Inadmissibility of constitutional exception challenging specialized panel composition in tax evasion case lacking jurisdictional link to challenged provision

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţă învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, partea civilă Statul Român - A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova şi de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 17 din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală, printre altele, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, formulată de inculpata B..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că, deşi excepţia invocată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât este invocată de o parte din dosar, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi priveşte dispoziţii legale în vigoare, prevederile legale criticate - art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care vizează stabilirea componenţei secţiilor şi a completelor specializate, nu au legătură cu soluţionarea cauzei care, prin obiectul ei - infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., nu este dată în competenţa de soluţionare a unui complet specializat.

Pe cale de consecinţă, constatând că excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpata B. vizează dispoziţii legale care nu au legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea acesteia.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs, în termen legal, inculpata B., fără a detalia în scris motivele căii de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 7 mai 2019, fixându-se termen pentru soluţionarea acesteia la data de 10 mai 2019, când instanţa, constatând că asistenţa juridică a recurentei inculpate este obligatorie, în vederea asigurării respectării acestui drept al părţii, a amânat judecarea cauzei la data de 24 mai 2019.

Deşi legal citată, recurenta inculpată B. nu s-a prezentat nici la acest ultim termen de judecată pentru a-şi susţine demersul judiciar, context în care concluziile asupra recursului au fost formulate de către apărătorul desemnat din oficiu pentru parte, acestea, alături de cele ale reprezentatului Ministerului Public, fiind detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri.

*

Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată nefondat recursul formulat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte notează că inculpata B. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 în cadrul procedurii de soluţionare a apelurilor declarate (inclusiv de inculpată) împotriva Sentinţei penale nr. 17 din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală, prin care aceasta a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/20015, cu aplicarea art. 41 alin. (2). C. pen., iar coinculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

În cadrul procesual astfel conturat, Înalta Curte constată că excepţia invocată de inculpata B. vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Potrivit acestui text de lege, "componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de conducere al instanţei, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de specializarea judecătorului".

Totodată, constată că inculpata B. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de o parte în faţa unei instanţe judecătoreşti, priveşte o dispoziţie dintr-o lege în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile atacate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe fondul excepţiei, a susţinut că dispoziţiile legale invocate, care acordă colegiului de conducere al curţii de apel putere discreţionară în determinarea compunerii completurilor specializate, este neconstituţional întrucât contravine atât dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. l), art. 126 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României - texte care statuează că atât compunerea completelor de judecată, cât şi regulile de funcţionare a acestora se stabilesc prin lege organică, aspect ce rezultă şi din paragraful 177 al deciziei nr. 685/2018 pronunţată de Curtea Constituţională, cât şi prevederilor art. 21 alin. (3) din legea fundamentală şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, din perspectiva afectării exigenţei de imparţialitate a instanţei.

Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a tuturor motivelor invocate de către inculpata B., Înalta Curte apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de aceasta este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a " aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională.

Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpata B., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiei legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.

Condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză nu este, însă, îndeplinită în planul aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, şi, prin aceasta, în mod implicit, nici în cel al necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Inculpata B. invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care reglementează modalitatea şi criteriile de stabilire a componenţei secţiilor şi completelor specializate ale curţii de apel, într-o cauză care, prin obiectul său, nu intră în competenţa unor complete specializate.

Cauza dedusă judecăţii, în apel, în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, are ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/20015, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., reţinută în forma autoratului în sarcina inculpatei B., respectiv, a complicităţii, în ceea ce îl priveşte pe coinculpatul A..

Legea nr. 241/2015 nu instituie însă obligativitatea judecării de către complete specializate a cauzelor în care sunt cercetate infracţiunile pe care le incriminează, motiv pentru care, în mod evident, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 întrucât nici completul care a pronunţat hotărârea de primă instanţă şi nici cel învestit în apel nu este specializat.

În consecinţă, în speţă nu este îndeplinită exigenţa aplicabilităţii normelor legale criticate în cauza în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate şi, prin aceasta, condiţia legăturii dintre acestea şi soluţia ce ar putea fi dată în cauză, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar statua asupra constituţionalităţii sau, dimpotrivă, asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, neputând produce vreun efect concret asupra acesteia.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata B. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cuprinsă în încheierea din data de 23 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în cuantum de 313 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata B. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cuprinsă în încheierea din data de 23 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în cuantum de 313 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2019.

GGC - MM