s-a procedat (semnarea declaraţiilor în faţa unor angajaţi B., strângerea înscrisurilor şi trimiterea acestora, după câteva zile, la sediul biroului notarial pentru autentificare), instanţa de judecată a apreciat că nu au existat motive serioase pentru a se pune în discuţie sinceritatea celor 12 persoane care au declarat că nu au semnat în prezenţa notarului public.

Deopotrivă, instanţa a reţinut că, în cursul urmăririi penale, au fost audiate toate persoanele semnatare ale declaraţiilor de renunţare la drepturile salariale, iar un număr de 82 de persoane au declarat că notarul public nu a fost prezent la momentul semnării declaraţiilor autentice. Totodată, în marea lor majoritate persoanele care au semnat aceste declaraţii au fost audiate şi în cursul judecăţii, ocazie cu care şi-au menţinut în esenţă depoziţiile date în cursul urmăririi penale.

Astfel, instanţa de condamnare, motivat de împrejurarea că în cursul urmăririi penale, dintre toate persoanele reaudiate, doar martorul MMMM. a declarat în prima sa depoziţie că s-a notat în mod eronat că notarul public nu a fost prezent la momentul semnării declaraţiei, nu a reţinut şi acest act material al infracţiunii de fals intelectual în formă continuată în sarcina inculpatului, dar numai în considerarea acestei situaţii.

Pe cale de consecinţă, în contextul concret al cauzei, instanţa de condamnare a apreciat că argumentul invocat de către inculpat în sensul că declaraţiile de renunţare la drepturi semnificau voinţa liber exprimată a salaraţilor nu putea fi avut în vedere, deoarece acestuia nu i se reţinea o acuzaţie penală referitoare la conţinutul propriu-zis al declaraţiilor, ci una referitoare la modalitatea de autentificare a acestor înscrisuri - datorită consemnării unui aspect nereal, legat de prezenţa nemijlocită a persoanei menţionate în cuprinsul cererii de autentificare şi declaraţiei propriu-zise - de legitimarea acesteia şi de explicarea conţinutului actului, cu încălcarea unor dispoziţii exprese cuprinse în Legea nr. 36/1995.

Deopotrivă, din perspectiva legii penale mai favorabile, instanţa de condamnare nu a putut reţine în cauză solicitarea inculpatului de a se da eficienţă legii penale noi, sub argumentul că sub imperiul acesteia ar fi intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, întrucât, pentru faptele comise în formă continuată în perioada august - octombrie 2012, termenul de prescripţie specială de 10 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., se împlinea, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., în luna octombrie 2022, C. pen. 1968, în forma în vigoare la data comiterii faptelor, stipulând tot un termen de prescripţie specială a răspunderii penale de 10 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la pedeapsa maximă de 5 ani închisoare prevăzută prin ambele reglementări.

Astfel, deşi inculpatul a susţinut că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar fi fost deja împlinit potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport de conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, instanţa de condamnare a constatat că prin această decizie nu au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., ci numai soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., restul dispoziţiilor din cuprinsul textului de lege fiind în continuare în vigoare, ca, de altfel, şi alin. (1) al respectivului articol.

Aşadar, respectiva decizie urma a fi aplicată în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, efectele juridice produse în baza unui text de lege care, până la data publicării deciziei Curţii, se bucura de prezumţia de constituţionalitate, neputând fi anulate, în lumina principiilor neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi al securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte stabilirea unei pedepse, apreciind că în raport de numărul ridicat al actelor materiale înglobate infracţiunii de fals intelectual în formă continuată faţă de inculpat se impunea o soluţie efectivă de condamnare şi ţinând seama de împrejurarea că o soluţie de amânare a aplicării pedepsei nu putea fi dispusă potrivit art. 83 C. pen., întrucât inculpatul nu şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, acesta solicitând în mod expres achitarea, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul condamnării inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea, în condiţiile legii penale vechi.

Astfel, în referire la individualizarea pedepsei potrivit dispoziţiilor art. 74 C. pen., instanţa de condamnare a avut în vedere gradul însemnat de pericol social al faptei, numărul semnificativ de acte materiale, datele care caracterizează persoana inculpatului A. (absolvent de studii superioare, căsătorit, în vârstă de 40 de ani, fiind de profesie notar, cu o familie în întreţinere), observând, totodată, şi faptul că acesta a mai fost sancţionat cu amendă administrativă de către procuror, pentru o faptă de neglijenţă în serviciu.

Pe cale de consecinţă, instanţa a constatat dincolo de orice îndoială rezonabilă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că faptele săvârşite de inculpat sunt prevăzute de legea penală, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Împotriva acestei sentinţei penale, a declarat apel în termen legal, inculpatul A., solicitând, în principal, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. în referire la art. 281 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, arătând, în esenţă, că la data de 30 ianuarie 2019, când au avut loc dezbaterile, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa a fost reprezentată de procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză, a întocmit rechizitoriul şi care, la acel moment, nu îndeplinea condiţia de vechime cerută de lege.

În subsidiar, inculpatul a solicitat în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pronunţarea unei hotărâri de achitare, arătând că soluţia de condamnare este netemeinică şi nelegală.

În ce priveşte argumentele prezentate, inculpatul a precizat că motivarea primei instanţe face referire la încălcarea obligaţiilor de serviciu prevăzute de art. 44 din Legea nr. 36/1995, nicidecum la elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual.

Inculpatul a susţinut că inserarea în încheierea de autentificare a menţiunii respective nu reprezintă o alterare mincinoasă sau o omisiune neîngăduită deoarece nu produce consecinţe juridice şi chiar în lipsa autentificării lor, declaraţiile respective au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată apte să producă aceleaşi consecinţe.

În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea sancţiunii aplicate în sensul de a i se aplica o sancţiune cu caracter administrativ în temeiul art. 181 C. pen. din 1969.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 martie 2019, primul termen de judecată fiind fixat la data de 10 mai 2019, când s-a dispus amânarea cauzei pentru a-i da posibilitatea apelantului inculpat A. de a-şi angaja apărător şi a-şi pregăti apărarea.

La termenul din 21 iunie 2019, apelantul inculpat, la interpelarea expresă a instanţei, a arătat că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, motiv pentru care s-a procedat la consemnarea declaraţiei de inculpat în acest sens.

Deopotrivă, la acelaşi termen de judecată, instanţa de apel a respins proba cu înscrisuri solicitantă de apelantul inculpat constând în emiterea unei adrese către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa ca nefiind utilă soluţionării cauzei în raport de obiectul probaţiunii.

La termenul din data de 11 octombrie 2019, la interpelarea expresă a instanţei, apelantul inculpat a precizat că a renunţat la susţinerea prescripţiei răspunderii penale a faptei, antamată în concluziile scrise.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte apreciază nefondat apelul declarat pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul nr. x/P/2016 emis la data de 3 august 2017 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen.

Acuzaţia adusă inculpatului constă în aceea că în perioada august - octombrie 2012, în calitate de notar public, a atestat în fals în cuprinsul a 82 de încheieri de autentificare, că numiţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. şi EEEE. (angajaţi ai S.C. B. SA) au declarat în faţa sa, la sediul biroului notarial, după prealabila lor identificare, că au citit declaraţiile de renunţare la drept şi au consimţit la autentificarea lor deşi, în realitate, aceste persoane au semnat declaraţiile de renunţare la drept în faţa unor salariaţi ai compartimentului resurse umane şi ai oficiului juridic din cadrul S.C. B. S.A.

Se impune a fi examinată în prealabil critica formulată de inculpat vizând legalitatea sentinţei atacate, critică ce tinde la trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă. Aşadar, apelantul susţine că la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2019, când au avut loc dezbaterile, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa a fost reprezentată de procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză şi a întocmit rechizitoriul, deşi acesta nu avea atribuţii în cadrul secţiei judiciare şi nici nu avea o vechime profesională de 10 ani, fiind încălcate dispoziţiile prevăzute de art. 44 lit. b) din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 (în vigoare de la data de 18 octombrie 2018).

Se impune a fi punctată succesiunea actelor normative care reglementează vechimea în funcţia de procuror în cadrul parchetelor specializate, incluzând Direcţia Naţională Anticorupţie, şi situaţia celor prezenţi în funcţie, reţinând că sub acest aspect Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost modificată succesiv prin Legea nr. 207/2018, în vigoare din data de 23 iulie 2018, iar ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 92/2018, în vigoare din data de 16 octombrie 2018.

Astfel, prin O.U.G 92/2018 au fost modificate dispoziţiile din Legea nr. 207/2018 în ceea ce priveşte vechimea de 8 ani în funcţia de procuror sau judecător necesară accederii în structurile de parchet specializate, cât şi rămânerea în funcţii a procurorilor care activează în cadrul acestor parchete, fiind prevăzută vechimea de 10 ani, atât pentru numirea în cadrul structurilor respective, cât şi pentru rămânerea în funcţie la momentul intrării în vigoare a actului normativ.

Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 92/2018, " Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, cel puţin 10 ani vechime în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui concurs organizat de către comisia constituită în acest scop".

Art. VII din O.U.G. nr. 92/2018 menţionează expres faptul că "procurorii care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcţie în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Se remarcă faptul că, urmare a acestei modificări legislative, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori a adoptat hotărârea nr. 490 din 17 octombrie 2018 şi a prevăzut în anexă procurorii cărora urma să le înceteze delegarea ca urmare a neîndeplinirii condiţiei de vechime.

Ulterior, secţia pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 491 din 19 octombrie 2018, prin care se recomandă interpretarea acestei norme în sensul aplicării pentru viitor a condiţiilor de exercitare a funcţiei în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi în cadrul celorlalte parchete, în considerarea caracterului neretroactiv al O.U.G. nr. 92/2018 şi a principiului securităţii raporturilor juridice.

Fără a tranşa problematica privind distincţia dintre situaţiile celor care la data intrării în vigoare a modificărilor deţineau funcţia de procuror în cadrul unei structuri specializate în urma numirii şi pentru care dispoziţia tranzitorie cuprinsă în art. V din Legea nr. 207/2018 prevede expres că rămân în funcţiile pe care le îndeplinesc în aceste structuri şi a celor delegaţi sau detaşaţi, cărora intrarea în vigoare a atras transferul lor la parchetele de unde proveneau şi dacă dispoziţia tranzitorie din cadrul O.U.G. VII din O.U.G. nr. 92/2018 se referă sau nu şi la cei care au fost numiţi şi îndeplineau condiţiile de vechime în vigoare la momentul numirii, Înalta Curte subliniază că deciziile privind cariera procurorilor sunt atributul exclusiv al secţiei pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În exercitarea acestei atribuţii, secţia pentru procurori emite acte administrative individuale care se bucură de prezumţia de legalitate atâta timp cât nu au fost anulate de instanţa competentă în conformitate cu procedura legală. De altfel, chiar apelantul a arătat că nu cunoaşte în ce măsură procurorul respectiv îndeplinea condiţiile de vechime, afirmaţia sa nefiind susţinută de argumente.

Ca atare, atâta timp cât procurorul în cauză este desemnat printr-un act administrativ în vigoare într-o structură specializată a parchetului, participarea la şedinţele de judecată este legală, magistratul îndeplinind funcţia pe care o deţinea la acel moment. Evaluarea îndeplinirii condiţiilor pentru menţinerea în funcţie a procurorului în cauză în contextul legislativ amintit, este o chestiune ce ţine de cariera magistratului şi excedează competenţei instanţei penale învestite cu apelul în prezenta cauză.

Aşadar, procurorul respectiv îndeplineşte o funcţie pentru care a fost desemnat printr-un act administrativ emis de organul competent, domnul procuror NNNN. fiind numit în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie -Serviciul Teritorial Constanţa în iunie 2016, iar verificarea îndeplinirii condiţiilor de vechime nu este atributul instanţei de apel învestite cu soluţionarea cauzei la care acesta a participat şi nici nu poate atrage sancţiuni de ordin procesual în această cauză.

Cât priveşte împrejurarea că procurorul respectiv a efectuat urmărirea penală în cauză şi a emis rechizitoriul, Înalta Curte constată pe de o parte, că nu există niciun caz de incompatibilitate care să vizeze această situaţie, iar, pe de altă parte, legea nu prevede niciun impediment în acest sens, dimpotrivă art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede expres că "În procesele penale, la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.", criticile apelantului fiind nefondate şi sub acest aspect.

Procedând la reevaluarea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că situaţia de fapt este probată cu înscrisuri, constând în încheierile de autentificare ale declaraţiilor respective şi cu depoziţiile testimoniale ale semnatarilor, nefiind contestată de inculpat în aspectele sale obiective.

Astfel, inculpatul A. a recunoscut faptul că încheierile de autentificare poartă menţiunea nereală că au fost date în faţa acestuia, în calitate de notar public, la sediul notarial.

Argumentele expuse în apelul acestuia vizează în esenţă, lipsa relevanţei acelei consemnări, chiar nereale, în contextul în care declaraţiile reprezintă voinţa celor care le-au dat şi au valoarea probatorie a unui înscris sub semnătură privată, astfel încât fapta nu are aptitudinea de a produce consecinţe juridice. De altfel, a susţinut inculpatul că motivarea primei instanţe se raportează la elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, iar nu la cele privind falsul intelectual.

S-a susţinut că inculpatul ar fi comis fapta din culpă, invocând în esenţă neglijenţa datorată unui volum mare de muncă, dar şi faptul că menţiunile respective reprezintă o eroare materială.

Astfel, se observă că, deşi inculpatul solicită achitarea pe considerentul că fapta nu există, argumentele prezentate se circumscriu unei alte teze, aceea că fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Înalta Curte notează că, atât legea penală în vigoare în octombrie 2012, data consumării infracţiunii deduse judecăţii - art. 289 C. pen. din 1969, cât şi legea penală în vigoare - art. 321 C. pen., definesc infracţiunea de fals intelectual ca "Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări".

Se remarcă astfel că în ambele reglementări subiectul activ este calificat, calitatea de autor putând să o aibă doar un funcţionar public. Cât priveşte înţelesul termenului de "funcţionar public", acesta a fost definit astfel:

- art. 147 din C. pen. din 1969: "Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. ", iar art. 145 C. pen. din 1969 defineşte ce înseamnă public, respectiv, " tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public".

- art. 175 alin. (2) din C. pen.: " (2) De asemenea este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."

Or, potrivit art. 3, art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 36/1995, notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, actele îndeplinite de acesta fiind acte de autoritate publică şi este numit în funcţie de ministrul justiţiei, astfel încât se constată că inculpatul face parte din categoria funcţionarilor publici astfel cum este definită de legea penală în ambele reglementări. art. 175 alin. (2) din C. pen.: " (2) De asemenea este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."

Consemnarea din cuprinsul încheierilor de autentificare a împrejurării nereale că cele 81 de persoane au declarat în faţa notarului public, la sediul biroului notarial, după prealabila lor identificare, că au citit declaraţiile de renunţare la drepturile salariale câştigate în instanţă şi au consimţit la autentificarea lor, se circumscrie modalităţii alternative a elementului material al infracţiunii de fals intelectual, respectiv "atestarea unor fapte necorespunzătoare adevărului". Astfel, această împrejurare nereală a fost atestată de notar în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aceea de a autentifica declaraţiile de renunţare la drept, denaturând conţinutul actului în privinţa contextului în care au fost date declaraţiile respective.

Norma de incriminare a falsului intelectual nu prevede expres cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial să fie de natură să producă unele consecinţe juridice. Cu toate acestea, se impune precizarea că, contrar susţinerilor inculpatului, inserarea menţiunilor nereale respective se repercutează asupra valorii probatorii a înscrisurilor, generând efecte distincte de declaraţia în sine.

Astfel, C. proc. civ. prevede expres în articolul 270, purtând denumirea marginală "Putere doveditoare" următoarele:

"(1) Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.(2) Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă. "Ca atare, menţiunea privind faptul că angajaţii respectivi au declarat în faţa notarului că au citit declaraţiile de renunţare la drept şi au consimţit la autentificarea lor, constituie o constatare personală a notarului şi face dovada până la înscrierea în fals, ceea ce este de natură a afecta aprecierea şi interpretarea probatoriului în situaţia în care se solicită anularea acestora şi se invocă existenţa unui viciu de consimţământ.

Astfel, încheierea de autentificare atestă până la înscrierea în fals, că notarul public şi-a îndeplinit obligaţia de a verifica voinţa reală a celor ale căror declaraţii le-a autentificat, a dat lămuriri asupra conţinutului acestora în scopul de a se convinge că au înţeles şi au acceptat efectele şi că declaraţia exprimă voinţa liberă a părţii, rolul menţiunii prezenţei în faţa notarului fiind tocmai acesta.

Mai mult, C. proc. civ. reglementează expres renunţarea la dreptul pretins în dispoziţiile art. 408 - 410, iar în cuprinsul art. 408 alin. (3) prevede expres că "Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic.", consecinţa juridică a falsului comis în încheierea de autentificare fiind evidentă.

Referirea la obligaţiile ce revin notarului aşa cum rezultă din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, respectiv de a desluşi raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea, să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice şi la stabilirea identităţii acestora, este relevantă în considerarea laturii subiective a infracţiunii de fals intelectual, în contextul în care inculpatul cunoştea obligaţiile ce îi revin în îndeplinirea funcţiei sale, cât şi consecinţele pe care menţiunile nereale din încheierile de autentificare le produc, fiind exclusă culpa.

De altfel, culpa ar presupune ca inculpatul să nu fi cunoscut că menţiunile din încheierea de autentificare privind prezenţa părţii şi asigurarea asupra voinţei sale sunt nereale, ceea ce nu este credibil decât dacă inculpatul ar fi semnat încheierile fără să citească. Or, chiar şi în această situaţie în calitate de notar a acceptat posibilitatea întocmirii unui înscris cuprinzând menţiuni nereale, infracţiunea fiind comisă chiar şi în această ipoteză cu intenţie indirectă.

Susţinerea inculpatului cu privire la volumul mare de lucru care ar fi condus la redactarea încheierilor cu erori "materiale" nu poate fi primită, eroarea fiind una de substanţă, iar nu materială. Această susţinere arată de fapt, dezinteresul manifest al inculpatului faţă de obligaţiile sale, chiar dacă obiectul judecăţii nu îl constituie infracţiunea de abuz în serviciu, şi reflectă poziţia sa subiectivă în raport de fapta pentru care este acuzat.

De altfel, art. 218 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, prevede expres că "Erorile materiale sau omisiunile vădite pot privi numele şi calitatea părţilor, erori de calcul, precum şi orice alte asemenea erori materiale cuprinse în actele notariale, care nu privesc aspecte ce pot afecta natura, obiectul actului sau conţinutul raporturilor juridice dintre părţi. Nu se pot îndrepta prin această procedură erorile de raţionament juridic şi nici alte erori sau omisiuni care nu pot fi calificate drept omisiuni sau erori materiale, acestea putând fi remediate doar cu acordul părţilor şi doar prin întocmirea unui alt înscris". Trebuie subliniat că deşi regulamentul a intrat în vigoare în 2013, acesta consacră legislativ o practică constantă care a avut la bază dispoziţiile C. proc. civ. privind noţiunea de eroare materială.

Ca atare, atestarea de către inculpatul A., notar public, în cuprinsul încheierilor de autentificare a împrejurărilor nereale respective, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual în formă continuată dat fiind că actele materiale au fost realizate cu o rezoluţie infracţională unică.

Referitor la critica de netemeinicie vizând tratamentul sancţionator aplicat inculpatului, Înalta Curte reţine că acesta a solicitat aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în considerarea art. 181 din C. pen. din 1969, fie renunţarea la aplicarea pedepsei.

Fără a tranşa problematica privind posibilitatea de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei în ipoteza în care s-a respins confirmarea soluţiei de renunţare la urmărire penală dispusă în cauză de procuror, în raport de faptul că încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară este definitivă potrivit art. 318 alin. (16) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că dispoziţiile legale ce reglementează instituţiile respective sunt similare, chiar dacă nu identice.

În acest sens, Înalta Curte reţine că art. 181 alin 1 din C. pen. din 1969 prevedea următoarele "(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut."

În ceea ce priveşte renunţarea la aplicarea pedepsei, dispoziţiile art. 80 din C. pen. prevăd că:

"(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a)infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit; b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia."

Or, contrar susţinerilor inculpatului, faptele comise de acesta în calitate de notar public prezintă fără îndoială o gravitate care impune sancţionarea acestuia prin aplicarea unei pedepse.

Astfel, avem în vedere numărul considerabil al încheierilor de autentificare cuprinzând menţiuni nereale, dar mai ales, faptul că inculpatul avea cunoştinţă de situaţia litigioasă existentă în cadrul S.C. B. S.A. între conducere şi angajaţi, acesta redactând şi autentificând un număr considerabil de declaraţii de renunţare la drepturi salariale, ceea ce ar fi trebuit să determine o conduită mai exigentă în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau. Astfel, chiar dacă acesta nu a acţionat de conivenţă cu conducerea în a determina renunţarea angajaţilor la drepturile câştigate în instanţă, împrejurările respective sunt relevante în privinţa profilului moral al inculpatului, acesta realizând consecinţele declaraţiilor autentificate şi fiind dezinteresat în a se asigura că reprezintă voinţa liberă a persoanelor respective. Mai mult, inculpatul a realizat şi dificultăţile de ordin probator la care sunt expuşi cei în cauză în eventualitatea în care ar contesta declaraţiile, încălcând deliberat obligaţiile ce îi reveneau şi urmărind exclusiv obţinerea unui avantaj patrimonial constând în onorariul pe care l-a încasat.

Aşadar, în considerarea conţinutului faptei, falsificarea a 81 de încheieri de autentificare, a modului de săvârşire, respectiv cu încălcarea unor obligaţii ce îi reveneau, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Intervalul mare de timp între momentul săvârşirii faptei şi momentul aplicării pedepsei fiind valorificat în favoarea acestuia prin aplicarea unei pedepse orientată spre minim şi prin modalitatea de executare a suspendării condiţionate.

Solicitarea inculpatului în sensul de a se aplica legea penală în vigoare ca lege penală mai favorabilă şi a se dispune amânarea aplicării pedepsei nu este fondată, aprecierea primei instanţe în sensul că legea veche este mai favorabilă fiind justă.

Astfel, C. pen. din 1969 permite, pe de o parte, aplicarea unei pedepse mai mici în condiţiile în care limita minimă prevăzută de textul incriminator este de 6 luni închisoare, în timp ce C. pen. în vigoare prevede o limită minimă de 1 an închisoare, iar pe de altă parte, permite stabilirea unei modalităţi de executare mai puţin oneroase pentru inculpat, în condiţiile în care suspendarea condiţionată nu stabileşte în sarcina inculpatului decât obligaţia generală a oricărui individ de a nu comite infracţiuni.

Susţinerea inculpatului în sensul că amânarea aplicării pedepsei i-ar permite continuarea activităţii de notar public nu se reflectă în dispoziţiile legale relevante.

Astfel, dincolo de problematica privind posibilitatea evaluării legii penale mai favorabile în raport de sancţiuni extrapenale care intervin în ipoteza unei condamnări, dispoziţiile art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 prevăd expres că funcţia de notar public încetează atunci când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 26/P din data de 11 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 217 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 26/P din data de 11 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă apelantul-inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 217 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2019.

GGC - MM