Decizia nr. 224/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Deliberând asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii A., B., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 1 din 08 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1/08.01.2018, Curtea de Apel Iaşi a hotărât:

- condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 6 din Legea 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor sau vreo funcţie de conducere în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi;

- condamnarea inculpatului B. la trei pedepse de 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 322 alin. (1) şi (2) C. pen. şi de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. şi a aplicat acestuia pe lângă fiecare pedeapsă principală, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor sau vreo funcţie de conducere în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi;

În baza art. 38 C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea aplicate pentru infracţiunile concurente inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 1 an, sporită cu 8 luni închisoare.

Au fost de asemenea, contopite pedepsele complementare şi accesorii aplicate, stabilindu-se pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor sau vreo funcţie de conducere în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

- în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., acesta a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 47 rap. la art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen. fiind incident cazul pre. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi condamnat la pedeapsa de 1 (unu) an şi 2 (două) luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 C. pen., pe lângă care a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor sau funcţia de rector în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi şi pedeapsa de 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals intelectual, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - şi a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de rector şi, respectiv, profesor în învăţământul de stat sau particular pentru o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi;

În baza art. 38 C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea aplicate pentru infracţiunile concurente inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 1 an şi 2 luni, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv 1 an şi 6 luni închisoare.

Au fost de asemenea, contopite pedepsele complementare şi accesorii aplicate, stabilindu-se pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de rector şi, respectiv, profesor în învăţământul de stat sau particular pentru o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

- în sarcina inculpatului C. a fost stabilite două pedepse a câte 1 an închisoare pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de fals intelectual prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 C. pen., pedepse ce au fost contopite, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare, fiind amânată aplicarea pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani pe durata căruia acesta trebuie să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 85 alin. (1) lit. a) - e) C. pen., fiindu-i atrasă atenţia asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Pe latură civilă, s-a dispus în baza art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 C. proc. pen. anularea parţială a înscrisurilor falsificate de inculpaţi, respectiv menţiunile din catalog privind pe studentul D..

În baza art. 274 C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2016 din data de 06.07.2016 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Iaşi, astfel:

1. A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită constând în aceea că, în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016, în calitate de prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi şi titular de curs la disciplinele Teoria Generală a Dreptului şi Drept Penal - Partea Generală, a pretins prin intermediul inculpatului E. suma de 18.900 RON de la studentul D., iar la data de 06.06.2016 a primit cu titlu de mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu suma de 15.500 RON în vederea promovării în anul III de studii, fără să fi susţinut în fapt examenele aferente primilor doi ani de studii, fără a se prezenta la cursurile obligatorii şi fără să fi achitat taxele de şcolarizare la termenele prevăzute în Regulamentul Universităţii W. din Iaşi;

2. E. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de luare de mită constând în aceea că, în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016, l-a ajutat pe inculpatul A., pentru ca acesta în calitate de prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi şi titular de curs la disciplinele Teoria Generală a Dreptului şi Drept Penal-Partea Generală, să pretindă suma de 18.900 RON de la studentul D., iar la data de la data de 06.06.2016, l-a ajutat să primească cu titlu de mita în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu suma de 15.500 RON în vederea înscrierii în anul III de studii în cadrul Facultăţii de Drept a aceleiaşi universităţi a studentului D. fără ca acesta din urmă sa fi susţinut în fapt examenele aferente primilor doi ani de studii, fără a se prezenta la cursurile obligatorii şi fără ca acesta să fi achitat taxele de şcolarizare la termenele prevăzute în Regulamentul Universităţii W. din Iaşi, ajutorul acordat a constat în intermedierea relaţiei între student şi inculpatul A., în schimbul căruia a primit suma de 3500 RON;

3. B. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, fals material în înscrisuri oficiale şi favorizarea făptuitorului constând în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale la data de 07.06.2016, la instigarea rectorului B., în calitate de profesor universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul pentru anul I, grupa 1 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, atestând în fals faptul că studentul D. a obţinut la examinarea 1, la disciplina Drept Constituţional şi Instituţii Politice II nota 5, la disciplina Drept Constituţional şi Instituţii Politice I nota 5, în condiţiile în care studentul respectiv nu a susţinut în fapt aceste examinări; dar şi nota 6 la disciplina Ideologii Politice Contemporane, disciplină la care nu este titular, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016 în care era cercetat inculpatul A., prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul UPA Iaşi;

4. C. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi favorizarea făptuitorului constând în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale: la data de 07.06.2016, la instigarea rectorului Universităţii W. din Iaşi B., în calitate de lector universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul pentru anul I, grupa 1 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi atestând în fals faptul că studentul D. a obţinut la examinarea 2, la disciplina Filozofie Juridică nota 7, la disciplina Drept Român I nota 6 şi la disciplina Drept Român II nota 6, în condiţiile în care studentul respectiv nu a susţinut în fapt aceste examinări, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016 în care era cercetat inculpatul A., prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul UPA Iaşi;

5. B. pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea făptuitorului, instigare la fals intelectual şi instigare la fals material în înscrisuri oficiale constând în aceea că la data de 06.06.2016, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016 în care era cercetat inculpatul A., nu a predat organelor de urmărire penală cataloagele aferente anului I al Facultăţii de Drept, cunoscând faptul că aceste probe ar fi îngreunat situaţia juridică a inculpatului A., precum şi că la data de 07.06.2016, în calitate de rector al Universităţii W. din Iaşi, i-a determinat pe numiţii B. şi C. să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului în Catalogul pentru anul I, grupa 1 2014 - 2015 cu privire la situaţia studentului D..

Prin Sentinţa penală nr. 123 din 28.12.2016 a Curţii de Apel Iaşi, dată în Dosar nr. x/2016, definitivă prin respingerea apelurilor la data de 31.03.2017, s-a dispus condamnarea inculpatului E. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de complicitate la luare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în condiţiile în care a solicitat ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a recunoscu în totalitate fapta reţinută în sarcina sa, fiind judecat potrivit procedurii simplificate aplicabile în cazul recunoaşterii învinuirii.

Analizând actele şi lucrările dosarului prima instanţa a reţinut următoarele:

1. Cu privire la infracţiunea de luare de mită pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.:

Martorul E. este administratorul în fapt al SC F. SRL Iaşi. Potrivit declaraţiilor sale acesta a deţinut un spaţiu în incinta căminului G., care era închiriat de la Universitatea W. din Iaşi, unde se desfăşura activitatea pizzeriei H., iar martorul D., este administratorul SC I. SRL Iaşi, societate care are ca obiect de activitate servicii de publicitate.

Aşa cum rezultă din declaraţiile de martor şi ulterior de colaborator cu identitate reală date în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în anul universitar 2014 - 2015, D. s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi. La acel moment, a achitat o primă taxă de înscriere şi prima tranşă din taxa de studii în cuantum de 1.000 de RON. Înmatricularea în anul I de studiu a martorului rezultă şi din Ordinul nr. 393/20.10.2014 al rectorului universităţii, iar plata taxei de înscriere la facultate în sumă de 150 RON şi plata unei taxe pentru anul I în sumă de 1.000 RON rezultă din situaţia pusă la dispoziţia organului de urmărire penală în data de 06.06.2016, şi din chitanţele seria x nr. x/29.09.2014 şi seria x nr. x/13.10.2014.

Potrivit declaraţiilor martorului colaborator cu identitate reală, întrucât activitatea comercială îi ocupa mult timp, nu s-a prezentat la cursurile facultăţii şi nici la examene şi nu a achitat taxele de şcolarizare, abandonând cursurile.

În cursul lunii septembrie 2015, martorul D. s-a întâlnit cu E. cu ocazia unei licitaţii organizate pentru realizarea unor materiale publicitare pentru Spitalul de Boli Infecţioase "X." din Iaşi, licitaţie pe care a câştigat-o societatea comercială administrată de inculpat. În această împrejurare, cei doi au început o colaborare profesională, context în care martorul D. a aflat că E. se afla în relaţii foarte bune cu numitul J., rectorul Universităţii W. din Iaşi la acel moment, audiat ca martor de instanţa de judecată, dar şi cu alţi profesori din cadrul aceleiaşi universităţi.

Realizând că E. se află în relaţii foarte bune cu cei de la Universitatea W. din Iaşi, martorul D. l-a întrebat pe acesta dacă nu îl poate rezolva cu situaţia sa şcolară, aspect cu care E. a fost de acord şi a cerut martorului numele complet la momentul înscrierii sale la facultate, acesta declarând numele de D., nume anterior căsătoriei.

S-a apreciat că din coroborarea declaraţiilor date de martorul-colaborator cu identitate reală D., şi de martorul E., fost inculpat în cauză, rezultă că, după aproximativ o săptămână, D. l-a întrebat din nou pe E. dacă se interesase de situaţia sa, context în care acesta i-a spus că îl poate rezolva fără probleme. Martorul D. l-a întrebat cât îl costă şi cu ce îl poate rezolva pentru ca el să termine facultatea fără a merge la cursuri şi fără a susţine vreun examen, context în care E. i-a spus că nu crede că va putea rezolva să obţină licenţa fără a se prezenta la cursuri, dar că îl poate ajuta cu promovarea anilor de studiu în condiţiile dorite de martor. E. nu i-a comunicat în acest context lui D. cu cine va vorbi şi care vor fi costurile.

În cursul lunii decembrie 2015, E. s-a întâlnit cu martorul D. căruia i-a spus că discutase cu A., prodecanul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi şi titular al cursurilor de Teoria Generală a Dreptului şi Drept Penal General, şi că îl va ajuta prin intermediul acestuia. Totodată, E. i-a spus martorului-colaborator că îl va costa în jur de 18.450 RON, ca să termine anul I şi anul II, suma reprezentând taxele de şcolarizare pentru cei doi ani şi aşa-zise taxe de examen, el urmând să promoveze dacă plătea suma pretinsă, fără a se prezenta la acestea. Martorul D. a fost de acord cu propunerea şi l-a întrebat ce se va întâmpla cu anii III şi IV şi susţinerea examenului de licenţă. În acest context, E. i-a relatat că A. a afirmat că nu putea comasa anii III şi IV de studii şi l-a întrebat dacă nu dorea să meargă totuşi la cursurile din anul III, martorul afirmând că nu are timp. Faţă de atitudinea martorului, E. i-a spus acestuia că îl va rezolva în acelaşi mod şi cu anul III şi IV, iar licenţa va fi avută în vedere ulterior.

În luna ianuarie 2016, E. l-a chemat pe D. la pizzeria pe care o deţinea pentru a mai purta nişte discuţii pe aceeaşi temă, spunându-i că are ca termen luna mai 2016 pentru rezolvarea problemei cu banii şi cu examenele. Ajungând la locul de întâlnire, martorul D. a observat că în interior avea loc o petrecere la care se sărbătorea ziua de naştere a fiului inculpatului A..

La data de 26 sau de 27.05.2016, martorul D. a luat din nou legătura cu E., acesta chemându-l din nou la o întâlnire. S-au întâlnit la pizzeria martorului E., situată pe strada x nr. 13 din Iaşi. E. l-a întrebat ce dorea să facă în legătură cu rezolvarea situaţiei sale şcolare şi dacă era pregătit să-i dea banii. Totodată, E. i-a spus că toată această sumă trebuia să i-o dea lui, urmând apoi să-i aducă chitanţe pentru sumele plătite ca taxe de şcolarizare. Nu putea să-i aducă şi chitanţă pentru sumele plătite în vederea promovării examenelor, aceşti bani fiind mită dată inculpatului A. în vederea obţinerii notelor de promovare. Pentru a fi cât mai convingător şi a oferi o garanţie martorului, în prezenţa acestuia din urmă, E. a apelat o persoană, despre care a afirmat că este inculpatul A., întrebându-l dacă îl activează pe D., fiind vorba de martorul D..

Aceste aspecte rezultă atât din declaraţiile coroborate ale celor doi martori, cât şi din redarea în formă scrisă a dialogului ambiental audio, purtat la data de 30.05.2016, de către D. şi E. (proces-verbal de redare, din data de 07.06.2016), dialog înregistrat de către D., înregistrarea fiind pusă la dispoziţia organului de urmărire penală, în data de 06.06.2016, chiar de către acesta, aşa cum rezultă din procesul-verbal din data de 06.06.2016. Dialogul ambiental se află imprimat pe suportul optic depus la dosar, înregistrarea fiind predată organelor judiciare de către D. când acesta dobândise calitatea de colaborator.

La data de 31.05.2016, în cursul serii, E. l-a sunat şi l-a chemat la el pe D., spunându-i ca a intervenit o modificare. Întâlnirea a avut loc la pizzeria deţinută de inculpatul E. şi în cadrul discuţiei acesta i-a arătat mai multe înscrisuri. Unul dintre acestea purta menţiuni olografe şi reprezenta un calcul al sumelor pe care martorul trebuia să le achite. Potrivit acestor calcule, ar fi trebuit să achite suma de 3.900 de RON taxă de studii pentru anul I şi suma de 425 RON penalităţi, suma de 4.550 RON taxă pentru anul II de studii, suma de 425 RON penalităţi şi câte 5.000 de RON aşa zise taxe pentru promovarea examenelor pentru anii I şi II de studii, fără a se prezenta la examene. Modificarea se referea la faptul că suma de bani pe care martorul trebuia să o plătească era puţin mai mare decât cea iniţială.

Deşi procurorul a reţinut, potrivit celor susţinute de E., că menţiunile privind calculul acestor sume ar aparţine inculpatului A. din raportul de expertiză rezultă că nu aparţin acestuia, judecătorul fondului precizând că acest aspect nu influenţează situaţia inculpatului A., calculul fiind cel mai probabil efectuat de E., care a pus "capac" la suma pretinsă de inculpat, asupra acestuia fiind găsită parte din suma de bani predată de martor.

Cu ocazia acestei întâlniri, martorul D. i-a spus lui E. că nu avea la acel moment suma de bani pretinsă şi că o să facă eforturi pentru a strânge toţi banii, fiind stabilită o întâlnire ulterioară.

Prin ordonanţa din data de 01.06.2016, martorul D. a fost desemnat colaborator cu identitate reală.

În cursul zilei de 01.06.2016, martorul D. s-a întâlnit cu E. la punctul de lucru al unei societăţi comerciale controlate de acesta, situat pe str. x din Iaşi. Cu această ocazie, E. a pretins suma de bani cerută anterior în vederea promovării martorului în anul III în cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi. Martorul D. i-a spus că nu are suma de bani solicitată, context în care E. i-a reproşat că îl pune într-o situaţie neplăcută faţă de inculpatul A. care a făcut toate demersurile necesare pentru ca acesta să fie promovat în anul II de studiu, şi aşteaptă banii pentru a-l promova în anul III, urmând să întocmească lucrări/referate care să justifice că martorul a susţinut examenele necesare promovării.

Aceste aspecte rezultă din discuţia interceptată şi înregistrată ambiental în baza ordonanţei cu titlu provizoriu din data de 01.06.2016, confirmată la data de 03.06.2016, de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Iaşi şi din declaraţiile celor doi martori.

În seara de 01.06.2016, E. l-a contactat telefonic pe martorul D. precizându-i încă o dată termenul limită pentru a remite suma de bani şi că el trebuie să se întâlnească cu inculpatul A. şi să-i explice că nu poate să îi dea banii, punându-l din nou într-o situaţie neplăcută.

Aceste aspecte rezultă din procesul-verbal de redare din data de 06.06.2016, întocmit în baza ordonanţei provizorii din data 01.06.2016, confirmată la data 03.06.2016, de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Iaşi.

Faptul că inculpatul A. a fost la curent cu demersul inculpatului E. rezultă din aceea că, în cadrul întâlnirii dintre E. şi martorul D., primul se referă la banii ce trebuiau daţi inculpatului A. cu sintagma codată "banner". Potrivit declaraţiei date de E. folosirea acestui cuvânt pentru bani fusese convenit cu inculpatul A. şi apare în conversaţiile interceptate autorizat dintre cei doi. Imediat după discuţia cu martorul D. (01.06.2016, ora 20:12), E. l-a sunat pe inculpatul A. (01.06.2016, ora 21:40) şi i-a comunicat, utilizând acelaşi limbaj codat, că mai durează cu realizarea "bannerului din lipsă de vopsea".

S-a remarcat şi faptul că, deşi inculpatul A. în declaraţia dată în faţa instanţei, a recunoscut folosirea termenului de banner pentru bani, aceasta a precizat că motivul nu a fost acela că avea ceva de ascuns, ci aşa a dorit E., instanţa reţinând ca fiind reale declaraţiile martorului E. privind caracterul şi sensul acestor discuţii.

În data de 02.06.2016, colaboratorul cu identitate reală D. a mers la Universitatea W. din Iaşi pentru a se interesa de situaţia sa şcolară. La intrarea în universitate l-a întâlnit pe inculpatul A., care însă nu îl cunoştea. Îndrumat de acesta, colaboratorul cu identitate reală s-a deplasat la secretariatul Facultăţii de Drept şi a discutat iniţial cu martorul K., aceasta comunicându-i faptul că în baza de date informatizată figura că nu achitase taxele şcolare aferente anilor I şi II de studii, nu se prezentase la examene şi nu avea trecută nicio notă în situaţia şcolară informatizată. Faţă de această situaţie, martorul K. şi-a exprimat nedumerirea că D. nu a fost încă exmatriculat. În discuţie a intervenit numita L., secretara şefă a facultăţii, căreia colegii îi spun "M.", care, după ce a verificat situaţia studentului, a afirmat în prezenţa celor doi faptul că "pentru student vorbise Dan", cu referire la inculpatul A..

Discuţiile purtate în secretariatul facultăţii sunt confirmate şi de numita K., secretară la Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, audiată în calitate de martor, cât şi de numita L., secretara şefă, audiată şi aceasta ca martor şi colaborator cu identitate reală şi sunt menţionate în procesul-verbal de redare întocmit la data de 08.06.2016, înregistrarea fiind stocată pe suportul optic înaintat instanţei şi dovedesc, dincolo de orice dubiu, activitatea infracţională a inculpatului A., indiferent de efectuarea sau nu de către acesta a menţiunilor pe înscrisul expertizat.

La data de 02.06.2016, între martorul D. şi E. a avut loc o nouă întâlnire. Cu această ocazie, E. a solicitat din nou suma de bani, martorul D. spunând că mai are nevoie de câteva zile, prilej cu care E. i-a spus că inculpatul A. i-a transmis că "dead line-ul" pentru a remite banii era duminică, adică la data de 05.06.2016, după această dată nemaiputându-se face nimic în favoarea sa.

Datele comunicate martorului colaborator de E. coincid cu cele din conversaţia avută de acesta din urmă cu inculpatul A..

La data de 06.06.2016, în jurul orei 15:00, colaboratorul cu identitate reală D. a mers la imobilul unde E. deţine în fapt o pizzerie, imobil situat pe strada x, şi a remis acestuia suma de 19.000 RON, sumă pusă la dispoziţie de organele de urmărire penală, aşa cum rezultă din procesul-verbal prin care s-a procedat la identificarea seriilor înscrise pe bancnote.

Cu acest prilej, E. l-a apelat de faţă cu colaboratorul cu identitate reală, pe inculpatul A. şi i-a comunicat faptul că avea bannerul, termen utilizat anterior de inculpaţi pentru a se referi disimulat la suma de bani ce urma a fi remisă. După ce a plecat colaboratorul cu identitate reală, E. şi A. au stabilit o întâlnire la locaţia de pe str. x, Iaşi.

În jurul orei 16:25, inculpatul A. a fost surprins în flagrant în timp ce ieşea din imobilul folosit de E., asupra acestuia fiind identificată suma de 15.500 RON, conform procesului-verbal privind constatarea infracţiunii flagrante şi filmărilor ataşate la dosarul cauzei. Despre această sumă de bani, inculpatul A. a declarat că-i fusese remisă de către E. pentru a achita taxele de şcolarizare şi penalităţile aferente pentru studentul D.. S-a constatat că bancnotele ce alcătuiau suma de bani identificată asupra inculpatului A. (în cuantum de 15.500 RON) corespund ca serie şi cupiură cu bancnotele ce au fost puse la dispoziţia colaboratorului cu identitate reală D. (15.500 RON din totalul de 19.000 RON), consemnate în procesul-verbal de înseriere.

Restul sumei de 3.500 RON a fost identificată asupra martorului E. cu ocazia percheziţiei domiciliare şi aceste bancnote fiind corespunzătoare cu seriile bancnotelor individualizate în procesul-verbal.

Aceste aspecte rezultă şi din procesele-verbale de redare ambientală întocmite cu ocazia întâlnirii dintre martorul colaborator şi E. din data de 06.06.2016. Din discuţiile purtate între E. cu inculpatul A., în prezenţa martorului colaborator D. rezultă că inculpatul avea cunoştinţă despre banii pe care trebuia să-i primească şi cu ce titlu, martorul E. întrebând dacă va da studentului "o chitanţă pentru montaj", răspunsul fiind "mâine, poimâine".

Situaţia de fapt astfel reţinută, a fost stabilită de instanţa de judecată prin coroborarea probelor administrate, respectiv declaraţii de martori şi interceptările audio-video ale conversaţiilor dintre persoanele implicate.

De altfel, inculpatul A. a recunoscut derularea evenimentelor, susţinând însă că suma de bani convenită cu martorul E. era destinată plăţii taxelor pentru studentul D., care urma să promoveze legal în cadrul Facultăţii de Drept, nefiind prima situaţie în care proceda aşa întrucât politica universităţii era de a păstra pe cât posibil studenţii care dovedeau că au dorinţa de a continua studiile.

A susţinut inculpatul că a discutat cu L. despre situaţia studentului şi i-a spus doar că acesta doreşte continuarea studiilor şi că va plăti taxele. Totuşi, în declaraţia dată în faza de urmărire penală, inculpatul A. a susţinut că i-a spus acesteia să nu propună exmatricularea lui D., deşi la acel moment îndeplinea condiţiile pentru a fi exmatriculat .

S-a reţinut că această susţinere este contrazisă de declaraţia martorei L., declaraţie dată pentru prima dată anterior ca aceasta să devină colaborator cu identitate reală al organelor de urmărire penală.

Astfel, martora a susţinut că inculpatul A. a vorbit cu ea pentru a-l promova pe studentul D. în anul II, chiar dacă nu avea note, urmând ca, ulterior, acesta să îşi dea referatele pentru a obţine notele necesare, deşi în mod legal, pentru a fi promovaţi în anul al II-lea, studenţii trebuiau să aibă 30 de credite, minim. A mai susţinut martora că, în acest context, ea a înscris pe student în anul următor şi că s-a mai procedat astfel la solicitarea inculpaţilor A. sau B..

Deşi inculpaţii au contestat declaraţiile martorei L., aspectul privind faptul că promovarea studentului s-a făcut la solicitarea inculpatului A. rezultă şi din conversaţia înregistrată la data de 2 iunie 2016 de martorul colaborator, cu prilejul prezentării sale la secretariatul facultăţii de drept pentru a verifica situaţia sa şcolară.

S-a reţinut din înregistrarea ambientală, că martora K. a constatat că în sistemul informatic colaboratorul figura promovat în anul al II-lea de studii fără a avea vreo notă în anul I, context în care L. a precizat că probabil a vorbit Dan, cu referire la inculpatul A.. Aspectul este confirmat şi de martora K. care a precizat în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată că martora L. i-a spus, în contextul anterior prezentat, că ştie despre studentul D. de la A.. Or, la momentul 03.06.2016, martora L. nu era colaborator al DNA, context în care susţinerile sale privind faptul că studentul D. era promovat în anul al II-lea de studii fără a avea note în anul I la solicitarea inculpatului A. sunt veridice. De asemenea, martorul D. a arătat că în contextul în care s-a prezentat la facultate pentru a afla situaţia sa una dintre secretare i-a spus că este înscris în anul II şi că "cu siguranţă ştie Dan despre ce este vorba".

În plus, urmare a intervenţiei inculpatului, din cataloagele aferente anului de studiu rezultă că studentul D. figurează înscris în anul II, deşi nu avea nicio notă la examenele din anul I.

S-a reţinut că, din declaraţia dată de martorul E., care a avut calitatea de inculpat în cauză, fiind condamnat definitiv la data audierii sale ca martor, a declarat că martorul D., l-a văzut de mai multe ori pe inculpatul A. la restaurantul său. După un timp D. l-a întrebat cât de bine îl cunoaşte pe inculpatul A., ce relaţie are cu el, după care i-a spus că şi el este student la Universitatea W., că s-a înscris, a început anul I şi ulterior s-a lăsat. Totodată, l-a întrebat dacă poate să-l întrebe pe inculpatul A. ce ar putea să facă să se reînscrie şi să termine anul I de studii.

Acesta i-a spus că o să-l întrebe pe inculpatul A. şi o să-i dea un răspuns. Ulterior, E. a discutat cu inculpatul A. şi i-a explicat ceea ce i-a cerut martorul, acesta i-a spus că se interesează de situaţia şcolară şi-i va da un răspuns dacă se poate face ceva. După un timp, aproximativ o săptămână, inculpatul A. i-a spus că martorul D., este înscris la Universitatea W., trebuie să-şi achite toate taxele la zi, penalităţi de întârziere conform cu Statutul Universităţii, plus nişte taxe de restanţe, ajungându-se pentru anul I şi parţial din anul II la o sumă de aproximativ 18.000 RON.

După o perioadă în care E. şi D. nu au mai discutat despre rezolvarea situaţiei şcolare a acestuia din urmă, cu aproximativ două săptămâni înaintea datei de 06.06.2016, martorul D. l-a abordat din nou cu această problemă. În discuţia cu martorul, acesta l-a întrebat cum o să se rezolve cu lucrările, dacă o să i le scrie cineva, iar E. i-a răspuns că inculpatul A. îşi va pune soţia să scrie lucrările care să justifice notele pe care le va pune la examenele pe care trebuie să la susţină. Ulterior, E. a luat legătura cu inculpatul A. cu privire la rezolvarea situaţiei şcolare a martorului D. acesta întrebându-l dacă merită acest om, referindu-se la martor, pentru a-l ajuta ca profesor. Totodată i-a comunicat faptul că studentul mai are la dispoziţie un timp limitat pentru a remite suma de bani pretinsă, iar dacă îl depăşeşte nu va mai putea face nimic.

La data de 06.06.2016, în cursul dimineţii, martorul D. i-a comunicat printr-un SMS lui E. faptul că are banii, utilizând termenul banner. După ce au stabilit o întâlnire la locaţia de pe str. x, jud. Iaşi, martorul D. i-a cerut lui E. o garanţie pentru aceşti bani. Ca urmare a solicitării martorului, de faţă cu acesta din urmă, E. l-a sunat pe inculpatul A. şi l-a întrebat dacă se mai poate face ceva cu martorul, acesta răspunzându-i afirmativ. Totodată, l-a întrebat dacă mai avea nevoie de banner şi dacă îi da chitanţă pe montaj, inculpatul A. spunându-i că are nevoie de banner.

E. a precizat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale că s-a înţeles cu inculpatul A. cu privire la faptul că atunci când discută despre bani să folosească termenul de banner "ca să nu se interpreteze".

La data de 28.06.2016, E. a fost audiat în calitate de inculpat de organul de urmărire penală, context în care a precizat că i-a comunicat martorului D. că inculpatul A. îl poate ajuta, însă acest ajutor va implica nişte costuri. Martorul D. i-a solicitat atunci o garanţie că el mai este activ în sistemul de la Universitatea W. din Iaşi, sens în care inculpatul A. i-a adus lui E. mai multe înscrisuri, printre care o coală format A4 tehnoredactată pe care apărea numele lui D., ca fiind student în anul II.

E. a susţinut însă că a luat acea sumă de 3.500 de RON din banii remişi de martorul D. deoarece s-a temut să nu îl reclame şi s-a gândit să meargă să achite măcar taxa pe anul 1, în schimb, dacă inculpatul A. ar fi achitat taxele şi i-ar fi adus chitanţele, i-ar fi păstrat pentru el în cazul în care acesta nu ar mai fi cerut şi alţi bani.

Bănuiala martorului E. referitor la această sumă de bani era că s-ar fi achitat taxele pentru anii I şi II, că s-ar fi obţinut ştergerea penalităţilor, iar banii rămaşi ar fi fost împărţiţi între profesori pentru a obţine promovarea lui D.. A mai precizat martorul, audiat fiind în calitate de inculpat şi în prezenţa unor apărători, că, la discuţia iniţială cu inculpatul A. din decembrie 2015, acesta i-a spus că-l poate ajuta pe martorul D. cu examenele pentru anii I şi II, dar că trebuie să vină repede cu banii. I-a mai spus că, pentru a fi credibil în cazul unor controale, trebuia să întocmească retroactiv nişte referate. A mai arătat că, încă de la început l-a întrebat pe inculpatul A. dacă putea să-l rezolve pe martorul D. şi dacă era legal ce făcea, iar acesta i-a replicat faptul că nu îl interesează cum rezolvă el problema, că era o universitate privată şi se puteau face multe lucruri.

Fiind reaudiat la data de 05.07.2016, în calitate de inculpat, E. a susţinut că, încă din perioada când avea restaurantul G., mai mulţi studenţi de la Universitatea W. din Iaşi l-au întrebat, având în vedere relaţia sa cu cadrele didactice de acolo, dacă nu putea interveni pe lângă acestea pentru a-i ajuta cu promovarea unor examene. A respins asemenea cereri afirmând că singurul profesor cu care este prieten este inculpatul A.. L-a întrebat pe acesta dacă nu putea ajuta astfel de studenţi răspunsul său fiind la acel moment că, dacă au bani să-i dea mită să-i aducă astfel de studenţi. Cu toate acestea a evitat să intermedieze astfel de relaţii. E. a arătat că l-a mirat faptul că, deşi vorbea şi de finalizarea anului II de studii, A. nu a solicitat bani în plus faţă de sumele pe care i le-a comunicat în noiembrie 2015. Din acel moment A. a început să îl preseze oarecum în sensul că îl tot contacta telefonic şi îl întreba când aduce D. banii. Acest fapt, coroborat cu faptul că el cunoştea că A. urma să plece din localitate, l-a făcut să creadă că acesta avea nevoie urgentă de bani şi din acest motiv îl presa. Din acest motiv a început să-l preseze şi el pe martorul D.. Inculpatul A., fiind avocatul său în dosarul în care era cercetat de D.I.I.C.O.T. Iaşi şi avea un ascendent asupra sa, existând o presiune morală în sensul că se gândea că dacă nu-i satisface cererile l-ar putea abandona ca apărător.

S-a reţinut că inculpatul E. era la acea dată trimis în judecată în Dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, dosar în care urmărirea penală a fost efectuată de D.I.I.C.O.T. Iaşi, iar inculpatul A. era apărătorul său ales.

E. a mai arătat că i-a propus la un moment dat inculpatului A. să-i facă cunoştinţă cu D. însă acesta a refuzat afirmând că "nu dorea să-l cunoască pe student ca mai apoi acesta să strige după el pe la facultate că-i dăduse mită pentru a promova examenele". A precizat faptul că anterior a avut o discuţie cu D. în care acesta l-a întrebat cum o să promoveze examenele dacă el nu se prezintă şi nu scrie absolut nimic. L-a întrebat apoi pe A. care a spus că se va găsi pe cineva care să scrie acele referate deoarece ele trebuie să existe la facultate în eventualitatea unui control.

Fiind audiat de instanţa de judecată martorul E. a menţinut declaraţiile date, deşi a susţinut că unele declaraţii au fost scrise prin "reinterpretarea" celor spuse de el de către organul de urmărire penală, instanţa a reţinut că o atare susţinere este nereală din moment ce martorul a fost audiat ca inculpat cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, era asistat de apărător la acel moment şi, în plus, a declarat că recunoaşte acuzaţiile ce i se aduc aşa cum au fost ele reţinute de procuror în actul de sesizare.

În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, martorul E. a precizat în plus că a declarat procurorului lucrurile "aşa cum s-au întâmplat, ceea ce am crezut eu că s-a întâmplat şi ceea ce am conştientizat că am făcut, fără a fi influenţat de ceva sau cineva".

S-a reţinut că deşi inculpatul A. a susţinut că suma de bani efectiv primită de acesta, 15.500 RON, era destinată plăţii taxelor şi penalităţilor pentru studentul D., conform "practicii" Universităţii de a menţine studenţii la studii, inculpatul nu avea de unde să cunoască cuantumul acestor sume la momentul pretinderii lor.

Cu privire la acest aspect, s-a reţinut că inculpatul A. nu a cerut informaţii referitor la cuantumul penalităţilor, astfel cum reiese din declaraţia martorei N., singura care avea acces la programul informatic pentru calculul şi plata penalităţilor, aspect confirmat şi de martora O.. Tot potrivit acestei martore, sistemul informatic permitea calculul şi încasarea în continuare a taxelor şi penalităţilor, doar pentru studenţii înmatriculaţi şi promovaţi în anul următor. În acest caz, sistemul informatic era cel care alegea automat în ce măsură imputa o plată efectuată pe debit sau pe penalitate, iar în caz de reducere/scutire de la plata penalităţilor, doar martora putea opera în sistem, pe baza deciziei consiliului de administraţie.

Totuşi, promovarea legală putea fi dispusă doar dacă studentul avea un minim de 30 de credite şi nu fără nicio notă pentru vreun examen susţinut, cum a fost cazul martorului D., fost D., D.. În plus, chiar dacă inculpatul A. ar fi intervenit pentru promovarea acestuia în anul II, pentru a putea achita taxele, soluţia era tot nelegală iar inculpatul nu putea cunoaşte cuantumul sumelor, dacă studentului i s-ar fi acordat sau nu scutiri şi cum ar fi operat sistemul informativ plata efectuată din perspectiva imputaţiei plăţii.

Din discuţiile avute de martorul D., fost D., cu martora N. la momentul în care acesta a mers la Universitate pentru a se interesa de situaţia sa, discuţie înregistrată ambiental, rezultă că acesta avea de plată 3400 RON, taxa anul I, penalităţi de 7.491,96 RON, 4400 RON taxa an II şi aproximativ 4000 RON penalităţi pentru anul II, deci o sumă de 19.291,96 RON. S-a menţionat că din declaraţia inculpatului A. reiese că acesta nu cunoştea cuantumul penalităţilor atunci când i-a comunicat martorului E. că studentul are de plată suma de 16.600 RON, reprezentând: 3400 RON rest taxă an I, 4400 RON taxa an II, 4400 RON penalităţi, la care se adăuga suma de 4400 RON reprezentând taxa pentru cele 24 examene aferente anilor I şi II (200 RON/examen). Or, calculul pretins de inculpat este nerealizabil şi neconform datelor faptice, dincolo de faptul că inculpatul nu cunoştea cuantumul penalităţilor şi ce scutiri putea sau nu obţine studentul, acesta nu a comunicat niciodată studentului sau lui E. că ar fi urmat să susţină, în restanţă, toate examenele din anii I şi II, deci 24 de examene, în contextul în care avea nevoie de minim 30 de credite pentru a promova.

Instanţa a reţinut că potrivit Regulamentului intern privind activitatea profesională a studenţilor, emis de Universitatea W. din Iaşi, ataşat dosarului de urmărire penală, rezultă că:

- au dreptul de a se prezenta la examen numai studenţii care au achitat taxa integral, tranşele taxei de şcolarizare la termenele stipulate în contractul de studii cu taxă şi au îndeplinit toate obligaţiile didactice (proiecte, referate) prevăzute în planul de învăţământ şi programa analitică a disciplinei - art. 44;

- înmatricularea în anul universitar următor este condiţionată de obţinerea a minimum 30 de credite pe parcursul anului universitar, iar studenţii care vor acumula un număr mai mic de credite până la sfârşitul anului universitar vor fi exmatriculaţi- art. 57;

- art. 75 din acelaşi regulament prevede că studentul care nu a acumulat minimum 30 de credite la sfârşitul anului universitar, va fi exmatriculat la data de 30 septembrie.

Cu toate acestea, în cuprinsul Ordinului nr. 469/05.10.2015 emis de rectorul Universităţii W. din Iaşi cu privire la exmatricularea unor studenţi de la drept pentru neprezentarea la procesul didactic, neprezentarea la examene şi/sau neplata taxei şcolare în anul universitar 2014/2015, nu se regăseşte şi numele studentului D..

Or, studentul D. nu a achitat taxele de şcolarizare la termenele stipulate de contractul de studii încheiat cu Universitatea W. din Iaşi şi nu a susţinut niciun examen aferent primului an de studiu, motiv pentru care trebuia să fie fost exmatriculat la data de 30.09.2015 şi totuşi acest lucru nu s-a întâmplat nici în anul 2016.

Ca atare, s-a reţinut ca fiind evident că, în urma intervenţiei inculpatului A., la solicitarea lui E. şi după pretinderea unei sume de bani, studentul D. nu a fost exmatriculat, ci dimpotrivă, a fost promovat în anul II de studiu.

Promovarea în anul II de studii a studentului a fost operată în sistemul informatic de martora L. la un moment anterior dobândirii de către aceasta a calităţii de martor colaborator cu identitate reală în cauză la solicitarea inculpatului A.. Din discuţiile avute de martora colaboratoare cu soţia inculpatului A. în data de 07.06.2016, rezultă cu claritate acest aspect, necontestat de soţia inculpatului vreun moment în discuţiile cu martora - "eu nu-i trec decât dacă mă roagă domnul B. sau...în rest nu am trecut, să ştii, i-am exmatriculat pe ceilalţi" "Dan a venit prin ianuarie şi mi-a spus să-l promovez în anul II".

Deşi inculpatul A. a susţinut că avea de gând să formuleze o cerere în numele studentului pentru reducerea penalităţilor şi că dorea să prezinte conducerii universităţii situaţia studentului, pentru ca rectorul sau consiliul de administraţie să decidă cuantumul scutirii, se constată că aceste aspecte nu au fost niciodată prezentate sau analizate de rector sau de consiliul de administraţie, deşi au existat şedinţe ale consiliului universităţii pe parcursul anului 2016, până la reţinerea inculpatului A. în data de 07.06.2016.

Rezultă aşadar că, după momentul pretinderii sumei de bani de la studentul D., prin intermediul lui E., inculpatul A. a întreprins toate demersurile necesare promovării acestuia în anul II de studiu, dispunând secretarei şefe din cadrul Facultăţii de Drept, numita L., să nu întocmească ordinul de exmatriculare pentru studentul D., şi să-l promoveze în anul II de studiu, contrar regulamentului Universităţii W. din Iaşi. Pentru a oferi o garanţie martorului D. că se ocupă de rezolvarea situaţiei sale, inculpatul A. a remis prin intermediul inculpatului E. o foaie de catalog aferent anului II de studiu, la disciplina Drept penal general, disciplină la care era titular inculpatul A., studentul D. figurând înscris în acest catalog şi, prin urmare, printre studenţii de anul II care se puteau prezenta la examene.

Scopul în care a fost primită suma de bani de către inculpatul A. rezultă şi din conduita inculpatului pe parcursul "negocierilor" sale cu E.. Inculpatul, avocat în cadrul Baroului Iaşi, cu o activitate susţinută în cauzele penale, profesor de drept penal în cadrul Universităţii W., Facultatea de Drept şi prodecan al facultăţii, discută cu martorul E. nu despre banii destinaţi plăţii taxelor studentului D., ci despre bannere, despre activarea studentului şi despre dead-line, ca fiind termenul final de prezentare a banilor. S-a arătat că, dacă nu avea nimic de ascuns şi inculpatul era convins că desfăşoară o activitate legală, în interesul exclusiv al studentului D. şi pentru ca acesta să-şi continue studiile, atunci nu se explică atitudinea inculpatului, felul ascuns în care acesta a acţionat şi, mai ales, de ce nu a dorit să discute niciodată cu studentul în cauză.

Martorul E. a susţinut că "D. a vrut să se cunoască cu A., iar eu i-am spus acestuia din urmă, care mi-a spus că nu e nevoie".

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi, profesor titular la disciplinele Teoria generală a dreptului şi Drept penal şi membru în Consiliul de Administraţie al universităţii menţionate, care, în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016, a pretins, prin intermediul martorului E., de la numitul D., suma de 18.900 RON, iar la data de la data de 06.06.2016 a primit, cu titlu de mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu suma de 15.500 RON în vederea înscrierii în anul III de studii în cadrul Facultăţii de Drept a aceleiaşi universităţi, fără ca studentul sa fi susţinut examenele aferente primilor doi ani de studii, fără a se prezenta la cursurile obligatorii şi fără ca acesta să fi achitat taxele de şcolarizare la termenele prevăzute în Regulamentul Universităţii W. din Iaşi, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 289 alin. (1) C. pen.

Cu privire la latura obiectivă a infracţiunii, activitatea inculpatului a constat în demersurile întreprinse în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016 pentru primirea efectivă a sumei de bani, astfel încât studentul să fie promovat direct în anul III de studiu, fără să îndeplinească condiţiile legale în acest sens. Rezultă din întregul ansamblu probator că interesul iniţial al studentului D., era să aibă trecute note în catalog pentru cei doi ani de studiu astfel încât să promoveze direct în anul III, fiind chiar interesat să termine facultatea şi să obţină licenţa fără să participe la activitatea didactică obligatorie şi fără să participe la examene, iar interesul inculpatului A. era să obţină un folos material pentru sine. Faptul că interesul studentului s-a modificat ulterior, după ce constatat că nu poate achita sumele pretinse, acesta devenind colaborator cu identitate reală nu modifică în vreun fel conţinutul infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, rezoluţia infracţională din partea acestuia fiind adoptată cu titlu definitiv.

Instanţa a argumentat că nu poate fi reţinută ideea că suma de bani ar fi fost remisă de fapt în scopul de a plăti taxele de şcolarizare pentru studentul D.. Modalitatea în care s-au derulat evenimentele demonstrează dincolo de orice îndoială, că suma de bani a fost dată cu titlu de mită cadrului didactic. S-a reţinut că este nerezonabil ca un student care ar dori realmente să-şi plătească taxele de şcolarizare, în loc să se prezinte la instituţia de învăţământ să achite sumele aferente şi să primească dovada acestei plăţi, în speţă chitanţele corespunzătoare, să remită o sumă importantă de bani unui intermediar, fără a avea certitudinea că va primi chitanţele care să ateste plata, pe de o parte, iar pe de altă parte, că prodecanul unei facultăţi, care a şi menţionat expres în discuţiile purtate cu intermediarul că nu doreşte să-l întâlnească personal pe student pentru ca acesta să nu strige ulterior după el prin facultate că i-a dat mită, face servicii unui student, pe care nu-l cunoştea, nu-i era rudă, prieten etc., mergând personal să ridice o sumă de bani cu care să-i plătească acestuia taxele de şcolarizare.

Prin urmare, referitor la latura subiectivă a infracţiunii de luare de mită, prima instanţă a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prin săvârşirea faptei urmărind ca prin lezarea relaţiilor sociale de serviciu, să intre în posesia unor avantaje băneşti.

Apărarea inculpatului a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită întrucât prodecanul nu avea fişa postului stabilită, iar atribuţiile sale conform art. 56 din Carta Universităţii W. nu au legătură cu înscrierile şi exmatriculările studenţilor. În plus, prodecanului nu-i fuseseră delegate alte atribuţii în perioada de referinţă, astfel încât conduita ilicită reproşată nu are legătură cu atribuţiile sale de serviciu.

Instanţa reţine însă că inculpatul, în calitate de prodecan, avea, conform art. 56 din Cartă, atribuţii privind discutarea şi oferirea de sprijin pentru soluţionarea problemelor sociale ale studenţilor, context în care a declarat că, de regulă, lua cererile studenţilor de la secretara L. şi le susţinea în sensul prezentării acestora în faţa conducerii, iar de când a fost numit prodecan era abilitat să formuleze propuneri pentru reducerea taxelor şcolare.

Inculpatul a avut calitatea de membru al Consiliului de Administraţie al Universităţii W. în anii 2014 şi 2015, iar printre atribuţiile Consiliului de administraţie, prevăzute în art. 48 alin. (5), se numără şi cele privind aprobarea taxelor anuale de studii şi alte taxe specifice, precum şi stabilirea criteriilor şi condiţiilor de acordare a scutirilor, reducerilor şi reeşalonărilor la plata taxelor, cuantumul şi modul de aplicare a penalităţilor de întârziere, în situaţia neachitării la termen a taxelor.

Inculpatul A. ocupa la data săvârşirii infracţiunii de luare de mită funcţia de prodecan al Facultăţii de Drept, iar în perioada 2014 - 2016 şi funcţia de membru în Consiliul de administraţie al Universităţii W. din Iaşi, aşa cum rezultă şi din documentaţia pusă la dispoziţia organului de urmărire penală de către conducerea universităţii, respectiv procese-verbale ale şedinţelor ordinare ale Consiliului de Administraţie.

Aşa cum rezultă din cuprinsul acestor înscrisuri, inculpatul A. nu a pus niciodată în discuţie în cadrul acestor şedinţe situaţia studentului D., care nu şi-a achitat taxele de şcolarizare pentru cei doi ani de studiu şi nici nu a propus exmatricularea acestuia pentru neplata taxelor, neparticiparea la activitatea didactică şi la examene.

Instanţa a arătat că inculpatul A. avea la data săvârşirii faptei calitatea de funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., desfăşurându-şi activitatea în cadrul unei persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, instituţie care îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării unui interes public, infracţiunea de luare de mită fiind comisă în legătură cu atribuţii de serviciu exercitate de acesta.

Analizând dispoziţiile Legii educaţiei naţionale nr. 1 din 2011, instanţa a reţinut că învăţământul este un serviciu de interes public, potrivit art. 10 alin. (1), indiferent că este exercitat prin intermediul unor unităţi publice sau private. Instituţiile de învăţământ superior de stat şi particulare se înfiinţează prin lege, cum este şi cazul Universităţii W. din Iaşi. Instituţiile de învăţământ superior sunt persoane juridice de drept public sau, după caz, persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, dispoziţii prevăzute expres de art. 114 alin. (5) din Legea 1 din 2011.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale, Universitatea W. din Iaşi, instituţie în cadrul căreia funcţiona inculpatul A. la data faptelor, este o persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, aceasta îndeplinind un serviciu de interes public pentru care a fost investită de stat, prin Ministerul Educaţiei, prin procedura de acreditare acordată prin lege (art. 228 din legea 1/2011). În acelaşi timp, instanţa a reţinut că în îndeplinirea serviciului de interes public pentru care a fost acreditată prin lege, Universitatea W. din Iaşi este supusă şi unui oarecare control din partea statului, prin acelaşi Minister, întrucât, în ciuda autonomiei universitare, legea stabileşte structurile de conducere (art. 207 din lege) şi, într-o oarecare măsură, modul de desemnare a lor, universităţile particulare fiind şi evaluate cu privire la respectarea prevederilor legale (art. 124 şi 125 din lege) şi pot fi sancţionate chiar prin iniţierea unui proiect de lege de desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior în cauză (art. 125 alin. (1) lit. c), întrucât "respectarea de către instituţiile de învăţământ superior a obligaţiilor legale aferente răspunderii publice constituie un interes legitim public pentru orice persoană fizică sau juridică română".

Potrivit Cartei Universităţii W. din Iaşi, valabilă la data de 09.06.2016, instituţia de învăţământ a fost înfiinţată prin Legea nr. 408/20.06.2002, publicată în M. Of. nr. 493/09.07.2002, ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, potrivit art. 45 alin. (1) lit. b) din Cartă, la nivelul facultăţii, funcţiile de conducere sunt cele de decan şi prodecan, iar potrivit art. 44 lit. a) din Cartă, la nivelul universităţii structurile de conducere sunt Senatul universitar şi Consiliul de administraţie.

Printre atribuţiile Consiliului de administraţie, prevăzute în art. 48 alin. (5), se numără şi cele privind aprobarea taxelor anuale de studii şi alte taxe specifice, precum şi stabilirea criteriilor şi condiţiilor de acordare a scutirilor, reducerilor şi reeşalonărilor la plata taxelor, cuantumul şi modul de aplicare a penalităţilor de întârziere, în situaţia neachitării la termen a taxelor.

Potrivit art. 175 C. pen.:

"(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."

Dispoziţiile legale au fost pe larg analizate şi dezbătute atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Constituţională a statuat că "determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public" (decizia 2/15.01.2014).

În considerentele deciziei 26/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 24/13.01.2015, s-a reţinut că în reglementarea actuală "funcţionar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public. (...) Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii. (...) Potrivit art. 175 alin. (2) din C. pen. nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din C. pen. - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din C. pen. - dacă angajatorul era o persoană de drept privat".

S-a reţinut că din deciziile ulterioare ale instanţei supreme transpare faptul că nu sursa de finanţare, natura banilor (publici sau privaţi) din care este finanţată funcţia este criteriul determinat, ci natura acesteia.

Potrivit art. 308 C. pen. constituie o formă atenuată a infracţiunii de luare de mită fapta prev. de art. 289 C. pen., comisă de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Cum s-a reţinut în literatura de specialitate (a se vedea Explicaţiile Noului C. pen., vol. IV, pg. 392), articolul 308 incriminează practic o varianta atenuantă, printre altele, a infracţiunii de luare de mită, atunci când faptele se comit de alte persoane încadrate în muncă. Şi în cazul acestor variante atenuante subiectul activ este calificat, întrucât trebuie să se afle într-un raport juridic de muncă, exercitând permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, iar faptele să fie săvârşite în exercitarea atribuţiilor specifice ocupaţiei respective. Autorii variantei atenuate a infracţiunilor la care face trimitere art. 308 pot să lucreze în cadrul oricăror persoane juridice, chiar şi publice, fără a avea însă calitatea de funcţionar public, sau la o persoană fizică, cu condiţia ca aceasta să exercite un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Practic, art. 308 C. pen. suplineşte lipsa unei definiţii a noţiunii de "funcţionar", indicând toate persoanele care răspund, într-o formă atenuată faţă de "funcţionarii publici", pentru anumite infracţiuni de corupţie sau de serviciu.

Totuşi, inculpatul A., în calitatea sa de prodecan, membru al corpului profesoral şi membru al Consiliului de Administraţie al Universităţii W. nu îndeplinea o însărcinare remunerată din surse private de finanţare, în folosul oricărei persoane juridice, ci era angajat în cadrul unei persoane juridice de utilitate publică, pentru care a fost învestită de autorităţile publice, funcţionarea sa fiind autorizată prin lege şi supusă verificărilor şi controlului în vederea respectării prevederilor legale din partea instituţiilor statului.

Funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) C. pen. poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei "funcţie publică de orice natură" şi nu "funcţie publică" a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunile de funcţie publică în sensul Legii nr. 188/1999 şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public, în accepţiunea legii penale. S-a arătat că sintagma "funcţie publică de orice natură", în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen. defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de funcţionar public este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

"Funcţia publică" reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar "interesul public" este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte.

Astfel, conceptul de "funcţie publică" se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de "interes public", ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat. Or, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul privat.

Noţiunea de "serviciul public" desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale societăţii.

Or, instituţiile de învăţământ superior sunt de utilitate publică, indiferent că sunt de stat sau particulare, conform art. 114 alin. (4) - (5) din Legea nr. 1/2011, modificată prin O. U. G. nr. 49/2014. Anterior acestei modificări textul stabilea că instituţiile de învăţământ superior sunt de interes public.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia penală, prin Decizia nr. 97/A din 23 martie 2017 a reţinut că "În raport cu dispoziţiile art. 114 alin. (5) din Legea nr. 1/2011, ce atribuie instituţiilor de învăţământ superior caracterul de utilitate publică, persoana care are calitatea de cadru didactic în învăţământul superior într-o universitate privată are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.. Cadrele didactice din învăţământul superior au calitatea de funcţionari publici, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei universităţi de stat sau al unei universităţi private."

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut, contrar susţinerilor inculpatului A., că un cadru didactic din învăţământul superior particular are calitatea de funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II- a C. pen., motiv pentru care cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii a fost respinsă ca nefondată.

2. Cu privire la infracţiunile de favorizarea făptuitorului şi fals pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B., B. şi C., s-au reţinut următoarele:

La data de 06.06.2016 la sediul Universităţii W. din Iaşi au avut loc o serie de percheziţii vizând biroul folosit de inculpatul A., acuzat la acel moment de comiterea infracţiunii de luare de mită.

În contextul acestor percheziţii, în baza mandatelor emise de judecător, în după-amiaza zilei de 06 iunie 2016, organele de urmărire penală s-au prezentat la sediul Universităţii W. din Iaşi unde au găsit pe martora P.. În vederea efectuării percheziţiilor la sediul Universităţii W. s-au prezentat inculpatul B., secretara şefă de la Facultatea de Drept, martora L., martora Y. şi martora O.

Aflând că percheziţiile vizează pe inculpatul A. şi întrucât organele de urmărire penală solicitau şi documente privind situaţia studentului D., actual D., D., secretara şefă L. a fost nevoită să verifice baza de date, ocazie cu care a realizat că persoana a cărei situaţie se solicita este unul dintre studenţii promovaţi nelegal din anul I, la intervenţia inculpatului A..

În acest context, în perioada în care se desfăşurau percheziţiile, secretara şefă L., a completat în sistemul informatic un document denumit "Situaţie Şcolară" în care a trecut aspecte necorespunzătoare adevărului cu privire la notele obţinute de D., în anul I de studii. Potrivit susţinerilor martorei L., pentru stabilirea notelor trecute în fals studentului D. nu a aplicat niciun criteriu, orientându-se spre nota minima; notele au fost trecute la disciplinele predate de profesori ai facultăţii care figurau ca titulari la mai multe discipline pentru a nu fi implicate foarte multe persoane. În acest fel martora a trecut în fals note în sistemul informatic, studentului D. la discipline aferente anului întâi de studiu şi la care titulari erau inculpaţii B. şi C. (câte 3 discipline).

Ulterior, martora L. a printat acel document, sistemul calculând singur creditele, l-a semnat şi l-a ştampilat după care a fost predat către D.N.A- S.T. Iaşi.

Prin ordonanţa din data de 07.06.2016, L. a fost desemnată colaborator cu identitate reală în cauză, aceasta efectuând filmări cu aparatura specială pusă la dispoziţia sa de către organele de urmărire penală, începând cu data de 07.06.2016, ora 08:00.

Astfel, martorul colaborator a filmat cataloagele anului I de studii din anul universitar 2014 - 2015, din cuprinsul acestora rezultând că numitul D., nu avea trecută nicio notă în catalogul corespunzător fiecărei discipline.

În dimineaţa aceleiaşi zile, martorul colaborator a purtat o discuţie cu inculpatul B. care a întrebat-o cu privire la cele petrecute cu ocazia percheziţiei din ziua anterioară. Martora i-a spus inculpatului ce s-a întâmplat, ce documente au solicitat organele de urmărire penală şi care este studentul căruia i s-a solicitat situaţia şcolară, precum şi faptul că ea a trecut în situaţia şcolară aflată în sistemul informatic note la disciplinele la care este acesta titular. În această împrejurare, inculpatul B. a apreciat acţiunile inculpatei afirmând "Bine ai făcut. Da, ca să nu ... dacă are 30 de credite îl scoatem ...".

După discuţia purtată cu inculpatul B., colaboratorul cu identitate reală L. începe o discuţie cu numita Q., soţia inculpatului A.. Aceasta din urmă îi explică situaţia inculpatului A. şi că urmează în ziua respectivă să fie formulată de către D.N.A - S.T. Iaşi propunerea de arestare preventivă, întrebând-o totodată pe L. despre situaţia şcolară a studentului D.. L. îi explică faptul că studentul nu are nicio notă trecută în catalog în anul I de studiu, dar că este promovat în anul II de studiu la intervenţia inculpatului A..

De asemenea, aceasta îi spune numitei Q. că i-a trecut note la disciplinele la care titulari sunt inculpaţii B. şi C., în sistemul informatic, în seara anterioară, acumulând astfel un număr de 30 de credite necesare promovării în anul II, justificându-se în acest sens că studentul susţinuse examenele respective, deşi în fapt nu le-a susţinut.

Numita Q. s-a arătat în continuare interesată de modalitatea în care ar putea justifica faptul că, deşi studentul D. nu a plătit taxele, este totuşi promovat în anul II de studiu, încercând să creeze un "sistem" prin care studentul respectiv să pară că ar fi susţinut examenele prin depunere de referate şi cereri de scutiri taxe, aspect de asemenea nereal, toate aceste demersuri fiind menite să-l ajute pe inculpatul A..

După discuţia cu numita Q., L. este abordată din nou de inculpatul B. care i-a solicitat cataloagele aferente anului I de studiu pentru a completa în dreptul studentului D. notele la disciplinele la care este titular, atestând în fals că acesta din urmă a susţinut examenele aferente, solicitând numitei L. să i le dicteze din sistemul informatic. Constatând diferenţa de culoare a instrumentului de scris cu care a operat notările în raport de celelalte menţiuni din catalog, inculpatul B. i-a solicitat colaboratorului L. să printeze unul nou şi să distrugă cataloagele vechi.

Astfel, inculpatul B. a menţionat necorespunzător adevărului în catalogul pentru examene/verificări/colocvii pentru anul I, grupa 1 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, în dreptul studentului D. că acesta a obţinut la examinarea 1 şi 2, la disciplina Drept Constituţional şi Instituţii Politice I şi II, câte o notă de 5 şi la examinarea 2, la disciplina Ideologii Politice Contemporane -nota 6 (disciplină la care nu este titular).

Ulterior, L. a fost chemată în biroul acestuia de către inculpatul B., rectorul Universităţii W. din Iaşi, fiind întrebată dacă cele treizeci de credite acordate de sistem studentului D. acoperă cursurile inculpaţilor B. şi C.. Colaboratorul L. i-a răspuns inculpatului B. că inculpatul B. a completat cataloagele aferente anului I de studiu cu notele pentru studentul D., dar inculpatul C. nu a completat. În replică, inculpatul B. a spus că se va duce la inculpatul C. acasă pentru a discuta cu acesta din urmă.

După o perioadă de timp, la sediul Universităţii W. din Iaşi s-a prezentat inculpatul C., lector universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, care a mers mai întâi în biroul rectorului B., unde se afla şi soţia inculpatului A., numita Q., inculpatul B. trimiţându-l la secretariat pentru a completa notele. În biroul martorei colaboratoare L. inculpatul C. a verificat pe calculator situaţia şcolară a studentului D. şi a completat, în data de 07.06.2016, cataloagele aferente anului I de studiu menţionând în catalogul pentru examene/verificări/colocvii pentru anul I, grupa 1 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, în dreptul studentului D. că acesta a obţinut la examinarea 2, la disciplina Filozofie Juridică nota 7; la examinarea 2, la disciplina Drept Român I nota 6 şi la examinarea 2, la disciplina Drept Român II nota 6.

Falsificarea situaţiei şcolare a numitului D. în modalitatea prezentată mai sus a condus la acumularea unui număr de 31 de credite de către student, fiind astfel îndeplinită condiţia ca acesta să aibă minim 30 de credite pentru anul I de studii 2014 - 2015, aşa cum rezultă din situaţia şcolară pusă la dispoziţia organului de urmărire penală. Pentru anul II de studii 2015 - 2016 rezultă că numitul D. nu a susţinut niciun examen, potrivit situaţiei şcolare aferente, şi din cataloagele pentru materiile de studiu în anul II.

Aceste activităţi desfăşurate în cadrul Universităţii W. din Iaşi au fost înregistrate ambiental audio-video cu aparatura purtată de colaboratorul cu identitate reală L., fiind redate în procesele-verbale aflate în d.u.p. şi inscripţionate pe suportul optic înaintat instanţei de judecată. Deşi inculpaţii au contestat modul de redare a acestor procese-verbale, criticile aduse privind lipsa unor consemnări acolo unde organul de urmărire penală a precizat că nu este inteligibilă conversaţia nu modifică sensul conversaţiilor.

Situaţia de fapt anterior expusă, a fost reţinută de instanţa de judecată pe baza analizei coroborate a probatoriilor administrate în cauză.

Aceasta corespunde de altfel, ca şi cronologie a faptelor, declaraţiilor date de inculpaţii B., B. şi C. privind derularea evenimentelor, inculpaţii susţinând însă că nu au cunoscut niciun moment că notele trecute în sistemul informatic de martora colaboratoare L. sunt false.

Instanţa nu a reţinut ca fiind dovedit refuzul inculpatului B. de a preda organelor de urmărire penală, la data de 06.06.2016, cataloagele aferente anului I de studii la Facultatea de Drept, şi nici faptul că, la data de 07.06.2016, în calitate de rector al Universităţii W. din Iaşi, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul în care era cercetat inculpatul A., a determinat pe inculpatul B. ca, în calitate de profesor universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalog.

Astfel, s-a menţionat că percheziţia din 06.06.2016 a avut loc la sediul Universităţii W. din Iaşi în intervalul orar 16:48 - 19:36, potrivit procesului-verbal întocmit în acest sens. Cu ocazia acestei percheziţii s-a înmânat adresa x din 06.06.2016 prin care se solicita predarea către organele de urmărire penală a cataloagelor privind examenele la care a participat studentul D. şi situaţia şcolară a acestuia .

Prin adresa de răspuns nr. x/06.06.2016, semnată de inculpatul B. în calitate de rector al Universităţii, se precizează ce înscrisuri şi situaţii se predau organelor de urmărire penală; la această adresă s-a ataşat situaţia şcolară a studentului pentru anul I şi II, situaţie atestată de martora L. în calitate de secretar şef al Facultăţii de Drept, nesemnată de rector. În adresa semnată de inculpat nu se precizează că nu se predau cataloagele.

În plus, solicitarea expresă a cataloagelor s-a făcut prin adresa x/07.06.2016, astfel încât nu se poate susţine că nu s-ar fi conformat celor dispuse de procuror la data de 06.06.2016.

Procurorul a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt şi pentru reţinerea refuzului inculpatului B. de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală cataloagele, declaraţia martorului colaborator L. şi procesul-verbal întocmit de un ofiţer de poliţie judiciară la data de 08.06.2016. Cele două mijloace de probă nu se coroborează însă şi nu sunt susţinute de alte probe administrate în cauză.

Potrivit declaraţiei martorului colaborator, P. ar fi spus ofiţerilor delegaţi la efectuarea percheziţiei că nu au cataloagele aferente anului întâi în incintă, de faţă fiind martorele O. şi Y., ca şi inculpatul B.. Dimpotrivă, în cuprinsul procesului-verbal anterior menţionat se consemnează faptul că P. şi B. au spus că nu au la sediu cataloagele pentru anii 2014 - 2015; acest aspect nu este consemnat în procesul-verbal de percheziţie sau în adresa de răspuns semnată de inculpatul B., ci într-un proces-verbal întocmit la două zile după acest moment, context în care instanţa a constatat că există dubii privind refuzul inculpatului B. de a pune la dispoziţia ofiţerilor de poliţie judiciară cataloagele respective.

Prima instanţă a mai reţinut şi că martorele P., O. şi Y., despre care martorul colaborator a susţinut că au fost de faţă atunci când s-a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală că nu ar exista cataloagele solicitate la sediul principal al instituţiei, nu au confirmat cu ocazia audierilor de către instanţa de judecată sau de către procuror cele susţinute de martorul colaborator. Nici inculpatul B. nu a susţinut existenţa acestor afirmaţii.

Potrivit declaraţiei martorei P., aceasta nu a discutat cu inculpatul B. sau cu martorul colaborator L. despre cataloage, la data de 06.06.2016. Despre existenţa cataloagelor în secretariatul Facultăţii de Drept a aflat abia a doua zi, când le-a adus secretara şefă L. şi au fost înaintate organelor de urmărire penală. Martora Y. a precizat şi ea expres că nu a asistat la nicio discuţie despre cataloage la 6 iunie 2016. Martora O. a precizat că a văzut momentul când P. redacta răspunsul către DNA, iar L. a adus înscrisurile de predat; a precizat martora că nu a auzit nicio discuţie între secretare şi rector privind înscrisurile solicitate.

În acest context, prima instanţă, conform principiului in dubio pro reo, a considerat că la data de 6 iunie 201,6 nu a existat un refuz din partea inculpatului B. de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală cataloagele aferente anului I de studii ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W., anul universitar 2014 - 2015, aşa cum a reţinut procurorul în acuzaţiile formulate.

Referitor la acuzaţiile aduse inculpatului B. privind faptul că ar fi determinat pe inculpatul B. să completeze în mod necorespunzător adevărului, catalogul anului I, grupa I, anul universitar 2014 - 2015, instanţa a reţinut că nicio probă nu atestă o atare activitate din partea inculpatului. Procurorul şi-a motivat acuzaţiile prin faptul că activitatea de instigare ar fi fost una implicită, având la bază relaţia de rudenie dintre cei doi inculpaţi care sunt fraţi.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţiile de fapt sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată (Cauza Salabiaku contra Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988); prezumţiile de fapt sau de drept nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie cu condiţia să fie rezonabile şi proporţionale cu scopul vizat (Cauza Falk contra Olandei, hotărârea din 19 octombrie 2004), iar acestea trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să ţină cont de gravitatea situaţiei prezumate şi să păstreze o limită pentru ca dreptul la apărare să poată fi exercitat (Cauza Phillips contra Marii Britanii, hotărârea din 5 iulie 2001).

Nicio probă nu atestă însă faptul ca ar fi existat un contact direct sau indirect, mediat, între cei doi inculpaţi, în dimineaţa zilei de 07.06.2016, anterior falsificării catalogului de către inculpatul B..

Este adevărat că instigarea prezintă în principal un aspect psihic, întrucât ea creează, face să se nască în mintea altuia, hotărârea de a săvârşi infracţiunea, realizând în acest fel cauzalitatea psihică care precede şi însoţeşte apoi cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare prin care se săvârşeşte fapta. Datorită acestui conţinut psihic al instigării, instigatorii mai sunt denumiţi "autori morali", contribuţia lor constând în generarea şi realizarea laturii subiective din conţinutul faptei prevăzute de legea penală. Nu trebuie însă să se tragă concluzia că, prin aceasta, contribuţia instigatorului ar fi numai de ordin imaterial; instigatorul desfăşoară şi el o activitate fizica, efectuează acte (ia contact cu cel instigat, îl convinge, îi procură informaţii etc.) care constituie, în esenţă, adevărate acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii; fără aceste acte materiale contribuţia instigatorului nu s-ar putea exterioriza şi ar rămâne ineficientă.

Activitatea de determinare se efectuează de obicei prin sugerarea ideii către realizarea căreia tinde această activitate şi prin străduinţa de a obţine acceptarea acelei idei. Pentru obţinerea acceptării pot fi folosite mijloace imateriale de captare a voinţei: îndemnuri, insinuări, rugăminţi, argumente etc; pot fi folosite însă mijloace materiale, daruri sau alte foloase ori presiuni.

Pentru îndeplinirea acestei prime condiţii de existenţă a instigării ca formă a participaţiei penale este necesar să se constate că s-a produs determinarea, că cel faţă de care s-a efectuat activitatea de instigare a acceptat ideea şi s-a hotărât să săvârşească fapta, mai precis ca activitatea de determinare a avut un efect pozitiv. (Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Vintilă Dongoroz ş.a., vol. I, pg. 175 - 177).

În cauză însă nu se poate susţine existenţa unei activităţi de determinare din partea inculpatului B. în falsificarea înscrisurilor de către inculpatul B.. Simplul fapt că cei doi inculpaţi sunt fraţi nu presupune o conivenţă infracţională din partea acestora, mai ales că ambii cunoşteau pe inculpatul A., iar rezoluţia de favorizare a acestuia a fost adoptată individual şi nu în contextul unei participaţii penale.

Efectuarea unei activităţi concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului asupra instigatului este de esenţa instigărilor ca formă a participaţiei penale şi presupune ca instigatorul, după ce a luat hotărârea, să determine pe altul să comită o faptă prevăzută de legea penală, folosindu-se de mijloace adecvate de convingere, stăruie pe lângă cel instigat spre a-l convinge să comită nemijlocit fapta dorită de instigator. Întrucât legea penală nu face nicio referire la mijloacele prin care se realizează instigarea, acestea pot fi multiple şi variate, de la simple sfaturi până la constrângere sau corupere.

După modul deschis ori ascuns în care acţionează instigatorul în activitatea de determinare a instigatului, instigarea a fost clasificată în literatura de specialitate ca fiind evidentă sau deschisă, explicită, ori insidioasă sau ascunsă. Instigarea este evidentă când instigatorul exprimă deschis scopul său, lucrează pe faţă în activitatea de convingere a instigatului la săvârşirea faptei; instigarea devine insidioasă în toate cazurile în care instigatorul nu vrea să-şi dea în vileag rolul său însă, în mod abil, strecoară în mintea celui instigat gândul infracţional şi îl face să ia o hotărâre în acest sens, lăsând impresia că nu aceasta este intenţia lui. (Explicaţii preliminare ale Noului C. pen., coordonator George Antoniu, pg. 507 - 513).

S-a concluzionat în sensul că nu se poate reţine o activitate de instigare în sarcina inculpatului B. cât timp din probe nu rezultă că acesta ar fi determinat în vreun fel pe fratele său, inculpatul B., să adopte rezoluţia infracţională de favorizare a inculpatului A. prin falsificarea notelor la trei discipline aferente anului I de studiu, 2014/2015. Din probele administrate nu rezultă că ar fi existat un contact direct sau indirect între cei doi, anterior momentului trecerii notelor în catalog de către inculpatul B., că aceştia ar fi vorbit ori s-ar fi înţeles anterior în sensul favorizării inculpatului A., venirea ambilor inculpaţi în dimineaţa zilei de 07.06.2016, la sediul Universităţii W. având loc în virtutea atribuţiilor de serviciu. De altfel, ambii inculpaţi au susţinut că nu a existat niciun contact anterior între ei, iar martorul colaborator L. a precizat că ea a fost cea care a adus la cunoştinţa inculpatului B. faptul ca a trecut notele în sistemul electronic, inculpatul fiind de acord cu ceea ce a făcut.

În drept, faptele inculpatului B. care, la data de 07.06.2016, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de profesor universitar în cadrul Universităţii W. din Iaşi, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul pentru anul I, grupa 1, anul universitar 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, atestând în fals faptul că la data de 02.06.2015 studentul D. a obţinut la examinarea 1, la disciplina Drept Constituţional şi Instituţii Politice II nota 5, că la 19.01.2015 studentul D. a obţinut la examinarea 1, la disciplina Drept Constituţional şi Instituţii Politice I nota 5, în condiţiile în care studentul respectiv (colaborator cu identitate reală în cauză) nu a susţinut în fapt aceste examinări, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunilor de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută de art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen. .

Aceleaşi fapte la care se adaugă atestarea în fals a faptului că studentul D. a obţinut la examinarea 2, la disciplina Ideologii Politice Contemporane nota 6, disciplină la care inculpatul B. nu este titular, în condiţiile în care studentul respectiv nu a susţinut în fapt aceste examinări, toate aceste activităţi fiind efectuate în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016, în care era cercetat inculpatul A., prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul UPA Iaşi, la data săvârşirii faptelor, întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Referitor la calitatea inculpatului de funcţionar public, instanţa a făcut trimitere la cele reţinute în cazul inculpatului A., aspectele acolo evidenţiate fiind valabile în cazul tuturor inculpaţilor, în calitatea lor de cadre didactice în învăţământul superior particular.

Având în vedere că instanţa a reţinut, în acelaşi context, că art. 114 alin. (5) din Legea nr. 1/2011 atribuie instituţiilor de învăţământ superior caracterul de utilitate publică, actele provenind de la acestea, cum este şi cazul cataloagelor, sunt înscrisuri oficiale, potrivit art. 178 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunilor, instanţa a reţinut că prin consemnarea în fals a notelor la cele trei discipline juridice, două la care era titular şi una la care titular era soţia inculpatului, inculpatul B. a realizat elementul material atât al infracţiunilor de fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale, cât şi al infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Cele două infracţiuni au un obiect juridic diferit, infracţiunile de fals vizând protecţia încrederii publicului în realitatea celor consemnate în înscrisurile oficiale, pe când favorizarea făptuitorului protecţia relaţiilor sociale vizând înfăptuirea justiţiei, astfel încât instanţa a reţinut comiterea lor în concurs ideal de infracţiuni. S-a arătat că prin faptele inculpatului, au fost vătămate concomitent atât relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în înscrisurile oficiale, în speţă în evidenţele oficiale ale unei instituţii de învăţământ superior, relaţii sociale specifice obiectului juridic al infracţiunilor de fals intelectual, respectiv fals material în înscrisuri oficiale, cât şi relaţiile sociale referitoare la activitatea de înfăptuire a justiţiei, ocrotite de lege prin incriminarea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, coexistenţa celor două infracţiuni în concurs ideal fiind justificată şi de conexitatea de tip etiologic existentă între acestea (mijloc-scop), transpusă în aceea că atestarea în fals a notelor la cele trei discipline juridice era destinată să acorde o aparenţă de legalitate acţiunilor ilicite comise de inculpatul A., acuzat de infracţiunea de luare de mită în legătură cu promovarea ilegală a studentului căruia inculpatul B. a decis să-i treacă note în fals.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie directă şi a apreciat că nu se poate reţine apărarea inculpatului în sensul că nu a cunoscut caracterul nereal al notelor trecute în catalog.

Este adevărat că notele au fost trecute în sistemul informatic de martorul colaborator cu identitate reală L., dar inculpatul a aprobat comportamentul ilicit al martorei, considerând că aceasta a procedat corect şi că dacă rezultă că studentul are 30 de credite "îl scoatem". Din conversaţia purtată de inculpat cu colaboratorul cu identitate reală la data de 07.06.2016, rezultă că acesta a luat cunoştinţă, anterior trecerii notelor în catalog, despre "problema" cu care se confrunta inculpatul A. şi că pe student îl cheamă D., iar "anul trecut nu avea nicio notă", martora colaboratoare precizând că "i-am trecut nişte note la dumneavoastră", aspect cu care inculpatul a fost de acord.

S-a arătat că inculpatul nu poate spune că a fost în eroare referitor la caracterul nereal al acestora cât timp trecea în catalog note unui student, pentru trei discipline, dintre care la una nici măcar nu era titular în anul de studii la care se referea nota, la peste un an de la data probabilă a examenului. Inculpatul era în situaţia ca la 07.06.2016 să treacă note pentru presupuse examene ce au avut loc la 02.06.2015, 19.01.2015, respectiv o examinare 2, fără dată şi într-un catalog la o disciplină unde nu figura ca şi examinator, conform unor evidenţe informatice, deşi evidenţele informatice sunt completate după catalogul scriptic şi nu invers, fără a efectua un minim de verificări, deşi este profesor cu experienţă şi cunoştea modalitatea de notare şi de consemnare legală a unor note. Aceasta în contextul în care inculpatul luase cunoştinţă cu puţin timp în urmă că este vorba despre acelaşi student în legătură cu situaţia căruia fuseseră formulate acuzaţii faţă de inculpatul A., aspect ce ar fi impus un minim de verificări referitor la notele pe care le consemna sub semnătură.

Or, singura "grijă" a inculpatului în contextul trecerii notelor era de a conferi aparenţă de legalitate activităţii sale, refăcând unul dintre cataloage pentru a nu exista diferenţe ale instrumentului de scris care să creeze bănuieli.

Susţinerea inculpatului că a trecut notele din evidenţa electronică convins că sunt reale întrucât era o practică la universitate să fie trecute mai întâi notele în sistem şi apoi în catalog, studenţii rău-platnici fiind astfel determinaţi la plata taxelor, este nereală şi contrazisă de declaraţiile martorilor L. şi K., aceasta din urmă precizând că niciodată notele nu erau trecute în sistemul informatic de cele două secretare dacă nu erau trecute în catalog.

În plus, faptul că la disciplina Ideologii politice contemporane a alternat cu soţia sa ca titular ar fi trebuit cu atât mai mult să-l determine să efectueze verificări, dat fiind că trecea note la distanţă de un an de presupusa examinare, pentru a nu trece note în locul soţiei.

În drept, faptele inculpatului C. constând în aceea că la data de 07.06.2016, la instigarea rectorului Universităţii W. din Iaşi, B., în calitate de lector universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul aferent anului universitar 2014 - 2015, anul I, grupa 1, Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, atestând în fals faptul că studentul D. a obţinut la examinarea 2, la disciplina Filozofie Juridică nota 7, la examinarea 2, la disciplina Drept Român I nota 6 şi la disciplina Drept Român II nota 6, în condiţiile în care studentul respectiv (colaborator cu identitate reală în cauză) nu a susţinut în fapt aceste examinări, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunilor de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Instanţa a reţinut în cauză aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., cele două infracţiuni fiind comise în concurs ideal.

Referitor la calitatea inculpatului de funcţionar public, instanţa a făcut trimitere la cele reţinute în cazul inculpatului A., aspectele acolo evidenţiate fiind valabile în cazul tuturor inculpaţilor în calitatea lor de cadre didactice în învăţământul superior particular.

Având în vedere că instanţa a reţinut, în acelaşi context, că art. 114 alin. (5) din Legea nr. 1/2011 atribuie instituţiilor de învăţământ superior caracterul de utilitate publică, actele provenind de la acestea, cum este şi cazul cataloagelor, sunt înscrisuri oficiale potrivit art. 178 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunilor, instanţa a reţinut că prin consemnarea în fals a notelor la cele trei discipline juridice, la care era titular, inculpatul C. a realizat elementul material atât al infracţiunii de fals intelectual, cât şi al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, pentru aceleaşi argumente ca cele evidenţiate în cazul inculpatului B..

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat în comiterea celor două infracţiuni cu intenţie indirectă, acesta prevăzând rezultatul faptelor sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Spre deosebire de ceilalţi inculpaţi, s-a constatat că inculpatul C. nu s-a dovedit a fi într-o relaţie foarte apropiată cu inculpatul A., fiind un simplu cadru didactic al Facultăţii de Drept, fără vreo funcţie deţinută anterior sau ulterior în cadrul Universităţii. Inculpatul C. a adoptat rezoluţia infracţională la instigarea inculpatului B., în virtutea ascendentului pe care calitatea de rector al Universităţii i-o dădea acestuia.

Instanţa a înlăturat apărarea inculpatului în sensul că nu a cunoscut caracterul nereal al notelor trecute în catalog arătând că notele au fost trecute în sistemul informatic de martorul colaborator cu identitate reală L., după ce inculpatul a fost chemat la universitate de inculpatul B. şi s-a prezentat în biroul acestuia unde a discutat cu soţia inculpatului A.. S-a menţionat că, deşi instanţa nu are elemente din care să rezulte că inculpatului i s-a explicat în amănunt ce se dorea de la el, este cert că acesta ştia când a plecat din biroul rectorului că inculpatul A. avea "o problemă" cu organele judiciare, inculpatul însuşi declarând instanţei că "rectorul mi-a spus că există o situaţie întrucât lui A. i s-a înscenat un flagrant fiind acuzat că a luat o sumă de bani de la un student, sumă ce reprezenta de fapt contravaloarea studiilor. Mi s-a mai spus şi că există un student care are note trecute în sistem însă nu şi în catalog". În plus, în contextul unei convorbiri ulterioare cu inculpatul B., inculpatul C. recunoaşte că ar fi vorbit şi cu Q., care i-ar fi spus că în cursul zilei "se judecă", cu referire la propunerea de arestare preventivă a inculpatului A..

S-a apreciat că este puţin probabil ca, în acest context, inculpatul să nu fi făcut legătura dintre studentul în legătură cu care "se înscenase" flagrantul inculpatului A. şi cel fără note în sistem. Aceasta, mai ales în contextul în care inculpatul a plecat spre secretariatul Facultăţii de Drept împreună cu soţia inculpatului A., care discutase anterior cu martora colaboratoare despre faptul că dăduse note studentului la disciplinele la care titulari erau "decanul şi C." şi era pentru prima dată când era chemat să treacă note în catalog în contextul în care notele figurau deja în sistemul informatic.

De altfel, faptul că inculpatul era conştient de ilicitul acţiunilor sale rezultă din modul în care acesta a acţionat la trecerea notelor, din tonul vocii (şoptit), totul având un aspect de complicitate la ceva ce nu era legal.

Inculpatul nu poate spune că a fost în eroare referitor la caracterul nereal al menţiunilor, cât timp trecea în catalog note unui student, pentru trei discipline, la peste un an de la data probabilă a examenului şi conform unor evidenţe informatice (aspect care nu se întâmpla, evidenţele informatice fiind completate după catalogul scriptic), fără a efectua un minim de verificări, deşi este cadru didactic cu o oarecare experienţă şi cunoştea modalitatea de notare şi de consemnare legală a unor note.

Susţinerea inculpatului că a trecut notele din evidenţa electronică convins că sunt reale nu poate fi acceptată. Pe de o parte, declaraţia inculpatului B. în sensul că era o practică la universitate să fie trecute mai întâi notele în sistem şi apoi în catalog este o declaraţie pro causa, cei doi inculpaţi încercând să acrediteze aceleaşi aspecte, iar pe de altă parte declaraţiile martorilor L. şi K. contrazic cele susţinute de inculpaţi, aceasta din urmă precizând că niciodată notele nu erau trecute în sistemul informatic de cele două secretare dacă nu erau trecute în catalog. În plus, martora L. a precizat că, deşi existau situaţii în care studenţii să fie în anii III sau IV şi să dea restanţe din anii din urmă, nu exista posibilitatea ca o notă să fie trecută legal mai întâi în sistemul informatic şi să nu fie în catalogul tipărit.

Deşi inculpatul a încercat să acrediteze şi ideea că avea încredere în secretare şi că obişnuia să dea notele pe o hârtie sau chiar că secretara K. îi trecea notele în creion în catalog, instanţa a reţinut că aceste aspecte nu înseamnă că el nu a conştientizat caracterul nereal, fals, al notelor pentru studentul D., actual D., D., student pentru care a trecut notele când ele erau deja în sistem (lucru care nu se mai întâmplase anterior), fără a consulta vreo listă proprie cu note (care să fie la el sau la secretariat) şi fără a avea trecute notele în creion de către secretara K..

Inculpatul nu poate susţine că s-a aflat într-o situaţie de presiune întrucât negocia contractul colectiv de muncă din partea angajaţilor, iar Universitatea W. era "sub asediul autorităţilor statului", cum a susţinut constant în apărarea sa. Dimpotrivă, din perspectiva calităţii sale de reprezentant al salariaţilor, inculpatul trebuia să analizeze temeinic orice propunere sau solicitare venită din partea conducerii Universităţii, iar faptul că Universitatea era implicată în litigii cu autorităţile fiscale sau cu alte instituţii publice nu înseamnă că era sub asediu, ci în relaţii juridice de conflict ce urmau a fi supuse analizei autorităţilor judiciare.

În drept, faptele inculpatului B. care, la data de 07.06.2016, în calitate de rector al Universităţii W. din Iaşi, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul în care era cercetat inculpatul A., prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul UPA Iaşi, a determinat pe inculpatul C. ca în calitate de lector universitar în cadrul aceleiaşi instituţii, să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul aferent anului universitar 2014 - 2015, anul I, grupa 1 -Facultatea de Drept, acesta atestând în fals faptul că studentul D. a obţinut la examinarea 2, la disciplina Filozofie Juridică nota 7, la disciplina Drept Român I nota 6 şi la disciplina Drept Român II nota 6, în condiţiile în care studentul respectiv (colaborator cu identitate reală în cauză) nu a susţinut în fapt aceste examinări, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunilor de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi instigare la fals intelectual, faptă prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În sarcina inculpatului B. nu s-a reţinut că a determinat pe inculpatul B. la comiterea infracţiunilor de fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale, rezoluţia infracţională fiind adoptată de inculpatul B. fără vreo contribuţie din partea inculpatului B..

În acest context, s-a arătat că se va dispune achitarea inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de instigare la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, întrucât încadrarea în drept a infracţiunilor de instigare la fals intelectual şi favorizarea făptuitorului este aceeaşi chiar dacă în latura obiectivă a faptei nu se reţin acţiunile vizând refuzul de predare a cataloagelor aferente anului I de studii către organele de urmărire penală şi nici acţiuni de determinare a inculpatului B. să comită infracţiunea de fals intelectual.

Instanţa a reţinut în cauză aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., cele două infracţiuni fiind comise în concurs ideal, pentru motivele deja expuse.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunilor, instanţa a reţinut că, prin determinarea inculpatului C. să consemneze în fals notele la cele trei discipline juridice la care era titular, inculpatul B. a realizat elementul material atât al infracţiunii de instigare la fals intelectual, cât şi al infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat în comiterea celor două infracţiuni cu intenţie directă, acesta prevăzând rezultatul faptelor sale şi urmărind producerea lui.

A fost înlăturată apărarea inculpatului în sensul că nu a cunoscut caracterul nereal al notelor ce urmau a fi trecute în catalog de inculpatul C. atunci când a trimis pe acesta la "M." să treacă note.

Este adevărat că notele au fost trecute în sistemul informatic de martorul colaborator cu identitate reală L., dar era pentru prima dată când se întâmpla acest lucru, potrivit declaraţiei martorei regula fiind ca notele să fie trecute mai întâi în catalog şi apoi în sistemul informatic; prin urmare, apărarea inculpatului că a avut credinţa că notele trecute în sistemul informatic şi care urmau a fi consemnate de C. în evidenţa scriptică sunt reale nu are temei în procedurile ce trebuiau respectate la nivelul universităţii.

Elocvent sub aspectul faptului că inculpatul cunoştea caracterul fals al notelor trecute în sistemul informatic este dialogul avut cu martorul colaborator L. referitor la chemarea inculpatului C. la sediul Universităţii W. din Iaşi în dimineaţa zilei de 07.06.2016 şi activităţile derulate anterior şi ulterior de inculpat.

Astfel, potrivit celor declarate chiar de inculpat în dimineaţa respectivă, imediat ce a ajuns la universitate, a discutat cu numita Q., soţia inculpatului A. şi cu avocatul acestuia referitor la un document privind situaţia studentului D.. Realitatea este că în acest context inculpatul a aflat întreaga situaţie juridică a inculpatului A. şi modul în care acesta urma să se apere în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi cu ocazia propunerii de arestare preventivă ce urma să fie soluţionată în aceeaşi zi. Acest aspect este evident din adresele şi informaţiile comunicate în cursul zilei respective de inculpat din care rezultă că acesta a făcut tot posibilul pentru a susţine apărarea inculpatului A. în sensul că banii primiţi urmau a fi destinaţi plăţii unor taxe, iar studentul era legal promovat în anul doi de studii.

În plus, din conversaţiile avute de martora colaboratoare L. cu numita Q., anterior chemării inculpatului C. la sediul universităţii, rezultă că soţia inculpatului A. punea la cale un plan pentru a fi explicată şi acoperită legal suma de bani primită de soţul său. Aceasta discută cu martora colaboratoare, care îi adusese la cunoştinţă despre notele trecute nereal în sistemul informatic, disciplinele la care au fost trecute şi titularii acestora, în sensul că studentul ar fi adus referate pentru notele primite, urmând să demonstreze că există o practică în acest sens ca studenţii care nu au credite sau taxele achitate pentru un an şcolar pot promova în anul doi dacă fac o cerere şi li se admite să fie promovaţi. Această tactică urma să fie discutată cu "B.", respectiv rectorul Universităţii. Numita Q. îi comunică martorei colaboratoare că a făcut o cerere în legătură cu situaţia studentului, respectiv taxele şi penalităţile ce le avea de achitat şi că ar fi cerut să i se spună şi dacă un student ar putea să nu fie exmatriculat în cazul în care vrea să plătească. Este astfel evident, că discuţia dintre cele două femei a avut loc după momentul la care Q. şi apărătorul inculpatului A. au discutat cu rectorul B. în biroul acestuia.

După acest dialog, martora colaboratoare L. discută cu inculpatul B. care o întreabă dacă "chestia cu creditele acoperă cursul lui B. şi al lui C." secretara îi aduce la cunoştinţa că "B." a semnat, iar inculpatul B. spune că pe C. îl va chema el de acasă. Instanţa reţine astfel că la momentul în care inculpatul B. a chemat pe inculpatul C., ştia pentru ce îl cheamă şi, folosindu-se de ascendentul funcţiei sale, l-a determinat să completeze în fals cataloagele ce urmau a fi trimise organului de urmărire penală, în vederea favorizării inculpatului A. şi creării unei aparente de legalitate acţiunilor acestuia. De altfel, martorul colaborator L. a susţinut că la momentul în care C. a venit la secretariat, a cerut cataloagele spunându-i că l-a trimis rectorul să treacă notele, aspect confirmat şi de inculpatul B. care a declarat că l-a trimis la L. pentru a completa catalogul.

Rezoluţia infracţională a inculpatului B. în sensul de a efectua demersuri pentru susţinerea apărării şi favorizarea inculpatului A. rezultă şi din acţiunile sale ulterioare. La cererea apărătorului ales al inculpatului A., Universitatea W., sub semnătura inculpatului B., a eliberat acestuia adresa x/07.06.2016, iar prin adresa 181/R/07.06.16, în acelaşi mod, s-a comunicat faptul că studentul D. a solicitat verbal conducerii facultăţii amânarea plăţii taxelor şi că o astfel de cerere s-ar fi discutat în Consiliul de administraţie, deşi inculpatul ştia că potrivit regulamentului Universităţii cererile trebuiau să aibă formă scrisă şi că în Consiliul de Administraţie nu a fost discutată nicio astfel de cerere. Inculpatul B. prin prisma calităţii sale de rector şi a atribuţiilor ce-i reveneau cunoştea situaţia reală a studentului D., faptul că acesta nu făcuse nicio cerere pentru a nu fi exmatriculat sau pentru a beneficia de scutiri şi cunoştea normativele aprobate la nivelul Universităţii.

Instanţa nu a reţinut în apărarea inculpaţilor existenţa acestor practici în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor legale universitatea trebuia să aibă la bază reguli scrise de funcţionare, reguli care erau adoptate la nivelul Universităţii W. din Iaşi, dar care nu au fost adoptate pentru a fi aplicate, ci doar pentru a crea aparenţa de legalitate activităţii care se desfăşura acolo.

Inculpaţii au încercat să demonstreze pe parcursul judecăţii că Universitatea W. din Iaşi era sub "asediul" autorităţilor statului, când de fapt la Universitatea W. se aplicau practici şi reguli nescrise, iar regulile scrise erau doar pentru uzul autorităţilor. Nu poate accepta ca, în atingerea obiectivului de a-şi păstra studenţii, se puteau aplica reguli nescrise, că se putea deroga de la dispoziţii legale, întrucât universitatea nu este o societate comercială, ci o instituţie de învăţământ superior care trebuie să-şi atingă scopul prevăzut de lege şi care avea o răspundere publică de respectare a legislaţiei în vigoare, a cartei proprii şi a politicilor naţionale şi europene în domeniul învăţământului superior (art. 124 din legea 1/2011).

Respectarea dispoziţiilor legale în legătură cu înmatricularea şi exmatricularea studenţilor, notarea acestora şi promovarea, ar fi trebuit să fie scopul urmărit prin managementul exercitat de inculpatul B., în calitate de rector, mai ales că acest aspectul nu interesa doar universitatea, studenţii fiind înregistraţi în Registrul Matricol Unic al Universităţilor din România - RMUR- bază electronică naţională (art. 201 din legea 1/2011).

3. Provocarea din partea agenţilor statului invocată de inculpaţi

În jurisprudenţa sa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul de "provocare" distinct de folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire, subliniind încă odată obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei.

Din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Ludi împotriva Elveţiei, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, Ramanauskas contra Lituaniei), utilizarea agenţilor sub acoperire ridică câteva probleme: limitele implicării agenţilor sub acoperire; utilizarea probelor obţinute ca urmare a utilizării agenţilor sub acoperire în cauzele penale şi protecţia principiilor procesului echitabil.

Referitor la prima problemă, Curtea distinge între două noţiuni: agent sub acoperire şi agent provocator. Distincţia dintre cele două noţiuni este dată de faptul că în timp ce agentul sub acoperire acţionează în vederea obţinerii de probe, activitatea celui din urmă incită omul să comită un act criminal.

Pentru a stabili dacă agentul sub acoperire a depăşit limitele de investigare a faptei penale într-un mod esenţial pasiv, adică dacă o persoană a fost incitată în a comite o faptă penală, Curtea a luat în considerare următoarele aspecte: motive întemeiate pentru a suspecta că persoana este implicată într-o activitate criminală sau a comis un act criminal similar în prealabil; legalitatea activităţii agenţilor sub acoperire şi scopul implicării acestora.

Cu privire la primul aspect menţionat, se pune întrebarea care este sensul noţiunii de "motive întemeiate pentru a suspecta că persoana este implicată într-o infracţiune sau a comis un act criminal similar în prealabil". Deşi Curtea nu a dat o interpretare acestei sintagme, "motive rezonabile" ar putea fi interpretată prin analogie cu "suspiciune rezonabilă", stabilit la articolul 5 (1) din Convenţie. În cauza Fox, Campbell şi Hartley, Curtea a subliniat că expresia "suspiciune rezonabilă":

"presupune existenţa unor fapte sau informaţii care ar putea convinge un observator imparţial şi obiectiv că persoana în cauză ar fi comis infracţiunea".

Această concluzie este preluată parţial de deciziile Curţii în cauzele Eurofinacom c. Franţa şi Sequeira c. Portugalia, în care Curtea a precizat că suspiciunea trebuie să fie bazată pe dovezi concrete care arată că măsurile iniţiale au fost luate pentru a comite acte ce constituie infracţiunea pentru care acuzatul este ulterior urmărit penal (la fel în cauza Vanyan c. Rusiei).

Curtea, de asemenea, acordă atenţie aspectului subiectiv - predispoziţia de a comite un act criminal înainte de intervenţia agentului sub acoperire sau folosirea altor metode de investigaţie sub acoperire.

Al doilea criteriu evaluat de către Curte este unul de procedură -legalitatea activităţii agenţilor sub acoperire. În primul rând, pentru utilizarea unei astfel de metode speciale de anchetă este necesar ca metoda de investigare să fie autorizată şi procedura de de autorizare să fie clară şi previzibilă; în al doilea rând, supravegherea adecvată a unei astfel de metode trebuie să fie efectuată de către o instituţie competentă de investigare.

Al treilea aspect - scopul implicării agenţilor sub acoperire - cauzează cele mai multe probleme. Multe cauze analizate de Curte confirmă faptul că agenţii sub acoperire pot doar să se alăture unui act criminal în desfăşurare; cu toate acestea, pentru performanţele sarcinii lor, în practică, acţiuni active sunt necesare, însă ar trebui să se limiteze la crearea de situaţii de obicei, în care suspectul ar acţiona în acelaşi fel ca şi cu orice client potenţial. Orice "ispită" suplimentară (sume mari de bani sau condiţii permanente de vânzare, în cazul infracţiunilor de trafic de droguri) pentru a comite un act criminal se consideră ca instigare la comiterea unui act criminal de către stat însuşi (Ramanauskas contra Lituaniei).

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reflectată în special în hotărârile pronunţate în cauzele Teixeira de Castro contra Portugaliei, Vanyan contra Rusiei şi Ramanauskas contra Lituaniei, există o provocare în cazul în care investigatorul sub acoperire, prin intermediul unei persoane ce a acţionat sub directa coordonare a acestuia, a determinat inculpatul să săvârşească o tentativă la scoaterea din ţară de droguri de mare risc, fără drept, inculpatul neavând nici iniţiativa, nici intenţia de a comite fapta, iar fapta nu ar fi fost săvârşită fără intervenţia investigatorului sub acoperire, prin intermediar.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu există o provocare a colaboratorului care acţionează pentru organele judiciare, dacă iniţiativa comiterii faptei i-a aparţinut persoanei acuzate şi nu există niciun indiciu că fapta nu s-ar fi comis în absenţa intervenţiei colaboratorului. Referitor la inculpatul A., instanţa a reţinut că activitatea desfăşurată de colaboratorul cu identitate reală D. nu poate fi subsumată noţiunii de "determinare" a inculpatului să săvârşească sau să continue comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa, în scopul obţinerii de probe, aşa cum a invocat apărarea.

În conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale anterior menţionată, precum şi cu dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen. "Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe", activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este cazul martorului denunţător sau a colaboratorului cu identitate reală, respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată, neexistând o provocare, dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.

Or, intenţia infracţională din partea inculpatului A. a apărut la un moment la care colaboratorul cu identitate reală D. nu era sub coordonarea organelor judiciare. Din declaraţia coroborată a colaboratorului şi a martorului E. rezultă că inculpatul a fost de acord să "rezolve" situaţia studentului D. undeva în toamna anului 2015.

Deşi colaboratorul cu identitate reală D. a declarat în faţa instanţei că a fost abordat pentru a deveni colaborator de către organele poliţiei judiciare încă din noiembrie sau decembrie 2015 şi că oricum nu avea de gând să-i dea banii solicitaţi inculpatului întrucât "legase facultatea de gard", cert este că niciun moment colaboratorul cu identitate reală nu a intrat în contact cu inculpatul A. (care a refuzat orice discuţie directă cu acesta) şi prin urmare nu avea cum să-i influenţeze deciziile.

Mai mult, martorul nu a provocat pe inculpat în vederea obţinerii de probe, cum a susţinut apărarea, acesta declarând că iniţiativa discuţiilor telefonice privind sumele de bani şi data predării acestora a venit din partea martorului E., fost inculpat în dosar, aspect confirmat, de altfel, de înregistrările ataşate la dosar. În plus, martorul colaborator a precizat expres că nu i s-a solicitat de către organele de urmărire penală să îl sune pe E. şi nici să lase impresia acestuia că ar fi interesat excesiv de tranzacţie, instanţa reţinând astfel că persoana aflată sub coordonarea organului de urmărire penală nu a avut vreun rol în determinarea inculpatului A. să săvârşească ori să continue săvârşirea infracţiunii de luare de mită, activitatea acestuia având un rol pur pasiv.

Discuţiile privind sumele de bani necesare pentru a promova pe studentul D. în anul III de facultate au fost purtate doar între martorul E. şi inculpat. Or, martorul E. nu a avut calitatea de colaborator al organelor de urmărire penală şi nici nu este persoană interesată în cauză, acesta fiind acuzat alături de inculpatul A., trimis în judecată şi supus unor măsuri preventive la fel ca acesta. Este adevărat că inculpatul, pe atunci, E. a încercat negocierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu procurorul, dar acest acord a fost respins, iar inculpatul, devenit martor în prezenta cauză (după condamnarea sa definitivă), a menţinut aceeaşi poziţie procesuală pe tot parcursul procesului penal de faţă. În plus, într-una dintre declaraţiile date în calitate de inculpat, E. a precizat că A. îl presa să vină cu banii.

În acest context, reţinerea declaraţiilor martorului, fost coinculpat, E., care se coroborează cu declaraţiile colaboratorului cu identitate reală D. şi cu înregistrările efectuate legal în cauză, ca temei al condamnării inculpatului A., nu încalcă exigenţele procesului echitabil (a se vedea în acest sens şi cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ivan Shiman împotriva României). Din momentul în care inculpatul a adoptat rezoluţia infracţională, dându-şi seama că îndeplineşte acte ce cad sub incidenţa legii penale, şi-a asumat şi riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-l demaşte (cauza Ludi c. Elveţiei) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia i-a solicitat mită.

Referitor la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor B., B. şi C. şi susţinerile privind provocarea din partea colaboratorului cu identitate reală L., instanţa a reţinut că activitatea colaboratorului nu a fost determinantă şi exclusivă în adoptarea deciziei infracţionale de către inculpaţi.

În ceea ce priveşte prima condiţie în raport de care instanţele naţionale apreciază asupra existenţei provocării în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la probarea situaţiei infracţionale prin solicitarea colaboratorului sau la existenţa unei invitaţii exprese la comiterea faptei din partea acestuia, s-a constatat, din probele administrate în cauză, că situaţia este una atipică.

Prima activitate infracţională privind falsificarea evidenţelor electronice şi trecerea unor note false studentului D. a aparţinut martorei L. însă la un moment în care aceasta nu avea calitatea de colaborator al organelor de urmărire penală. Din cronologia faptelor stabilită pe baza probelor administrate, rezultă că martora a procedat la înscrierea unor note studentului D. în contextul efectuării percheziţiei la sediul UPA în după-amiaza zilei de 06.06.2016; dovadă este situaţia şcolară tipărită din sistemul informatic şi ataşată adresei nr. x/06.06.2016 emisă de Universitatea W..

Ulterior acestui moment, L. a fost chemată pentru audiere la sediul organului de urmărire penală, audierea având loc între orele 22:40 - 01:25 în noaptea de 06/07.06.2016, context în care martora a recunoscut că a trecut în fals în sistemul informatic note pentru studentul D., "fără să-i spună nimeni nimic".

Numita L. a devenit colaborator cu identitate reală al organelor de urmărire penală la data de 07.06.2016, aceasta aflându-se sub măsuri de supraveghere şi fiindu-i pusă la dispoziţie aparatură specială de înregistrare.

Deşi apărarea inculpaţilor a încercat să acrediteze ideea că martora ar fi devenit colaborator al organelor de urmărire penală în contextul percheziţiilor ce au avut loc la data de 06.06.2016, nu există nicio probă în acest sens. În plus, faptul că martora a luat decizia de a înscrie în sistemul informatic de bună-voie şi fără vreo instigare din partea organelor judiciare, note în fals studentului D. este confirmat prin aceea că a fost trasă la răspundere penală pentru acest aspect, fiind acuzată de comiterea acestei infracţiuni, infracţiune în raport de care a fost încheiat acord de vinovăţie cu procurorul. Mai mult, explicaţiile date de martora colaboratoare în contextul audierii sale în faţa instanţei de judecată privind modul în care a decis la ce discipline să treacă note studentului -la profesorii care erau titulari la mai multe materii în anul I, astfel încât să nu fie necesară implicarea multor persoane, dar studentul să aibă minimul de 30 de credite necesar promovării, sunt perfect logice şi indică faptul că aceasta nu a avut alte criterii sau influenţe în stabilirea profesorilor în partida cărora a trecut note.

După momentul trecerii notelor în sistemul informatic, martora L. devenită colaborator cu identitatea reală a fost egală cu ea însăşi, evenimentele urmând cursul firesc, fără vreo intervenţie sau manifestare deosebită din partea acesteia, a expus inculpaţilor B. şi B. ce a făcut, respectiv faptul că a trecut note în sistemul informatic, cei doi fiind de acord cu modul în care martora a acţionat.

Deşi inculpaţii au susţinut că au fost induşi în eroare de martoră întrucât le-a spus despre note, dar nu şi că acestea sunt false, instanţa a înlăturat motivat această apărare. Inculpaţii au adoptat rezoluţia infracţională în cunoştinţă de cauză şi nimic nu-i împiedica să denunţe activitatea infracţională a secretarei, să o dezaprobe şi să nu fie de acord cu trecerea notelor din sistemul informatic în catalog, fiind evident că aceste note erau false.

Or, inculpatul B., aflând ce a făcut martora a precizat "Bine ai făcut. Dacă are 30 de credite îl scoatem.", iar inculpatul B. a susţinut-o chiar în vederea punerii în practică a rezoluţiei iniţiale, prin determinarea inculpatului C. să treacă notele false în catalogul scriptic - "Chestia aia cu creditele acoperă cursul lui B. şi pe ale lui C.?; - Da, B. o semnat. Dar C.?; - Mă duc eu acasă la el acum."

S-a apreciat astfel că hotărârea infracţională a fost luată de inculpaţii B. şi B. în mod liber, fără a fi determinaţi de martora colaboratoare, inculpatul B. procedând chiar la determinarea inculpatului C. să acţioneze în acelaşi sens, toate aceste acţiuni fiind destinate a favoriza pe inculpatul A. şi a crea o aparenţă de legalitate activităţii ilicite de care acesta era acuzat.

Sintagma "a determina" presupune o instigare la comiterea infracţiunii - îndemn, încurajare, în sensul instigării, ca formă de participaţie penală - precum şi provocarea sub forma vicleniei, înşelăciunii, în urma căreia unei persoane i se sugerează, într-un mod neechivoc, săvârşirea unei infracţiuni. Putem vorbi de provocare numai dacă organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta, în mod pasiv, activitatea infracţională, exercitând o influenţă asupra autorului faptei, astfel încât să-l determine pe acesta la săvârşirea infracţiunii care, fără această provocare, nu ar fi fost săvârşită.

Modul categoric în care colectivul Universităţii W. a adoptat rezoluţia infracţională în sensul susţinerii variantei faptice ce constituia apărarea inculpatului A., rezultă din adresele puse la dispoziţia apărării - adresele nr. x/07.06.2017 şi nr. y/07.06.2016 - şi, mai ales, din atitudinea conducerii Universităţii, exprimată prin vocea inculpatului B., care a susţinut în convorbirile cu jurnaliştii din cursul zilei de 07.06.2016, nu numai că studentul D. ar fi avut examene promovate, dar şi faptul că ar fi fost cereri făcute de acesta, aprobate de Consiliul de Administraţie, în legătură cu plata taxelor şi a penalităţilor (cu referire la convorbirea dintre inculpat şi ziarista "(...)" din 07.06.2016, ora 13:14). În plus, acelaşi inculpat, la insistenţele inculpatului C. care dorea să se convingă pe sine că a procedat corect favorizând pe inculpatul A., precizează că "eu le-am pus la dispoziţie de aseară ...Cum spune că n-o fost la niciun examen, când el o fost şi o trecut?!"

Este adevărat că există unele momente în derularea evenimentelor când martora colaboratoare adoptă o atitudine de ajutare a inculpaţilor la comiterea faptei, în sensul că a dictat notele trecute în sistemul informatic sau a indicat inculpatului B. cum să completeze catalogul, dar intervenţia sa a fost determinată de solicitarea inculpaţilor şi era datorată calităţii acesteia de secretar cu state vechi la facultate, nu vreunei atitudini de instigare sau deosebit de servile, de solicitare de favoruri, din partea acesteia.

În acest context, instanţa a apreciat că activitatea colaboratorului cu identitatea reală L. a respectat garanţiile dreptului la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 101 alin. (3) din C. proc. pen., neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.

În acelaşi sens, instanţa a arătat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a provocării, respectiv existenţa unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârşită fără intervenţia martorului colaborator.

Astfel, din materialul probator administrat a rezultat că activitatea infracţională iniţială de falsificare a notelor din sistemul informatic a intervenit la un moment la care martora nu era colaboratoarea organelor judiciare şi, chiar dacă nu ar fi dobândit calitatea de colaborator, activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi s-ar fi derulat în acelaşi mod. Uşurinţa cu care inculpaţii au decis că notele din sistemul informatic trebuie trecute în catalogul scriptic întrucât dacă studentul avea un minim de 30 de credite în anul I îl "scoteau" pe inculpatul A. acuzat de luare de mită arată că, chiar dacă secretara nu devenea colaborator cu identitate reală, aceştia ar fi continuat activitatea infracţională în acelaşi mod întrucât notele erau trecute deja în fals în sistemul informatic, iar organele de urmărire penală solicitau catalogul scriptic, inculpatul A. era acuzat de luare de mită, iar apărarea acestuia era în sensul că banii primiţi erau destinaţi plăţii unor taxe, iar studentul D. fusese promovat legal în anul II pentru că avea minimul de 30 de credite aferente anului I de studii, apărare pe care inculpaţii o cunoşteau prin prisma calităţii de cadru didactic al inculpatului A. şi a soţiei acestuia şi a faptului că soţia şi apărătorul inculpatului efectuau demersuri pentru a proba susţinerile inculpatului A., confruntat cu procedura propunerii de arestare preventivă.

Prin urmare, din momentul în care inculpaţii au adoptat rezoluţia infracţională, dându-şi seama că îndeplinesc acte ce cad sub incidenţa legii penale, şi-au asumat şi riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-i demaşte (cauza Ludi c. Elveţiei) sau de a fi informate organele judiciare, reţinerea vinovăţiei lor în acest context nefiind contrară exigenţelor procesului echitabil.

Organizarea flagrantului, respectiv procedura de simulare a comportamentului infracţional reprezintă tehnici specifice de investigaţie care nu pot fi folosite pentru a provoca la săvârşirea unei fapte penale căreia nu-i corespunde încă o rezoluţie infracţională a autorului faptei.

Legislaţia naţională nu defineşte "provocarea", dar pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 101 alin. (3) din C. proc. pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Eurofinacom c. Franţei - provocarea nu poate fi reţinută dacă autorităţile aveau deja informaţii din care rezultă posibilitatea comiterii infracţiunii; cauza Sequeira contra Portugaliei - denunţătorul a început să colaboreze cu autorităţile după ce autorul faptei îl contactase deja), se poate aprecia că aceasta poate exista doar atunci când fapta nu ar fi fost comisă fără îndemnul autorităţilor sau a vreunui martor denunţător, ceea ce nu este cazul.

Esenţial este ca autorităţile să verifice, pe baza materialului probator, dacă, pe de o parte, acţiunile colaboratorului au depăşit limitele stabilite de lege, iar pe de altă parte, dacă autorul faptei de corupţie ar fi săvârşit infracţiunea independent de atitudinea pe care a avut-o martorul denunţător. Cu alte cuvinte, iniţiativa infracţională să-i aparţină întru totul inculpatului şi să nu fi survenit urmare a atitudinii provocatoare a denunţătorului sau a colaboratorului.

Or, rezoluţia infracţională a fost adoptată de inculpaţi dincolo de orice acţiune a colaboratorilor cu identitatea reală şi anterior faptelor comise de aceştia, colaboratorii au acţionat în limitele legii şi a activităţilor stabilite prin ordonanţa procurorului, fără a determina sau instiga pe inculpaţi, activitatea infracţională a acestora fiind identică şi cursivă, existând în acelaşi mod indiferent de activitatea colaboratorilor cu identitate reală.

4. Individualizarea pedepselor

S-a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că au fost administrate probatorii care susţin dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele pentru care inculpaţii A., B., B. şi C. au fost trimişi în judecată există, constituie infracţiune şi au fost comise de inculpaţi în modalitatea şi cu contribuţia anterior descrisă.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului A. pentru infracţiunea comisă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen. privind gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, criterii apreciate în funcţie de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, respectiv prin intermediul şi cu ajutorul martorului E., prin raportare la starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită de lege prin incriminarea faptei, respectiv integritatea în exercitarea funcţiei publice, la natura şi gravitatea rezultatului produs, în cauză încrederea publică în actul de educaţie ce are loc în cadrul Universităţii W. din Iaşi fiind grav afectată, existând percepţia că oricine poate deveni absolvent al facultăţii de drept fără un minim de cunoştinţe, doar dacă are bani, dar şi având în vedere vârsta inculpatului, faptul că acesta nu doar că a comis fapta în calitate de profesor la disciplina drept penal, dar este şi avocat în cadrul Baroului Iaşi, prin urmare o persoană care trebuie să pună respectarea legii pe primul plan şi faptul că este la primul conflict cu legea penală şi rigorile ei, inculpatul adoptând o poziţie procesuală de negare a faptelor comise încă de la debutul cercetărilor.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că prin întreaga sa conduită procesuală (nu a recunoscut faptele comise, a încercat să găsească "scăpări" ale organelor de urmărire penală în cercetarea sa în loc să-şi asume faptele, acuzând martorii din dosar că ar fi mincinoşi sau că l-ar fi determinat la comiterea faptei în loc să accepte propria lipsă de integritate) inculpatul pare să nu fi conştientizat gravitatea faptelor comise şi consecinţele inevitabile ale acestora.

Prin raportare la datele ce caracterizează în ansamblu persoana inculpatului - o persoană tânără, integrată social, fără antecedente penale, care s-a prezentat constant în faţa instanţei de judecată - şi faptele comise de acesta, astfel cum sunt ele relevate, instanţa a considerat că aplicarea unei pedepse principale orientate spre minimul legal, de 3 ani închisoare (limitele legale de pedeapsă fiind de la 3 la 10 ani închisoare), corespunde unei juste individualizări a pedepsei.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului B. pentru fiecare infracţiune comisă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen. privind gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, criterii apreciate în funcţie de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, respectiv prin ignorarea totală a atribuţiilor de profesor universitar, inculpatul fiind dispus să treacă note oricui, nefiind interesat nici măcar dacă era titular la disciplina respectivă la data când se presupunea că ar fi avut loc examenul pentru care trecea notele, părând că pentru inculpat totul este permis cât timp astfel se putea atinge scopul propus, de a "scoate" pe inculpatul A. din problemele pe care le avea cu justiţia, prin raportare la starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită de lege prin incriminarea fiecărei fapte, respectiv încrederea publică în evidenţele unei instituţii de învăţământ superior şi în capacitatea organelor judiciare de a-şi atinge scopul de înfăptuire a justiţiei, la natura şi gravitatea rezultatului produs, în cauză încrederea publică în actul de educaţie ce are loc în cadrul Universităţii W. din Iaşi fiind grav afectată, existând percepţia că oricine poate deveni absolvent al facultăţii de drept fără un minim de cunoştinţe, doar dacă are bani, dar şi având în vedere vârsta inculpatului, faptul că acesta a comis fapta în calitate de profesor cu state vechi la Universitatea W. din Iaşi, instituţie la care ocupase în trecut şi funcţii de conducere, şi faptul că este la primul conflict cu legea penală şi rigorile ei, inculpatul adoptând o poziţie procesuală de negare a faptelor comise încă de la debutul cercetărilor.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului B. pentru fiecare infracţiune comisă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen. privind gravitatea fiecărei infracţiuni săvârşite şi periculozitatea infractorului, criterii apreciate în funcţie de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, respectiv prin ignorarea totală a atribuţiilor sale de rector, inculpatul considerând că totul este permis cât timp astfel se putea atinge scopul propus, de a "scoate" pe inculpatul A. din problemele pe care le avea cu justiţia, prin raportare la starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită de lege prin incriminarea fiecărei fapte, respectiv încrederea publică în evidenţele unei instituţii de învăţământ superior şi în capacitatea organelor judiciare de a-şi atinge scopul de înfăptuire a justiţiei, la natura şi gravitatea rezultatului produs, în cauză încrederea publică în actul de educaţie ce are loc în cadrul Universităţii W. din Iaşi fiind grav afectată, existând percepţia că oricine poate deveni absolvent al facultăţii de drept fără un minim de cunoştinţe, doar dacă are bani, dar şi având în vedere vârsta inculpatului, faptul că acesta a comis fapta în calitate nu de simplu profesor la Universitatea W. din Iaşi, ci de rector al instituţiei, şi faptul că este la primul conflict cu legea penală şi rigorile ei, inculpatul adoptând o poziţie procesuală de negare a faptelor comise încă de la debutul cercetărilor.

Instanţa a avut în vedere şi conduita procesuală a inculpaţilor B. şi B. (nu au recunoscut faptele comise, acuzând martorii din dosar că ar fi mincinoşi sau că i l-ar fi determinat la comiterea faptei în loc să accepte propria dispoziţie de încălcare a legii), concluzionând în sensul că par să nu fi conştientizat gravitatea faptelor comise şi consecinţele inevitabile ale acestora.

Prin raportare la datele ce caracterizează în ansamblu persoana inculpaţilor B. şi B. - persoane mature, integrate social, fără antecedente penale, care s-au prezentat constant în faţa instanţei de judecată şi faptele comise, instanţa a considerat că aplicarea unor pedepse principale cu închisoarea, orientate spre minimul legal, corespunde unei juste individualizări a pedepsei.

Deşi în cazul inculpatului B. instanţa nu a reţinut că ar fi comis în integralitatea lor faptele de care a fost iniţial acuzat, la stabilirea şi aplicarea pedepsei a avut în vedere faptul că prin calitatea sa de rector al Universităţii era primul care trebuia să respecte legea şi să asigure autorităţilor judiciare orice suport în dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului A.. Or, contrar obligaţiei impuse de statutul său, inculpatul a considerat normal să susţină varianta de apărare a acestuia, scop în care a şi fost de acord cu conduita infracţională a martorei L. şi a aderat activ la aceasta chemând de acasă pe inculpatul C. pentru a consemna în catalogul scriptic notele false, continuând să ofere informaţii inexacte jurnaliştilor, în loc să permită autorităţilor judiciare să stabilească adevărul referitor la acuzaţiile ce se aduceau.

Alături de fiecare pedeapsă principală aplicată inculpaţilor A., B. şi B., s-a constatat că se impune, fiind chiar obligatorie în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, şi aplicarea pedepsei complementare.

S-a apreciat că o persoană cu trăsăturile de personalitate relevate de faptele cauzei, respectiv o persoană lipsită de integritate, dispusă să sacrifice nu doar propriul prestigiu, ci şi al instituţiei de învăţământ unde preda şi funcţiona ca şi cadru didactic, pentru a favoriza un coleg cercetat într-o cauză penală în care era acuzat de fapte grave (fapte pentru care orice cadru didactic integru ar fi lăsat justiţia să-şi facă datoria de tragere la răspundere penală a făptuitorului), nu are aptitudinea morală de a exercita funcţii publice, iar continuarea exercitării funcţiilor didactice ar crea un pericol de a relua comportamentul ilicit după executarea pedepsei.

Pentru aceleaşi considerente, instanţa a aplicat inculpaţilor şi pedeapsa accesorie prev. de art. 65 C. pen. privind interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor în învăţământul de stat sau particular.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului C. pentru fiecare infracţiune comisă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen. privind gravitatea fiecărei infracţiuni săvârşite şi periculozitatea infractorului, criterii apreciate în funcţie de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, respectiv prin chemarea inculpatului de acasă de către rectorul B. pentru a trece note, cu ignorarea totală a atribuţiilor sale de profesor, inculpatul aderând la scopul propus, de a "scoate" pe inculpatul A. din problemele pe care le avea cu justiţia, prin raportare la starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită de lege prin incriminarea fiecărei fapte, respectiv încrederea publică în evidenţele unei instituţii de învăţământ superior şi în capacitatea organelor judiciare de a-şi atinge scopul de înfăptuire a justiţiei, la natura şi gravitatea rezultatului produs, în cauză încrederea publică în actul de educaţie ce are loc în cadrul Universităţii W. din Iaşi fiind grav afectată, dar şi având în vedere vârsta inculpatului, faptul că acesta a comis fapta în calitate de simplu cadru didactic la Universitatea W. din Iaşi, la instigarea rectorului instituţiei, şi faptul că este la primul conflict cu legea penală şi rigorile ei, inculpatul adoptând o poziţie procesuală de negare a faptelor comise încă de la debutul cercetărilor.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că prin întreaga sa conduită procesuală (nu a recunoscut faptele comise, dar a conştientizat ilicitul comis, acceptând posibilitatea de a suporta rigorile legii pentru faptele sale) inculpatul pare să fi conştientizat gravitatea faptelor comise şi consecinţele inevitabile ale acestora.

Prin raportare la datele ce caracterizează în ansamblu persoana inculpatului - o persoană matură, integrată social, fără antecedente penale, care s-a prezentat constant în faţa instanţei de judecată - şi faptele comise de acesta, astfel cum sunt ele relevate în analiza anterioară, instanţa a considerat că aplicarea unor pedepse principale cu închisoarea, orientate spre minimul legal, de 1 an închisoare, corespunde unei juste individualizări a pedepsei.

Instanţa nu a considerat necesar să aplice acestuia pedepse complementare şi accesorii, faţă de conştientizarea ilicitului penal comis de către inculpat şi faptul că acesta a renunţat la orice funcţii didactice în cadrul Universităţii W., având în vedere şi că inculpatul C. a comis faptele la instigarea inculpatului B., inculpat în care a avut încredere prin prisma calităţii sale de rector.

Cât priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepselor principale cu închisoarea stabilite în sarcina celor patru inculpaţi, instanţa a avut în vedere că pe parcursul procedurii niciunul dintre inculpaţi nu a recunoscut comiterea faptelor, susţinând că sunt nevinovaţi, că au fost induşi în eroare de martorii E., respectiv L., că sunt "victime" ale unor înscenări din partea organelor judiciare, întreaga instituţie de învăţământ superior fiind "sub asediul organelor statului".

Doar inculpatul C., cel a cărui activitate infracţională a intervenit pe fondul instigării sale de către inculpatul B., rectorul Universităţii, a acceptat posibilitatea că susţinerile sale nu au corespondent în probele cauzei, context în care apărarea acestuia a solicitat condamnarea inculpatului cu amânarea aplicării pedepsei, depunând la dosar şi o declaraţie autentică a inculpatului în sensul că în caz de condamnare este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Faţă de aceste aspecte şi întrucât în cauză, în raport de persoana inculpatului C. şi infracţiunile reţinute în sarcina acestuia, sunt întrunite condiţiile pozitive şi negative prev. de art. 83 C. pen. privind aplicarea instituţiei amânării pedepsei, instanţa a reţinut că simpla aplicare a pedepsei cu închisoarea, alături de măsuri de supraveghere ce vor fi impuse inculpatului, reprezintă un avertisment suficient pentru acesta, nefiind necesară executarea efectivă a pedepsei stabilite.

Prin atitudinea sa pe durata procedurii de faţă, prin asumarea ilicitului faptelor sale şi delimitarea de acţiunile celorlalţi inculpaţi pe parcursul procedurii, inculpatul C. a creat convingerea instanţei de judecată că se poate reintegra social şi fără executarea efectivă a pedepsei, fără a fi "condamnat penal definitiv" (în sensul existenţei unui antecedent penal) pentru faptele sale, simpla menţinere a inculpatului sub supravegherea organelor judiciare pe durata unui termen de încercare fiind suficientă pentru menţinerea comportamentului licit.

Cât priveşte pe ceilalţi trei inculpaţi, instanţa a reţinut că aceştia nu şi-au exprimat acordul pentru efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, premisă pentru analiza aplicării în cazul acestora a instituţiei privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, amânarea aplicării pedepsei nefiind suficientă prin raportare la faptele comise.

Chiar şi în situaţia existenţei unui astfel de acord, instanţa a apreciat că în cazul inculpaţilor A., B. şi B. se impune executarea efectivă a pedepselor cu închisoarea stabilite. Aceasta întrucât nicio altă modalitate de individualizare a executării pedepsei nu-şi poate atinge scopul de reeducare a inculpaţilor în lipsa unei minime asumări a faptelor.

Inculpatul A. nu a primit mită pentru simpla fraudare a unui examen, ci pentru a promova un student direct în anul III de studii, deşi acesta nu susţinuse niciun examen, având un plan infracţional pe termen lung, urmând ca după promovarea în anul III, la fel să fie trecut studentul şi prin anii III şi IV, licenţa urmând a fi negociată separat. O astfel de activitate infracţională, pe care inculpatul nu şi-a asumat-o niciun moment, denotă o înclinaţie din partea acestuia spre nerespectarea legii.

De altfel, toţi cei trei inculpaţi, prin atitudinea procesuală adoptată, au arătat că din punctul lor de vedere la o instituţie de învăţământ particulară totul este posibil, scopul acesteia nefiind promovarea calităţii educaţiei, ci obţinerea de profit, menţinerea studenţilor ca plătitori de taxe fiind mai importantă decât respectarea legii şi a propriilor reguli stabilite la nivel de universitate.

Inculpaţii B. şi B., deşi conştienţi de importanţa rolului şi a funcţiei lor în cadrul universităţii, au ales să falsifice evidenţe, respectiv să determine la falsificarea lor, în scopul susţinerii variantei de apărare prezentată autorităţilor de inculpatul A., aprobând astfel modul ilicit în care acesta a optat să rezolve problema studentului D..

Contrar susţinerilor lor verbale, faptele inculpaţilor denotă o aplecare din partea acestora spre încălcarea legii, un dispreţ profund pentru autoritatea şi rolul organelor judiciare, conduita ilicită adoptată neputând fi înlăturată decât prin executarea efectivă, în regim de detenţie, a pedepsei principale.

Deşi este adevărat că pedeapsa penală vizează cu prioritate nevoia de reeducare a persoanei condamnate, aceasta are şi funcţia de a contribui la prevenţia generală a infracţiunilor, prin intermediul funcţiei de intimidare a pedepsei. Această funcţie de intimidare generală se realizează încă din momentul intrării în vigoare a normei care prevede pedeapsa; însă pedeapsa înscrisă în lege în forma unei ameninţări abstracte, odată concretizată printr-o hotărâre de condamnare, are o valoarea de exemplaritate, de natură a frâna veleităţile infracţionale ale altor persoane. Orice pedeapsă concretă serveşte şi la consolidarea forţei de intimidare pe care pedepsele trebuie să o exercite asupra destinatarilor regulilor de drept penal, întrucât, prin aplicarea sa efectivă pedeapsa devine exemplu pentru toţi cei care ar fi ispitiţi să comită şi ei astfel de infracţiuni (a se vedea V. Dongoroz, Drept penal, p. 585, citat în Stefan Daneş şi Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, p. 64).

Or, fapte de genul celor comise de inculpaţii A., B. şi B. au o recrudescenţă deosebită în ultimul timp, în ciuda faptului că sunt comise de persoane cu studii superioare, cu un grad ridicat de educaţie, persoane care funcţionează în cadrul unor instituţii de învăţământ superior particulare având percepţia că activitatea lor, oricare ar fi ea, nu intră sub incidenţa legii penale, putând acţiona oricum la adăpostul autonomiei universitare şi al caracterului privat al persoanei juridice în cadrul căreia funcţionează.

Prima instanţă a mai reţinut că în cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind banii puşi de către poliţie la dispoziţia denunţătorului, aceştia se restituie poliţiei, neputându-se dispune, totodată, şi confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la plată, în acest sens fiind citată decizia secţiei penale nr. 1753 din 2 aprilie 2002 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare datorate şi faptul că expertiza grafologică dispusă în cauză a fost achitată de inculpatul A., conform chitanţei depuse la dosar, iar proba a privit exclusiv apărarea acestuia.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpaţii A., B., B. şi C..

În ceea ce priveşte motivele de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie - DNA a criticat hotărârea primei instanţe atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei.

Critica de nelegalitate se referă la greşita condamnare a inculpatului B. pentru infracţiunea prevăzută de art. 322 din C. pen. fără a se dispune schimbarea încadrării juridice, deşi inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 320 din C. pen.

Sub aspectul temeiniciei, parchetul a criticat soluţiile de achitare dispuse, apreciind că nu au fost avute în vedere toate mijloacele de probă, iar probatoriul analizat a fost greşit evaluat.

Au fost criticate şi pedepsele aplicate inculpaţilor sub aspectul cuantumului acestora, în sensul că sunt prea blânde în raport de criteriile de individualizare relevante, în cazul inculpatului C. s-a arătat suplimentar, că nu se justifică amânarea aplicării pedepsei, iar în subsidiar s-a solicitat a fi stabilite în sarcina sa şi obligaţiile prev. de art. 85 alin. (2) lit. b) şi j) din C. pen.

Apelantul inculpat A. a criticat sentinţa apelată sub aspectul temeiniciei soluţiei de condamnare, susţinând în esenţă, că probele administrate nu au aptitudinea de a răsturna prezumţia de nevinovăţie.

A arătat că, pe de o parte, condamnarea se întemeiază de o manieră determinantă pe declaraţiile instigatorului şi ale colaboratorilor, contrar art. 103 alin. (3) C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a arătat, că acuzaţia este lipsită de rigoare juridică deoarece nu s-a stabilit data consumării infracţiunii în varianta pretinderii, motiv pentru care s-a invocat incidenţa art. 101 alin. (3) C. proc. pen., apărarea considerând că a existat o provocare din partea organelor judiciare prin intermediul colaboratorului cu identitate reală.

Totodată, s-a arătat că declaraţia dată de E. în calitate de martor nu este una credibilă, acesta fiind, în fapt, persoana care prin acţiunile sale a urmărit obţinerea unui folos material injust.

În esenţă, inculpatul A. a susţinut că la solicitarea numitului E. a decis să îl ajute pe studentul respectiv să promoveze anul I şi II, însă banii solicitaţi reprezentau exclusiv taxele aferente anilor de studii şi examinărilor necesare, pe care inculpatul urma să le achite şi să înmâneze chitanţe doveditoare.

Apărarea a mai susţinut că inculpatul A. nu avea îndatoriri în legătură cu promovarea sau exmatricularea studenţilor, astfel încât nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită ce face obiectul judecăţii.

Criticile apelantului inculpat B. vizează, de asemenea, temeinicia soluţiei de condamnare bazată, în opinia sa, pe o interpretare eronată a probatoriului administrat şi pe aprecierea greşită cu privire la actele de provocare exercitate de colaboratorul cu identitate reală L..

Inculpatul a arătat că susţinerile privind împiedicarea anchetei prin refuzul de a remite înscrisurile solicitate nu sunt confirmate de niciun mijloc de probă, iar că nu a cunoscut activitatea infracţională a numitei L., afirmând că a fost provocat de aceasta la data de 07.06.2016 să contacteze pe inculpatul C. pentru ca acesta să completeze situaţia şcolară.

Apelantul inculpat B. a solicitat reevaluarea probatoriului, apreciind că probele au fost interpretate eronat, acţiunile sale fiind rezultatul provocării din partea colaboratorului cu identitate reală, condamnarea fiind, ca atare, neîntemeiată.

Apelanţii B. şi B. au susţinut şi ipoteza conform căreia numita L. ar fi completat în fals situaţia şcolară a studentului D. în prezenţa unui ofiţer DNA, numitul R., punând la îndoială faptul că aceasta ar fi avut iniţiativa activităţii infracţionale.

Inculpatul C. a arătat în motivele de apel că situaţia de fapt a fost stabilită greşit de prima instanţă pe de o parte prin interpretarea eronată a probelor, iar, pe de altă parte, prin respingerea probelor solicitate în apărare.

Astfel, s-a arătat în esenţă că inculpatul C. nu a avut reprezentarea faptului că notele transcrise nu ar fi reale, acordate în baza unor evaluări, fiind incidente dispoziţiile art. 30 C. pen. privind eroarea de fapt.

Totodată, s-a precizat că vinovăţia sa a fost stabilită în baza unor presupuneri cu privire la discuţia purtată cu inculpatul B. şi cu Q. şi s-a invocat existenţa agentului provocator în persoana colaboratorului cu identitate reală L., solicitându-se în principal achitarea.

În subsidiar, s-a arătat că cel puţin încadrarea juridică este greşită, solicitându-se schimbarea încadrării în infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2016, emis la data de 06.07.2016 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Iaşi, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

- A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută de art. 6 din Legea 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016, în calitate de prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii W. din Iaşi şi titular de curs la disciplinele Teoria Generală a Dreptului şi Drept Penal, a pretins prin intermediul inculpatului E., suma de 18.900 RON, de la studentul D., iar la data de 06.06.2016, a primit cu titlu de mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu suma de 15.500 RON în vederea promovării în anul 3 de studii a acestuia, fără să fi susţinut în fapt examenele aferente primilor doi ani de studii, fără a se prezenta la cursurile obligatorii şi fără să fi achitat taxele de şcolarizare la termenele prevăzute în Regulamentul Universităţii W. din Iaşi;

- E. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, faptă prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016, l-a ajutat pe inculpatul A., să pretindă suma de 18.900 RON de la studentul D., iar la data de la data de 06.06.2016, l-a ajutat să primească cu titlu de mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu suma de 15.500 RON în vederea înscrierii în anul 3 de studii, fără ca acesta să fi susţinut în fapt examenele aferente primilor doi ani de studii, fără a se prezenta la cursurile obligatorii şi fără să fi achitat taxele de şcolarizare la termenele prevăzute în Regulamentul Universităţii W. din Iaşi, ajutorul acordat constând în intermedierea relaţiei între cei doi;

- B. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la data de 07.06.2016, în calitate de profesor universitar, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul aferent anului universitar 2014 - 2015, anul I, grupa 1 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi atestând în fals faptul că la data de 02.06.2015, studentul D. a obţinut la disciplina Drept constituţional şi Instituţii politice II -nota 5, iar la data de 19.01.2015 a obţinut la disciplina Drept constituţional şi Instituţii politice II -nota 5, în condiţiile în care acesta nu a susţinut nicio examinare;

- fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută de art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen., constând în aceea că, la data de 07.06.2016, în calitate de profesor universitar, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul aferent anului universitar 2014 - 2015 anul I, grupa 1 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi atestând în fals faptul că studentul D. a obţinut la examinarea 2, la disciplina Ideologii Politice Contemporane (disciplină la care nu este titular), nota 6, în condiţiile în care studentul nu a susţinut în fapt această examinare;

- favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. constând în aceea că menţionarea notelor necorespunzătoare adevărului, a fost efectuată în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016 în care inculpatul A. era cercetat penal.

- C., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- fals intelectual, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, la data de 07.06.2016, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de lector universitar, a făcut menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul aferent anului universitar 2014 - 2015 anul I, grupa 1 - Facultatea de Drept a Universităţii W. din Iaşi, atestând în fals că studentul D. a obţinut nota 7 la disciplina Filozofie Juridică şi două note de 6 la disciplinele Drept Român I şi II, în condiţiile în care studentul nu a susţinut examenele respective;

- favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. constând în aceea că menţionarea notelor necorespunzătoare adevărului, a fost efectuată în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016 în care inculpatul A. era cercetat penal.

- B., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de rector al Universităţii W. din Iaşi, la data de 06.06.2016, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul cu nr. x/2016 în care era cercetat inculpatul A., nu a predat organelor de urmărire penală, la solicitarea acestora în temeiul unei ordonanţe, cataloagele aferente anului I de studii al Facultăţii de Drept, anul universitar 2014 - 2015, cunoscând faptul că aceste probe ar fi îngreunat situaţia juridică a inculpatului A., iar la data de 07.06.2016, i-a determinat pe numiţii B. şi C., să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului care să ateste că studentul D. a susţinut examinări la mai multe discipline, în sensul celor anterior precizate;

- instigare la fals intelectual, faptă prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la data de 07.06.2016, în calitate de rector al Universităţii W. din Iaşi, i-a determinat pe numiţii B. şi C., să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului care să ateste că studentul D. a susţinut examinări la mai multe discipline la care cei doi figurau titulari;

- instigare la fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută de art. 47 rap la art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen., constând în aceea că, la data de 07.06.2016, în calitate de rector al Universităţii W. din Iaşi l-a determinat pe numitul B. ca, în calitate de profesor universitar, să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului, atestând în fals faptul că studentul D. a obţinut la disciplina Ideologii Politice Contemporane, disciplină la care acesta nu era titular, nota 6;

Inculpatul E. a solicitat ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., iar instanţa a admis cererea şi a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 123 din 28.12.2016, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, faptă prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în perioada decembrie 2015 - 03.06.2016, l-a ajutat pe inculpatul A., să pretindă suma de 18.900 RON de la studentul D., iar la data de la data de 06.06.2016, l-a ajutat să primească cu titlu de mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu suma de 15.500 RON în vederea înscrierii în anul al III-lea, fără ca acesta să fi susţinut în fapt examenele aferente primilor doi ani de studii, fără a se prezenta la cursurile obligatorii şi fără să fi achitat taxele de şcolarizare la termenele prevăzute în Regulamentul Universităţii W. din Iaşi, ajutorul acordat constând în intermedierea relaţiei dintre student şi inculpat.

I. Procedând la reevaluarea materialului probator administrat în cauză sub aspectul infracţiunii de luare de mită de care este acuzat inculpatul A., instanţa de apel reţine ca fiind dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că acesta a primit la data de 06.06.2016 de la D., prin intermediul numitului E., suma de 15.500 RON, în contextul în care inculpatul a fost surprins în flagrant având asupra sa această sumă de bani, bancnotele fiind chiar cele încredinţate martorului colaborator de către organele de urmărire penală.

Această chestiune de fapt este dovedită cu procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante, de consemnare a seriilor înscrise pe bancnote şi de punere la dispoziţie a sumei de 19.000 RON, colaboratorului cu identitate reală D.

Indubitabil este şi faptul că studentul D. a fost promovat în anul al II-lea de studii la facultatea de drept din cadrul Universităţii W., deşi trebuia exmatriculat încă de la începutul anului universitar 2015 - 2016, ca urmare a neplăţii taxelor şi a faptului că nu a susţinut niciun examen.

Inculpatul A., de altfel, nu a contestat că la începutul anului 2016, la interpelarea numitului E. a solicitat secretarei L. să nu procedeze la exmatricularea studentului deşi situaţia şcolară reclama această măsură, susţinând că politica instituţiei de învăţământ era în sensul de a "păsui" studenţii interesaţi de continuarea studiilor. Inculpatul nu a negat nici primirea sumei de bani, însă a afirmat că suma respectivă nu i-a fost dată cu titlu de mită, ci ar fi servit la achitarea taxelor şcolare restante datorate de D. şi a pretins că a existat o provocare a organelor judiciare, exercitată prin intermediul martorului D., desemnat colaborator în cauză.

Se impune a fi analizată cu precădere apărarea inculpatului privind existenţa provocării. Or, cu privire la acest aspect, instanţa de apel, în consens cu judecătorul fondului, constată că activitatea desfăşurată de martorul desemnat colaborator cu identitate reală, nu poate fi subsumată noţiunii de provocare.

Legislaţia română nu prevede o definiţie a provocării, dar pe baza art. 101 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine existenta acesteia dacă situaţia presupus infracţională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni din partea unui denunţător sau a unui martor anonim, lipsind orice indiciu că fapta ar fi fost săvârşită fără această intervenţie.

Astfel, conţinutul noţiunii de "provocare" a fost dezvoltat de instanţa de contencios european în jurisprudenţa referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabilindu-se criteriile pe baza cărora poate opera o distincţie clară între conceptul de înscenare şi folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a subliniat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă provocarea.

În vasta sa jurisprudenţă referitoare la acest subiect, Curtea a stabilit că înscenarea încalcă art. 6 § 1 din Convenţie şi este diferită de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire în anchetele penale. Aceasta susţine că, deşi utilizarea metodelor speciale de investigaţie, în special a tehnicilor sub acoperire, nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. De asemenea, Curtea a stabilit că instigarea de către poliţie are loc atunci când ofiţerii implicaţi, fie membri ai forţelor de ordine, fie persoane care acţionează în baza ordinului acestora, nu se limitează la a investiga activitatea infracţională într-un mod în principal pasiv, ci exercită o anumită influenţă asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârşirea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracţiunii, de a oferi probe şi de a începe urmărirea penală (a se vedea Texeira de Castro c. Portugaliei, Bannikova c. Rusiei, Ramanauskas c. Lituaniei).

Pentru a decide dacă investigaţia a fost "în principal pasivă", jurisprudenţa instanţei europene a statuat în sensul că trebuie examinate motivele aflate la baza operaţiunii sub acoperire şi conduita autorităţilor şi stabilit dacă existau suspiciuni obiective că persoana cercetată era implicată în activitatea infracţională sau era predispusă să săvârşească o infracţiune, iar orice informaţie preliminară cu privire la preexistenţa intenţiei infracţionale să fie verificabilă (Vanyan c. Rusiei, Khudobin c. Rusiei). S-au considerat indicii privind o activitate infracţională preexistentă, familiaritatea demonstrată de suspect în raport de anumite împrejurări legate de materialitatea faptei (Shannon c. Regatului Unit) şi câştigul său pecuniar (Khudobin c. Rusiei).

Strâns legat de criteriul suspiciunilor obiective este chestiunea privind momentul în care autorităţile au lansat operaţiunea sub acoperire chiar şi atunci când autorităţile acţionează în baza informaţiilor primite de la un particular, colaborator sau informator al poliţiei (Miliniene c. Lituaniei, Malininas c. Lituaniei). S-a evidenţiat că aceştia din urmă prezintă un risc semnificativ de a-şi extinde rolul la cel de agenţi instigatori, cu posibila încălcare a art. 6§ 1 din Convenţie, dacă ar participa la o operaţiune controlată de poliţie, fiind esenţial să se stabilească dacă fapta penală era deja în curs în momentul în care sursa a început să colaboreze cu poliţia (Veselov şi alţii c. Rusiei).

De remarcat că, în cauza Miliniene c. Lituaniei, Curtea Europeană a constatat că nu a avut loc o provocare din partea colaboratorilor din poliţie chiar şi în situaţia în care la momentul intervenţiei organelor statului nu existau probe în sensul că acuzatul ar fi fost implicat în comiterea de infracţiuni de corupţie, iar iniţiativa a aparţinut unui particular care a perceput posibilitatea obţinerii unui avantaj în schimbul unor foloase financiare şi care a informat autorităţile despre comportamentul ilicit fără a avea motive ascunse.

S-a apreciat în cauza respectivă că persoana colaboratorului a avut sprijinul poliţiei pentru a oferi stimulente financiare şi i-a fost asigurat echipamentul tehnic necesar pentru înregistrarea convorbirilor, fapt ce a influenţat cursul evenimentelor. Cu toate acestea, Curtea a considerat că rolul poliţiei nu a fost unul abuziv, având în vedere obligaţia de a verifica plângerile penale şi importanţa contracarării efectului coroziv al corupţiei şi nici determinant, factorul determinant fiind comportamentul colaboratorului şi al acuzatului. Or, în situaţia respectivă, similară prezentei cauze, Curtea a admis că poliţia mai degrabă s-a "alăturat" activităţii infracţionale, dar nu a iniţiat-o, iar acţiunile poliţiei au rămas, astfel, în limitele activităţii sub acoperire.

Aşadar, pentru a aprecia dacă martorul desemnat în cauză colaborator cu identitate reală s-a limitat la sprijinul acordat organelor de urmărire penală pentru a obţine probe ale activităţii infracţionale într-un mod, în principal, pasiv, instanţa de apel va ţine seama de aceste consideraţii teoretice.

Înalta Curte constată că, în cauză, problema provocării poate fi pusă în situaţia în care activitatea derulată de martorul colaborator D. ar fi fost organizată şi condusă de lucrătorii de poliţie. Or, pentru a verifica dacă inculpatul a fost provocat să săvârşească infracţiunea, trebuie să se stabilească dacă el putea fi în mod rezonabil implicat în activitatea infracţională respectivă până la intervenţia poliţiei.

În strânsă legătură cu această analiză este şi clarificarea modalităţii de comitere şi a momentului consumării infracţiunii imputate inculpatului A.. Astfel, în mod corect apărătorul inculpatului a susţinut că infracţiunea de luare de mită se consideră consumată odată cu realizarea oricăreia dinte cele trei modalităţi normative ale elementului material: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor foloase, orice activitate ulterioară acestui moment neavând nicio influenţă asupra existenţei infracţiunii.

Atât în doctrina de specialitate, cât şi în practica judiciară s-a susţinut şi reflectat constant faptul că luarea de mită este o infracţiune instantanee şi de consumare anticipată deoarece simplul act preparator al pretinderii sau al acceptării de promisiuni consumă infracţiunea.

Pretinderea este definită ca fiind cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ în sensul că doreşte să primească folosul injust, iar fapta funcţionarului public de a pretinde, direct sau indirect, foloase materiale în condiţiile art. 289 C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită, indiferent dacă a dobândit sau nu, efectiv folosul.

Or, din această perspectivă, probele administrate atestă, pe de o parte, faptul că infracţiunea de luare de mită de care este acuzat inculpatul A. a fost comisă în modalitatea normativă alternativă a pretinderii şi, pe de altă parte, că infracţiunea era deja consumată la momentul în care martorul D. a fost desemnat colaborator sub identitatea reală.

Astfel, declaraţiile date de D. şi de E. converg în privinţa faptului că în toamna anului 2015, D., observând relaţia apropiată pe care E. o avea cu cadrele universitare ale Universităţii W., l-a întrebat pe acesta dacă îl poate ajuta cu rezolvarea situaţiei şcolare, primind asigurări la întâlnirile care au urmat între cei doi în intervalul decembrie 2015 - ianuarie 2016 că prodecanul A. îl poate ajuta contra unei sume de bani.

Însuşi inculpatul A. recunoaşte în declaraţiile sale că la începutul anului universitar 2015 - 2016 a fost întrebat de E. dacă poate să ajute un student care nu a achitat taxele şi nu s-a prezentat la examene, inculpatul indicând numele studentului, cât şi situaţia sa şcolară.

Aşadar, declaraţiile celor trei se coroborează între ele în privinţa faptului că în intervalul toamnă-iarnă 2015 - 2016, urmare a unei simple interpelări a martorului D. prin intermediul numitului E., inculpatul A. s-a arătat dispus să îl ajute pe acesta să promoveze primii doi ani de studii fiind expusă chiar o propunere concretă în acest sens prin indicarea unei sume de bani în cuantum de 18.450 de RON. Este cert că la acel moment martorul era interesat de promovarea frauduloasă în anul următor de studii, dar şi faptul că interesul acestuia manifestat sub forma unei simple întrebări nu îndeplineşte caracteristicile unei instigări, însă cel mai important este faptul că această primă etapă a activităţii infracţionale s-a derulat fără ca organele de urmărire penală să cunoască faptele şi cu atât mai puţin să intervină.

De altfel, referitor la solicitarea inculpatului A. de promovare a studentului D. în anul al II-lea de studii şi martora L. a relatat că acest fapt s-a petrecut înainte de sesiunea din iarnă, aspect cunoscut şi de soţia inculpatului, Q. care, în discuţia ambientală înregistrată la data de 07.06.2016 a afirmat:

"S-o discutat din decembrie ...".

Astfel, martorul D. avea un interes real cu privire la situaţia sa şcolară, iar maniera în care s-a interesat de posibilitatea promovării anilor de studii nu este specifică unui instigator, dimpotrivă, inculpatul A. a reacţionat rapid şi ferm la o simplă interpelare în acest sens prin aceea că s-a informat imediat de situaţia studentului şi a intervenit ca să nu fie exmatriculat deşi îndeplinea toate condiţiile pentru aceasta, mai mult, a indicat suma de bani datorată de student în contrapartidă, ceea ce atestă că inculpatul era familiarizat cu un astfel de mod de operare, chiar dacă nu au fost dovedite şi alte fapte similare. Aceste împrejurări de fapt rezultă din chiar declaraţiile date de inculpatul A., dar şi din aceea că faţă de student chiar nu a fost luată măsura exmatriculării.

Declaraţiile atestă că discuţiile între D. şi E. au fost reluate la sfârşitul lunii mai 2016, înainte de sesiunea de vară, când au avut loc mai multe întâlniri în cadrul cărora s-a discutat despre rezolvarea situaţiei şcolare a martorului şi cuantumul sumei de bani ce urma a fi remisă, chestiune atestată şi de un înscris înmânat de E. martorului colaborator, purtând menţiuni olografe privind destinaţia sumei de bani, cât şi a unei file de catalog aferent anului II de studiu, disciplina drept penal (al cărei titular era inculpatul A.), studentul D. figurând înscris, deşi acesta ar fi trebuit să fie exmatriculat. Aceste înscrisuri atestă existenţa înţelegerii asupra sumei de bani ce urma a fi remisă, faptul că intermedierea a avut loc cu acordul inculpatului A. şi că acestea au fost anterioare datei de 01.06.2016, dată la care D. a fost desemnat colaborator, dar şi momentului în care organele judiciare au avut informaţii privind posibile fapte de corupţie.

Se impune clarificarea problemei menţiunilor privind sumele de bani solicitate în contextul în care expertiza grafoscopică a concluzionat în sensul că scrisul nu aparţine inculpatului A.. Or, se remarcă faptul că inculpatul a recunoscut anterior efectuării expertizei că a făcut astfel de menţiuni pe un plic, împrejurare ce coroborată cu modificările evidente de pe înscrisul respectiv, dar şi faptul că acesta cuprinde menţiuni realizate cu cel puţin trei instrumente de scris cu pastă diferită, unele chiar prin juxtapunere, face plauzibil ca notările să nu aparţină aceleiaşi persoane. Date fiind aceste împrejurări, relevanţa probatorie a înscrisului rezidă exclusiv în aceea că inculpatul A. nu a fost străin de acesta, aşa cum el însuşi recunoaşte, fiind cel puţin de acord cu menţiunile respective, împrejurare de fapt ce nu este înlăturată de concluziile expertizei.

Faptul că înţelegerea a fost anterioară demarării cercetărilor, rezultă şi din convorbirile purtate între E. şi inculpatul A. în perioada 01.06.2016 - 06.06.2016, din care reiese că ambii erau familiarizaţi cu activitatea infracţională, deoarece din discuţii transpare conivenţa acestora atât în privinţa intermedierii, cât şi a limbajului codat folosit.

De asemenea, conţinutul înregistrării ambientale efectuate de martorul colaborator la data de 02.06.2016, cu ocazia deplasării la sediul Universităţii W., confirmă preexistenţa înţelegerii privind remiterea unei sume de bani în scopul promovării martorului D. în anul trei de studii, deşi acesta ar fi trebuit exmatriculat, şi, prin urmare, consumarea infracţiunii de luare de mită în forma pretinderii. Astfel, din conversaţiile purtate în secretariatul facultăţii cu privire la situaţia şcolară a martorului D., reiese că acesta figura înscris în anul al II-lea de studii, deşi nu se prezentase la niciun examen în anul I şi nu avea creditele necesare, ocazie cu care L., secretara şefă, a afirmat textual că acest lucru a fost posibil deoarece "pentru student vorbise Dan". Este de remarcat naturaleţea cu care este făcută şi acceptată afirmaţia de cele două angajate ale universităţii, împrejurare ce confirmă suspiciunea că nu a fost singura dată când se proceda astfel, aspect de fapt recunoscut indirect şi de inculpatul A. care afirmă în declaraţiile sale că "politica" facultăţii era în sensul încercării de a-şi păstra studenţii, deşi inculpatul minimalizează nelegalitatea unor asemenea demersuri. Astfel, în declaraţiile sale inculpatul A. se referă exclusiv la plata taxelor şi la scutirea de penalităţi, deşi esenţială pentru promovarea în anul următor de studii era condiţia acumulării creditelor necesare. Cele relatate de inculpat relevă poziţia sa subiectivă în raport de maniera frauduloasă de promovare a anilor de studii fără a susţine vreun examen, precum şi acceptarea unui simulacru de examinare prin depunerea de referate, aceasta fiind chiar "politica" instituţiei pentru a păstra studenţii, declaraţia sa susţinând pe deplin suspiciunea organelor de urmărire penală care a stat la baza sesizării din oficiu.

Teza potrivit căreia inculpatul A. a avut cunoştinţă şi a fost de acord cu activitatea de intermediere derulată de E. este confirmată şi de faptul că la scurt timp după ce suma de bani pretinsă a fost înmânată acestuia din urmă, fiind interpelat telefonic de complice, s-a prezentat pentru a lua banii, împrejurare care confirmă şi susţinerea numitului E. în sensul că inculpatul se grăbea să intre în posesia banilor. Faptul că acesta s-a dus să preia banii imediat după predarea lor, asigurându-se totodată de timpul necesar ca studentul să plece de la intermediar, confirmă susţinerea acestuia din urmă privind faptul că inculpatul A. nu a dorit să aibă o legătură directă cu studentul în cauză, inculpatului fiindu-i adus la cunoştinţă, în discuţia telefonică interceptată, faptul că studentul s-a deplasat personal pentru a remite banii. Mai mult, această împrejurare atestă nesinceritatea explicaţiei inculpatului privind motivul pentru care urma să achite taxele în numele studentului, respectiv că acesta nu s-ar fi putut deplasa la casierie locuind în altă localitate, în condiţiile în care nu există nicio explicaţie rezonabilă a motivului pentru care martorul D. să nu se fi deplasat la data de 06.06.2016, zi de luni, direct la casierie pentru a achita taxele şi să fi preferat să lase banii unui terţ fără a primi nicio dovadă a plăţii.

Ca atare, deşi nu se poate stabili data exacta, din probele testimoniale reiese că infracţiunea de luare de mită, comisă în varianta pretinderii de inculpatul A., era consumată deja la data de 01.06.2016, data la care D. este audiat în calitate de martor şi îi este atribuită calitatea de colaborator, ba chiar înainte de investigaţiile operative la care face referire procesul-verbal de sesizare din oficiu, fiind exclusă provocarea.

Imposibilitatea stabilirii cu exactitate a datei la care inculpatul A. a pretins efectiv o sumă de bani pentru a "rezolva situaţia şcolară" a studentului D., nu afectează existenţa infracţiunii sub aspectul tipicităţii acesteia şi nici nu înlătură răspunderea penală atâta timp cât probele atestă dincolo de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea s-a consumat anterior începerii urmăririi penale şi dobândirii calităţii de colaborator a martorului D.. Această imposibilitate se datorează faptului că înţelegerea nu a fost directă, ci printr-un intermediar şi faptului că martorul nu a urmărit preconstituirea de probe, ceea ce confirmă că iniţial acesta chiar a urmărit promovarea primilor doi ani de studii într-o manieră frauduloasă cu excluderea oricărei forme de intervenţii din partea agenţilor statului.

În concret, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 30.05.2016 cu privire la faptul că lectorul A. şi soţia sa Q., facilitează parcurgerea ciclului universitar în mod fraudulos de persoane interesate în scopul obţinerii de foloase materiale. În acest sens, procesul-verbal de sesizare din oficiu menţionează existenţa unor cercetări operative derulate de investigatori din cadrul poliţiei cu privire la suspiciunea că printre persoanele care au promovat cursurile universitare fraudulos ar fi şi ofiţeri de poliţie.

Audierea în calitate de martor a numitului D. a fost dispusă de procuror subsecvent începerii urmăririi penale în contextul în care în cuprinsul aceluiaşi proces-verbal martorul este indicat ca fiind una din persoanele care a urmărit promovarea frauduloasă a cursurilor, chestiune de fapt confirmată de martor cu ocazia primei sale audieri.

Cu privire la acest aspect, este necesară o clarificare a declaraţiei date de martor în faţa instanţei la data de 03.03.2017, declaraţie în cuprinsul căreia a relatat aceeaşi situaţie ca şi în declaraţia iniţială din data de 01.06.2016, cu deosebirea că a afirmat că audierea sa şi atribuirea calităţii de colaborator ar fi avut loc în noiembrie sau decembrie 2015, eroare evidentă datorată cel mai probabil trecerii timpului în contextul în care martorul relatează faptele în mod identic, cronologia acestora neputând fi contestată. De altfel, chiar acesta arată că "era anul 2014 sau 2015, nu mai reţin" referindu-se la prima discuţie pe care a avut-o cu E. pe acest subiect, ceea ce confirmă faptul că reperele temporare ale martorului sunt eronate în contextul în care într-o logică elementară acesta nu avea nici un interes să poarte discuţia respectivă cu E. în 2014, anul înscrierii sale la cursurile universitare, când nu se prefigura problema unei exmatriculări. Ca atare, nu poate fi primită susţinerea apărării în sensul că martorul ar fi colaborat cu organele judiciare încă de la începutul demersurilor efectuate în vederea promovării, apărarea speculând o eroare evidentă asupra unor repere temporale care transpare din chiar relatarea martorului, fiind un nonsens desemnarea unui colaborator cu şase luni înainte de organizarea unui flagrant, şase luni în care nu reiese că între cei implicaţi ar fi existat discuţii care să intereseze cauza.

Se constată că activitatea derulată de colaboratorul cu identitate reală D., subsecvent atribuirii acestei calităţi, este caracterizată de pasivitate, martorul limitându-se la a se deplasa la secretariatul facultăţii de drept pentru a se interesa de situaţia sa şcolară şi la a remite suma de bani solicitată repetat şi insistent prin intermediul numitului E..

Astfel, la data de 01.06.2016, martorul colaborator s-a întâlnit cu E., din procesele-verbale de redare a înregistrării ambientale reieşind că acesta din urmă este cel care a solicitat martorului să remită suma convenită, iar la afirmaţia colaboratorului că nu dispune de resurse financiare, i-a reproşat că îl pune într-o situaţie neplăcută deoarece A. a făcut demersurile necesare pentru promovarea în anul al II-lea de studii. De observat că, în aceeaşi zi, în cursul serii, martorul colaborator este din nou contactat de E., ocazie cu care acesta insistă ca martorul să îi înmâneze banii la termenul convenit, aspect de reiese din procesul-verbal de redare al convorbirii înregistrate.

Totodată, din redarea înregistrării ambientale realizată de martorul colaborator la data de 02.06.2016, se remarcă faptul că explicaţia dată de numita L. privind motivul pentru care acesta nu fusese exmatriculat, respectiv că ar fi vorbit "Dan" pentru el, este una spontană, nefiind provocată în vreun fel de colaborator, mai mult, este acceptată de cealaltă secretară aflată de faţă, S., ca o împrejurare firească.

Nici din înregistrarea ambientală realizată cu ocazia întâlnirii dintre martorul colaborator şi E. din 02.06.2016 nu reiese că martorul ar fi insistat în remiterea sumei de bani, dimpotrivă, E. este cel care îi solicită acest lucru şi îi comunică termenul limită de 05.06.2016, precizându-i chiar că ulterior nu se mai poate face nimic în favoarea sa. Cât priveşte aşa zisul dead-line, termenul comunicat martorului, coincide cu cel fixat de inculpatul A., aspect ce reiese din discuţia telefonică purtată între cei doi.

În fine, cu ocazia flagrantului din data de 06.06.2016, conduita martorului colaborator este una eminamente pasivă, acesta deplasându-se la pizzeria deţinută de E. şi lăsând acestuia banii solicitaţi, intermediarul fiind cel care îi comunică inculpatului A. că suma de bani a fost remisă.

Ca atare, probele administrate infirmă ipoteza provocării pe de o parte în considerarea faptului că infracţiunea de luare de mită în forma pretinderii era consumată încă din iarna 2015 - 2016, neexistând indicii că acesta ar fi acţionat anterior la instrucţiunea agenţilor statului şi că ar fi exercitat astfel o influenţă de natură să-l determine pe inculpatul A. la săvârşirea unei infracţiuni pe care în mod normal nu ar fi comis-o, precum nici în scopul de a furniza probe pentru a face posibilă acuzarea, activitatea sa fiind caracterizată de pasivitate. Ca atare, este nefondată susţinerea apelantului în sensul că ar fi fost provocat de organele judiciare prin intermediul colaboratorului cu identitate reală să săvârşească ori să continue să săvârşească fapta penală de care este acuzat, în scopul obţinerii de probe, nefiind încălcată interdicţia instituită de art. 101 alin. (3) din C. proc. pen.

Astfel, inculpatul A. a fost cel care a expus modalitatea în care îl poate ajuta pe studentul D. cu situaţia şcolară la o simplă interpelare din partea martorului colaborator prin intermediul lui E.. Interesul martorului era unul real şi actual, nu rezultă că acesta ar fi făcut presiuni de vreun fel asupra inculpatului, dimpotrivă acesta a fost cel presat pentru a remite suma de bani, existând chiar indicii că maniera în care inculpatul a procedat nu a fost una singulară, personalul facultăţii fiind familiarizat cu posibilitatea surmontării regulilor privind promovarea în anul următor de studii la solicitarea acestuia.

Aşadar, intervenţia organelor de urmărire penală s-a limitat la a pune la dispoziţia martorului colaborator suma de bani necesară realizării flagrantului şi la asigurarea echipamentului tehnic necesar pentru înregistrările ambientale, fără a influenţa cursul evenimentelor. Din derularea faptelor reiese că subsecvent pretinderii sumei de bani între cei implicaţi nu au mai fost purtate discuţii până la finele lunii mai în condiţiile în care martorul D. nu dispunea de suma de bani solicitată, însă, similar situaţiei din cauza Mileniene c. Lituaniei, rolul agenţilor statului nu a fost nici determinant, nici abuziv, aceştia limitându-se la a verifica susţinerile martorului D. privind comiterea unei fapte de corupţie, faptă consumată la momentul în care acesta a început să colaboreze cu poliţia.

Se impune precizarea că nu au fost identificate motive rezonabile pentru care sinceritatea relatărilor convergente ale numiţilor E. şi D. să fie puse la îndoială, atâta timp cât proba testimonială nu profită niciunuia şi nu rezultă existenţa unor relaţii de natură să pună la îndoială veridicitatea afirmaţiilor. Faptele probatorii care înlătură orice îndoială privind realitatea celor declarate de aceştia sunt însă cele ce rezultă din conversaţiile înregistrate, fie între cei doi, fie între E. şi inculpatul A. din care rezultă săvârşirea infracţiunii, conversaţii despre care doar D. ştia că sunt interceptate. Aşadar, procesele-verbale de redare confirmă probele testimoniale respective, iar o simplă lecturare a transcrierilor este suficientă pentru a constata atitudinea pasivă a martorului colaborator, dar şi recunoaşterea indirectă a infracţiunii de luare de mită în forma pretinderii.

Mai mult, înregistrarea ambientală din data de 02.06.2016, surprinde de asemenea afirmaţii spontane ale secretarelor care susţin acuzaţia adusă inculpatului A.. Or, la momentul înregistrării numita L. nu avea calitatea de colaborator .

Nu în ultimul rând, fapta inculpatului A. este probată cu procesul-verbal de constatare al infracţiunii flagrante la care am făcut deja referire sub aspectul faptelor ce rezultă direct şi indirect din împrejurările pe care le constată, precum şi cu faptul că studentul D. figura promovat în anul doi de studii deşi, în realitate, acesta nu achitase taxele de studii şi nu susţinuse niciun examen, elemente de fapt ce rezultă din înscrisurile ridicate de la instituţia universitară.

Ca atare, este nefondată critica formulată în apel cu privire la faptul că probatoriul administrat nu ar avea aptitudinea de a răsturna prezumţia de nevinovăţie, precum nici faptul că hotărârea de condamnare s-ar întemeia de o manieră determinantă pe declaraţia martorului colaborator.

Cât priveşte declaraţiile date în calitate de martor de E. se observă că relatarea sa concordă cu celelalte probe, astfel încât nici atitudinea iniţială a acestuia de negare a faptelor şi nici probabilitatea ca martorul să fie cercetat penal în altă cauză nu justifică înlăturarea afirmaţiilor sale susţinute de mijloacele de probă.

Trebuie precizat că nu există niciun temei legal care să justifice critica formulată de inculpatul A. în sensul că soluţia de condamnare nu se poate întemeia pe înregistrările audio-video efectuate de colaborator.

Reţinem în primul rând că soluţia primei instanţe este fundamentată pe aprecierea coroborată a probatoriului administrat astfel cum s-a precizat deja în precedent, fără ca vreuna dintre probe să poată fi catalogată ca "determinantă". De altfel, comiterea infracţiunii este negată doar de declaraţiile inculpatului A. şi de declaraţiile iniţiale date de numitul E. în calitate de inculpat, ambii având un interes procesual evident.

Deşi, în acest context, argumentul nu este justificat, subliniem totuşi că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen. prevăd exclusiv că hotărârea de condamnare "nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi", fără nicio referire asemănătoare la înregistrările audio-video realizate de aceştia.

În ceea ce priveşte semnificaţia sumei de bani pretinse, se observă în principal că, în considerarea situaţiei şcolare, studentul D. trebuia exmatriculat încă din toamna anului 2015.

Ca atare, suma de bani pretinsă a avut ca scop evitarea exmatriculării şi promovarea frauduloasă în anul doi de studii, consecinţe care s-au şi produs în condiţiile în care studentul figura în catalog la disciplina predată de inculpatul A., respectiv drept penal, anul II, aşa cum rezultă din înscrisul pus la dispoziţie martorului colaborator cu titlu de garanţie pentru banii pe care acesta urma să îi remită.

Declaraţiile celor trei persoane implicate -D., E. şi A., dar şi afirmaţiile făcute de soţia acestuia din urmă, Q. în convorbirea ambientală purtată cu L. la data de 07.07.2016 - conduc la concluzia că o parte urma într-adevăr să servească la plata taxelor de studii restante, 3400 RON - aferentă anului I şi 4.400 RON - aferentă anului II, urmând să fie scutit de la plata penalităţilor, iar ca pentru suma de aproximativ 1000 de euro pentru fiecare an de studiu, studentul urma să fie "ajutat" să susţină examene sub forma unor referate şi astfel promovarea acestuia să aibă o acoperire formală din punct de vedere legal.

De altfel, practica cererilor de scutire de la plata penalităţilor este afirmată şi de martora K. care a arătat că s-a mai întâmplat ca inculpatul A. să plătească taxele în numele unor studenţi şi să lase chitanţele la secretariat sau să lase bani la secretariat în acest scop, aspecte confirmate şi de martora L., dar şi ca acesta îi sfătuia pe studenţii cu dificultăţi financiare să formuleze cereri de reducere sau scutire de la plata penalităţilor. Relevantă este însă afirmaţia martorei în sensul că nu a constatat în legătură cu niciun alt student să fi fost promovat fără să aibă note trecute în anul anterior şi care denotă că în cazul studentului D. s-a procedat de o manieră neobişnuită, fără ca martora să poată oferi vreo explicaţie.

Astfel, diferenţa de la 7.800 RON cât ar fi însemnat taxele şcolare, până la banii remişi efectiv inculpatului nu a fost destinată plăţii penalităţilor, pe de o parte pentru că nu acoperă cuantumul acestora, iar pe de altă parte, pentru că însuşi inculpatul A. a menţionat în declaraţiile sale că urma să solicite scutirea de la plata acestora, practica fiind una cunoscută de personalul instituţiei de învăţământ aşa cum reiese din numeroasele depoziţii date în acest sens.

În ce priveşte susţinerea în sensul că inculpatul A. nu avea printre atribuţii pe aceea de a-l promova pe student, Înalta Curte reţine că acesta era profesor titular la disciplina drept penal şi că în această calitate putea contribui la obţinerea unui număr de credite prin promovarea examenului la disciplina respectivă, studentul fiind deja înscris în fişa de catalog corespunzătoare acelei materii, motivul pentru care inculpatul A. nu a notat pe studentul respectiv este unul independent de voinţa sa, fiind reţinut înainte să îşi poată îndeplini "obligaţia" asumată faţă de mituitor, catalogul scriptic fiind pregătit în acest scop.

Se impune precizarea că textul incriminator nu prevede ca şi condiţie a întrunirii elementelor constitutive ca scopul urmărit de mituitor să depindă în totalitate de atribuţiile de serviciu ale subiectului activ, fiind suficient ca acesta să contribuie fie şi parţial, cum este cazul de faţă. Astfel, inculpatul A. putea promova pe student la disciplina la care era titular, iar, pe de altă parte, avea şi atribuţii în sensul de a susţine cazurile sociale în Consiliul de Administraţie pentru a obţine scutirea de la plata penalităţilor, demersuri ce nu au fost finalizate exclusiv datorită intervenţiei organelor judiciare.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, Înalta Curte apreciază că gradul de pericol social al faptei reiese din modul de săvârşire, din împrejurarea că sprijinul în schimbul căruia inculpatul a pretins suma de bani viza un act contrar atribuţiilor acestuia în sine, acela de a examina studentul la disciplina la care era titular, valoarea foloaselor necuvenite, dar şi natura funcţiei persoanei corupte, aceea de cadru universitar al facultăţii de drept la disciplina drept penal şi atitudinea pe care a avut-o în procesul penal.

Dacă în cazul altor infracţiuni lipsa antecedentelor penale, existenţa unui loc de muncă stabil, existenţa unei anumite pregătiri profesionale etc. sunt elemente menite a reliefa un pericol social mai redus, în cazul infracţiunilor de corupţie aceste elemente constituie adevărate premise pentru comiterea infracţiunii (de pildă în cazul în care o persoană are antecedente penale, ori nu are un loc de muncă stabil, nu poate în mod concret să ocupe funcţia care să îi permită ca în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu să săvârşească infracţiunea de corupţie).

Or, tocmai funcţia didactică deţinută de inculpat, dar şi calitatea sa de avocat, ar fi presupus ca acesta să îşi exercite atribuţiile în interesul comunităţii, însă acesta a urmărit să obţină avantaje patrimoniale necuvenite, speculând atribuţiile esenţiale pe care le deţinea, ceea ce exclude posibilitatea reţinerii de circumstanţe atenuante.

Cuantumul pedepsei nu poate fi evaluat izolat de modalitatea de individualizare a executării pedepsei, iar în această privinţă Înalta Curte consideră că scopul preponderent urmărit prin aplicarea pedepselor în cazul infracţiunilor de corupţie este cel al prevenţiei generale, întrucât prevenţia specială se realizează prin însăşi hotărârea de condamnare şi consecinţele acesteia, respectiv imposibilitatea ocupării în continuare a funcţiei în exercitarea căreia s-a comis infracţiunea.

Astfel, deşi fapta ar putea avea în aparenţă o periculozitate redusă, implicaţiile sociale sunt semnificative dacă avem în vedere că un cadru universitar contribuie nu doar la formarea profesională, ci oferă şi un model de conduită pentru viitorul absolvent. De asemenea, calitatea actului de învăţământ are repercusiuni profunde şi pe termen lung în societate, greu de remediat şi de cuantificat. Frecvenţa infracţiunilor de corupţie, consecinţele negative generate de acest fenomen în mediul universitar se reflectă într-o diminuare a respectului faţă de autoritate, dar şi a încrederii în diplomele obţinute, fiind necesar un răspuns adecvat pentru eradicarea fenomenului. Cu toate acestea, nu se impune majorarea cuantumului pedepsei aplicate întrucât executarea efectivă a pedepsei în regim de detenţie este aptă să garanteze scopul acesteia în considerarea împrejurărilor concrete relevate.

Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primită critica inculpatului privind reaprecierea modalităţii de executare, cu atât mai mult cu cât atitudinea acestuia procesuală nu este de natură a convinge că scopul pedepsei este garantat şi prin executarea ei într-o modalitate neprivativă de libertate, atâta timp cât neasumarea caracterului penal al faptei, relevă că nu a interiorizat gravitatea consecinţelor.

II. În ceea ce priveşte acuzaţiile aduse celorlalţi inculpaţi, prima instanţă a reţinut şi a expus corect faptele care s-au confirmat în materialitatea lor în urma analizării probelor administrate, motiv pentru care nu se impune reluarea prezentării situaţiei de fapt, urmând a fi analizate motivele de apel, precum şi corespondenţa dintre faptele concrete comise de inculpaţi şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.

Astfel, se reţine că la data de 06.06.2016, imediat după prinderea în flagrant a inculpatului A., organele judiciare s-au deplasat la facultatea de drept din cadrul Universităţii W. unde au procedat la efectuarea unei percheziţii şi la ridicarea de înscrisuri.

Din coroborarea procesului-verbal de percheziţie cu probele testimoniale relevante reiese că organelor judiciare le-a fost remisă cu această ocazie o situaţie şcolară a studentului D., situaţie extrasă din sistemul informatic de martora L., secretară în cadrul facultăţii de drept.

Este necontestat faptul că notele din situaţia şcolară remisă atestau în fals că studentul respectiv ar fi susţinut mai multe examene şi ar fi obţinut astfel numărul necesar de credite pentru a fi promovat în anul următor de studii.

Afirmaţia martorei L. în sensul că a completat din proprie iniţiativă catalogul electronic cu note întrucât s-a panicat este credibilă în contextul în care martora a realizat că studentul nu îndeplinea condiţiile pentru a fi promovat în anul al II-lea de studiu, iar ea era singura persoană căreia îi revenea sarcina de a atesta scriptic această promovare, dar şi dată fiind împrejurarea că şi-a amintit că de intervenţia inculpatul A., realizând implicarea pe care ea însăşi o avea. Mai mult, martora K. a confirmat această susţinere relatând că L. i-a povestit cele întâmplate, versiunea fiind identică, cadrul liber în care a fost făcută afirmaţia conferind credibilitate acestei depoziţii în contextul în care conversaţia, deşi recunoscută de cele două, nu a fost înregistrată.

Referitor la această împrejurare, Înalta Curte reţine explicaţia pe care colaboratoarea a oferit-o în apel cu privire la faptul că aparatura trebuia închisă atunci când înregistrarea nu părea utilă, indicaţia dată de organele judiciare în acest sens este justificată de limita temporală a autonomiei unui acumulator. Faptul că inculpaţii nu au relevat conţinutul unor convorbiri care ar fi fost relevante şi nu ar fi fost înregistrate, atestă că aflarea adevărului nu a fost afectată de aceste întreruperi.

Revenind la situaţia şcolară completată de martora L., inculpaţii au susţinut că falsificarea acesteia ar fi fost determinată de chiar lucrătorii de poliţie. În referire la această afirmaţie, instanţa de apel reţine că întrebată fiind pentru prima dată în apel, martora L. a afirmat că în timp ce se afla în secretariat unul dintre ofiţerii de poliţie, ar fi afirmat că "o situaţie şcolară este suficientă", prezenţa ofiţerului de poliţie în cadrul secretariatului fiind confirmată şi de martora P.. Referitor la acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că deplasarea ofiţerului de poliţie la secretariatul facultăţii de drept, a fost speculată de apărare, inculpatul B. exacerbând chiar intervalul orar în declaraţia dată în apel, după audierea tuturor martorilor, prima pe care a dat-o în cauză, când, având o imagine de ansamblu asupra probatoriului, a putut construi strategii de apărare în favoarea sa, pornind de la elemente de fapt reale.

Din coroborarea elementelor de fapt cunoscute reiese că această solicitare a a fost consecinţa informării lucrătorilor de poliţie că nu pot fi remise cataloagele deoarece nu se află la sediu, chestiune ce a intervenit fără nicio implicare din partea organelor judiciare sau a martorei L. şi care infirmă teoria apărării, care, de altfel, nu este susţinută nici de împrejurările în care martora a completat în fals cataloagele electronice şi nici de modul în care s-a derulat ancheta şi care evidenţiază că organele judiciare au fost surprinse de modul în care a procedat aceasta. Cel mai elocvent aspect fiind faptul că în procesul-verbal de percheziţie nu s-a consemnat nimic în legătură cu cataloagele solicitate, întrucât la acel moment susţinerea a fost trecută cu vederea, ofiţerul de poliţie judiciară care l-a întocmit precizând în faţa instanţei de apel că "nu am apreciat necesar să consemnez acest fapt în procesul-verbal de percheziţie". Or, o astfel de consemnare nu ar fi fost omisă în ipoteza în care organele judiciare ar fi intenţionat să provoace obţinerea de probe incriminatoare aptă să susţină acuzarea, ceea ce confirmă că s-au limitat la solicitarea înscrisurilor.

Deşi declaraţiile celor implicaţi nu concordă între ele şi nici nu au fost menţinute sub toate aspectele pe parcursul audierilor succesive, este cert că ofiţerii de poliţie au solicitat să fie predat catalogul anului I de studii, aferent anului universitar 2014 - 2015.

În ceea ce priveşte persoana care ar fi susţinut că respectivele documente se află la un depozit în Tomeşti, martorul R., unul dintre ofiţerii de poliţie judiciară care au participat la percheziţia efectuată, audiat fiind de instanţa de apel, a relatat faptul că martora P. a făcut această afirmaţie, pretinzând că rectorul i-a comunicat telefonic împrejurarea. Acest aspect de fapt a fost recunoscut de martoră în declaraţia dată în cursul urmăririi penale în calitate de suspect, declaraţie în cuprinsul căreia însă a negat implicarea inculpatului B., pentru ca în declaraţiile ulterioare aceasta să se dezică în totalitate de afirmaţie, fără a oferi însă nicio explicaţie.

Având în vedere că martora a negat faptul că s-ar fi făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către procuror, audiere la care a fost asistată de apărătorul său T. şi la care a participat şi avocatul U., apărător al inculpatului A. la acel moment procesual, se va reţine ca veridică depoziţia iniţială. Astfel, negarea ulterioară se datorează intervalului de timp scurs între declaraţii corelat cu tendinţa martorei de a nega orice implicare, fapt ce reiese din aceea că în declaraţiile subsecvente aceasta a evitat răspunsul la întrebări relevante invocând faptul că nu îşi aduce aminte. Mai mult, aceasta a precizat cu ocazia audierii în primă instanţă că este "nepoată a inculpatului B., din partea fostei soţii", ceea ce justifică reţinerea primei declaraţii ca reprezentând adevărul, declaraţie dată la scurt timp de la întâmplările relatate, înainte să conştientizeze implicaţiile acestei afirmaţii.

Ipoteza respectivă este confirmată şi de depoziţiile numitei L., care a declarat constant că martora P. a spus celor de la Direcţia Naţională Anticorupţie că acel catalog se află la depozitul din Tomeşti, de faţă fiind şi rectorul B.. Instanţa de apel nu va reţine ca reală afirmaţia făcută în cadrul declaraţiei date la instanţa de apel în sensul că ea ar fi spus că acele cataloage sunt la Tomeşti, deoarece este contrazisă de toate celelalte depoziţii, inclusiv de cele date de martoră pe parcursul procesului.

De altfel, declaraţiile acesteia trebuie evaluate prin prisma calităţii de suspect pe care a avut-o în cauză şi a încercării evidente de a se disculpa, ceea ce a distorsionat relatările sale.

Astfel, martora este aceea care a realizat obiectul cercetărilor şi s-a temut de consecinţele pe care propria contribuţie le-ar fi putut avea, motiv pentru care a decis în mod spontan să acţioneze atunci când a completat în fals situaţia şcolară. Această acţiune a fost una deliberată, martora optând să treacă notele pentru a asigura creditele necesare la materiile care presupuneau mai puţini profesori titulari, aşa cum ea însăşi relatează, explicaţie care întăreşte convingerea că rezoluţia infracţională i-a aparţinut în totalitate, lucrătorii de poliţie neavând cunoştinţă de astfel de detalii.

Înalta Curte notează că, inculpatul B. este acuzat de faptul că ar fi determinat pe cele două secretare, P. şi L. să nu predea cataloagele din care rezulta situaţia şcolară a studentului D., cu scopul de a îngreuna urmărirea penală derulată faţă de inculpatul A..

Cu privire la această acuzaţie, în mod corect prima instanţă a apreciat că probele nu au aptitudinea de a răsturna prezumţia de nevinovăţie, în contextul în care, din mijloacele de probă relevante, respectiv declaraţiile celor care au fost prezenţi la percheziţie, reiese că inculpatul B. a fost pe tot parcursul derulării acesteia în prezenţa a cel puţin unuia dintre lucrătorii de poliţie, fiind imposibil să dea dispoziţii în acest sens care să nu fie cunoscute de organele judiciare.

Astfel, la momentul prezentării organelor de poliţie în scopul efectuării percheziţiei, la sediul universităţii au găsit doar pe martora P., secretara rectorului B., acesta din urmă prezentându-se în urma contactării sale telefonice, iar ulterior a venit şi martora L..

Este adevărat că organelor judiciare le-a fost înmânată exclusiv situaţia şcolară astfel cum a fost tipărită din sistemul informatic de martora L., însă din chiar susţinerile acesteia nu reiese că ar fi fost determinată în vreun fel de inculpatul B. să nu remită cataloagele. Astfel, probele testimoniale atestă faptul că numita P. ar fi afirmat în legătură cu acele cataloage că nu se află la sediu.

Faţă de obiectul probaţiunii, este lipsit de relevanţă a clarifica veridicitatea susţinerilor potrivit cărora inculpatul B. ar fi solicitat să nu fie remise cataloagele, din cel puţin două motive. Pe de o parte, derularea evenimentelor face ca singurul interval de timp în care inculpatul ar fi putut face această solicitare martorei P. să fie anterior sosirii sale la sediul universităţii, mai precis în cadrul convorbirii telefonice pe care a purtat-o cu aceasta, moment la care nu avea cunoştinţă de motivul pentru care Direcţia Generală Anticorupţie solicită acele cataloage şi ca atare, solicitarea sa nu poate constitui un act de favorizare a inculpatului A. atâta timp cât nu avea cunoştinţă de flagrantul care se realizase cu puţin timp în urmă.

Astfel, din cronologia evenimentelor, consemnată în procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante şi de efectuare a percheziţiei rezultă că inculpatul A. a fost surprins în flagrant la ora 16:25, în timp ce percheziţia s-a derulat în intervalul 16.48 - 19.36. Aşadar, la momentul descinderii organelor de poliţie la sediul universităţii, inculpatul era condus la sediul organului judiciar, reţinerea fiind dispusă la ora 23:20, aşa cum reiese din ordonanţa procurorului, fiind practic imposibil ca inculpatul B. să fi cunoscut ce se întâmplă la momentul la care a fost contactat pentru a se prezenta la sediu. Din chiar declaraţia inculpatului B. dată în faţa instanţei de apel reiese că a aflat de ancheta care se afla în derulare ulterior contactării sale de secretară care i-a relatat că organele judiciare au solicitat situaţia unui student şi că urmează a se efectua o percheziţie, declaraţia sa nefiind contrară celei ale numitei P..

Ca atare, se poate constata că inculpatul B. nu avea o reprezentare clară a motivului efectuării percheziţiei, iar un refuz generic de a încredinţa cataloagele, este de natură a îngreuna urmărirea penală însă nu se poate aprecia că reprezintă un ajutor dat unui acuzat determinat în împrejurările date. Mai mult, inculpatul B. cunoştea că urmează a se efectua o percheziţie, or, în acest context un refuz de a preda anumite înscrisuri ar fi fost lipsit de sens şi inutil.

De altfel, nu există niciun motiv justificat pentru care inculpatul B. să fi solicitat să nu fie remise cataloagele în contextul în care a cunoscut că se înmânează situaţia şcolară a studentului, iar acesta nu avea cum să prevadă faptul că secretara L. va falsifica informaţiile solicitate, rezoluţia acesteia fiind una autonomă şi spontană după cum însăşi martora afirmă, împrejurare ce nu este contrazisă de nicio altă probă.

Ca atare, din coroborarea probelor relevante reiese că singurul indiciu în sensul că inculpatul ar fi solicitat să nu fie remise reiese din declaraţia martorei L. dată în calitate de suspect ca o justificare a completării situaţiei şcolare în fals, afirmaţia fiind menţinută în declaraţiile succesive. Astfel, se remarcă faptul că această împrejurare nu este confirmată de altă probă şi trebuie privită circumspect în considerarea împrejurărilor în care a fost susţinută.

Mai mult, chiar reală de ar fi, nu realizează tipicitatea infracţiunii de favorizare a infractorului, care ar presupune ca inculpatul B. să fi cunoscut la momentul la care a fost contactat să se prezinte la sediul universităţii că inculpatul A. a comis o faptă penală, că percheziţia nu viza şi secretariatul facultăţii de drept unde se aflau cataloagele şi că numita L. va falsifica situaţia şcolară, astfel încât omisiunea de a remite cataloagele să constituie un ajutor dat inculpatului A. cu scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor. Or, aceste împrejurări nu pot fi susţinute de o manieră cel puţin rezonabilă şi cu atât mai puţin probate pentru a fundamenta o condamnare, criticile formulate de parchet sub acest aspect nefiind fondate.

În ce priveşte acuzaţiile aduse inculpaţilor B. şi C. de a fi completat în fals cataloagele aferente anului I a anului universitar 2014 - 2015, prin transcrierea notelor înscrise în precedent de martora L. în catalogul electronic, cel din urmă la instigarea inculpatului B., probele administrate atestă dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că la data de 07.06.2016, aceştia au făcut asemenea menţiuni, atestând în fals că studentul D. ar fi susţinut şi promovat examenele respective.

Aşadar, faptele reţinute prin sentinţa apelată sunt confirmate în materialitatea lor şi nu se impune redarea in extenso a probelor directe -declaraţii de martori sau indirecte, înregistrări audio-video în mediu ambiental- redate atât în rechizitoriu, cât şi în hotărârea primei instanţe.

De altfel, inculpaţii nu neagă această împrejurare, ci susţin, pe de o parte, că nu au avut reprezentarea caracterului nereal al notelor respective şi că nu au urmărit să-l favorizeze pe inculpatul A. prin aceasta, iar pe de altă parte, invocă faptul că ar fi fost provocaţi de martora colaboratoare L..

Evenimentele din data de 07.06.2016 au fost înregistrate ambiental de L., desemnată colaborator în cauză în urma audierii sale în calitate de suspect în noaptea de 06/07.06.2016.

Înregistrările respective atestă că inculpatul B. s-a prezentat la secretariat în jurul orei 8:20 şi a întrebat-o pe martora L. despre cele petrecute, ocazie cu care aceasta i-a relatat că organele de cercetare penală au solicitat înscrisuri privind situaţia studentului D., care figura înscris în anul al II-lea de studii, deşi nu achitase decât un avans din taxa pentru anul I şi nu avea nicio notă în catalog. Relevant este că în acest context, martora i-a relatat inculpatului ceea ce se întâmplase, inclusiv remiterea unei situaţii şcolare nereale, replica spontană a acestuia fiind "Bine ai făcut. Da, ca să nu...dacă are 30 de credite îl scoatem...", pentru ca, ulterior, să completeze în catalogul scriptic notele respective atât la disciplina la care era titular, cât şi la altă disciplină la care examinator a fost numita V., soţia sa.

Înalta Curte reţine că nu există nicio îndoială în sensul că inculpatul B. nu ar fi cunoscut caracterul nereal al notelor respective, dimpotrivă a fost informat cu privire la acest aspect, afirmaţia martorei L. fiind explicită:

"i-am trecut nişte note la dumneavoastră", această proba directă fiind suficientă pentru a statua asupra faptului că inculpatul a comis infracţiunile de fals în cunoştinţă de cauză.

În ce priveşte acuzaţia adusă inculpatul B. în sensul că l-ar fi instigat să completeze în fals catalogul, Înalta Curte constată că aceasta nu este susţinută de niciun mijloc de probă administrat în cauză, soluţia primei instanţe fiind temeinică şi cu privire la această acuzaţie, relaţia de rudenie dintre cei doi nefiind suficientă pentru a fundamenta o condamnare.

Astfel, nu există nicio probă din care să rezulte că cei doi inculpaţi ar fi comunicat în data de 06.06.2016, iar la data de 07.06.2016, înregistrările atestă că inculpatul B. a ajuns la sediul universităţii după ce inculpatul B. deja notase menţiunile false în catalog.

Mai mult, din probele administrate reiese că inculpatul B. a aflat de menţiunile în fals realizate de L. ulterior inculpatului B., de la numita Q., a cărei prezenţă în biroul inculpatului este atestată atât de înregistrările ambientale, cât şi de martorele P. şi L., nefiind contestată nici de inculpat.

Astfel, probele atestă că Q., soţia inculpatului A., s-a prezentat în dimineaţa respectivă la sediul universităţii şi a discutat cu martora colaboratoare L. după ce aceasta deja informase pe inculpatul B. despre notele completate în fals. Din convorbirea dintre cele două reiese că Q. s-a interesat de cele întâmplate cu o zi înainte, iniţial s-a arătat nemulţumită de faptul că L. a trecut note studentului respectiv, pentru ca imediat să construiască o apărare pornind de la situaţia creată care să justifice notarea acestuia în contextul în care nu achitase taxele şcolare şi nici nu susţinuse examenele.

Aşadar, cronologia evenimentelor atestă că inculpatul B. a purtat o discuţie în biroul său cu Q., după ce aceasta cunoştea deja situaţia, ştia că notele nereale vizau discipline ai căror titulari erau B. şi C. şi, mai mult, stabilise o strategie care să infirme acuzaţiile aduse soţului său, inculpatul A., aşa cum reiese din simpla lecturare a înregistrării conversaţiei purtate cu martora colaboratoare. Acesta este contextul în care inculpatul B. a chemat-o pe L., s-a asigurat că notele din situaţia şcolară remisă organelor de anchetă acoperă necesarul de 30 de credite şi a făcut demersuri pentru ca C. să fie chemat la sediul universităţii. Aspectele de fapt descrise confirmă faptul că inculpatul B. a fost informat de Q. asupra situaţiei create şi a luat hotărârea infracţională de a determina şi pe C. să completeze catalogul scriptic cu note nereale, ceea ce a şi făcut.

Astfel, reţinem, corelativ cu acuzaţiile aduse inculpatului C., că din succesiunea cronologică a înregistrărilor ambientale rezultă că subsecvent transcrierii notelor nereale de către inculpatul B., martora L. este chemată la biroul rectorului, inculpatul B..

Din conţinutul convorbirii purtate, reiese că inculpatul era în temă cu cele întâmplate şi s-a interesat dacă notele trecute acoperă creditele necesare promovării, a aflat că B. a trecut notele şi a semnat şi în catalogul scriptic, însă C. încă nu, afirmând "Mă duc eu acasă la el acum...".

Martora P. la rândul său a relatat despre insistenţa inculpatului B. în legătură cu prezentarea inculpatului C. la sediul facultăţii atunci când L. i-a adus la cunoştinţă că acesta nu poate fi contactat telefonic.

Din declaraţia dată de inculpatul B. în faţa instanţei de apel reiese că în data de 07.06.2016, când a ajuns la birou era aşteptat de numita Q., soţia inculpatului A.. Deşi inculpatul sugerează că martora L. este aceea care ar fi afirmat că C. trebuia să completeze catalogul înainte de transmiterea documentelor, înregistrarea convorbirii infirmă această ipoteză, inculpatul fiind interesat de completarea notelor şi, deşi iniţial a afirmat că se va deplasa la locuinţa inculpatului C. în acest scop, a renunţat şi a preferat să-l contacteze telefonic, dat fiind că documentele trebuiau înaintate înainte de soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului A.. Faptul că inculpatul B. l-a contactat pe inculpatul C. în cursul dimineţii reiese din listingul transmis instanţei de apel.

Teza inculpatului în sensul că L. a coordonat acţiunile inculpaţilor nu este credibilă. Este evident că interesul numitei Q. şi al inculpatului B. a fost motivul determinant pentru care chemarea inculpatului C., fiind şi nerezonabilă apărarea în sensul că martora, în calitatea ei de secretară ar fi avut această putere de decizie. De fapt, cei implicaţi au profitat deliberat de situaţia creată de aceasta pentru a construi o apărare inculpatului A., coleg, prieten sau soţ, cercetat penal la acel moment.

Din coroborarea declaraţiilor inculpaţilor B. şi C., reiese că acesta din urmă s-a prezentat în biroul rectorului unde a avut loc o discuţie, de faţă fiind şi Q.. Declaraţiile acestora sunt evazive cu privire la conţinutul convorbirii, însă este clar că scopul pentru care a fost chemat C. a fost de a completa cataloagele, aşa cum reiese din înregistrările ambientale şi că atât B., cât şi Q. cunoşteau la acel moment că L. completase în fals catalogul electronic înmânat organelor de anchetă, cât şi faptul că aceasta din urmă era interesată ca înscrisurile să ajungă la organele judiciare având în vedere că urma să fie soluţionată propunerea de arestare preventivă a inculpatului A..

În acest context faptic, susţinerea inculpaţilor cum că în biroul rectorului s-au purtat discuţii privind sănătatea inculpatului A. este lipsită de credibilitate. Dimpotrivă, deplasarea imediată a inculpatului C. la secretariat pentru a completa cataloagele, împrejurare în care a solicitat şi închiderea camerelor de supraveghere, confirmă faptul că acesta a luat cunoştinţă de situaţia creată şi a fost determinat ca la rândul său să completeze în fals notele.

Aşadar, probele atestă că inculpatul B. este cel care a insistat ca inculpatul C. să vină la facultate în data de 07.06.2016, că a purtat cu acesta o discuţie în birou unde se afla şi Q. şi că, imediat după, s-a deplasat la secretariat unde a completat cataloagele la dictarea secretarei L. fără să ceară nicio explicaţie acesteia din urmă, elemente de fapt care fundamentează acuzaţia adusă inculpatului B. în sensul că l-ar fi instigat să noteze în fals pe studentul în legătură cu care se derulau cercetările şi că ambii inculpaţi cunoşteau faptul că notele sunt nereale.

Relevant pentru stabilirea poziţiei subiective a inculpaţilor B. şi C. este faptul că apărările promovate de aceştia au fost infirmate de martori, angajaţi ai instituţiei de învăţământ, susţinerile contrare ale acestora fiind unele pro causa.

Astfel, martora K. a precizat că doar ea şi martora L. operau în catalogul electronic şi că nu a existat nicio situaţie în care acesta să fie completat anterior catalogului scriptic, afirmând explicit "niciodată nu treceam notele în sistem fără să fie trecute în catalog". Faptul că în precedent s-a întâmplat ca inculpatul C. să lase la secretariat liste cu note nu schimbă cu nimic această situaţie, dat fiind că niciuna dintre secretare nu a susţinut că notele din listă ar fi fost trecute în catalogul electronic înaintea înscrierii în catalogul scriptic, dimpotrivă. De altfel, se observă că apărarea se bazează pe situaţii reale, respectiv faptul că inculpatul C. a lăsat în precedent liste cu note la secretariat fără a le trece în catalog pentru a da posibilitatea informării studenţilor şi încearcă să inducă convingerea că în astfel de situaţii secretarele menţionau notele respective în sistemul electronic, înaintea celui scriptic, însă acest mod de lucru este infirmat categoric de cele două secretare.

Susţinerile celor doi în apărare în sensul că ar fi crezut că notele sunt reale nu sunt credibile, în contextul în care ambii cunoşteau că se derulează cercetări în legătură cu o faptă penală comisă tocmai în legătură cu situaţia studentului respectiv, ceea ce naşte chiar o atenţie sporită unei persoane de bună-credinţă în verificarea exactităţii notării, cu atât mai mult cu cât notele vizau o situaţie şcolară din anul anterior şi erau mai multe, ceea ce exclude aşa-zisa "scăpare" fie ea şi culpabilă, nefiind credibil ca din greşeală să fie omisă transcrierea mai multor note la acelaşi student şi această greşeală să fie observată la un an distanţă.

De altfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B. sunt probe directe care atestă că i s-a adus la cunoştinţă caracterul nereal al notelor, iar în privinţa inculpatului C. probele indirecte analizate conduc spre aceeaşi concluzie, cu atât mai mult cu cât subsecvent discuţiei purtate în biroul rectorului, Q. l-a însoţit pe acesta la secretariat pentru a se asigura de transcrierea notelor. Nu în ultimul rând, este relevantă modalitatea conspirativă în care sunt purtate discuţiile legate de note şi faptul că inculpatul C. s-a asigurat de închiderea camerelor de supraveghere. Nu poate fi primită nici apărarea privind "asaltul autorităţilor" împotriva instituţiei de învăţământ, care nu se susţine nici la nivel probator, dar nici printr-un raţionament logic. Susţinerea însă relevă că inculpaţii au fost în mod fals încredinţaţi de faptul că în activitatea derulată în cadrul unei universităţi private ar putea acţiona după bunul plac fără ca autorităţile să aibă dreptul de a face verificări. Depoziţiile celor audiaţi au conturat practici discutabile cu privire la taxele de studii şi la susţinerea examinărilor, practici care sugerează că instituţia reprezenta o sursă de venituri, iar exigenţa pentru realizarea scopului real era una redusă, examinările constând în referate al căror autor era incert. Or, cu o astfel de atitudine, inculpaţii trebuiau să realizeze că sunt expuşi unor plângeri şi unor verificări din partea organelor statului.

De altfel, în acelaşi registru de apărări, pe parcursul procesului penal inculpaţii au încercat să acrediteze ideea că nu au fost transcrise şi ataşate la dosar convorbiri înregistrate al căror conţinut le-ar fi fost favorabil. Trebuie subliniat că instanţa de apel a solicitat transmiterea tuturor înregistrărilor realizate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise şi a pus la dispoziţia apărării copii. Urmare a acestui fapt s-a solicitat şi s-a încuviinţat audierea unei convorbiri apreciată relevantă de apărare, al cărei conţinut nu a oferit însă nicio susţinere tezei apărării. Astfel, înregistrările în care apare inculpatul C. relevă într-adevăr îngrijorarea acestuia în legătură cu situaţia studentului D., chestiune care este explicabilă în contextul anchetei penale, dar nu oferă nicio probă în sensul că inculpatul ar fi fost încredinţat de realitatea notelor respective, susţinere care nici nu este rezonabilă pentru argumentele deja menţionate în considerare nivelului de gândire critică pe care în mod cert, inculpatul C. prin pregătirea sa profesională îl are.

În ce priveşte apărarea în sensul că martora L. ar fi acţionat în calitate de agent provocator al statului, fie pentru a obţine probe care să îl incrimineze pe A., fie să determine pe inculpaţii B., B. şi C. să acţioneze de maniera în care au făcut-o, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este fondată.

Preliminar, se remarcă faptul că sugestia privind determinarea de a completa în fals notele chiar de către organele judiciare nu se susţine. Astfel, ofiţerii de poliţie au fost surprinşi de modalitatea în care s-a procedat, fiind încredinţaţi cu privire la lipsa cataloagelor din instituţie, fapt pentru care nici nu au consemnat această chestiune relevantă în procesul-verbal întocmit.

Pe de altă parte, nu există niciun motiv rezonabil ca martora să fi trecut note false la îndemnul poliţiei, aceasta fiind sancţionată penal pentru activitatea sa infracţională, fiind încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru infracţiunea de fals informatic prev. de art. 325 din C. pen.. În referire la soluţia de clasare pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului, instanţa de apel reţine că a fost motivată de lipsa intenţiei pe considerentul că nu a avut reprezentarea că oferă un ajutor inculpatului A.. Mai mult, martora a oferit o explicaţie plauzibilă cu privire la motivul pentru care a acţionat astfel.

În legătură cu activitatea derulată de martoră în calitate de colaborator al poliţiei la data de 07.06.2016, se observă că aceasta este caracterizată de pasivitate, limitându-se la a aduce la cunoştinţa inculpaţilor faptul că a notat în fals pe studentul respectiv. Astfel, rezoluţia infracţională de a completa în fals cataloagele scriptice a fost rezultatul deliberării fiecăruia dintre cei implicaţi cu privire la oferirea unei strategii de apărare inculpatului A..

Fără a relua criteriile expuse în cele ce preced privind provocarea, Înalta Curte reţine că activitatea infracţională a numitei L. din data de 06.06.2016 a fost comisă deliberat de aceasta, fără nicio intervenţie din partea agenţilor statului, iar conduita acesteia din data 07.06.2016, când martora a purtat tehnica de înregistrare, este caracterizată de pasivitate, lipsind orice indiciu privind vreo acţiune insidioasă din partea sa, determinantă pentru conduita infracţională a inculpaţilor.

A considera că simpla expunere a faptelor comise de martora L., la cererea inculpaţilor, de altfel, se poate circumscrie noţiunii de determinare, provocare, dincolo de exigenţele art. 101 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., înseamnă a ignora faptul că maniera în care inculpaţii au decis să procedeze după ce au cunoscut cele întâmplate este rezultatul unor procese deliberative şi volitive, resorturile interioare care au determinat acţiunile lor fiind proprii acestora, iar nu inoculate de colaborator, care a fost un simplu spectator al evenimentelor supunându-se solicitărilor inculpatului B. şi limitându-se la a dicta notele inculpaţilor B. şi C..

Aşadar, este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpaţii B. şi C. au comis infracţiunile de fals de care sunt acuzaţi prin actul de inculpare şi că inculpatul B. a fost cel care a instigat pe cel din urmă să săvârşească infracţiunea, confruntarea mijloacelor de probă fundamentând această concluzie, cu excluderea oricărei alte ipoteze.

Deşi este cert că notările în fals au făcut parte din strategia pusă la punct de inculpaţi împreună cu Q., pentru a sprijini pe inculpatul A. în cauza în care era cercetat penal, fapta ca atare, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) din C. pen., favorizarea făptuitorului constă în "Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Din conţinutul normei de incriminare, reiese că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca ajutorul dat să fie de natură a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea, urmarea imediată constând în crearea unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Este adevărat că nu are relevanţă dacă urmărirea penală sau judecata au fost efectiv îngreunate sau zădărnicite, dar este obligatoriu să fi existat cel puţin posibilitatea de a se realiza în concret, unul dintre aceste rezultate.

Cerinţa ca ajutorul să fie acordat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală se referă la latura obiectivă a infracţiunii, deoarece indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare, şi nu finalitatea subiectivă a acestui act (în acest sens Vintilă Dongoroz şi colab. în "Explicaţii teoretice ale C. pen. român. Partea specială", vol. IV, Ed. Academiei RSR, 1972, pag. 217 şi "Explicaţiile noului C. pen..", publicate de un colectiv de autori sub egida Academiei Române -Institutul de Cercetări Juridice, vol. IV, Ed. Universul Juridic, 2016, pag. 269).

Astfel, cerinţa esenţială a scopului are rolul de a clarifica elementul material din conţinutul incriminării, având semnificaţia de destinaţie şi de rezultat, şi, ca atare, aparţine laturii obiective, spre deosebire de scopul ca finalitate, care aparţine laturii subiective atribuind caracter calificat intenţiei. Referirea la scop explicitează conţinutul lui verbum regens, respectiv "ajutorul dat", care prin generalitatea exprimării poate include orice acţiune sau inacţiune, iar în lipsa caracterizării prin indicarea destinaţiei în norma de incriminare nu ar avea nicio semnificaţie concretă şi ar face imposibilă statuarea asupra elementului material. Rezultă ca atare, că în tiparul normei de incriminare "în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor" se circumscrie laturii obiective, conturând elementul material şi nu se referă la poziţia subiectivă a autorului faţă de faptă şi rezultatul său, cu consecinţe în evaluarea tipicităţii faptei.

Astfel, în cadrul acestei analize, instanţa trebuie să se raporteze la împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, iar nu la o ipoteză abstractă, ceea ce presupune ca fapta comisivă sau omisivă să aibă aptitudinea de a induce organele judiciare pe o pistă greşită de cercetare, să fie de natură a afecta raţionamentul logico-juridic ce fundamentează stabilirea adevărului judiciar.

Or, deşi în abstract completarea în fals a catalogului ar fi putut proba că studentul D. a susţinut examenele respective, faptul că întreaga activitate infracţională a fost înregistrată de martora colaboratoare, fiind practic comisă sub supravegherea organelor de ancheta, acestea fiind în deplină cunoştinţă de cauză, a exclus ab initio posibilitatea inducerii în eroare, faptele neavând aptitudinea în concret de a îngreuna urmărirea penală, cerinţă esenţială a elementului material şi nici de a realiza urmarea imediată a infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

Premisa capacităţii unei acţiuni sau inacţiuni concrete de a ajuta făptuitorul în scopul îngreunării cercetărilor, este aceea că fapta nu ar trebui să fie cunoscută organelor judiciare, să fie tăinuită, ascunsă, conspirativă, iar nu la vedere, "în direct", ca în situaţia dată în care faptele de favorizare sunt cunoscute de autorităţi chiar în timpul comiterii lor, fiind exclusă posibilitatea influenţării cursului anchetei penale. Astfel, deşi faptele inculpaţilor în abstract au avut aptitudinea de a favoriza pe inculpatul A., în concret, datorită împrejurărilor în care au fost realizate, o astfel de posibilitate nu a existat.

Ca atare, în mod obiectiv, acţiunile inculpaţilor nu realizează elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 269 din C. pen., datorită faptului că întreaga strategie de favorizare a fost cunoscută organelor de urmărire penală, derulându-se chiar sub directa supraveghere a acestora.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează a dispune achitarea inculpaţilor B., B. şi C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prev. de art. 269 din C. pen., deoarece faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii respective.

Totodată, observând că încadrarea juridică a faptelor de fals imputate inculpatului B. a fost corect reţinută în considerentele primei instanţe, însă la dispozitiv în mod eronat au fost menţionate prevederile art. 322 alin. (1) şi (2) din C. pen. ca temei al condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, în loc de art. 320 alin. (1) şi (2) din C. pen., constată că sub acest aspect apelul parchetului este fondat, eroarea urmând a fi remediată prin prezenta, în lipsa unei încheieri de îndreptare.

Atât Ministerul Public, cât şi inculpaţii B. şi B. au criticat soluţia primei instanţe sub aspectul individualizării pedepselor aplicate şi a modalităţii de executare, motiv pentru care instanţa de apel va proceda la analizei sentinţei atacate sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât soluţia de achitare pentru una din infracţiunile reţinute, impune reevaluarea.

În această privinţă, instanţa de apel constată că la stabilirea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor B. şi B., instanţa de fond a valorificat criteriile de individualizare prev. de art. 74 C. pen., gravitatea infracţiunilor săvârşite şi periculozitatea inculpaţilor în raport de împrejurările relevante în cauză.

Astfel, se reţine împrejurarea că inculpaţii au urmărit să creeze o aparenţă de legalitate a activităţii infracţionale pentru care se derula faţă de inculpatul A. o anchetă penală. Or, mobilul faptelor lor, chiar dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului, imprimă acţiunilor lor o periculozitate sporită.

În ceea ce priveşte persoana inculpaţilor, Înalta Curtea reţine că ambii sunt integraţi social şi nu au mai fost cercetaţi pentru alte fapte de natură penală, ceea ce denotă că infracţiunile au constituit un act izolat şi luând în considerare nivelul de educaţie, vârsta, situaţia familială şi socială, periculozitatea acestora este una redusă şi justifică aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special de 6 luni închisoare, pedepsele de 1 an, aplicate de prima instanţă reflectând şi aceste circumstanţe.

Având în vedere că un cadru didactic din învăţământul superior are calitatea de funcţionar public, indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei universităţi de stat sau private, instituţiile de învăţământ superior fiind instituţii de utilitate publică, conform art. 114 alin. (4) - (5) din Legea nr. 1/2011, modificată prin O. U. G. nr. 49/2014, iar inculpaţii au comis faptele pentru care au fost condamnaţi în îndeplinirea acestei funcţii, se impune interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.. Totodată, se impune şi interzicerea exercitării dreptului de a a exercita funcţia de rector sau/şi profesor, după caz, în învăţământul de stat sau particular, de care inculpaţii s-au folosit la comiterea infracţiunilor.

Criteriile de individualizare trebuie să se reflecte şi în modalitatea de individualizare a executării pedepsei, iar în această privinţă Înalta Curte consideră că nu se justifică izolarea inculpaţilor de societate în condiţiile în care, scopul executării pedepselor este, potrivit art. 3 din L. 254/2013, acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni, prin executarea pedepselor urmărindu-se formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială, în vederea reintegrării în societate. Or, prevenţia specială se realizează prin însăşi hotărârea de condamnare şi consecinţele acesteia, respectiv imposibilitatea ocupării unei funcţii publice şi exercitării profesiei de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunilor, ca urmare a aplicării acestei interdicţii cu titlu de pedeapsă complementară, iar datele ce caracterizează inculpaţii nu relevă un risc de reiterare a comportamentului infracţional care să justifice privarea de libertate.

Ca atare, constatând întrunite condiţiile prev. de art. 91 C. pen., în raport de cuantumul pedepselor aplicate, de faptul că inculpaţii nu au mai fost condamnaţi anterior, dar şi în raport de persoana acestora, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, precum şi de posibilităţile de îndreptare, aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, inculpaţii nu vor mai comite infracţiuni.

Faţă de modalitatea de executare a pedepsei, prin suspendarea sub supraveghere, nu pot fi aplicate pedepse accesorii faţă de dispoziţiile art. 54 C. pen. potrivit cărora "Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate." Din interpretarea literară a textului menţionat reiese că pedeapsa accesorie însoţeşte o pedeapsă ce se execută în regim de detenţie, iar nu într-o altă modalitate.

Spre deosebire de legislaţia anterioară, aplicarea pedepsei închisorii nu mai atrage de drept aplicarea acestora. În contextul în care art. 65 alin. (3) C. pen. statuează în sensul că pedeapsa accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată, fără posibilitatea suspendării executării acesteia, iar art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. prevede că executarea pedepsei complementare începe tot de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în cazul în care s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere, ar însemna ca cele două pedepse să înceapă a fi executate simultan, deşi conţinutul lor este acelaşi, astfel încât aplicarea pedepselor accesorii în această ipoteză apare lipsită de finalitate.

În ce priveşte individualizarea pedepsei în cazul inculpatului C., Înalta Curte remarcă faptul că situaţia acestuia atât în privinţa gravităţii faptei de fals intelectual săvârşite, cât şi al circumstanţelor ce caracterizează persoana sa, este sensibil similară cu a celorlalţi doi inculpaţi, context în care amânarea aplicării pedepsei constituie în cazul său un tratament sancţionator nejustificat de blând, apelul parchetului fiind fondat sub acest aspect.

Relevantă în această evaluare este conduita procesuală pe care inculpatul a înţeles să o adopte pe parcursul întregului proces penal. Astfel, în ciuda pregătirii care îi permitea să înţeleagă circumstanţele cauzei şi conotaţiile penale, acesta a preferat să se pretindă victimă, fie a celui care l-a instigat, fie a unei înscenări, al cărei scop ar fi compromiterea instituţiei de învăţământ. O astfel de apărare denotă că inculpatul nu şi-a asumat responsabilitatea pentru faptele sale -contrar aprecierii primei instanţe-, dincolo de faptul că este lipsită de orice justificare obiectivă în contextul în care nu există nicio explicaţie, fie ea şi pur teoretică, pentru care organele judiciare să fi urmărit "persecutarea" acestei instituţii. De altfel, nici inculpatul nu a oferit o astfel de explicaţie, însă punctul său de vedere reflectă un mod de gândire, acela că în cadrul unei instituţii private de învăţământ este posibil să se abdice nu doar de la calitate, ci chiar de la respectarea valorilor protejate de legea penală, fiind indiferent la consecinţele greu de cuantificat ale unei astfel de activităţi.

Nu în ultimul rând recrudescenţa faptelor penale care compromit sistematic învăţământul superior, fac ca amânarea aplicării pedepsei să fie insuficientă pentru realizarea funcţiei preventive a pedepsei, tratamentul sancţionator al inculpatului C. urmând să fie acelaşi sub aspectul modalităţii de executare şi al pedepselor complementare ca şi în cazul coinculpaţilor B. şi B..

Faţă de cele expuse, în majoritate, Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii B., C. şi B., va desfiinţa sentinţa apelată, în parte, doar pe latură penală, şi rejudecând va descontopi pedepsele rezultante aplicate inculpaţilor B., C. şi B., va repune în individualitatea lor pedepsele componente şi va dispune achitarea aceloraşi inculpaţi pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Totodată, va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen., durată pe parcursul căreia inculpatul va trebui să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen. şi obligaţiile prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. şi de art. 93 alin. (3) C. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., se va dispune contopirea pedepselor de câte 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen. şi de fals intelectual art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 1 an, sporită cu 4 luni închisoare, deci un total de pedeapsă rezultantă de 1 (unu) an şi 4 (patru) luni închisoare, precum şi a pedepselor complementare urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 2 ani.

Va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate acestuia pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen., durată pe parcursul căreia inculpatul va trebui să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen. şi obligaţiile prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. şi de art. 93 alin. (3) C. pen.

Se va dispune înlăturarea pedepselor accesorii aplicate inculpaţilor B. şi B..

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual şi va aplica acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 2 ani.

Va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen., durată pe parcursul căreia inculpatul va trebui să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen. şi obligaţiile prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. şi de art. 93 alin. (3) C. pen.

Va atrage atenţia inculpaţilor B., C. şi B., asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind cazurile în care se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate şi va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţei penale.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., inculpatul A. va fi obligat la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, iar potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege, celelalte cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii B., C. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 1 din 08 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - noul C. proc. pen.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată, doar pe latură penală şi rejudecând:

1. Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. dispune achitarea inculpatului B. pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 321 alin. (C. pen. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. impune inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială stabilit de Serviciul de Probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la Consiliul Local Iaşi, Direcţia de Exploatare a Patrimoniului, Sediul Administrativ.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Înlătură pedepsele accesorii aplicate inculpatului prin sentinţă.

2. Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. dispune achitarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen. şi pedeapsa de 1 (unu) an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 1 an, sporită cu 4 luni închisoare, deci un total de pedeapsă rezultantă de 1 (unu) an şi 4 (patru) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. contopeşte pedepsele complementare aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 2 ani.

În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului B. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. impune inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială stabilit de Serviciul de Probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la Consiliul Local Iaşi, Direcţia de Exploatare a Patrimoniului, Sediul Administrativ.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Înlătură pedepsele accesorii aplicate inculpatului prin sentinţă.

3. Descontopeşte pedeapsa rezultantă stabilită în sarcina inculpatului C. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. dispune achitarea inculpatului C. pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice -, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat -, lit. g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 2 ani.

În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului C. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. impune inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială stabilit de Serviciul de Probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la Consiliul Local Iaşi, Direcţia de Exploatare a Patrimoniului, Sediul Administrativ.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate în măsura în care nu contravin prezentei.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţei penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de apelurile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi ale inculpaţilor B., C. şi B. rămân în sarcina statului.

Obligă pe inculpatul A. la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Constată că onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii-intimaţi-inculpaţi A., B., B. şi C. a fost acordat prin încheierea de şedinţă din data de 5 iunie 2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2019.

OPINIE SEPARATA

Motivarea opiniei separate la Decizia nr. 224/A/11 iunie 2019

În opinia separată s-a apreciat că se impuneau următoarele soluţii:

Admiterea apelului declarat de inculpatul A., desfiinţarea, în parte, a sentinţei apelate doar sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei, în sensul ca pedeapsa de 3 ani închisoare să se execute în modalitatea prev. de art. 91 C. pen., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere de 4 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pe durata termenului de supraveghere condamnatul să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen. şi prestarea unei munci neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, la una dintre instituţiile din comunitate stabilită de către Serviciul de probaţiune al Judeţului Iaşi.

Să se impună condamnatului să execute următoarea obligaţie prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., respectiv să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Admiterea apelurilor declarate de inculpaţii B., B. şi C., desfiinţarea, în parte, a sentinţei atacată în sensul că, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., să se dispună achitarea următorilor inculpaţi:

B.:

- pentru infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.;

- pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) şi (2) C. pen.

- pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.

B.:

- pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.;

- pentru infracţiunea de instigare la fals intelectual, prev. de art. 47 cu ref. la art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

C.:

- pentru infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

- pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.

Respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi.

Menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei apelate, ce nu sunt contrare prezentei opinii separate.

Motivele care, în opinia separată, impuneau aceste soluţii sunt următoarele:

Referitoare la apelul inculpatului A.:

Apelantul-inculpat A. îndeplinea toate condiţiile prev. de art. 91 C. pen. care pot justifica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere:

- pedeapsa aplică este de cel mult 3 ani;

- inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, fiind la prima încălcare a legii penale;

- şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;

- în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de posibilităţile sale de îndreptare, se poate aprecia că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, nu va mai comite alte infracţiuni.

Sub acest aspect, se constată că inculpatul este o persoană cu studii juridice superioare, integrat social, familial şi profesional, cadru didactic la o unitate de învăţământ superior, pregătirea sa, dar şi funcţia îndeplinită fiind de natură a contribui la înţelegea deplină a gravităţii faptei săvârşite şi la necesitatea adoptării, pe viitor, a unei conduite sociale caracterizată prin respectarea legii.

În lipsa altor împrejurări, pericolul social concret al infracţiunii (care - de altfel - a fost deja evaluat prin cuantumul pedepsei aplicate), nu poate fi de natură a înlătura dreptul acestuia de a beneficia de modalitatea de individualizare legală prev. de art. 91 C. pen.

Inculpatul nu s-a aflat în situaţia prev. de art. 91 alin. (3) lit. c) C. pen., exercitarea în limitele legii a dreptului de apărare neechivalând cu ipotezele la care se referă legiuitorul în aceste dispoziţii legale.

Referitoare la apelanţii inculpaţi B., B. şi C.:

Apărarea apelanţilor-inculpaţi în sensul că faptele săvârşite sunt consecinţa unei provocări a organelor judiciare este întemeiată.

Faptele care au făcut obiectul trimiterii în judecată se pot examina din perspectiva a 3 etape: a) faptele inculpatului A., care s-au finalizat prin organizarea şi finalizarea activităţii de prindere în flagrant în ziua de 06.06.2016 (fiind folosită ca metodă specială de supraveghere sau cercetare utilizarea în calitate de colaborator a numitului D., ordonanţa procurorului din 1.06.2016); b) faptele de falsificare a datelor în sistemul informatic cu privire la studentul D. şi eliberarea documentului în format scris, semnat şi ştampilat, fapte săvârşite de numita L. la data de 06.06.2016; c) faptele celorlalţi inculpaţi, din ziua de 7.06.2016 (fiind folosită ca metodă specială de supraveghere sau cercetare utilizarea în calitate de colaborator cu identitate reală a numitei L., ordonanţa procurorului din 7.06.2016).

Or, în ziua de 06.06.2016, după finalizarea activităţii de prindere în flagrant a inculpatului A., faptele care interesau organele judiciare au fost complet stabilite nu numai prin însăşi prinderea în flagrant, dar şi prin strângerea celorlalte probe necesare probării faptei şi vinovăţiei acestuia (printre care adeverinţa cu situaţia şcolară a studentului D., în acest înscris fiind menţionată o situaţie şcolară neconformă realităţii care se putea stabili prin compararea datelor din adeverinţă cu datele existente în cataloagele unităţii de învăţământ).

Condiţiile în care s-a procedat organizarea celei de-a treia etapă a situaţiei de fapt expusă în rechizitoriu sunt relevate, dincolo de orice dubiu rezonabil referitor la sinceritatea acesteia, chiar de numita L. în declaraţiile date.

În declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi, martora L. precizează următoarele:

"În data de 06.06.2016 am fost contactată telefonic de d na P., secretara rectorului care mi a solicitat să mă deplasez la serviciu, întrucât s au solicitat informaţii în legătură cu un student "D." de către DNA. Am mers la facultate şi verificând catalogul electronic am constatat că studentul respectiv era înscris în anul II, fără ca acesta să aibă nicio notă în catalog pe anul I, deşi ar fi fost necesar să aibă 30 de credite.

I am adus la cunoştinţă d-nei P. aceasta situaţie, aceasta mi a răspuns că nu ştie sau ceva de genul acesta, a plecat mai puţin de 10 minute, iar în momentul în care a revenit mi a spus următoarele:" Mi a spus rectorul că cataloagele sunt la Tomeşti" şi mi a solicitat să scot o situaţie şcolară a studentului respectiv folosind programul în care era menţionată situaţia în format electronic.

Din câte îmi amintesc aceasta a plecat iar eu am rămas singură în birou am intrat în panică. Nu am nicio explicaţie pentru acest atac de panică, decât aceea că sufăr de sindrom vestibular din anul 2015. La momentul acela eram sub tratament cu xanax şi tritico. Arăt că în aceste condiţii am completat în sistemul electronic mai multe note pentru studentul respectiv. Din câte îmi aduc aminte la acel moment m am gândit să notez în dreptul materiilor la care era posibil să fie completate de cât mai puţin profesori. Aceste completări le am făcut din propria iniţiativă. Îmi aduc aminte că înainte de a face aceste menţiuni în catalogul electronic a intrat în biroul o persoană de la DNA, care a făcut afirmaţia "o situaţie şcolară este suficientă". Ştiu că acea persoană era de la DNA, întrucât în momentul în care am fost chemată la universitate am mers întâi la rectorat unde se aflau rectorul de la acea vreme d nul B., d na P. şi încă două persoane de la DNA. Persoana respectivă nu mi a sugerat să procedez într-un anumit fel, acesta a intrat a făcut afirmaţia menţionată şi a ieşit. Nu am menţionat acest lucru în declaraţiile anterioare, întrucât nu am fost întrebată şi am omis.

După ce am completat din propria iniţiativă notele în catalogul electronic am scos în formă scrisă situaţia şcolară astfel rezultată şi am dus-o la rectorat, unde se aflau aceleaşi persoane despre care am făcut vorbire, am înmânat situaţia şcolară d-nei P. şi m-am întors în biroul meu. După un interval de timp, pe care nu îl pot preciza, am sunat din proprie iniţiativă pe inculpatul B. şi i am adus la cunoştinţă că DNA s-a interesat de situaţia studentului D. şi i-am spus că am completat, că am trecut note, în catalogul electronic. Precizez că această împrejurare mi-am adus-o aminte chiar înainte de prezenta audiere deoarece am stat să rememorez evenimentele din ziua respectivă şi mi-am adus aminte şi de această convorbire. Iniţial am uitat cu totul de aceasta, pentru ca ulterior să îmi aduc aminte că l-am sunat pe B., însă fără să pot preciza conţinutul convorbirii.

La data audierii mele nu am rememorat cele întâmplate dată fiind starea psihică pe care o aveam şi faptul că am urmărit să înlătur starea de stres pe care o aveam.

Îmi aduc aminte că d nul B. mi a spus să stau liniştită.

După ceva timp am fost chemată la rectorat şi mi s-a solicitat de către unul dintre lucrătorii de la DNA că sunt solicitată pentru a da o declaraţie. Am plecat cu maşina lor.

După ce am ajuns la DNA am aşteptat un timp, mie mi s-a părut un timp îndelungat, după care am fost audiată în legătură cu cele întâmplate, ocazie cu care am declarat adevărul respectiv faptul că am trecut notele din propria iniţiativă.

Ulterior audierii în birou a intrat o doamnă care mi a spus că pot fi arestată pentru ce am făcut, din discuţiile purtate cu aceasta am înţeles că dânsa era procuror şi în timp ce vorbeam a mai intrat o persoană, un bărbat, care mi-a spus că aş putea colabora, am acceptat şi ulterior s-a purtat o "negociere". Negocierea a vizat o eventuală reducere a pedepsei.

Am plecat cu doamna procuror într-un alt birou unde se mai aflau şi alte persoane. În încăperea respectivă bărbatul care a afirmat că aş putea colabora mi a explicat în ce ar consta colaborarea în sensul că urma să port aparatura de înregistrare pentru a fi strânse şi alte probe, urmând să vin a doua zi de dimineaţă pentru a prelua aparatura respectivă.

Mi s-a spus să nu ţin în permanenţă deschisă aparatura de înregistrare.

Altceva nu îmi aduc aminte să mi se fi spus în acea seară. Am plecat acasă în jurul orei 2:00 şi am revenit a doua zi dimineaţă în jurul orei 7:00, mi a fost montată aparatura de înregistrare, mi s-a explicat cum să o folosesc, respectiv cum să o deschid şi să o închid. Nu mi a s-a cerut decât să înregistrez ceea ce se întâmplă la facultate şi să fac copii xerox de pe cataloagele scriptice în forma în care se aflau, cât şi ulterior unor eventuale modificări, respectiv dacă s ar fi trecut note.

Nu mi s-a solicitat să vorbesc cu anumite persoane, să pun anumite întrebări sau să fac afirmaţii. Asta este tot ce îmi amintesc.

Tot lucrătorii DNA m au dus la facultate, unde din câte îmi aduc aminte am ajuns prima, ulterior a sosit colega mea K. şi mai târziu B.. După ce a apărut d nul B. am dat drumul la înregistrare şi am închis aparatura după ce discuţia cu acesta s-a încheiat.

Înregistrarea a fost închisă cât timp în secretariat s au desfăşurat activităţi obişnuite cu studenţii şi am repornit-o în momentul în care d nul B. mi a solicitat catalogul ca să treacă notele.

După acest moment nu îmi mai aduc aminte dacă am închis aparatura de înregistrare. Cred că am lăsat înregistrarea pornită întrucât era stresant să o opresc şi să o pornesc.

Îmi mai aduc aminte că la un moment dat m a chemat rectorul B. în birou şi m a întrebat dacă C. a trecut notele.

Precizez că înainte de aceasta eu nu am purtat nicio discuţie cu B. şi bănuiesc că mi a pus această întrebare, întrucât a văzut situaţia şcolară pe care am înmânat o lucrătorilor DNA. Acesta a afirmat " mă duc să l aduc" sau cel puţin aşa am înţeles.

Ulterior a venit în secretariat d na Q., aceasta mi-a spus că vrea să vorbească cu mine şi să mergem în toaletă iar acolo m-a întrebat ce s-a întâmplat cu o seară înainte. M-a întrebat de situaţia şcolară a acestuia şi cine mi-a spus să îl trec în anul II. I-am spus acesteia că l am trecut în anul II, întrucât aşa mi a spus d nul A..

Precizez că în data de 07.06 după ce am ajuns la facultate având asupra mea aparatura de înregistrare am spus colegei mele K. despre faptul că am trecut notele în catalog din proprie iniţiativă cu o seară înainte. Nu îmi amintesc să i fi spus şi altceva. I-am mai spus şi d-nei Q. despre faptul că trecusem notele respective".

Atât în declaraţia dată în faţa procurorului, în calitate de martor, la data de 06.06.2016, cât şi în declaraţia dată la instanţa de fond la data de 7.04.2017, numita L. a menţionat expres că ea a avut iniţiativa de a completa cu menţiuni nereale situaţia şcolară a studentului.

Astfel, chiar în prima declaraţie dată în calitate de martor în faţa procurorului, numita L. a precizat expres organelor de anchetă, pe de o parte, că înscrisul în care se menţiona situaţia şcolară a studentului era fals, conţinând date nereale, şi că ea, fără nicio solicitare din partea altei persoane, a procedat la completarea în sistemul informatic a datelor nereale, după care l-a printat, l-a semnat şi l-a ştampilat, predându-l organelor de anchetă, iar pe de altă parte, că toate cataloagele se aflau în secretariat, împrejurare care ar fi permis stabilirea adevărului ce interesa situaţia inculpatului A. (pentru care se realizase anterior prinderea în flagrant) doar prin compararea datelor din adeverinţa eliberată anterior de martoră, la cererea DNA, cu datele din respectivelor cataloage, nefiind necesară parcurgerea etapei a doua, prin utilizarea în calitate de colaborator cu identitate reală a martorei L., şi care a presupus montarea pe corpul acesteia a echipamentului de înregistrare şi trimiterea, a doua zi, la sediul instituţiei universitare (declaraţie martor din 6 iunie 2016).

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă următoarele cu privire la numita L.:

Aceasta, atât în faţa procurorului, la data de 06.06.2016, cât şi în declaraţiile ulterioare, L. a menţionat, în sinteză, că fără ca o persoană să îi fi cerut, a procedat din voinţă proprie la înscrierea în sistemul informatic al universităţii a unor note pentru studentul D., care nu erau reale, după care a printat un înscris/adeverinţă în care se menţionau aceleaşi date nereale, a semnat şi a aplicat ştampila, după care a predat-o organelor judiciare la cererea acestora.

În cursul urmăririi penale, L. a fost audiată în 3 calităţi procesuale: martor (la data de 06.06.2016); suspect (5.07.2016); inculpat (05.07.2016).

În declaraţia de inculpat, aceasta a solicitat procurorului încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Cu privire la inculpata L., în rechizitoriu se fac următoarele precizări (pag. 178):

"1. Cu privire la infracţiunea săvârşită de inculpata L. şi anume aceea de fals informatic prev. de art. 325 C. pen. s-a încheiat un acord ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei.

2. Cu privire la săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 C. pen. săvârşită de numita L. în cauză se va dispune clasarea în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Conform art. 101 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., în care se consacră principiul loialităţii administrării probelor:

"1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe . . . . . . . . . .(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe".

La data respectivă, conform actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, nu existau date ori informaţii care să justifice, în mod rezonabil, predispoziţia celorlalţi coinculpaţi pentru activităţi infracţionale (săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat, de-a lungul timpului, o bogată jurisprudenţă în materia "provocării" prin activitatea organelor judiciare (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ludi c. Elveţiei din 15 iunie 1992; cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998; cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005; Allan c. Regatul Unit, hotărârea din 5 noiembrie 2002; Edwards şi Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004; cauza Khudobin c. Rusiei, hotărârea din 26 octombrie 2006; cauza Ramanauskas c. Lituaniei, hotărârea din 5 februarie 2008; Cauza Bulfinsky împotriva României, hotărârea din 1 iunie 2010, definitivă la 1 septembrie 2010; cauza Constantin şi Stoian vs. România, 23782/06 şi 46629/06, 29 septembrie 2009, etc.).

De asemenea, în mai multe decizii, Înalta Curte, secţia penală a examinat aspectele care ar justifica sau nu reţinerea "provocării" faptei de către organele judiciare (deciziile nr. 2323/2012, nr. 4144/2012, nr. 65A/2015 etc.).

În sinteză, se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracţională, ci exercită o asemenea influenţă asupra persoanei vizate, încât să determine săvârşirea unei fapte penale care, fără această intervenţie, nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a constata o infracţiune, respectiv de a obţine probe şi de a declanşa urmărirea penală.

Pe baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine existenta "provocării" dacă sunt îndeplinite condiţiile:

1.situaţia presupus infracţională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni din partea unui denunţător sau a unui martor anonim.

2. lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârşită fără această intervenţie.

În raport cu împrejurarea că prezenta constituie o opinie separată a deciziei, care are ca efect doar sub aspect juridic (opinie juridică), se apreciază că nu se impune dezvoltarea suplimentară a argumentelor deja expuse, cu menţiunea că faptelor săvârşite de coinculpaţi, în condiţiile constatării provocării, le lipseşte elementul subiectiv prevăzut de lege (intenţia, în sensul acestui element subiectiv al tipicităţii infracţiunii).

GGC - GV